ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 410/2016

Decizia nr. 410/2016

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Neamț, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, la data de 19 ianuarie 2013, reclamantele A. și B., prin reprezentant legal A. au chemat în judecată pe pârâta SC C. SA, solicitând ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună obligarea acesteia la plata următoarelor sume decurgând din contractul de asigurare:

- pentru A., daune materiale în sumă de 50.000 lei, reprezentând contravaloarea cheltuielilor de spitalizare, cheltuieli de deplasare, cheltuieli cu intervențiile chirurgicale, tratament recuperator, alimentație specifică, diferența de venituri dintre veniturile realizate anterior accidentului rutier și cele obținute ulterior acestui eveniment, prestații periodice în cuantum de 500 lei lunar, ca urmare a gradului de invaliditate ce urmează a fi stabilit în fața instanței de judecată în urma unei expertize medico-legale, daune morale în cuantum de 1.000.000 lei pentru suferințele fizice și psihice intense pricinuite reclamantei ce au dus la degradarea vieții sub plan medical, personal, social;

- pentru B., daune materiale în sumă de 50.000 lei, reprezentând contravaloarea cheltuielilor de spitalizare, cheltuieli cu transportul, tratament medicamentos și recuperator și daune morale în cuantum de 1.000.000 lei pentru suferințele fizice și psihice îndurate.

De asemenea, reclamantele au solicitat actualizarea acestor sume la dobânda de referință BNR din momentul producerii riscului asigurat (24 iunie 2012), care coincide cu momentul nașterii dreptului de creanță (potrivit dispozițiilor art. 9 din Legea nr. 136/1996 privind asigurările și reasigurările în România) și până la momentul plătii efective și integrale a indemnizației de către asigurătorul-pârât, având în vedere dispozițiile art. 3, 4, 43 și 56 C.com. și indexarea despăgubirilor civile la rata indicelui de inflație din momentul producerii accidentului rutier până în momentul plății efective și integrale.

Reclamantele au solicitat și obligarea asigurătorului-pârât la plata cheltuielilor de judecată efectuate pe parcursul procesului.

Prin sentința nr. 65 din 20 noiembrie 2014, pronunțată de Tribunalul Neamț, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal s-au dispus următoarele:

„Admiterea, în parte, a acțiunii civile formulată de reclamantele A. și B., în contradictoriu cu pârâta SC C. SA București, prin SC C. SA - Sucursala Piatra Neamț și, în consecință:

Obligarea pârâtei la plata sumei de 30.000 lei, către reclamanta A., reprezentând daune materiale.

Obligarea pârâtei la plata sumei de 100 lei, către reclamanta A., reprezentând daune morale.

Obligarea pârâtei la plata sumei de 8.000 lei, către reclamanta B., reprezentând daune materiale.

Obligarea pârâtei la plata sumei de 12.000 lei, către reclamanta B., reprezentând daune morale.

Obligarea pârâtei la actualizarea și plata actualizată a sumelor de mai sus, cu dobânda de referință Banca Națională a României, calculată de la data rămânerii irevocabile a hotărârii și până la data plății.

Respingerea cererii pentru plata de prestații periodice.

Obligarea pârâtei la plata sumei de 3.000 lei, către reclamante, reprezentând cheltuieli de judecată.”

Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a avut în vedere următoarele:

Tribunalul a reținut că, la data de 24 iunie 2012, a avut loc un accident rutier pe DN 2, pe raza localității Săbăoani, județul Neamț, fiind implicat autoturismul, condus de numitul D., soțul reclamantei A. și tatăl reclamantei B. și autoturismul condus de E. Conducătorul auto D. a decedat. În urma impactului a rezultat vătămarea corporală a reclamantelor, pasagere în autoturismul condus de D., reclamantele suferind grave leziuni la nivelul membrelor inferioare, fracturi, traumatisme și numeroase contuzii, fiind supuse mai multor intervenții chirurgicale.

Urmare a accidentului rutier, reclamantele au suferit prejudicii materiale și morale. S-a reținut că reclamanta A. a trebuit să acopere cheltuielile de înmormântare pentru soțul său, cheltuieli avansate de o terță persoană, respectiv de sora soțului. Ambele reclamante au avut nevoie de îngrijiri medicale. De asemenea, reclamanta minoră, în condițiile în care mama acesteia se afla în stare gravă în spital, a avut nevoie de bonă, aceasta fiind remunerată.

La data accidentului, autovehiculul avea polița de asigurare pentru răspundere civilă R.C.A., cu valabilitate de la 06 aprilie 2012 la 05 aprilie 2013, contractul de asigurare fiind încheiat cu pârâta SC C. SA.

Tribunalul a reținut că reclamantele sunt persoane care se aflau în autovehicul, fiind totodată soția și fiica aflată în întreținerea conducătorului autovehiculului, astfel încât, în baza art. 50 alin. (1) și (2) din Legea nr. 136/1996, acestea sunt îndreptățite la despăgubiri, evenimentul rutier produs reprezentând risc acoperit prin contractul de asigurare de răspundere civilă.

Cu privire la daunele materiale solicitate de reclamanta A., în cuantum de 50.000 lei, prima instanță a reținut că reclamanta nu deține documente justificative, fapt explicabil și prin prisma stării în care aceasta s-a aflat un interval de timp destul de îndelungat după accident. În acest sens, s-a reținut că reclamanta s-a aflat în stare comatoasă de grad II-III, nefiind în măsură să rețină și să păstreze documente pentru dovada prejudiciului material suferit.

Proba testimonială administrată face dovada unor cheltuieli cu înmormântarea soțului reclamantei. S-a reținut că, potrivit declarației de martor a martorei F., cheltuielile de înmormântare au fost în cuantum de aproximativ 200 milioane lei vechi. Prima instanță a apreciat că un astfel de cuantum include sume care nu sunt absolut necesare unei înmormântări și nu se pot include în categoria cheltuielilor înmormântării, cheltuielile voluptorii. Chiar dacă cheltuielile voluptorii sunt expresia unei tradiții religioase, acestea nu pot fi puse în sarcina asigurătorului de răspundere civilă. Asigurătorul de răspundere civilă răspunde contractual în limita prejudiciului, respectiv în limita efectului negativ suferit de persoana păgubită prin producerea unui risc acoperit printr-un contract de asigurare de răspundere civilă.

Prima instanță a apreciat, în concluzie, ca fiind rezonabilă suma de 30.000 lei, reprezentând cheltuielile de înmormântare pentru D.

Cu privire la daunele materiale solicitate de reclamanta B., s-a reținut că, potrivit aceleiași declarații de martor, îngrijirea minorei a necesitat angajarea unei bone, plătită cu câte 800 lei lunar timp de 10 luni.

Cu privire la daunele morale, prima instanță a acordat aceste daune și a reținut ca justă acordarea pentru reclamanta A. a sumei de 100 lei, iar pentru reclamanta B. a sumei de 12.000 lei. Prima instanță a reținut că reclamantei A. i se poate reține vinovăția morală în producerea accidentului, în condițiile în care a acceptat să urce împreună cu copilul în autoturismul condus de soțul său aflat sub influența alcoolului (din rezoluția Parchetului, reiese că D. avea o alcoolemie de 1,20 g%

0

). Motivat de vinovăția morală astfel reținută, reclamantei A. i s-a diminuat suma reprezentând daune morale, la 100 lei.

În ce privește cererea de actualizare a sumelor cu dobânda de referință a Băncii Naționale a României, această actualizare nu poate opera de la data producerii riscului asigurat, motivat de faptul că refuzul asigurătorului de acordare a despăgubirilor, a fost motivat de cuantumul exagerat al pretențiilor reclamantelor. S-a stabilit că actualizarea sumelor cu dobânda să opereze după rămânerea definitivă a hotărârii.

Cu privire la cererea pentru prestații periodice, s-a reținut că aceasta este neîntemeiată. Minora B. beneficiază de pensie de urmaș din bugetul asigurărilor sociale, cuantumul pensiei fiind de 348 lei, acest cuantum depășind suma pe care tatăl acesteia i-ar fi datorat-o conform art. 529 alin. (2) C. civ., raportând cuantumul la venitul minim pe economie, astfel încât nu s-a reținut existența unui prejudiciu material suferit de minoră, prejudiciu a cărui reparare să necesite prestații periodice acordate de asigurător.

Împotriva sentinței primei instanțe au declarat apel reclamantele, cerere inițial înregistrată ca recurs la Curtea de Apel Bacău și, ulterior, recalificată în mod corect în apel, prin încheierea din 08 aprilie 2015 (filele 16,17 dosar).

Prin Decizia nr. 1287 din 25 noiembrie 2015 a Curții de Apel Bacău, secția I civilă, s-au dispus următoarele:

„Admite apelul reclamantei A. împotriva sentinței civile nr. 65 din 20 noiembrie 2014 pronunțată de Tribunalul Neamț în Dosarul nr. x/103/2013, în contradictoriu cu intimata-pârâtă SC C. SA București prin Sucursala Piatra Neamț.

Schimbă în parte sentința apelată.

Obligă pârâta SC C. SA București prin SC G. SA Sucursala Piatra Neamț să plătească către A. sumele de 33.000 lei daune materiale, în loc de 30.000 lei și 3.000 lei daune morale, în loc de 100 lei.

Menține celelalte dispoziții ale sentinței, care nu sunt potrivnice prezentei hotărâri.

Respinge ca nefondat apelul reclamantei B. împotriva sentinței civile nr. 65 din 20 noiembrie 2014 pronunțată de Tribunalul Neamț în Dosarul nr. x/103/2013, în contradictoriu cu intimata-pârâtă SC C. SA București prin Sucursala Piatra Neamț.

Respinge, ca nedovedită, cererea apelantei reclamante A. privind acordarea cheltuielilor de judecată în apel.”

În considerentele deciziei, curtea de apel a reținut următoarele:

Referitor la cheltuielile morale acordate de tribunal, curtea de apel a reținut că în cuprinsul sentinței nu se fac referiri asupra modului în care acestea au fost considerate, derivând din calitatea de victime directe sau indirecte a reclamantelor, astfel că din argumentația hotărârii apelate nu rezultă că acestea au fost apreciate în considerarea calității reclamantelor de victime directe, prin prejudiciul moral cauzat prin leziunile suferite în urma accidentului rutier.

Analizând criticile formulate prin apel de către reclamante cu privire la cuantumul despăgubirilor acordate la prima instanță, cu distincția precizată prin apel, referitor la solicitarea acordării acestor despăgubiri atât ca victime directe, cât și ca victime indirecte, curtea a arătat că trebuie avute în vedere prevederile Legii nr. 136/1995.

Astfel cum rezultă din prevederile art. 49, 50 din Legea nr. 136/1995, asiguratorul acordă despăgubiri doar pentru prejudiciile de care asigurații răspund față de terțe persoane păgubite prin accidente, prin vătămare corporală sau deces ori prin avarierea sau distrugerea de bunuri, cu condiția ca aceste persoane vătămate să se fi aflat în interiorul vehiculului sau în afara acestuia, dar în locul în care s-a produs accidentul.

Curtea a reținut că prevederile Legii nr. 136/1995 se referă la repararea prejudiciilor cauzate de asigurați unor terțe persoane, în legătură cu accidentele produse de asigurat, în calitate de conducător al vehiculului, persoane care se aflau în vehicul sau în afara acestuia, la locul accidentului, dar în legătură cu accidentul.

Alin. (3) al art. 50 din Legea nr. 136/1995 a fost introdus prin Legea nr. 304/2007 datorită faptului că, până la acea dată, nu se acordau despăgubiri soțului sau persoanelor aflate în întreținerea celui vinovat de producerea accidentului rutier, chiar dacă acestea se aflau în vehicul sau în afara acestuia și erau vătămate, în mod direct, prin producerea accidentului.

Astfel, prevederile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 136/1995 se referă la acordarea de despăgubiri soțului sau persoanelor aflate în întreținerea conducătorului vehiculului asigurat, vinovat de producerea accidentului, numai dacă acestea se aflau în vehiculul respectiv sau în afara acestuia, dar la locul accidentului și au suferit pagube prin vătămare corporală, deces sau prin avarierea ori distrugerea de bunuri.

În acest sens, arată curtea de apel, s-a pronunțat și Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea recursului în interesul legii prin decizia nr. 23/26 octombrie 2015, stabilind că, în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 50 alin. (3) din Legea nr. 136/1995 privind asigurările și reasigurările în România, dreptul la despăgubiri recunoscut soțului (soției) sau persoanelor care se află în întreținerea proprietarului ori conducătorului vehiculului asigurat, răspunzător de producerea accidentului privește doar vătămările lor corporale, ca victime directe ale evenimentului rutier.

În acest sens, apelantele-reclamante nu sunt îndreptățite decât la acordarea despăgubirilor materiale și morale ca victime directe ale accidentului rutier.

Având în vedere însă că sentința tribunalului a fost apelată doar de reclamante, hotărârea primei instanțe nu poate fi analizată sub acest aspect, în considerarea prevederilor art. 481 C. proc. civ. care vizează neînrăutățirea situației în propria cale de atac și prevederile art. 477 alin. (1) C. proc. civ., vizând limitele efectului devolutiv al apelului.

În acest context, verificând și analizând apelul declarat, curtea de apel a reținut, față de prevederile Legii nr. 136/1995 menționate anterior, următoarele:

În ce o privește pe reclamanta A., apelul declarat de aceasta este întemeiat, întrucât, față de probatoriul administrat la prima instanță, acesteia i se cuvine suma de 33000 lei daune materiale ca victimă directă, reprezentând cheltuieli personale cu tratamentul medical, curtea de apel prezumând existența acestor cheltuieli, în contextul în care reclamanta a suferit afecțiuni astfel cum acestea apar detaliate în biletul de externare aflat la filele 12-13 din dosarul primei instanțe. Acest cuantum, de 3.000 lei, curtea de apel l-a apreciat ca fiind justificat și rezonabil, în considerarea faptului că tratamentul spitalicesc nu a fost achitat efectiv de către reclamantă.

Daunele morale cuvenite aceleași reclamante, instanța de apel le-a apreciat ca fiind în cuantum de 3.000 lei, față de prejudiciul moral suferit de aceasta și reținând culpa majoră a reclamantei în producerea prejudiciului în ce o privește atât pe ea, cât și pe minoră, prin faptul de a se urca în autovehicul, în condițiile în care soțul său, conducător al autovehiculului și vinovat în producerea accidentului, se afla sub influența alcoolului, cu o alcoolemie de 1,20 g%o.

Referitor la apelul declarat de apelanta B., instanța de apel a reținut că acesta este nefondat întrucât, față de probatoriul administrat în cauză, tribunalul a apreciat în mod corect asupra sumelor cuvenite acesteia, ca și despăgubiri. Astfel, daunele materiale în cuantum de 8.000 lei au fost corect stabilite, ca reprezentând contravaloarea cheltuielilor determinate de angajarea bonei pentru îngrijirea minorei, în condițiile în care mama sa era în imposibilitate de a o îngriji, iar daunele morale, de 12.000 lei, au fost determinate și apreciate la un cuantum rezonabil, pentru acoperirea prejudiciului moral suferit de minoră, ca victimă directă a accidentului, cu raportare la leziunile suferite de aceasta, așa cum rezultă acestea din înscrisurile depuse la dosar.

Prestațiile periodice solicitate pentru reclamanta B. au fost, în mod corect, respinse de către tribunal, curtea de apel reținând în argumentare, însă, faptul că acestea vizează calitatea de victimă indirectă a apelantei minore, ca moștenitoare și persoană aflată în întreținerea șoferului vinovat de producerea accidentului (tatăl reclamantei), despăgubiri care nu pot fi acordate, în considerarea celor menționate anterior privind dispozițiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 136/1995, interpretate prin Decizia nr. 23 din 26 octombrie 2015, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea recursului în interesul legii.

De asemenea, aceste prestații periodice nu sunt întemeiate nici ca reparare a prejudiciului suferit în calitate de victimă directă a minorei, Curtea reținând că nu sunt aplicabile prevederile art. 1389 C. civ., invocate prin apel, în condițiile în care minora a suferit leziuni nepermanente, astfel cum rezultă din înscrisurile aflate la dosar.

Cererea apelantei-reclamante A., de acordare a cheltuielilor de judecată efectuate în apel, a fost respinsă, ca nedovedită, având în vedere că la dosar nu au fost depuse dovezi de efectuare a unor astfel de cheltuieli și reținând dispozițiile art. 452 C. proc. civ.

Împotriva Deciziei nr. 1287 din 25 noiembrie 2015 a Curții de Apel Bacău, secția I civilă, au declarat recurs reclamantele A. și B., prin reprezentant legal A.

Recurentele au solicitat admiterea recursului, modificarea în tot a deciziei recurate și a sentinței Tribunalului Neamț și trimiterea cauzei, spre rejudecare, instanței de fond. Ca temei juridic, au fost invocate motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ.

În motivarea cererii de recurs se arată următoarele:

Primul motiv de nelegalitate vizează dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., în sensul că instanța de apel a interpretat dispozițiile art. 50 alin. (2) din Legea nr. 136/1995 prin coroborare cu dispozițiile art. 50 alin. (3) din același act normativ. O atare motivare, arată recurentele este străina de natura pricinii atât timp cât Legea nr. 136/1995 privind asigurările și reasigurările din România, cu modificările și completările ulterioare, este o lege specială, derogatorie de la normele legale de drept comun. Prin urmare, art. 50 alin. (3) din Legea nr. 136/1995 trebuia interpretat distinct de art. 50 alin. (2) din același act normativ având în vedere că soția și persoana aflată în întreținerea conducătorului auto vinovat de producerea accidentului au o calitate specială, dobândită în temeiul unui drept autonom ce derivă din contractul de asigurare, astfel încât acest text de lege derogă eminamente de la instituția răspunderii civile delictuale avută în vedere în mod greșit de instanța de apel.

Al doilea motiv de nelegalitate, invocat de recurente, este prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., acestea arătând că este incident în speță întrucât instanța de apel, prin maniera în care a soluționat cauza, a interpretat greșit dispozițiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 136/1995 referitoare la contractul de asigurare și la persoanele îndreptățite la despăgubiri, ba mai mult a schimbat natura și înțelesul acestor dispoziții.

Curtea de Apel Bacău nu a reținut o chestiune elementară și anume, faptul ca soția nu este rudă și nici afin cu soțul său, fiind vorba despre o relație specială, ce nu se bazează pe rudenie. Mai mult, prin motivarea instanței de apel s-a făcut referire indirect și la art. 27 din Ordinul C.S.A. nr. 14/2011, stabilindu-se că rudele trebuie să fie vătămate direct în accidentul de vehicul. Ori, acest aspect este reglementat de dispozițiile art. 50 alin. (2) din Legea nr. 136/1995 și, de asemenea, trebuie avut în vedere că Ordinul C.S.A. are o forță juridică inferioară legii speciale potrivit Deciziei nr. 2372/2014 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, în Dosarul nr. x/1285/2013**.

Al treilea motiv de nelegalitate este reglementat de dispozițiile art. 304 pct. 9 teza a II-a C. proc. civ., în sensul că decizia pronunțată de instanța de apel este în contradicție cu practica judiciară a Înaltei Curți de Casație și Justiție și, totodată, a fost dată cu încălcarea normelor legale aplicabile în speță, respectiv art. 49 și art. 50 alin. (3) din Legea nr. 136/1995.

Recurentele menționează faptul că, la data redactării motivelor de recurs, a fost pronunțată Decizia nr. 23/2015 de către Înalta Curte de Casație și Justiție și, probabil, la data la care va fi soluționată cererea de recurs, această decizie va fi publicată în M. Of., însă aceasta nu este la adăpost de critici, raportat la întrebarea cu care a fost sesizată efectiv instanța supremă.

Decizia instanței de apel a fost pronunțata și prin nesocotirea dispozițiilor art. 49 pct. 1 lit. f) din Ordinul C.S.A. nr. 14/2011, incident în cauza dedusă judecății, conform căruia daunele morale se acordă în conformitate cu legislația și jurisprudența din România, iar limita de despăgubire a fost stabilită, pentru anul 2012, la un nivel de cel puțin 5.000.000 euro, echivalent în lei la cursul de schimb al pieței valutare la data producerii accidentului, comunicat de Banca Națională a României conform art. 24 alin. (2) lit. b) din Ordinul C.S.A. nr. 14/2011, text de lege, de asemenea, nesocotit de instanța de apel.

Se poate observa astfel că, prin acordarea de către instanță a unor sume derizorii, s-a ajuns la pronunțarea unei hotărâri nelegale, ce nu reflectă nicidecum suferințele fizice și psihice îndurate de recurente, nefiind luate în considerare legislația și jurisprudența din România. În spețe similare, practica instanțelor judecătorești a fost în sensul acordării de sume într-un cuantum mult mai mare decât cel acordat de Curtea de Apel Bacău în acest dosar, cu atât mai mult cu cât victimele erau simpli pasageri în vehiculul asigurat, fără nicio culpă în producerea evenimentului rutier.

Prin impactul la care au fost supuse, recurentele au suferit o multitudine de leziuni corporale grave ce au necesitat o lungă și complicată procedură medicală de refacere (A. a necesitat pentru vindecare 280-300 de zile de îngrijiri medicale iar minora avea doar 1 an și 10 luni la data producerii accidentului), astfel încât hotărârea este nelegală și sub aspectul soluționării capătului de cerere referitor la repararea prejudiciului patrimonial și nepatrimonial suferit în calitate de victime directe.

Învestită cu soluționarea recursului, prin raportare la criticile formulate și la motivele de nelegalitate invocate, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că recursul este nefondat, având în vedere considerentele ce succed:

Primul motiv de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., în cadrul căruia recurentele susțin că motivarea instanței de apel

este străină de natura pricinii, este nefondat.

Motivul de nelegalitate prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., invocat de recurente, se referă la situația când decizia atacată nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.

Motivarea hotărârii înseamnă că aceasta trebuie să cuprindă, în considerentele sale, motivele de fapt și de drept care au condus la soluția pronunțată, care au legătură directă cu aceasta și susțin decizia adoptată, iar varianta lipsei motivării hotărârii poate fi acceptată doar atunci când, în lipsa oricăror considerente, nu se poate ști dacă soluția dată în apel este efectul sau nu al rezultatului cercetării fondului, ceea ce nu este cazul în speță.

Din perspectiva motivului de nelegalitate invocat, se observă că instanța de apel, în temeiul efectului devolutiv al apelului, a verificat legalitatea și temeinicia hotărârii primei instanțe în limitele motivelor de apel formulate de reclamante, ținând cont de dispozițiile art. 295 alin. (1) C. proc. civ., răspunzând tuturor criticilor și argumentând pe larg soluția adoptată.

În ceea ce privește motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ.,

în sensul că

instanța de apel, prin maniera în care a soluționat cauza, a interpretat greșit dispozițiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 136/1995 referitoare la contractul de asigurare și la persoanele îndreptățite la despăgubiri, ba mai mult a schimbat natura și înțelesul acestor dispoziții, se constată că și acesta este nefondat.

Motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civi. poate fi invocat atunci,,când instanța, interpretând greșit actul dedus judecății, a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia”.

Acest motiv nu a fost argumentat potrivit cerințelor textului redat mai sus, nefiind indicat actul pretins denaturat și, în concret, în ce constă denaturarea lui. Cenzura instanței de recurs, în cazul în care se invocă acest motiv nu poate interveni decât atunci când se demonstrează că s-a denaturat adevăratul înțeles al termenilor cuprinși în act, astfel încât s-a ajuns la o calificare greșită din punct de vedere legal al actului dedus judecății.

Având în vedere că recursul este o cale extraordinară de atac fără caracter devolutiv, Înalta Curte nu se poate substitui părții care a invocat acest motiv pentru a desprinde din cuprinsul argumentelor aduse în sprijinul recursului eventualele critici care ar putea să facă posibilă această încadrare în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ.

În ceea ce privește criticile ce se subsumează motivului de nelegalitate prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în sensul că decizia a fost dată cu încălcarea normelor legale aplicabile în speță, respectiv art. 49 și art. 50 alin. (3) din Legea nr. 136/1995, se constată că acestea sunt nefondate.

Prin criticile formulate, recurentele susțin că, prin acordarea de către instanță a unor sume derizorii, s-a ajuns la pronunțarea unei hotărâri nelegale, ce nu reflectă nicidecum suferințele fizice și psihice îndurate de reclamante, nefiind luate în considerare legislația și jurisprudența din România.

Contrar susținerilor recurentelor - reclamante, instanța de apel a pronunțat o hotărâre conformă dispozițiilor legale aplicabile în materie, respectiv Legea nr. 136/1995 privind asigurările și reasigurările în România.

În cauză, la data de 24 iunie 2012 a avut loc un accident rutier pe DN 2, pe raza localității Săbăoani, județul Neamț, fiind implicat autoturismul, condus de numitul D., care a decedat, și autoturismul condus de E.

În urma impactului a rezultat vătămarea corporală a reclamantelor, pasagere în autoturismul condus de D. - soția și fiica acestuia, reclamantele suferind grave leziuni la nivelul membrelor inferioare, fracturi, traumatisme și numeroase contuzii, fiind supuse mai multor intervenții chirurgicale.

În urma evenimentului rutier a fost deschis Dosarul penal nr. x/P/2012 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Roman, fiind efectuate cercetări sub aspectul săvârșirii infracțiunii prevăzute de art. 178, art. 184 alin. (2), (4) C. pen. de către numita E. Prin rezoluția Parchetului de pe lângă Judecătoria Roman din data de 10 septembrie 2012 s-a dispus neînceperea urmării penale față de numiții E. și D. în temeiul art. 10 lit. d), g) C. proc. pen., nefiind întrunite elementele constitutive ale infracțiunii.

Nemaifiind posibilă continuarea procesului penal prin faza de judecată și, ca urmare, neputând fi vorba de vreo acțiune civilă înglobată în procesul penal, reclamantele au formulat acțiune civilă pentru obținerea despăgubirilor direct de la asigurătorul de răspundere civilă auto.

Prin precizările formulate în fața instanței de fond (fila 58 dosar fond), reclamantele au menționat că solicită despăgubirile menționate în cererea de chemare în judecată atât în calitate de victime directe ale accidentului rutier, în temeiul art. 50 alin. (2) din Legea nr. 136/1995, cât și în calitate de victime indirecte, în temeiul art. 50 alin. (3) din Legea nr. 136/1995, ca persoane terțe prejudiciate prin decesul conducătorului auto răspunzător al accidentului rutier, întrucât acesta era soțul, respectiv tatăl reclamantelor.

Se constată că la data de 26 octombrie 2015 a fost pronunțată Decizia nr. 23 de către Înalta Curte de Casație și Justiție, publicată în M. Of. nr. 71 din 01 februarie 2016, dată în soluționarea unui recurs în interesul legii privind interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 50 alin. (3) din Legea nr. 136/1995 privind asigurările și reasigurările din România, cu privire la posibilitatea acordării de despăgubiri rudelor celui vinovat de producerea accidentului, ca urmare a decesului produs din culpa exclusivă a victimei înseși, în cazul asigurării de răspundere civilă obligatorie.

Decizia pronunțată în recurs în interesul legii stabilește că: ”în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 50 alin. (3) din Legea nr. 136/1995 privind asigurările și reasigurările în România, cu modificările și completările ulterioare, dreptul la despăgubiri recunoscut soțului (soției) sau persoanelor care se află în întreținerea proprietarului ori conducătorului vehiculului asigurat, răspunzător de producerea accidentului, privește doar vătămările lor corporale, ca victime directe ale evenimentului rutier”.

În cuprinsul deciziei menționate se arată faptul că „a admite că art. 50 alin. (3) din Legea nr. 136/1995 recunoaște un drept la despăgubiri membrilor familiei conducătorului auto vinovat de accident pentru repararea prejudiciilor indirecte, prin ricoșeu, provocate acestora (constând în cheltuieli cu spitalizarea și înmormântarea, acordarea întreținerii pe care acesta o presta în timpul vieții, daune morale pentru durerea pierderii unei ființe dragi) înseamnă a admite că asigurătorul trebuie să răspundă pentru repararea prejudiciilor indirecte ale faptei cauzatoare de prejudicii, atunci când nu este ținut, potrivit legii, la repararea prejudiciilor directe ale aceleiași fapte, și mai ales, în absența fundamentului legal dat de existența unei răspunderi civile delictuale a persoanei asigurate ori a celui ce a cauzat evenimentul rutier.

Or, precum s-a arătat, este reparabil un prejudiciu prin ricoșeu doar dacă sunt întrunite condițiile răspunderii civile și în cazul prejudiciului inițial.

În speță, prin ipoteză, deși există o victimă nemijlocită a faptei ilicite (conducătorul auto vătămat sau decedat), aceasta nu poate răspunde față de sine însăși, vătămarea sa corporală și/sau decesul fiind rezultate ale propriei sale fapte, și, prin urmare, este de neconceput să se discute despre răspunderea sa față de membrii propriei familii (în cele mai multe ipoteze de speță șoferul este și decedat). De altfel, atât sub reglementarea V.C.C., cât și sub cea a N.C.C., fapta victimei înseși este văzută ca una din cauzele înlăturării răspunderii civile delictuale.

În concluzie, cât timp nu se pune problema angajării răspunderii civile delictuale a conducătorului auto față de sine însuși, este exclusă angajarea răspunderii civile pentru prejudiciile prin ricoșeu generate membrilor familiei sale prin fapta aceluiași conducător.

Asigurătorul va fi însă ținut întotdeauna să despăgubească membrii familiei conducătorului vinovat de accident ori de câte ori aceștia sunt victime directe ale accidentului auto, așadar pentru repararea prejudiciilor lor corporale, și acesta este sensul propriu al normei legale aflate în analiză.

Este adevărat că, astfel văzute lucrurile, s-ar putea afirma că introducerea alin. (3) al art. 50 din Legea nr. 136/1995 nu a adus niciun beneficiu, deoarece situația juridică a acestor subiecte își găsea oricum rezolvare în dispozițiile preexistente ale art. 50 alin. (2) din aceeași lege.

Totuși, ca și în cazul reglementării prezente în directiva europeană, scopul tratării distincte a acestei categorii de subiecte a fost acela de a acorda membrilor familiei asiguratului, conducătorului auto sau oricărei altei persoane care poartă răspunderea producerii accidentului o protecție comparabilă cu cea de care se bucură alte terțe victime, spre a nu fi excluse de la acest beneficiu tocmai pe considerentul relației de rudenie dintre acestea și conducătorul vinovat.”

Prin urmare, așa cum a reținut și instanța de apel, recurentele-reclamante nu sunt îndreptățite decât la acordarea despăgubirilor materiale și morale ca victime directe ale accidentului rutier.

Recurentele susțin că, prin acordarea de către instanță a unor sume derizorii, s-a ajuns la pronunțarea unei hotărâri nelegale, ce nu reflectă nicidecum suferințele fizice și psihice îndurate de reclamante, nefiind luate în considerare legislația și jurisprudența din România.

În ce o privește pe recurenta-reclamantă A., așa cum corect a reținut instanța de apel, față de probatoriul administrat la prima instanță, acesteia i se cuvine suma de 33.000 lei daune materiale ca victimă directă, reprezentând cheltuieli personale cu tratamentul medical, acest cuantum fiind justificat și rezonabil, în considerarea faptului că tratamentul spitalicesc nu a fost achitat efectiv de către reclamantă.

Daunele morale în cuantum de 3.000 lei, cuvenite aceleași reclamante, reprezintă, de asemenea, a sumă rezonabilă, față de prejudiciul moral suferit de aceasta și reținând culpa majoră a reclamantei în producerea prejudiciului în ce o privește atât pe ea, cât și pe minoră, prin faptul de a se urca în autovehicul, în condițiile în care soțul său, conducător al autovehiculului și vinovat în producerea accidentului, se afla sub influența alcoolului, cu o alcoolemie de 1,20 gr %o.

În materia daunelor morale, dată fiind natura prejudiciului care le generează, practica judiciară și literatura de specialitate au subliniat că nu există criterii precise pentru cuantificarea lor, respectiv că problema stabilirii despăgubirilor morale nu trebuie privită ca o cuantificare economică a unor drepturi și valori nepatrimoniale (cum ar fi demnitatea, onoarea, ori suferința psihică încercată de cel ce le pretinde), ci ca o evaluare complexă a aspectelor în care vătămările produse se exteriorizează, supusă puterii de apreciere a instanțelor de judecată.

Deși stabilirea cuantumului despăgubirilor echivalente unui prejudiciu nepatrimonial include o doză de aproximare, instanța trebuie să aibă în vedere o serie de criterii, cum ar fi: consecințele negative suferite de cel în cauză pe plan fizic și psihic, importanța valorilor morale lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori și intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării, măsura în care i-a fost afectată situația familială, profesională și socială. Totodată, instanța trebuie să stabilească un anumit echilibru intre prejudiciul moral suferit și despăgubirile acordate, în măsură să permită celui prejudiciat anumite avantaje care să atenueze suferințele morale, fără a se ajunge însă în situația îmbogățirii fără just temei.

Principiul ce se degajă din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în materia daunelor morale, pe care instanțele naționale sunt obligate să îl aplice, este acela al statuării în echitate asupra despăgubirii acordate victimei, în raport de circumstanțele particulare ale fiecărui caz în parte. De asemenea, conform aceleiași jurisprudențe, despăgubirile acordate trebuie să păstreze un raport rezonabil de proporționalitate cu dauna suferită, sens în care a fost consacrat principiul proporționalității daunei cu despăgubirea acordată.

Pentru a-și păstra caracterul de „satisfacție echitabilă”, daunele morale trebuie acordate într-un cuantum care să nu le deturneze de la scopul și finalitatea prevăzute de lege, spre a nu deveni astfel un folos material injust, fără justificare cauzală în prejudiciul suferit și consecințele acestuia. Ca atare, despăgubirile acordate trebuie să păstreze un raport rezonabil de proporționalitate cu dauna suferită, în scopul asigurării unei juste compensații a suferințelor pe care le-au îndurat sau eventual mai trebuie să le îndure terțele persoane păgubite.

În privința criticilor referitoare la cuantificarea efectivă a despăgubirilor acordate și stabilirea unei sume majorate acordată cu titlu de daune morale în raport de probele care relevă impactul și consecințele pe care le-a suferit pe plan fizic, social și emoțional, Înalta Curte reține că acestea nu pot forma obiectul controlului judiciar în recurs întrucât reprezintă aspecte care implică evaluarea probatoriului și a situației de fapt, constituind motive de netemeinicie a hotărârii atacate care exced cazurilor de nelegalitate prevăzute strict și limitativ în art. 304 C. proc. civ., în limita cărora să poată fi exercitat controlul judiciar.

În concluzie, în stabilirea cuantumului daunelor morale, instanța de apel a ținut seama de criteriile stabilite de jurisprudența în materie, în acord cu principiile ce se degajă din jurisprudența Curții Europene a Dreptului Omului, raportat la situația concretă din speță.

În ceea ce o privește pe recurenta-reclamantă B., soluția instanței de apel este, de asemenea, legală, în sensul că, față de probatoriul administrat în cauză, s-a apreciat în mod corect asupra sumelor cuvenite acesteia ca despăgubiri. Astfel, daunele materiale în cuantum de 8.000 lei au fost corect stabilite, ca reprezentând contravaloarea cheltuielilor determinate de angajarea bonei pentru îngrijirea minorei, în condițiile în care mama sa era în imposibilitate de a o îngriji, iar daunele morale, în cuantum de 12.000 lei, au fost determinate și apreciate la un cuantum rezonabil, pentru acoperirea prejudiciului moral suferit de minoră, ca victimă directă a accidentului, cu raportare la leziunile suferite de aceasta.

Referitor la prestațiile periodice solicitate pentru reclamanta B., acestea au fost, în mod corect, respinse de către instanță, având în vedere faptul că vizează calitatea de victimă indirectă a reclamantei-minore, ca moștenitoare și persoană aflată în întreținerea șoferului vinovat de producerea accidentului (tatăl reclamantei), despăgubiri care nu pot fi acordate, în considerarea celor menționate anterior privind dispozițiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 136/1995, interpretate prin Decizia nr. 23 din 26 octombrie 2015, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea recursului în interesul legii.

De altfel, aceste prestații periodice nu sunt întemeiate și nu pot fi acordate nici ca reparare a prejudiciului suferit în calitate de victimă directă a minorei, în condițiile în care minora a suferit leziuni nepermanente, astfel cum rezultă din înscrisurile aflate la dosar.

Pentru considerentele arătate, recursul declarat de reclamante este nefondat și urmează a fi respins ca atare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții A. și B., prin reprezentant legal A. împotriva Deciziei nr. 1287 din 25 noiembrie 2015 a Curții de Apel Bacău, secția I civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 23 februarie 2016.