ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1686/2017

Asupra recursului, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bistrița-Năsăud, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, la data de 10.08.2015 sub nr. x/112/2015, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta SC B. SRL a solicitat obligarea acesteia la plata sumei de 5.000 euro, cu titlu de daune materiale și 1.000.000 euro, cu titlu de daune morale (4.522.500 RON), penalități în cuantum de 0,2% din suma despăgubirii, calculată pe fiecare zi de întârziere, din data de 05.08.2015 și până la data plății efective, obligarea pârâtei la plata unei sume lunare reprezentând diferența dintre salariul minim pe economie și sumele achitate în baza certificatului de invaliditate, precum și la plata cheltuielilor de judecată.

Prin Sentința civilă nr. 328/2016 din 26 aprilie 2016, Tribunalul Bistrița-Năsăud, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a admis în parte acțiunea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâta asigurător Societatea C. prin B. SRL și cu intervenientul forțat D., și pe cale de consecință a fost obligată pârâta asigurător să plătească reclamantului echivalentul în RON la cursul BNR la data plății a sumei de 5.000 euro, cu titlu daune materiale și a sumei de 60.000 euro, cu titlu daune morale.

A fost obligată pârâta asigurător să plătească reclamantului pentru perioada iunie 2014 - iulie 2015, suma de 3.590 RON reprezentând diferența dintre salariul minim pe economie și indemnizația de invaliditate, iar începând cu data promovării acțiunii și până la încetarea stării de nevoie suma de 350 RON lunar cu titlu de despăgubiri periodice.

A fost respins ca nefondat capătul de cerere privind obligarea pârâtei asigurător la plata unor penalități de întârziere.

A fost obligată pârâta asigurător să plătească reclamantului suma de 5.063 RON cu titlu cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe, reclamantul A. a declarat apel, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Prin Decizia civilă nr. 862/2016 din 17 octombrie 2016, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă, a fost admis în parte apelul declarat de apelantul A. împotriva Sentinței civile nr. 328 din 26.04.2016 pronunțată în Dosarul nr. x/2015 al Tribunalului Bistrița Năsăud pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a obligat pârâta la plata penalităților de 0,2% calculate asupra daunelor morale în sumă de 60.000 euro, începând cu data de 05.08.2015 și până la plata efectivă, fiind menținute celelalte dispoziții ale sentinței.

Împotriva acestei decizii, reclamantul A. și pârâta Societatea C. din Spania - prin Societatea B. SRL au declarat recurs.

Recursul declarat de reclamantul A.

Recurentul-reclamant a invocat motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea în parte a deciziei atacate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanței de apel.

În argumentarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., care reglementează cazul de casare a hotărârii care nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei, recurentul susține că, potrivit dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., considerentele deciziei trebuie să cuprindă expunerea situației de fapt reținută de instanță în baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.

Astfel, motivarea sumară, insuficientă, precum hotărârea atacată, care nu arată motivele pentru care au fost respinse cererile, apărările și susținerile recurentului este nemotivată și trebuie reformată în temeiul art. 488 C. proc. civ.

În acest sens, recurentul arată că, potrivit practicii judiciare "hotărârea pronunțată de instanță trebuie să arate motivele de fapt și de drept pentru care s-au înlăturat cererile părților" - cu referire la penalitățile aferente sumei de 5.000 euro, aplicarea sau nu a dispozițiilor art. 36 alin. (2) din Ordinul nr. 14/2011, precum și cu privire la afecțiunile permanente, potrivit expertizei - "fără arătarea motivelor și a probelor nu se poate exercita controlul judiciar, iar soluția este netemeinică".

Din această perspectivă, recurentul susține că atât la instanța de fond cât și în apel, deși a solicitat, instanțele nu s-au pronunțat asupra incidenței în cauză a dispozițiilor art. 36 alin. (2) din Ordinul nr. 14/2011, potrivit căruia, "dacă în termen de cel mult 3 luni de la avizarea producerii evenimentului asigurat de către partea prejudiciată ori de către asigurat, asigurătorul RCA nu a notificat părții prejudiciate respingerea pretențiilor de despăgubire, precum și motivele respingerii, asigurătorul RCA este obligat la plata despăgubirii".

Așadar, se instituie un caz de răspundere civilă subiectivă, pentru conduita culpabilă a asigurătorului constând în lipsa răspunsului la cererea de despăgubire într-un termen de trei luni.

În acest context, recurentul arată că pârâta trebuie să fie obligată la plata sumelor din cererea de despăgubire - daune morale de 1.000.000 euro sau echivalentul în RON, chiar și neavând relevanță probele administrate, deoarece aceasta nu a răspuns, conform normelor legale în termen de trei luni de la avizarea daunei solicitate.

Astfel, potrivit art. 38 alin. (2) din Ordinul nr. 14/2011, depunerea cererii de despăgubire cu privire la producerea evenimentului asigurat prin polița de asigurare RCA reprezintă avizare de daună și obligă asigurătorul RCA răspunzător să deschidă dosarul de daună, să efectueze constatarea pagubelor, să comunice în scris părții prejudiciate cu privire la documentele ce trebuie depuse pentru soluționarea cererii de despăgubire și să soluționeze cererea de despăgubire în termenul legal.

Din analiza actelor dosarului, rezultă evident că pârâta nu a răspuns în termenul de 3 luni de la formularea cererii de despăgubire, fie în sensul de a face o oferta, fie de a notifica desfășurarea unei investigații, fie solicitarea de documente, ori de a respinge cererea de despăgubire.

Mai susține recurentul că, instanța de apel a obligat pârâta la plata penalităților de întârziere calculate la suma de 60.000 euro - daune morale - dar nu și la suma de 5.000 euro la care pârâta a fost obligată cu titlul de daune materiale, deși aceasta s-a solicitat atât la fond cât și în apel, iar sub acest aspect, hotărârea este nemotivată.

De asemenea, susține recurentul că nu rezultă din considerentele hotărârii atacate că instanța de apel, de altfel nici cea de fond, s-ar fi aplecat asupra motivelor de fapt invocate și asupra probelor administrate.

Aceasta deoarece, în conținutul deciziei nu se face referire la urmările accidentului rutier asupra reclamantului, hotărârea părând mai degrabă tratarea unei situații generale, a unui accident rutier cu urmări vătămătoare.

În acest context, recurentul apreciază că nu s-au acordat despăgubiri pentru daunele morale suferite ca urmare a afecțiunilor dovedite prin raportul de expertiză, care atestă faptul că acestea i-au determinat pierderea în mod permanent a capacității de muncă, acesta fiind încadrat timp de un an în gradul de handicap grav, iar ulterior gradul II în mod permanent.

Față de această situație, recurentul consideră că s-a reținut, în mod greșit, faptul că "nu s-a dovedit din perspectiva activităților lucrative nici o afectare", dar potrivit raportului de expertiza i s-a determinat pierderea în mod permanent a capacității de muncă, iar din probele testimoniale a rezultat faptul că acesta desfășura o activitate lucrativă în Italia.

Din această perspectivă, recurentul apreciază că nu poate fi vorba de o îmbogățire fără justă cauză cât timp pe parcursul vieții, reclamantul nu va mai putea munci, practica sporturi, fiind nevoie de un însoțitor permanent, iar toată viața va suferi de o tulburare organică a personalității și nici nu va mai putea conduce vehicule.

În opinia sa, recurentul consideră că aceste motive de apel nu au fost examinate de către instanța de apel și, în consecință decizia atacată nu cuprinde motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază, iar pentru a fi respectate dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., considerentele instanței trebuiau să cuprindă și motivele pentru care solicitările sale au fost înlăturate.

În argumentarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., care reglementează cazul de casare a hotărârii date cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, recurentul susține că în cauză sunt incidente dispozițiile art. 1385 alin. (3) C. civ. care stabilesc că "despăgubirea trebuie să cuprindă pierderea suferită", art. 1391 C. civ. ce prevede referitor la repararea prejudiciului nepatrimonial următoarele:

"(1) În caz de vătămare a integrității corporale sau a sănătății, poate fi acordată și o despăgubire pentru restrângerea posibilităților de viață familială și socială".

Mai susține recurentul că, relevant în cauză este de asemenea și art. 49 din Ordinul CSA nr. 14/2011, ce prevede că "la stabilirea despăgubirilor în cazul vătămării corporale sau al decesului unor persoane, se au în vedere următoarele: ... f) daunele morale: în conformitate cu legislația și jurisprudența din România".

În acest sens, recurentul susține că instanța de apel nu a acordat despăgubiri pentru urmările psihice (dovedite prin expertiza efectuată), pentru limitările vieții sociale, imposibilitatea de a mai conduce vehicule, de a avea o familie datorită tulburării de personalitate, imposibilitatea de a mai munci, necesitatea de a fi tot timpul însoțit, precum și încadrarea în gradul II de handicap în mod permanent.

Tot în acest context, se susține că instanța nu a dat importanța cuvenită faptului referitor la pierderea totală a capacității de muncă, punându-l pe recurent într-o situație de inferioritate, fiind obligat a avea venituri reduse decât cele pe care le-ar fi putut câștiga daca ar fi avut posibilitatea găsi locuri de muncă mai bine plătite, acesta fiind dependent de pensia de invaliditate.

Recursul recurentei-pârâte Societatea C. din Spania - prin Societatea B. SRL

Prin memoriul de recurs, recurenta-pârâtă a invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel.

În argumentarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., care reglementează cazul de casare a hotărârii date cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, recurenta susține că în mod greșit instanța de apel a obligat pârâta la penalități de întârziere, deși probele de la dosar și legislația în domeniu impuneau respingerea apelului reclamantului.

În acest sens, recurenta arată că în cauză fiind vorba de eveniment rutier înregistrat de autorități sub aspect penal și aflat în faza cercetărilor penale (Dosarul nr. x/2014), de la data de 30.12.2014 și până la 17.08.2015 (data comunicării acțiunii împreună cu ordonanța Parchetului), pârâta C. nu a primit de la reclamant sau apărătorul acestuia ordonanța Parchetului din care să rezulte că, într-adevăr, vinovat exclusiv de accidentul din 26.05.2014 se face asiguratul D., astfel că în lipsa unui document privind culpa, din punct de vedere legal, pârâta-asigurător nu putea să dea curs favorabil cererii reclamantului în intervalul 30.12.2014 - 17.08.2015.

Astfel, din analiza înscrisurilor depuse la dosarul cauzei coroborate și cu prevederile art. 36 din Ordinul CSA nr. 14/2011, rezultă că reclamantul nu este îndreptățit la încasarea penalităților de întârziere în prezentul litigiu de la data de 05.08.2015, întrucât pârâta-asigurător nu avea posibilitatea despăgubirii pe cale amiabilă a reclamantului, având în vedere că în acest caz, penalitățile se datorează numai după ce hotărârea judecătorească rămâne definitivă.

În ceea ce privește prejudiciul moral pretins de reclamant, recurenta susține că atributul stabilirii cuantumului acestora este al instanței, astfel că în cauză nu se poate discuta despre o eventuală punere în întârziere sub aspectul daunelor, deoarece în acest caz creanța devine certă, lichidă și exigibilă abia în momentul pronunțării hotărârii judecătorești definitive prin care se stabilesc efectiv sumele cuvenite reclamantului cu titlu de daune morale.

Prin urmare, sumele acordate de instanță cu titlu de despăgubiri în prezenta cauză sunt purtătoare de penalități de întârziere de la rămânerea definitiva a hotărârii prin care sunt cuantificate daunele morale.

Pentru aceste considerente, recurenta consideră că reclamantul este îndreptățit la penalități de întârziere începând cu data rămânerii definitive a hotărârii, și nu de la data de 05.08.2015, cum în mod greșit a dispus instanța de apel, întrucât creanța nu era la acea dată certă, lichidă și exigibilă, iar sub acest aspect hotărârea atacată este nelegală.

Prin întâmpinarea înregistrată la data de 8 februarie 2017, recurenta-pârâtă Societatea C. din Spania - prin Societatea B. SRL a solicitat respingerea recursului declarat de reclamantul A. și obligarea acestuia la plata cheltuielilor de judecată.

Prin întâmpinarea înregistrată la data de 27 februarie 2017, recurentul-reclamant A. a invocat inadmisibilitatea motivelor de recurs ce nu au fost invocate prin întâmpinările formulate la fond și apel, conform prevederilor art. 488 alin. (2), art. 494 și art. 478 alin. (2) C. proc. civ., iar pe fondul cauzei solicită respingerea recursului pârâtei ca nefondat.

Prin răspunsul la întâmpinare transmis prin poștă la 9 martie 2017, recurenta-pârâtă a solicitat înlăturarea susținerilor recurentului-reclamant referitoare la inadmisibilitatea recursului, ca nefondate.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ., prin raport constatându-se că recursul declarat de reclamant nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ., concluzia fiind de anulare a acestuia, iar recursul declarat de pârâtă este admisibil în principiu.

Prin încheierea din 10 mai 2017 s-a dispus comunicarea raportului către părți, conform dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Potrivit dovezilor de comunicare aflate la dosar raportul asupra admisibilității în principiu a recursurilor a fost comunicat părților, față de care recurentul -reclamant a depus un punct de vedere, susținând că motivele invocate se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Analizând recursul declarat de recurentul - reclamant A., sub aspectul îndeplinirii cerințelor prevăzute de art. 486 (1) lit. d) din Noul C. proc. civ., Înalta Curte constată următoarele:

Potrivit dispozițiilor imperative ale art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat.

În conformitate cu prevederile art. 489 alin. (2) din C. proc. civ. sancțiunea nulității intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488.

Din dispozițiile imperative ale art. 489 alin. (2) C. proc. civ., se reține că instanțele au obligația de a verifica dacă motivele invocate de recurentul - reclamant se încadrează în cazurile de casare prevăzute de art. 488, iar dacă această cerință nu este îndeplinită, operează sancțiunea nulității recursului.

Recurentul-reclamant, deși a indicat motivele de casare prevăzute de art. 488 pct. 6 și 8 C. proc. civ., în dezvoltarea recursului nu formulează critici de nelegalitate care să poată fi examinate din perspectiva vreunui caz de casare prevăzut limitativ de art. 488 pct. 1 - 8 C. proc. civ. pentru exercitarea controlului judiciar în recurs, ceea ce atrage incidența prevederilor art. 489 alin. (2) C. proc. civ.

Astfel, recurentul a criticat hotărârea atacată ca fiind nelegală pentru motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ. Plecând de la considerentele de ordin teoretic ce conturează ipotezele motivului de recurs evocat și aspectele reținute în practica judiciară în privința incidenței acestui motiv de casare, reclamantul a susținut nelegalitatea deciziei recurate pe motiv că instanța de apel nu a prezentat argumentele pentru care i-au fost respinse cererile și apărările și a solicitat acordarea penalităților de întârziere și pentru suma de 5000 euro daune materiale, dar și majorarea daunelor morale la suma de 1.000.000 euro.

În analiza acestei critici, se are în vedere faptul că, în faza procesuală a recursului, nu poate fi reapreciat cuantumul despăgubirilor/penalităților care rezultă dintr-o reevaluare a situației de fapt, prin prisma elementelor de probatoriu, întrucât o astfel de împrejurare excede limitelor analizei permisă în calea extraordinară de atac.

Prin urmare, Înalta Curte apreciază că motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ. a fost invocat în mod formal, în condițiile în care niciuna dintre aceste critici deduse judecății prin motivele de recurs nu se subsumează ipotezelor reglementate de textul de lege menționat, și anume nemotivarea hotărârii, existența unor motive contrare sau străine de natura pricinii.

În acest sens, ceea ce critică recurentul este greșita reținere a situației de fapt de către instanța de apel a criteriilor de reparație echitabilă a daunelor morale și materiale suferite de reclamant și a penalităților, aspecte ce urmăresc aplicarea corectă, la circumstanțele de fapt ale cauzei, a dispozițiilor privind acoperirea prejudiciului personal nepatrimonial în cadrul mecanismului răspunderii civile delictuale.

Prin motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. se invocă încălcarea sau aplicarea eronată a normelor de drept material, iar hotărârea este dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii în situațiile în care instanța a recurs la normele legale aplicabile speței, dar fie le-a încălcat, adăugând sau omițând unele condiții prevăzute de textele legale, fie le-a aplicat greșit.

Recurentul-reclamant a criticat decizia sub aspectul despăgubirilor acordate de instanța de apel, iar în argumentarea acestui motiv de recurs a invocat formal dispozițiile art. 1385 alin. (3) și art. 1391 din C. civ. și prevederile art. 49 din Ordinul CSA nr. 14/2011, fără a argumenta de ce au fost încălcate sau greșit aplicate de către instanța de apel.

Aspectele învederate de recurent s-au rezumat strict la probatoriul administrat în dosar, situându-se în afara competențelor instanței de recurs atât timp cât se raportează în mod explicit la situația de fapt ori la modul de interpretare și evaluare a dovezilor administrate (raportul de expertiză, probele testimoniale), fără, însă, a arăta, în concret, în ce constă nelegalitatea hotărârii atacate, prin raportare la soluția pronunțată în apel și la argumentele folosite de instanță în fundamentarea acesteia.

Aprecierea judecătorilor de fond cu privire la acordarea daunelor materiale și morale și a penalităților cuvenite, vizează aspecte de temeinicie ale hotărârii atacate, care exced controlului instanței de recurs, având în vedere că în această cale extraordinară de atac se exercită un control judiciar numai cu privire la legalitatea hotărârii atacate, în raport de motivele de nelegalitate prevăzute expres și limitativ la pct. 1-8 ale art. 488 C. proc. civ.

Invocarea în mod formal a incidenței dispozițiilor art. 488 pct. 8 C. proc. civ., reiterarea unor situații de fapt, trimiterile la probe, în lipsa unei argumentații în drept care să situeze criticile în sfera temeiurilor de casare reglementate expres de art. 488 C. proc. civ., fac imposibilă exercitarea efectivă a controlului de legalitate al instanței de recurs.

Recursul fiind un mijloc procedural prin care se realizează un examen al hotărârii atacate, sub aspectul legalității acesteia, instanța de recurs, soluționând această cale de atac, verifică dacă hotărârea atacată a fost sau nu pronunțată cu respectarea dispozițiilor legale. Această analiză nu se poate realiza în lipsa dezvoltării unor motive de nelegalitate prevăzute de dispozițiile mai sus menționate, obligație care revine sub sancțiunea nulității, titularului căii de atac promovate.

Față de considerentele arătate, Înalta Curte, în temeiul art. 489 alin. (2) C. proc. civ. va aplica sancțiunea nulității cererii de recurs formulată de reclamant și, în consecință, conform prevederilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va anula recursul declarat de reclamantul A. împotriva Deciziei civile nr. 862/2016 din 17 octombrie 2016 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă.

Analizând decizia de apel în raport de criticile formulate de recurenta-pârâtă Societatea C. prin Societatea B. SRL, conform dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție constată caracterul nefondat al recursului, în considerarea argumentelor ce succed:

Recurenta-pârâtă a criticat hotărârea instanței de apel din perspectiva încălcării dispozițiilor art. 36 din Ordinul CSA nr. 14/2011, întrucât instanța de apel în mod greșit a acordat reclamantului penalități de întârziere de la 05.08.2015, data introducerii cererii de chemare în judecată și nu de la data rămânerii definitive a hotărârii.

Legea nu prevede obligația asigurătorului de a plăti daunele morale solicitate de persoanele vătămate prin producerea unor accidente la nivelul pretențiilor acestora și la momentul solicitării lor.

Se constată că în mod corect instanța de apel a obligat pârâta la plata penalităților de 0,2% pe zi de întârziere din despăgubirea la care a fost obligată, de la data introducerii cererii de chemare în judecată, cu respectarea dispozițiilor legale în materie și a principiului disponibilității.

Potrivit dispozițiilor art. 38 alin. (1) din Ordinul nr. 14/2011 al Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor, pentru acoperirea prejudiciilor suferite în urma producerii unor accidente de vehicule, persoanele prejudiciate depun o cerere de despăgubire la asigurătorul RCA cu care proprietarul sau utilizatorul vehiculului, răspunzător de producerea accidentului, a încheiat asigurarea obligatorie RCA, la reprezentanța de despăgubiri, la Asociația "Fondul de protecție a victimelor străzii" ori la E., în calitatea sa de birou gestionar, iar potrivit alin. (2), depunerea cererii de despăgubire cu privire la producerea evenimentului asigurat prin polița de asigurare RCA reprezintă avizare de daună și obligă asigurătorul RCA răspunzător să deschidă dosarul de daună, să efectueze constatarea pagubelor, să comunice în scris părții prejudiciate cu privire la documentele ce trebuie depuse pentru soluționarea cererii de despăgubire și să soluționeze cererea de despăgubire în termenul legal.

Situația despăgubirilor și a penalităților datorate de către asigurător este reglementată prin Ordinul nr. 14/2011 al Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor pentru punerea în aplicare a Normelor privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule. Conform art. 36 alin. (5) din Ordinul menționat, despăgubirea se plătește de către asigurător în maximum 10 zile de la data depunerii ultimului document necesar stabilirii și cuantificării daunei, solicitat în scris de către asigurător, sau de la data la care asigurătorul a primit o hotărâre judecătorească definitivă cu privire la suma de despăgubire pe care este obligat să o plătească.

Sancțiunea pentru nerespectarea acestor obligații este prevăzută la art. 37 din ordin sub forma penalităților de întârziere, astfel:

"Dacă asigurătorul RCA nu își îndeplinește obligațiile în termenele prevăzute la art. 36 sau și le îndeplinește defectuos, inclusiv dacă diminuează nejustificat despăgubirea, la suma de despăgubire cuvenită, care se plătește de asigurător, se aplică o penalizare de 0,2%, calculată pe fiecare zi de întârziere."

În speță, în ceea ce privește penalitățile acordate de către instanța de apel cu raportare la data introducerii cererii de chemare în judecată, recurenta-pârâtă nu a înțeles să critice cuantumul cert, lichid și exigibil al sumei pretinse cu titlu de prejudiciu de către reclamant.

Prin urmare, în acest caz penalitățile de întârziere pot fi calculate prin raportare la data cererii de chemare în judecată, în cuprinsul acțiunii făcându-se referire la cuantumul exact al creanței pretinse, din probatoriul administrat în cauză nereieșind un alt cuantum al creanței decât cel indicat de către reclamant.

Pentru considerentele arătate, constatând că motivul de recurs înscris în art. 488 pct. 8 C. proc. civ. nu este incident în cauză, deoarece decizia recurată a fost pronunțată cu aplicarea corectă a dispozițiilor legale în materie, Înalta Curte urmează, în temeiul dispozițiilor art. 496 C. proc. civ., să respingă, ca nefondat, recursul declarat de pârâta Societatea C. prin Societatea B. SRL

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de reclamantul A. împotriva Deciziei civile nr. 862/2016 din 17 octombrie 2016 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă.

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta Societatea C. prin Societatea B. SRL împotriva Deciziei civile nr. 862/2016 din 17 octombrie 2016 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 15 noiembrie 2017.

Procesat de GGC - GV