ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2370/2016

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2370/2016 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2016)

Decizia nr. 2370/2016

Asupra cauzei

de față, constată următoarele:

Obiectul

cererii

Prin acțiunea înregistrată,

la data de 13 septembrie 2013, pe rolul Tribunalul Neamț sub nr. x/103/2013,

reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta SC B. SA, a solicitat obligarea

pârâtei la plata de daune materiale în cuantum de 40.000 lei, reprezentând

contravaloarea cheltuielilor efectuate în perioada spitalizării, tratament

recuperatoriu, alimentație specială, costul deplasărilor

către instituțiile medicale de specialitate; daune morale în cuantum

de 2.000.000 lei pentru suferințele psihice și fizice îndurate;

dobânda legală stabilită la nivelul de referință B.N.R. din

momentul producerii riscului asigurat (7 noiembrie 2012), care coincide cu

momentul nașterii dreptului de creanță (potrivit dispozițiilor

art. 9 din Legea nr. 136/1996 privind asigurările și

reasigurările în România) și până la momentul plății

efective; obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În drept s-au

invocat: art. 1387 și urm. C. civ., art. 3, art. 9, art. 43, art. 49, art.

50, art. 54 alin. (1) din Legea nr. 136/1995 privind asigurările și

reasigurările în România cu modificările și completările

ulterioare, art. 1 alin. (2), art. 24 alin. (2) lit. b), art. 26, art. 35, art.

38, art. 43, art. 46 pct. 1, art. 45 pct. 3, art. 49 pct. 1 din Ordinul C.S.A.

nr. 14/2011, decizia nr. 29/2009 pronunțată de Înalta Cute de Casație

și Justiție, secțiile unite.

Prin cererea

de completare a acțiunii introductive de instanță, reclamanta a

solicitat și obligarea pârâtei la plata de prestații periodice lunare

în cuantum egal cu salariul de bază minim brut pe economie, începând cu

data producerii accidentului rutier (7 noiembrie 2012) și până la

încetarea stării de nevoie, precum și indexarea despăgubirilor

civile (indemnizație de asigurare) la rata indicelui de inflație din

momentul producerii accidentului (7 noiembrie 2012) până la momentul

plății efective și integrale de către

asigurătorul-pârât.

Hotărârea

primei instanțe

Prin sentința

civilă nr. 54/COM din data de 10 octombrie 2014 pronunțată de

Tribunalul Neamț, s-a admis în parte cererea precizată de reclamanta A.

în contradictoriu cu pârâta SC B. SA, a fost obligată pârâta să

plătească reclamantei suma de 10.000 lei daune materiale și suma

de 1.500.000 lei, cu titlu de daune morale; sumele vor fi indexate cu indicele

de inflație aferent perioadei dintre data pronunțării 10

octombrie 2014 și cea a plății, a fost respinsă cererea

privind actualizarea sumelor cu dobânda de referință B.N.R.; a fost

respinsă cererea având ca obiect plata prestațiilor periodice; a fost

admisă în parte cererea pentru cheltuielile de judecată; a fost

obligată pârâta să achite reclamantei suma de 2.000 lei, cheltuieli

de judecată; a fost obligată pârâta la plata sumei de 1.805 lei

cheltuieli judiciare către stat (ajutor public judiciar).

Împotriva

acestei sentințe a formulat apel pârâta, care a solicitat admiterea

apelului și schimbarea în parte a sentinței în sensul reducerii

daunelor materiale până la limita sumei dovedite cu acte și a

daunelor morale, în conformitate cu legislația și jurisprudența

din România.

Hotărârea

pronunțată în apel

Prin decizia

nr. 56 din data de 20 ianuarie 2016, Curtea de Apel Bacău, secția I

civilă, a admis apelul formulat de pârâta SC B. SA împotriva sentinței

civile nr. 54/COM din data de 10 octombrie 2014 pronunțată de

Tribunalul Neamț în Dosarul nr. x/103/2013, în contradictoriu cu

intimata-reclamantă A., a schimbat, în parte, sentința apelată

în sensul că a respins cererea de despăgubiri pentru daunele

materiale ca nefondată a stabilit despăgubirile datorate pentru

daunele morale la suma de 400.000 lei, în loc de 1.500.000 lei și a menținut

din sentința apelată celelalte dispoziții care nu sunt contrare

acestei decizii.

Împotriva

acestei decizii a declarat recurs reclamanta A., solicitând admiterea

recursului, casarea în tot a deciziei atacate și trimiterea cauzei spre o

nouă judecată instanței de apel, precum și obligarea

intimatei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată.

Motivele de

recurs

Recurenta-reclamantă

critică hotărârea instanței de apel prin prisma motivelor de

recurs prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 și

pct. 8 C. proc. civ.

Prin prima

critică formulată, invocând incidența motivului de recurs

prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. raportat la dispozițiile

art. 425 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a arătat că, în

considerentele deciziei atacate, instanța de apel nu a analizat toate

probele care au fost administrate în fond și apel de către

intimata-reclamantă, nu a evocat normele substanțiale incidente și

aplicarea lor în speță, simpla trimitere la dispozițiile art.

1391 C. civ., neechivalând, în opinia sa, cu o motivare în drept, soluția

pronunțată în dispozitiv rămânând nesusținută și

pur formală.

De asemenea,

recurenta-reclamantă a apreciat că, din modul de redactare a

hotărârii atacate, nu se poate determina dacă legea a fost sau nu

corect aplicată, întrucât considerentele deciziei atacate nu cuprind nicio

referire la textele de lege speciale, derogatorii, incidente în speță,

respectiv Legea nr. 136/1995 privind asigurările și

reasigurările din România, cu completările și modificările

ulterioare, și Ordinul C.S.A. nr. 14/2011, nefiind posibilă

exercitarea controlului judiciar.

Prin al

doilea motiv de recurs, recurenta-reclamantă consideră că în mod

greșit instanța de apel nu a dispus obligarea apelantei-pârâte la

plata taxei judiciare de timbru, încălcându-se astfel prevederile art. 33

din O.U.G. nr. 80/2013.

A precizat

recurenta-reclamantă că litigiul dedus judecății a izvorât

dintr-un contract de asigurare, astfel că orice cerere, inclusiv cea de

apel, trebuie să fie însoțită de chitanța care atestă

plata taxei judiciare de timbru, cu atât mai mult cu cât acțiunea are un

caracter civil.

De asemenea,

recurenta-reclamantă a considerat că prin decizia recurată a

fost încălcat principiul specialia generalibus derogant, întrucât cererea

de apel se impunea a fi soluționată în temeiul dispozițiilor

speciale ce reglementează contractul RCA, respectiv art. 48 alin. (1) și

art. 49 din Legea nr. 136/1995 raportat la art. 24, 26 și 28 alin. (1) din

Ordinul C.S.A. nr. 14/2011 și în subsidiar în temeiul dispozițiilor

de drept comun ale C. civ., și anume art. 1391 C. civ., astfel că, în

opinia acesteia, fundamentul legal (art. 1391 C. civ.) avut în vedere de

către instanța de apel este unul greșit.

A mai

apreciat recurenta-reclamantă că instanța de apel a

încălcat caracterul devolutiv al apelului, consacrat de prevederile art.

476-477 și art. 478 alin. (2) C. proc. civ., hotărârea atacată

cuprinzând, în opinia sa, lapidar argumentele care au format convingerea instanței

în sensul soluției pronunțate.

În

dezvoltarea acestui motiv de recurs, recurenta-reclamantă a arătat

că instanța de apel a interpretat greșit dispozițiile art.

1391 C. civ., care se referă la restrângerea posibilităților de

viață familială și socială, în condițiile în care

a suferit o degradare a vieții pe plan medical, familial, social și

profesional raportat la sechelele pe care le prezintă și la acest

moment și, totodată, a criticat modul în care curtea de apel a

apreciat probatoriul administrat în cauză.

O altă

critică de către recurenta-reclamantă vizează

încălcarea de către instanța de apel a dispozițiilor art.

28 alin. (1) din Ordinul C.S.A. nr. 14/2011, în sensul că limita de

despăgubiri prevăzută de art. 24 alin. (2) lit. b) din același

ordin se impunea a fi redusă proporțional cu culpa celor

răspunzători, iar nu despăgubirile ce urmau să fie acordate

victimei.

A subliniat

recurenta-reclamantă că nu a avut nicio culpă în producerea

accidentului, fiind pasager în autoturismul care a produs accidentul și,

prin urmare, în mod nelegal s-a dispus o dublă diminuare a indemnizației

cuvenite persoanei păgubite în temeiul contractului RCA.

Un alt motiv

de recurs invocat de către recurenta-reclamantă privește

criteriile în baza cărora instanța de apel a apreciat întinderea

valorii prejudiciului, pe care le apreciază a nu fi conforme cu normele

legale speciale aplicabile în materie.

Astfel,

recurenta-reclamantă a arătat că, prin hotărârea

atacată, curtea de apel a nesocotit faptul că prin lege

specială, prin norme imperative și derogatorii de la dreptul comun,

s-a stabilit că există o limită a despăgubirilor pentru

accidente produse în anul 2012, după cum rezultă din dispozițiile

art. 24 alin. (3) din Ordinul C.S.A. nr. 14/2011.

A precizat

recurenta-reclamantă că în același sens sunt și prevederile

Legii nr. 136/1995, care, în art. 55 alin. (1) și (3), prevăd că

despăgubirile se plătesc de către asigurator în limita obligației

asumate expres prin contract.

Totodată,

recurenta-reclamantă a apreciat și că criteriile avute în vedere

de către instanța de apel la evaluarea întinderii prejudiciului nu

respectă jurisprudența Înaltei Curți de Casație și

Justiție, prin care s-a statuat că repararea daunelor morale trebuie

să aibă drept fundament doar criterii obiective, precum și

că la stabilirea indemnizației în temeiul contractului de asigurare

trebuie să se aibă în vedere limitele maxime de despăgubire.

S-a mai

arătat de către recurenta-reclamantă că instanța de

control judiciar a făcut în mod eronat apel la instituția îmbogățirii

fără just temei, întrucât, în opinia sa, raportat la circumstanțele

concrete ale pricinii acesta nu era incidentă.

Printr-o

ultimă critică adusă hotărârii atacate,

recurenta-reclamantă a arătat că aceasta a încălcat dispozițiile

art. 26 alin. (1) din Ordinul C.S.A. nr. 14/2011, prin respingerea

capătului de cerere privind acordarea de daune materiale, în condițiile

în care legea permite administrarea oricărui mijloc de probă, iar

instanța de judecată avea posibilitatea de a realiza un calcul al

sumelor avansate în vederea restabilirii sănătății și

integrității sale corporale.

Procedura

derulată în recurs

Învestită

cu soluționarea recursului, Înalta Curte a procedat la comunicarea cererii

de recurs către pârâta SC B. SA, care, în termen legal, nu a formulat

întâmpinare.

Prin rezoluția

din data de 5 iulie 2016, în conformitate cu prevederile art. 493 alin. (2) C.

proc. civ., s-a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității

în principiu a recursului.

Raportul

asupra admisibilității în principiu a recursului a fost comunicat părților

potrivit dovezilor de comunicare aflate la dosar, care, în termen legal, nu au

formulat puncte de vedere.

Prin

încheierea de ședință din data de 11 noiembrie 2016, Înalta

Curte a admis în principiu prezentul recurs și a acordat termen de

judecată în ședință publică la data de 16 decembrie

2016.

Considerentele

Înaltei Curți asupra recursului

Analizând

prezentul recurs, prin prisma motivelor invocate și raportat la decizia

pronunțată de către instanța de apel, Înalta Curte

constată că acesta este nefondat, pentru cele ce succed.

În ceea ce

privește motivul de recurs, întemeiat de către

recurenta-reclamantă pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C.

proc. civ., Înalta Curte apreciază că aceasta este nefondat.

Astfel, așa

cum s-a reținut în doctrină și în jurisprudență,

motivarea unei hotărâri nu este o problemă de volum, ci una de esență,

de conținut, aceasta trebuind să fie clară, concisă și

concretă, în concordanță cu probele și actele de la dosar.

Motivarea

hotărârii înseamnă că aceasta trebuie să cuprindă, în

considerentele sale, motivele de fapt și de drept care au condus la soluția

pronunțată, care au legătură directă cu aceasta și

susțin decizia adoptată, iar varianta lipsei motivării

hotărârii poate fi acceptată doar atunci când, în lipsa oricăror

considerente, nu se poate ști dacă soluția dată în apel

este efectul sau nu al rezultatului cercetării fondului, ceea ce nu este

cazul în speță.

Din

perspectiva motivului de nelegalitate invocat, se observă că instanța

de apel, în temeiul efectului devolutiv al apelului, a verificat legalitatea și

temeinicia hotărârii primei instanțe în limitele motivelor de apel

formulate de apelanta-pârâtă, ținând cont de dispozițiile art.

477 C. proc. civ., răspunzând criticilor și argumentând soluția

adoptată.

Nu este

fondată nici susținerea recurentei-reclamante, în sensul că

nereferirea instanței de apel la textele de lege speciale determină

imposibilitatea de a se determina dacă legea a fost sau nu corect

aplicată, întrucât curtea de apel a indicat, în cuprinsul hotărârii

atacate, criteriile care au stat la baza stabilirii prejudiciului suferit de

către parte, argumentând, în acest fel, diminuarea cuantumului daunelor

morale acordate și a arătat motivele pentru care a decis respingerea

cererii de acordare a daunelor materiale.

Pe de

altă parte, raportându-se la susținerea apelantei-pârâte privind

aplicarea greșită de către instanța de fond a prevederilor

art. 1391 C. civ., curtea de apel nu a ignorat dispozițiile speciale în

materie, ci a răspuns criticilor formulate de către apelantă și

a arătat care sunt argumentele sale care au determinat soluția de

admitere a apelului și de modificare a sentinței atacate.

Este de reținut

că simpla nemulțumire a părții cu privire la soluția

pronunțată, neînsușirea de către instanță a

apărărilor formulate de către parte, sunt aspecte ce nu pot fi

asimilate unei nemotivări în sensul textului legal anterior evocat.

Prin urmare,

se constată că instanța de apel a argumentat soluția pronunțată

cu respectarea cerințelor art. 425 C. proc. civ., decizia atacată conținând

elementele care fac posibil controlul hotărârii în calea de atac,

motivarea fiind clară și concisă.

În

strânsă legătură cu acest prim motiv de recurs, se constată

că recurenta-reclamantă a invocat și încălcarea de

către instanța de apel a principiului specialia generalibus derogant,

ca urmare a neraportării la textele legale speciale care

reglementează contractul RCA, ci la dispozițiile dreptului comun.

Față

de aceste susțineri, Înalta Curte reține caracterul lor nefondat, având

în vedere că faptul că persoanele prejudiciate prin accidente rutiere

au la dispoziție o acțiune directă contractuală împotriva

asiguratorului nu înseamnă că la stabilirea prejudiciului se va face

abstracție de fapta care a generat acel prejudiciu, întrucât dreptul la

despăgubiri derivă din fapta delictuală, iar nu din contractul

de asigurare.

În același

sens, Curtea Constituțională, prin Decizia nr. 77/2014 referitoare la

excepția de neconstituționalitate a art. 58 lit. b) din Legea nr.

136/1995, a reținut că asiguratorul suportă prejudiciul cauzat

prin culpa asiguratului său, asumându-și conduita acestuia.

Astfel,

cuantumul prejudiciului se determină prin raportare la fapta care l-a

generat, care este un delict, prin contractul de asigurare schimbându-se doar

debitorul obligație, iar nu și modalitatea de determinare a

cuantumului prejudiciului, cu excepția stabilirii unei limite maxime de

suportare a acestuia de către asigurator.

În ceea ce

privește motivul de recurs referitor la încălcarea de către instanța

de apel a prevederilor legale ce statuează caracterul devolutiv al

apelului, Înalta Curte constată că, în dezvoltarea acestuia, în

realitate, recurenta-reclamantă critică modalitatea în care au fost

apreciate probele.

Or, recursul

este o cale extraordinară de atac, nedevolutivă, în cadrul

căreia nu pot fi analizate critici privind temeinicia hotărârii

pronunțate în apel, indiferent de gradul de nemulțumire al

recurentei-reclamante cu privire la modalitatea de analiză a probatoriului

sau a argumentelor de fapt și de drept invocate în fața instanței

a cărei hotărâre se cere a fi cenzurată.

Tot în

dezvoltarea acestui motiv de recurs, cu referire la prevederile art. 1391 C.

civ., se constată că recurenta-reclamantă apreciază că

instanța de apel a interpretat în mod greșit acest text legal,

raportat la degradarea vieții sale și la sechelele pe care încă

le suferă și, prin urmare, nici această susținere nu poate

fi primită, întrucât nu vizează o încălcare a caracterul

devolutiv al apelului și nici aplicarea greșită a normelor de

drept material, ci o apreciere a instanței de apel raportată la

probele administrate în cauză.

Potrivit

caracterului devolutiv al acestei căi de atac, instanța de apel

trebuie să supună hotărârea atacată examinării atât în

fapt cât și în drept și, dacă este cazul, va adopta pe baza

datelor cauzei o soluție diferită de cea a primei instanțe.

Potrivit art.

477 C. proc. civ., efectul devolutiv al apelului este limitat la ceea ce s-a

apelat, iar ceea ce nu este cuprins în obiectul cererii de apel intră în

autoritatea de lucru judecat, potrivit art. 430 alin. (2) C. proc. civ.

Totodată,

se reține că, în speță, însăși

recurenta-reclamantă a arătat că instanța de apel a

apreciat necesitatea suplimentării probatoriului în sensul chemării

la interogatoriu a recurentei-reclamante și a obținerii de relații

de la Școala Postliceală Sanitară C., aspect de natură a

indica respectarea caracterului devolutiv al acestei căi de atac.

Raportat la

cele mai sus enunțate cu privire la acest motiv de recurs, Înalta Curte

constată că, în cauză, nu poate fi reținută o

încălcare de către curtea de apel a dispozițiilor art. 476-477 și

art. 478 alin. (2) C. proc. civ. care statuează caracterul devolutiv al

apelului.

De asemenea,

Înalta Curte apreciază că nu sunt fondate nici criticile

recurentei-reclamante privitoare la încălcarea dispozițiilor art. 28

alin. (1) din Ordinul C.S.A. nr. 14/2011, prin diminuarea despăgubirilor

acordate în condițiile în care nu a avut nicio culpă în producerea

accidentului.

Astfel, se

constată că, în raport de leziunile concrete suferite de

reclamantă, inclusiv de numărul de zile de îngrijiri medicale care au

fost necesare pentru vindecarea lor, de gradul de invaliditate dobândit de

reclamantă și nu în ultimul, ținând seama de faptul că reclamanta

a abandonat în ultimul an de studii, școala postliceală pe care o

frecventa, deși în anul anterior s-a prezentat la cursuri, curtea de apel

a apreciat că este disproporționat de mare cuantumul daunelor morale

acordate de prima instanță, iar o sumă de 400.000 lei cu titlu

de daune morale apare ca rezonabilă și echitabilă în raport de

situația de fapt dedusă judecății în prezenta cauză.

A mai reținut

curtea și că este de principiu că la stabilirea daunelor morale

instanțele de judecată trebuie să aibă în vedere nu doar

faptul ca acesta să nu aibă un caracter pur simbolic, ci și ca

ele să nu depășească sfera unor compensații destinate

a alina suferința psihică și nici să conducă la

îmbogățirea fără just temei a persoanelor îndreptățite

Ca atare, se

observă că instanța de apel, pentru a decide diminuarea

cuantumului despăgubirilor morale acordate, s-a raportat la o serie de

criterii statuate de lege și de jurisprudență, apreciind

consecințele produse de fapta delictuală și nu la existența

vreunei culpe a recurentei-reclamante.

În ceea ce

privește invocarea de către recurenta-reclamantă a

încălcării dispozițiilor art. 24 alin. (2) lit. b) din Ordinul C.S.A.

nr. 14/2011, precum și a prevederilor Legii nr. 136/1995 în conformitate

cu care s-a arătat că despăgubirile se plătesc de

către asigurator în limita obligației asumate expres prin contract,

se reține că potrivit dispozițiilor legale invocate, pentru

vătămări corporale și decese, inclusiv pentru prejudicii

fără caracter patrimonial produse în unul și același

accident, indiferent de numărul persoanelor prejudiciate, limita de

despăgubire se stabilește, în cazul accidentelor produse începând cu

anul 2012, la un nivel de 5.000.000 euro, echivalent în lei la cursul de schimb

al pieței valutare la data producerii accidentului, comunicat de Banca Națională

a României.

Or, aceste

dispoziții se referă la cuantumul maxim în care pot fi acordate

aceste despăgubiri și nu la obligativitatea instanțelor de a

acorda această sumă și, prin urmare nu se poate reține o

încălcare de către instanța de apel a acestor dispoziții

decât în situația în care s-ar fi acordat despăgubiri mai mari decât

cele prevăzute de normele invocate, ceea ce nu se verifică în

prezenta cauză (cuantumul despăgubirilor morale acordate fiind de

400.000 lei).

Cu referire

la susținerile recurentei-reclamante în sensul că criteriile avute în

vedere de către instanța de apel la evaluarea întinderii

prejudiciului nu respectă liniile directoare ale deciziilor Înaltei Curți

de Casație și Justiție, acestea sunt, de asemenea, nefondate.

Astfel, se

constată că, în mod constant, prin jurisprudența instanței

supreme, s-a decis că daunele morale și materiale se stabilesc prin

apreciere, în raport de consecințele negative suferite de cel în

cauză pe plan fizic și psihic, importanța valorilor lezate,

măsura în care aceste valori au fost lezate, intensitatea cu care au fost

percepute consecințele vătămării, măsura în care a

fost afectată situația familială, profesională și

socială. În cuantificarea prejudiciului moral, aceste criterii sunt

subordonate condiției aprecierii rezonabile, pe o bază

echitabilă, corespunzătoare prejudiciului real și efectiv produs

victimei.

Pe de

altă parte, referitor la daunele morale solicitate ca urmare a unor

accidente de circulație, atât Curtea Europeană a Drepturilor Omului,

cât și Înalta Curte de Casație și Justiție, atunci când

acordă despăgubiri morale, nu operează cu criterii de evaluare

prestabilite, ci judecă în echitate, adică procedează la o

apreciere subiectivă a circumstanțelor particulare a cauzei, relativ

la suferințele fizice și psihice pe care le-au suferit victimele unui

accident de circulație, precum și consecințele nefaste pe care

acel accident le-a avut cu privire la viața lor particulară, astfel

cum acestea sunt evidențiate prin probele administrate.

Un criteriu

fundamental consacrat de doctrină și jurisprudență în

cuantificarea despăgubirilor acordate pentru prejudiciul moral este

echitatea. Din acest punct de vedere, stabilirea unor asemenea despăgubiri

implică fără îndoiala și o doza de aproximare, însă

instanța trebuie să stabilească un anumit echilibru între

prejudiciul moral suferit, care nu va putea fi înlăturat în totalitate și

despăgubirile acordate, în măsură să permită celui

prejudiciat anumite avantaje care să atenueze suferințele morale,

fără a se ajunge însă în situația îmbogățirii

fără just temei.

Raportat la

criteriile avute de către instanța de apel, se constată că

aceasta a avut în vedere leziunile concrete suferite de

recurenta-reclamantă și efectele pe care acestea le-au produs asupra

vieții sale raportat la situația de fapt, precum și că

despăgubirea nu trebuie să aibă un caracter pur formal, dar nici

să conducă la o îmbogățire fără just temei,

criterii în deplină concordanță cu jurisprudența instanței

supreme și a Curții Europene a Drepturilor Omului, precum și cu

cele reținute de doctrină în această materie.

Prin urmare,

Înalta Curte nu poate modifica cuantumul despăgubirilor acordate în absența

invocării unor temeiuri juridice încălcate, cuantificarea despăgubirilor

fiind un aspect de temeinicie și nu de nelegalitate.

Înalta Curte

mai reține și că recurenta-reclamantă, criticând

respingerea de către instanța de apel a cererii privind acordarea de

daune materiale, a invocat încălcarea prevederilor art. 26 alin. (1) din

Ordinul C.S.A. nr. 4/2011.

Potrivit

acestor dispoziții, asigurătorul RCA are obligația de a

despăgubi partea prejudiciată pentru prejudiciile suferite în urma

accidentului produs prin intermediul vehiculului asigurat, potrivit pretențiilor

formulate în cererea de despăgubire, dovedite prin orice mijloc de

probă. Fără a se depăși limitele de despăgubire

prevăzute în contractul de asigurare RCA, în condițiile în care

evenimentul asigurat s-a produs în perioada de valabilitate a poliței de

asigurare RCA, se acordă despăgubiri, în formă

bănească, pentru: vătămări corporale sau

deces,inclusiv pentru prejudicii fără caracter patrimonial; pagube

materiale; pagube consecință a lipsei de folosință a

vehiculului avariat; cheltuieli de judecată efectuate de către

persoana prejudiciată.

Or, nu se

poate aprecia că instanța de apel a încălcat aceste prevederi,

în condițiile în care, prin decizia atacată prin prezentul recurs,

aceasta a reținut că niciunul dintre înscrisurile administrate în

dovedirea prejudiciului material nu fac dovada efectuării cheltuielilor de

către reclamantă.

Prin urmare,

soluția instanței de apel sub acest aspect este rezultatul aprecierii

probatoriului administrat în cauză, ori critica recurentei-reclamante nu

ce circumscrie unor motive de nelegalitate a deciziei, ci reprezintă o

nemulțumire a acesteia cu privire la relevanța dată de

către instanță probelor administrate, astfel încât, pentru

motivele ținând de caracterul nedevolutiv al prezentei căi de atac ce

au mai fost și anterior expuse și a imposibilități instanței

de recurs de analiza chestiuni ce vizează temeinicia, aceasta critică

nu poate fi primită.

În ceea ce

privește susținerea recurentei-reclamante vizând împrejurarea

că, în mod eronat, apelanta-pârâtă nu a fost obligată la plata

taxei judiciare de timbru, Înalta Curte apreciază că aceasta nu poate

fi primită ca motiv de recurs, întrucât nu se circumscrie în cazurile

limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. și nu

constituie un motiv de natură a determina casarea unei hotărâri

judecătorești.

Se reține

că, în conformitate cu art. 38 din O.U.G. nr. 80/2013, în situația în

care instanța judecătorească învestită cu soluționarea

unei căi de atac ordinare sau extraordinare constată că în

fazele procesuale anterioare taxa judiciară de timbru nu a fost

plătită în cuantumul legal, va dispune obligarea părții la

plata taxelor judiciare de timbru aferente, dispozitivul hotărârii

constituind titlu executoriu, însă ipoteza acestei dispoziții legale

nu este incidentă cauzei pendinte, Înalta Curte constatând că

prezenta pricină este scutită de la plata taxei judiciare de timbru

raportat la prevederile art. 29 alin. (1) lit. i) din O.U.G. nr. 80/2013.

În consecință,

apreciind că motivele de recurs formulate de către recurenta-reclamantă

sunt nefondate, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca

atare recursul declarat de către împotriva deciziei nr. 56 din data de 20

ianuarie 2016 a Curții de Apel Bacău, secția I civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei nr. 56 din data

de 20 ianuarie 2016 a Curții de Apel Bacău, secția I

civilă.

Definitivă.

Pronunțată

în ședință publică astăzi, 16 decembrie 2016.