ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2370/2016

Decizia nr. 2370/2016 Asupra cauzei de față, constată următoarele: Obiectul cererii Prin acțiunea înregistrată, la data de 13 septembrie 2013, pe rolul Tribunalul Neamț sub nr. x/103/2013, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta SC B. SA, a solicitat obligarea pârâtei la plata de daune materiale în cuantum de 40.000 lei, reprezentând contravaloarea cheltuielilor efectuate în perioada spitalizării, tratament recuperatoriu, alimentație specială, costul deplasărilor către instituțiile medicale de specialitate; daune morale în cuantum de 2.000.000 lei pentru suferințele psihice și fizice îndurate; dobânda legală stabilită la nivelul de referință B.N.R. din momentul producerii riscului asigurat (7 noiembrie 2012), care coincide cu momentul nașterii dreptului de creanță (potrivit dispozițiilor art. 9 din Legea nr. 136/1996 privind asigurările și reasigurările în România) și până la momentul plății efective; obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În drept s-au invocat: art. 1387 și urm. C. civ., art. 3, art. 9, art. 43, art. 49, art. 50, art. 54 alin. (1) din Legea nr. 136/1995 privind asigurările și reasigurările în România cu modificările și completările ulterioare, art. 1 alin. (2), art. 24 alin. (2) lit. b), art. 26, art. 35, art. 38, art. 43, art. 46 pct. 1, art. 45 pct. 3, art. 49 pct. 1 din Ordinul C.S.A. nr. 14/2011, decizia nr. 29/2009 pronunțată de Înalta Cute de Casație și Justiție, secțiile unite.

Prin cererea de completare a acțiunii introductive de instanță, reclamanta a solicitat și obligarea pârâtei la plata de prestații periodice lunare în cuantum egal cu salariul de bază minim brut pe economie, începând cu data producerii accidentului rutier (7 noiembrie 2012) și până la încetarea stării de nevoie, precum și indexarea despăgubirilor civile (indemnizație de asigurare) la rata indicelui de inflație din momentul producerii accidentului (7 noiembrie 2012) până la momentul plății efective și integrale de către asigurătorul-pârât.

Hotărârea primei instanțe Prin sentința civilă nr. 54/COM din data de 10 octombrie 2014 pronunțată de Tribunalul Neamț, s-a admis în parte cererea precizată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâta SC B. SA, a fost obligată pârâta să plătească reclamantei suma de 10.000 lei daune materiale și suma de 1.500.000 lei, cu titlu de daune morale; sumele vor fi indexate cu indicele de inflație aferent perioadei dintre data pronunțării 10 octombrie 2014 și cea a plății, a fost respinsă cererea privind actualizarea sumelor cu dobânda de referință B.N.R.; a fost respinsă cererea având ca obiect plata prestațiilor periodice; a fost admisă în parte cererea pentru cheltuielile de judecată; a fost obligată pârâta să achite reclamantei suma de 2.000 lei, cheltuieli de judecată; a fost obligată pârâta la plata sumei de 1.805 lei cheltuieli judiciare către stat (ajutor public judiciar).

Împotriva acestei sentințe a formulat apel pârâta, care a solicitat admiterea apelului și schimbarea în parte a sentinței în sensul reducerii daunelor materiale până la limita sumei dovedite cu acte și a daunelor morale, în conformitate cu legislația și jurisprudența din România. Hotărârea pronunțată în apel Prin decizia nr. 56 din data de 20 ianuarie 2016, Curtea de Apel Bacău, secția I civilă, a admis apelul formulat de pârâta SC B. SA împotriva sentinței civile nr. 54/COM din data de 10 octombrie 2014 pronunțată de Tribunalul Neamț în Dosarul nr. x/103/2013, în contradictoriu cu intimata-reclamantă A., a schimbat, în parte, sentința apelată în sensul că a respins cererea de despăgubiri pentru daunele materiale ca nefondată a stabilit despăgubirile datorate pentru daunele morale la suma de 400.000 lei, în loc de 1.500.000 lei și a menținut din sentința apelată celelalte dispoziții care nu sunt contrare acestei decizii.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta A., solicitând admiterea recursului, casarea în tot a deciziei atacate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanței de apel, precum și obligarea intimatei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată. Motivele de recurs Recurenta-reclamantă critică hotărârea instanței de apel prin prisma motivelor de recurs prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ. Prin prima critică formulată, invocând incidența motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. raportat la dispozițiile art. 425 C. proc.

civ., recurenta-reclamantă a arătat că, în considerentele deciziei atacate, instanța de apel nu a analizat toate probele care au fost administrate în fond și apel de către intimata-reclamantă, nu a evocat normele substanțiale incidente și aplicarea lor în speță, simpla trimitere la dispozițiile art. 1391 C. civ., neechivalând, în opinia sa, cu o motivare în drept, soluția pronunțată în dispozitiv rămânând nesusținută și pur formală. De asemenea, recurenta-reclamantă a apreciat că, din modul de redactare a hotărârii atacate, nu se poate determina dacă legea a fost sau nu corect aplicată, întrucât considerentele deciziei atacate nu cuprind nicio referire la textele de lege speciale, derogatorii, incidente în speță, respectiv Legea nr. 136/1995 privind asigurările și reasigurările din România, cu completările și modificările ulterioare, și Ordinul C.S.A.

nr. 14/2011, nefiind posibilă exercitarea controlului judiciar. Prin al doilea motiv de recurs, recurenta-reclamantă consideră că în mod greșit instanța de apel nu a dispus obligarea apelantei-pârâte la plata taxei judiciare de timbru, încălcându-se astfel prevederile art. 33 din O.U.G. nr. 80/2013. A precizat recurenta-reclamantă că litigiul dedus judecății a izvorât dintr-un contract de asigurare, astfel că orice cerere, inclusiv cea de apel, trebuie să fie însoțită de chitanța care atestă plata taxei judiciare de timbru, cu atât mai mult cu cât acțiunea are un caracter civil. De asemenea, recurenta-reclamantă a considerat că prin decizia recurată a fost încălcat principiul specialia generalibus derogant, întrucât cererea de apel se impunea a fi soluționată în temeiul dispozițiilor speciale ce reglementează contractul RCA, respectiv art. 48 alin. (1) și art. 49 din Legea nr. 136/1995 raportat la art. 24, 26 și 28 alin. (1) din Ordinul C.S.A.

nr. 14/2011 și în subsidiar în temeiul dispozițiilor de drept comun ale C. civ., și anume art. 1391 C. civ., astfel că, în opinia acesteia, fundamentul legal (art. 1391 C. civ.) avut în vedere de către instanța de apel este unul greșit. A mai apreciat recurenta-reclamantă că instanța de apel a încălcat caracterul devolutiv al apelului, consacrat de prevederile art. 476-477 și art. 478 alin. (2) C. proc. civ., hotărârea atacată cuprinzând, în opinia sa, lapidar argumentele care au format convingerea instanței în sensul soluției pronunțate.

În dezvoltarea acestui motiv de recurs, recurenta-reclamantă a arătat că instanța de apel a interpretat greșit dispozițiile art. 1391 C. civ., care se referă la restrângerea posibilităților de viață familială și socială, în condițiile în care a suferit o degradare a vieții pe plan medical, familial, social și profesional raportat la sechelele pe care le prezintă și la acest moment și, totodată, a criticat modul în care curtea de apel a apreciat probatoriul administrat în cauză. O altă critică de către recurenta-reclamantă vizează încălcarea de către instanța de apel a dispozițiilor art. 28 alin. (1) din Ordinul C.S.A. nr. 14/2011, în sensul că limita de despăgubiri prevăzută de art. 24 alin. (2) lit. b) din același ordin se impunea a fi redusă proporțional cu culpa celor răspunzători, iar nu despăgubirile ce urmau să fie acordate victimei.

A subliniat recurenta-reclamantă că nu a avut nicio culpă în producerea accidentului, fiind pasager în autoturismul care a produs accidentul și, prin urmare, în mod nelegal s-a dispus o dublă diminuare a indemnizației cuvenite persoanei păgubite în temeiul contractului RCA. Un alt motiv de recurs invocat de către recurenta-reclamantă privește criteriile în baza cărora instanța de apel a apreciat întinderea valorii prejudiciului, pe care le apreciază a nu fi conforme cu normele legale speciale aplicabile în materie. Astfel, recurenta-reclamantă a arătat că, prin hotărârea atacată, curtea de apel a nesocotit faptul că prin lege specială, prin norme imperative și derogatorii de la dreptul comun, s-a stabilit că există o limită a despăgubirilor pentru accidente produse în anul 2012, după cum rezultă din dispozițiile art. 24 alin. (3) din Ordinul C.S.A.

nr. 14/2011. A precizat recurenta-reclamantă că în același sens sunt și prevederile Legii nr. 136/1995, care, în art. 55 alin. (1) și (3), prevăd că despăgubirile se plătesc de către asigurator în limita obligației asumate expres prin contract. Totodată, recurenta-reclamantă a apreciat și că criteriile avute în vedere de către instanța de apel la evaluarea întinderii prejudiciului nu respectă jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin care s-a statuat că repararea daunelor morale trebuie să aibă drept fundament doar criterii obiective, precum și că la stabilirea indemnizației în temeiul contractului de asigurare trebuie să se aibă în vedere limitele maxime de despăgubire. S-a mai arătat de către recurenta-reclamantă că instanța de control judiciar a făcut în mod eronat apel la instituția îmbogățirii fără just temei, întrucât, în opinia sa, raportat la circumstanțele concrete ale pricinii acesta nu era incidentă.

Printr-o ultimă critică adusă hotărârii atacate, recurenta-reclamantă a arătat că aceasta a încălcat dispozițiile art. 26 alin. (1) din Ordinul C.S.A. nr. 14/2011, prin respingerea capătului de cerere privind acordarea de daune materiale, în condițiile în care legea permite administrarea oricărui mijloc de probă, iar instanța de judecată avea posibilitatea de a realiza un calcul al sumelor avansate în vederea restabilirii sănătății și integrității sale corporale. Procedura derulată în recurs Învestită cu soluționarea recursului, Înalta Curte a procedat la comunicarea cererii de recurs către pârâta SC B. SA, care, în termen legal, nu a formulat întâmpinare. Prin rezoluția din data de 5 iulie 2016, în conformitate cu prevederile art. 493 alin. (2) C. proc.

civ., s-a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului. Raportul asupra admisibilității în principiu a recursului a fost comunicat părților potrivit dovezilor de comunicare aflate la dosar, care, în termen legal, nu au formulat puncte de vedere. Prin încheierea de ședință din data de 11 noiembrie 2016, Înalta Curte a admis în principiu prezentul recurs și a acordat termen de judecată în ședință publică la data de 16 decembrie 2016. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului Analizând prezentul recurs, prin prisma motivelor invocate și raportat la decizia pronunțată de către instanța de apel, Înalta Curte constată că acesta este nefondat, pentru cele ce succed.

În ceea ce privește motivul de recurs, întemeiat de către recurenta-reclamantă pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că aceasta este nefondat. Astfel, așa cum s-a reținut în doctrină și în jurisprudență, motivarea unei hotărâri nu este o problemă de volum, ci una de esență, de conținut, aceasta trebuind să fie clară, concisă și concretă, în concordanță cu probele și actele de la dosar. Motivarea hotărârii înseamnă că aceasta trebuie să cuprindă, în considerentele sale, motivele de fapt și de drept care au condus la soluția pronunțată, care au legătură directă cu aceasta și susțin decizia adoptată, iar varianta lipsei motivării hotărârii poate fi acceptată doar atunci când, în lipsa oricăror considerente, nu se poate ști dacă soluția dată în apel este efectul sau nu al rezultatului cercetării fondului, ceea ce nu este cazul în speță.

Din perspectiva motivului de nelegalitate invocat, se observă că instanța de apel, în temeiul efectului devolutiv al apelului, a verificat legalitatea și temeinicia hotărârii primei instanțe în limitele motivelor de apel formulate de apelanta-pârâtă, ținând cont de dispozițiile art. 477 C. proc. civ., răspunzând criticilor și argumentând soluția adoptată. Nu este fondată nici susținerea recurentei-reclamante, în sensul că nereferirea instanței de apel la textele de lege speciale determină imposibilitatea de a se determina dacă legea a fost sau nu corect aplicată, întrucât curtea de apel a indicat, în cuprinsul hotărârii atacate, criteriile care au stat la baza stabilirii prejudiciului suferit de către parte, argumentând, în acest fel, diminuarea cuantumului daunelor morale acordate și a arătat motivele pentru care a decis respingerea cererii de acordare a daunelor materiale.

Pe de altă parte, raportându-se la susținerea apelantei-pârâte privind aplicarea greșită de către instanța de fond a prevederilor art. 1391 C. civ., curtea de apel nu a ignorat dispozițiile speciale în materie, ci a răspuns criticilor formulate de către apelantă și a arătat care sunt argumentele sale care au determinat soluția de admitere a apelului și de modificare a sentinței atacate. Este de reținut că simpla nemulțumire a părții cu privire la soluția pronunțată, neînsușirea de către instanță a apărărilor formulate de către parte, sunt aspecte ce nu pot fi asimilate unei nemotivări în sensul textului legal anterior evocat. Prin urmare, se constată că instanța de apel a argumentat soluția pronunțată cu respectarea cerințelor art. 425 C. proc.

civ., decizia atacată conținând elementele care fac posibil controlul hotărârii în calea de atac, motivarea fiind clară și concisă. În strânsă legătură cu acest prim motiv de recurs, se constată că recurenta-reclamantă a invocat și încălcarea de către instanța de apel a principiului specialia generalibus derogant, ca urmare a neraportării la textele legale speciale care reglementează contractul RCA, ci la dispozițiile dreptului comun. Față de aceste susțineri, Înalta Curte reține caracterul lor nefondat, având în vedere că faptul că persoanele prejudiciate prin accidente rutiere au la dispoziție o acțiune directă contractuală împotriva asiguratorului nu înseamnă că la stabilirea prejudiciului se va face abstracție de fapta care a generat acel prejudiciu, întrucât dreptul la despăgubiri derivă din fapta delictuală, iar nu din contractul de asigurare.

În același sens, Curtea Constituțională, prin Decizia nr. 77/2014 referitoare la excepția de neconstituționalitate a art. 58 lit. b) din Legea nr. 136/1995, a reținut că asiguratorul suportă prejudiciul cauzat prin culpa asiguratului său, asumându-și conduita acestuia. Astfel, cuantumul prejudiciului se determină prin raportare la fapta care l-a generat, care este un delict, prin contractul de asigurare schimbându-se doar debitorul obligație, iar nu și modalitatea de determinare a cuantumului prejudiciului, cu excepția stabilirii unei limite maxime de suportare a acestuia de către asigurator. În ceea ce privește motivul de recurs referitor la încălcarea de către instanța de apel a prevederilor legale ce statuează caracterul devolutiv al apelului, Înalta Curte constată că, în dezvoltarea acestuia, în realitate, recurenta-reclamantă critică modalitatea în care au fost apreciate probele.

Or, recursul este o cale extraordinară de atac, nedevolutivă, în cadrul căreia nu pot fi analizate critici privind temeinicia hotărârii pronunțate în apel, indiferent de gradul de nemulțumire al recurentei-reclamante cu privire la modalitatea de analiză a probatoriului sau a argumentelor de fapt și de drept invocate în fața instanței a cărei hotărâre se cere a fi cenzurată. Tot în dezvoltarea acestui motiv de recurs, cu referire la prevederile art. 1391 C. civ., se constată că recurenta-reclamantă apreciază că instanța de apel a interpretat în mod greșit acest text legal, raportat la degradarea vieții sale și la sechelele pe care încă le suferă și, prin urmare, nici această susținere nu poate fi primită, întrucât nu vizează o încălcare a caracterul devolutiv al apelului și nici aplicarea greșită a normelor de drept material, ci o apreciere a instanței de apel raportată la probele administrate în cauză.

Potrivit caracterului devolutiv al acestei căi de atac, instanța de apel trebuie să supună hotărârea atacată examinării atât în fapt cât și în drept și, dacă este cazul, va adopta pe baza datelor cauzei o soluție diferită de cea a primei instanțe. Potrivit art. 477 C. proc. civ., efectul devolutiv al apelului este limitat la ceea ce s-a apelat, iar ceea ce nu este cuprins în obiectul cererii de apel intră în autoritatea de lucru judecat, potrivit art. 430 alin. (2) C. proc. civ. Totodată, se reține că, în speță, însăși recurenta-reclamantă a arătat că instanța de apel a apreciat necesitatea suplimentării probatoriului în sensul chemării la interogatoriu a recurentei-reclamante și a obținerii de relații de la Școala Postliceală Sanitară C., aspect de natură a indica respectarea caracterului devolutiv al acestei căi de atac.

Raportat la cele mai sus enunțate cu privire la acest motiv de recurs, Înalta Curte constată că, în cauză, nu poate fi reținută o încălcare de către curtea de apel a dispozițiilor art. 476-477 și art. 478 alin. (2) C. proc. civ. care statuează caracterul devolutiv al apelului. De asemenea, Înalta Curte apreciază că nu sunt fondate nici criticile recurentei-reclamante privitoare la încălcarea dispozițiilor art. 28 alin. (1) din Ordinul C.S.A. nr. 14/2011, prin diminuarea despăgubirilor acordate în condițiile în care nu a avut nicio culpă în producerea accidentului.

Astfel, se constată că, în raport de leziunile concrete suferite de reclamantă, inclusiv de numărul de zile de îngrijiri medicale care au fost necesare pentru vindecarea lor, de gradul de invaliditate dobândit de reclamantă și nu în ultimul, ținând seama de faptul că reclamanta a abandonat în ultimul an de studii, școala postliceală pe care o frecventa, deși în anul anterior s-a prezentat la cursuri, curtea de apel a apreciat că este disproporționat de mare cuantumul daunelor morale acordate de prima instanță, iar o sumă de 400.000 lei cu titlu de daune morale apare ca rezonabilă și echitabilă în raport de situația de fapt dedusă judecății în prezenta cauză.

A mai reținut curtea și că este de principiu că la stabilirea daunelor morale instanțele de judecată trebuie să aibă în vedere nu doar faptul ca acesta să nu aibă un caracter pur simbolic, ci și ca ele să nu depășească sfera unor compensații destinate a alina suferința psihică și nici să conducă la îmbogățirea fără just temei a persoanelor îndreptățite Ca atare, se observă că instanța de apel, pentru a decide diminuarea cuantumului despăgubirilor morale acordate, s-a raportat la o serie de criterii statuate de lege și de jurisprudență, apreciind consecințele produse de fapta delictuală și nu la existența vreunei culpe a recurentei-reclamante. În ceea ce privește invocarea de către recurenta-reclamantă a încălcării dispozițiilor art. 24 alin. (2) lit. b) din Ordinul C.S.A.

nr. 14/2011, precum și a prevederilor Legii nr. 136/1995 în conformitate cu care s-a arătat că despăgubirile se plătesc de către asigurator în limita obligației asumate expres prin contract, se reține că potrivit dispozițiilor legale invocate, pentru vătămări corporale și decese, inclusiv pentru prejudicii fără caracter patrimonial produse în unul și același accident, indiferent de numărul persoanelor prejudiciate, limita de despăgubire se stabilește, în cazul accidentelor produse începând cu anul 2012, la un nivel de 5.000.000 euro, echivalent în lei la cursul de schimb al pieței valutare la data producerii accidentului, comunicat de Banca Națională a României.

Or, aceste dispoziții se referă la cuantumul maxim în care pot fi acordate aceste despăgubiri și nu la obligativitatea instanțelor de a acorda această sumă și, prin urmare nu se poate reține o încălcare de către instanța de apel a acestor dispoziții decât în situația în care s-ar fi acordat despăgubiri mai mari decât cele prevăzute de normele invocate, ceea ce nu se verifică în prezenta cauză (cuantumul despăgubirilor morale acordate fiind de 400.000 lei). Cu referire la susținerile recurentei-reclamante în sensul că criteriile avute în vedere de către instanța de apel la evaluarea întinderii prejudiciului nu respectă liniile directoare ale deciziilor Înaltei Curți de Casație și Justiție, acestea sunt, de asemenea, nefondate.

Astfel, se constată că, în mod constant, prin jurisprudența instanței supreme, s-a decis că daunele morale și materiale se stabilesc prin apreciere, în raport de consecințele negative suferite de cel în cauză pe plan fizic și psihic, importanța valorilor lezate, măsura în care aceste valori au fost lezate, intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării, măsura în care a fost afectată situația familială, profesională și socială. În cuantificarea prejudiciului moral, aceste criterii sunt subordonate condiției aprecierii rezonabile, pe o bază echitabilă, corespunzătoare prejudiciului real și efectiv produs victimei.

Pe de altă parte, referitor la daunele morale solicitate ca urmare a unor accidente de circulație, atât Curtea Europeană a Drepturilor Omului, cât și Înalta Curte de Casație și Justiție, atunci când acordă despăgubiri morale, nu operează cu criterii de evaluare prestabilite, ci judecă în echitate, adică procedează la o apreciere subiectivă a circumstanțelor particulare a cauzei, relativ la suferințele fizice și psihice pe care le-au suferit victimele unui accident de circulație, precum și consecințele nefaste pe care acel accident le-a avut cu privire la viața lor particulară, astfel cum acestea sunt evidențiate prin probele administrate. Un criteriu fundamental consacrat de doctrină și jurisprudență în cuantificarea despăgubirilor acordate pentru prejudiciul moral este echitatea.

Din acest punct de vedere, stabilirea unor asemenea despăgubiri implică fără îndoiala și o doza de aproximare, însă instanța trebuie să stabilească un anumit echilibru între prejudiciul moral suferit, care nu va putea fi înlăturat în totalitate și despăgubirile acordate, în măsură să permită celui prejudiciat anumite avantaje care să atenueze suferințele morale, fără a se ajunge însă în situația îmbogățirii fără just temei. Raportat la criteriile avute de către instanța de apel, se constată că aceasta a avut în vedere leziunile concrete suferite de recurenta-reclamantă și efectele pe care acestea le-au produs asupra vieții sale raportat la situația de fapt, precum și că despăgubirea nu trebuie să aibă un caracter pur formal, dar nici să conducă la o îmbogățire fără just temei, criterii în deplină concordanță cu jurisprudența instanței supreme și a Curții Europene a Drepturilor Omului, precum și cu cele reținute de doctrină în această materie.

Prin urmare, Înalta Curte nu poate modifica cuantumul despăgubirilor acordate în absența invocării unor temeiuri juridice încălcate, cuantificarea despăgubirilor fiind un aspect de temeinicie și nu de nelegalitate. Înalta Curte mai reține și că recurenta-reclamantă, criticând respingerea de către instanța de apel a cererii privind acordarea de daune materiale, a invocat încălcarea prevederilor art. 26 alin. (1) din Ordinul C.S.A. nr. 4/2011. Potrivit acestor dispoziții, asigurătorul RCA are obligația de a despăgubi partea prejudiciată pentru prejudiciile suferite în urma accidentului produs prin intermediul vehiculului asigurat, potrivit pretențiilor formulate în cererea de despăgubire, dovedite prin orice mijloc de probă.

Fără a se depăși limitele de despăgubire prevăzute în contractul de asigurare RCA, în condițiile în care evenimentul asigurat s-a produs în perioada de valabilitate a poliței de asigurare RCA, se acordă despăgubiri, în formă bănească, pentru: vătămări corporale sau deces,inclusiv pentru prejudicii fără caracter patrimonial; pagube materiale; pagube consecință a lipsei de folosință a vehiculului avariat; cheltuieli de judecată efectuate de către persoana prejudiciată. Or, nu se poate aprecia că instanța de apel a încălcat aceste prevederi, în condițiile în care, prin decizia atacată prin prezentul recurs, aceasta a reținut că niciunul dintre înscrisurile administrate în dovedirea prejudiciului material nu fac dovada efectuării cheltuielilor de către reclamantă.

Prin urmare, soluția instanței de apel sub acest aspect este rezultatul aprecierii probatoriului administrat în cauză, ori critica recurentei-reclamante nu ce circumscrie unor motive de nelegalitate a deciziei, ci reprezintă o nemulțumire a acesteia cu privire la relevanța dată de către instanță probelor administrate, astfel încât, pentru motivele ținând de caracterul nedevolutiv al prezentei căi de atac ce au mai fost și anterior expuse și a imposibilități instanței de recurs de analiza chestiuni ce vizează temeinicia, aceasta critică nu poate fi primită. În ceea ce privește susținerea recurentei-reclamante vizând împrejurarea că, în mod eronat, apelanta-pârâtă nu a fost obligată la plata taxei judiciare de timbru, Înalta Curte apreciază că aceasta nu poate fi primită ca motiv de recurs, întrucât nu se circumscrie în cazurile limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc.

civ. și nu constituie un motiv de natură a determina casarea unei hotărâri judecătorești. Se reține că, în conformitate cu art. 38 din O.U.G. nr. 80/2013, în situația în care instanța judecătorească învestită cu soluționarea unei căi de atac ordinare sau extraordinare constată că în fazele procesuale anterioare taxa judiciară de timbru nu a fost plătită în cuantumul legal, va dispune obligarea părții la plata taxelor judiciare de timbru aferente, dispozitivul hotărârii constituind titlu executoriu, însă ipoteza acestei dispoziții legale nu este incidentă cauzei pendinte, Înalta Curte constatând că prezenta pricină este scutită de la plata taxei judiciare de timbru raportat la prevederile art. 29 alin. (1) lit. i) din O.U.G.

nr. 80/2013. În consecință, apreciind că motivele de recurs formulate de către recurenta-reclamantă sunt nefondate, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca atare recursul declarat de către împotriva deciziei nr. 56 din data de 20 ianuarie 2016 a Curții de Apel Bacău, secția I civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei nr. 56 din data de 20 ianuarie 2016 a Curții de Apel Bacău, secția I civilă. Definitivă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 16 decembrie 2016.