ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1199/2018

După deliberare, asupra cauzei civile de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la Tribunalului București, secția a VI-a

Civilă la 15 ianuarie 2016, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâta SC B. SA solicitând obligarea asigurătorului-pârât la plata următoarelor sume, cu titlul de despăgubiri:

- daune materiale în cuantum total de 15.528 RON, reprezentând contravaloarea cheltuielilor efectuate cu spitalizarea, tratamentul medicamentos, recuperatoriu și alte cheltuieli aferente;

- prestații periodice lunare în cuantum de 350 RON, calculate de la data producerii riscului asigurat, respectiv data de 6 decembrie 2012 (momentul apariției stării de nevoie) și până la încetarea stării de nevoie;

- daune morale în cuantum de 3.000.000 euro

De asemenea, s-a solicitat obligarea asigurătorului-pârât la plata dobânzii legale aferente acestor sume, calculată de la data apariției riscului asigurat (6 decembrie 2012) și până în momentul plății efective, precum și obligarea asigurătorului la plata cheltuielilor de judecată.

Prin Sentința civilă nr. 5520 din 22 septembrie 2016, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a admis în parte cererea formulata de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta SC B. SA și cu intervenientul C.

A fost obligată pârâta la plata către reclamantă a următoarelor sume: 15.528 RON, daune materiale, 350 RON/lună prestații periodice lunare, 1.000.000 RON daune morale, precum și la plata dobânzii legale aferente sumelor scadente de la data de 6 decembrie 2012 și până la momentul plății efective.

S-a respins ca neîntemeiată cererea reclamantei de acordare a cheltuielilor de judecată.

Împotriva sentinței menționate a declarat apel reclamanta A., solicitând modificarea în parte, în sensul majorării daunelor morale până la cuantumul solicitat prin cererea de chemare în judecată.

Pârâta SC B. SA a declarat apel împotriva sentinței, criticând-o sub aspectul acordării daunelor materiale (numai prestația periodică) și morale, ca și în ceea ce privește acordarea dobânzii legale.

Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, prin Decizia civilă nr. 1234A din 6 iulie 2017, a admis apelurile formulate de A. și SC B. SA și a schimbat în parte sentința atacată în sensul că a obligat-o pe pârâtă să plătească reclamantei suma de 2.000.000 RON, cu titlu de daune morale și dobânda legală aferentă daunelor materiale, prestației periodice lunare și daunelor morale începând cu data pronunțării hotărârii, 22 septembrie 2016 și până la data plății efective.

S-au menținut celelalte dispoziții ale sentinței atacate.

Împotriva deciziei menționate a declarat recurs, în termen legal, pârâta SC B. SA, criticând-o ca nelegală pentru motivele prevăzute de art. 488 pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Dezvoltând motivele de recurs, recurenta a invocat, printr-o primă critică, incidența în cauză a prevederilor art. 28 din Norma CSA nr. 14/2011 aplicabilă la data evenimentului asigurat, potrivit cărora "în situația în care persoana prejudiciată a contribuit din culpă ia producerea accidentului sau la mărirea prejudiciului, cei chemat să răspundă va fi ținut răspunzător numai pentru partea din prejudiciu care îi este imputabilă - culpa comună". în astfel de situații întinderea răspunderii fiecărei persoane va fi cea constatată prin orice mijloc de probă.

În acest context s-a învederat că, din raportul de expertiză tehnică auto efectuat în Dosarul penal nr. x/2015 rezultă cauza favorizantă a consecințelor producerii accidentului ca fiind nerespectarea de către A. a obligației de a avea cuplată centura de siguranță.

Recurenta a arătat că prevederile legale menționate se coroborează și cu dispozițiile art. 1371 alin. (1) C. civ., conform cărora "în cazul în care victima a contribuit cu intenție sau din culpă ia cauzarea ori la mărirea prejudiciului sau nu le-a evitat, în tot sau în parte, deși putea să o facă, cel chemat să răspundă va fi ținut numai pentru partea de prejudiciu pe care a pricinuit-o".

S-a invocat, totodată, decizia de recurs în interesul legii nr. 12/2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, potrivit căreia "dacă există o vinovăție comună a autorului infracțiunii și a victimei, întinderea despăgubirilor la a căror plată va fi obligat autorul va fi direct proporțională cu ponderea contribuției sale la producerea prejudiciului.

Recurenta a susținut că instanța de apel a ignorat dispozițiile legale menționate atunci când, prin hotărârea pronunțată, a majorat cuantumul daunelor morale la suma de 2.000.000 RON, fără a administra vreo probă nouă în apel, astfel că sunt aplicabile dispozițiile procedurale ale art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

S-a mai invocat faptul că instanța de apel nu a ținut cont de faptul că infracțiunea pentru care a fost deja condamnat soțul reclamantei a fost săvârșită sub forma culpei, motiv pentru care și despăgubirile morale trebuie raportate la lipsa intenției de a produce fapta ilicită. Pe de altă parte, instanțele de judecată au arătat în practica lor constantă faptul că despăgubirile acordate trebuie să păstreze un raport rezonabil de proporționalitate cu dauna suferită, în scopul asigurării unei compensații persoanei păgubite.

În același sens, s-a arătat că acordarea unor despăgubiri în dezacord cu nivelul suportabil al primelor de asigurare riscă să blocheze sistemul RCA, având în vedere și faptul că asigurătorii, la stabilirea primelor pentru noul an de asigurare au în vedere statistica despăgubirilor plătite pentru polițele emise anterior.

Cel de-al doilea motiv de recurs a vizat prestațiile periodice acordate de către instanța de apel, în cuantum de 350 RON/lună, de la data de 22 septembrie 2016.

S-a considerat că acestea urmează să se acorde numai din momentul la care hotărârea va fi definitivă, iar modul de calcul ar trebui să aibă în vedere diferența dintre venitul minim net la nivelul anului 2013, (întrucât nu există dovezi că reclamanta obținea și alte venituri din muncă) și sumele de bani pe care reclamanta le primește în prezent cu titlu de pensie și ajutor pentru însoțitor (667 RON conform Deciziei nr. 314/2013).

Ori, întrucât venitul minim net la nivelul anului 2013, când s-a stabilit pensia de invaliditate era de 574 RON, pensia de invaliditate fiind oricum mai mare decât venitul minim pe economie, s-a susținut că în mod nelegal i s-a stabilit reclamantei o prestație periodică în cuantum de 350 RON/lună.

S-a învederat că prejudiciul trebuie să fie unul cert la momentul pronunțării soluției, persoana prejudiciată având posibilitatea de a sesiza instanța de judecată cu o nouă cerere în viitor, dacă rezultatul nedorit și repercusiunile accidentului vor continua în timp.

Critica formulată prin cel de-al treilea motiv de recurs a vizat stabilirea eronată a dobânzii legale aferente sumelor scadente de la data de 22 septembrie 2016 și până la momentul plății efective, în condițiile în care în speță, sunt aplicabile prevederile art. 74 alin. (1) și 45 alin. (1) și (3) din Ordinul CSA nr. 14/2011, potrivit cărora despăgubirea se plătește de asigurătorul RCA în maximum 10 zile de la data depunerii ultimului document necesar stabilirii răspunderii și cuantificării daunei, solicitat în scris de către asigurător, sau de la data la care asigurătorul a primit o hotărâre judecătorească definitivă cu privire la suma de despăgubire pe care este obligat să o plătească.

În acest context, s-a solicitat respingerea capătului de cerere privind plata dobânzii legale de la data de 22.09.2016 și până la momentul plății efective, ca neîntemeiat, recurenta precizând că urmează să plătească sumele ce vor fi stabilite în sarcina sa conform textelor de lege enunțate, în caz contrar fiind obligată la penalități de întârziere, conform art. 74 alin. (1) din Ordinul CSA nr. 14/2011.

.Intimata A. a formulat întâmpinare, solicitând, în principal, constatarea nulității recursului și, în solidar, respingerea recursului ca nefondat și anularea cererii privind întoarcerea executării silite ca netimbrată, iar, în subsidiar, ca inadmisibilă,

Prin încheierea din Camera de Consiliu din 20 februarie 2018, Înalta Curte a respins excepția nulității recursului invocată prin întâmpinare de intimata A. și a admis în principiu recursul, având în vedere raportul întocmit la 22 noiembrie 2017, comunicat părților conform art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

S-a constatat că recursul a fost declarat și motivat în termen și că îndeplinește cerințele de formă prevăzute sub sancțiunea nulității, de art. 486 alin. (1) C. proc. civ.

S-a reținut că au fost invocate motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Examinând criticile invocate de recurentă raportat la motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 pct. 6 și 8 C. proc. civ., Curtea va constata că recursul este nefondat având în vedere următoarele considerente:

Critica invocată prin primul motiv de recurs vizând culpa comună a reclamantei în producerea accidentului, ca argument pentru care s-a solicitat reducerea cuantumului daunelor morale, nu poate fi primită.

Deși această apărare a societății de asigurare nu a fost invocată în fapt primei instanțe și nu a format, prin urmare, obiectul analizei judecătorului fondului, instanța de apel s-a pronunțat asupra acestei solicitări ce a făcut obiect al motivelor de apel.

Contrar celor susținute de societate de asigurare recurentă, nepurtarea centurii de siguranță de către reclamanta-intimată, nu a avut nicio contribuție în producerea accidentului rutier, a cărei cauză directă a constituit-o conduita conducătorul auto, care nu a adaptat viteza de deplasare la condițiile meteo (carosabil acoperit de gheață), a intrat pe sensul opus și a lovit frontal un alt autoturism.

Pentru a se putea reține culpa concurentă a reclamantei în producerea accidentului rutier, ar fi trebuit să se dovedească contribuția victimei în apariția sau mărirea prejudiciului, conform dispozițiilor art. 1371 alin. (1) C. civ.

Fapta reclamantei-intimate de a nu fi purtat centura de siguranță nu întrunește caracteristicile avute în vedere de dispozițiile art. 1352 C. civ. pentru a putea conduce la exonerarea de răspundere civilă, întrucât nu a fost cauza exclusivă sau determinantă a producerii prejudiciului și nici nu prezintă elementele faptei majore sau ale cazului fortuit.

Într-adevăr, nepurtarea centurii de siguranță și nerespectarea dispozițiilor art. 36 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002 poate fi considerată o imprudență a reclamantei, ca participant la trafic, însă nu poate fi asimilată unei culpe în apariția faptului ilicit cauzator de prejudicii și, implicit, a prejudiciului suferit, cu atât mai mult cu cât nu ar putea fi stabilită, conform art. 1371 alin. (1) C. civ., partea din prejudiciu de care ar fi responsabilă însăși victima (prin nepurtarea centurii de siguranță).

Aprecierea în abstract a acelei părți din prejudiciu ia care a contribuit însăși victima, ar fi, prin urmare, ipotetică și nu ar putea fi avută în vedere în cadrul raționamentului juridic, cum corect a reținut instanța de apel.

Prin urmare, motivul de recurs invocat, vizând încălcarea dispozițiilor art. 1371 și 1357 C. civ. este nefondat, raportat ia dispozițiile procedurale prevăzute de art. 488 pct. 8 C. proc. civ.,

Contrar celor susținute prin motivele de recurs, instanța de apel a avut în vedere faptul că infracțiunea pentru care a fost condamnat soțul reclamantei a fost săvârșită din culpă, sens în care s-a făcut referire, în analiza faptei ilicite, la considerentele Sentinței penale nr. 264 din 9 aprilie 2015 a Judecătoriei Suceava, prin care s-a reținut în sarcina conducătorului auto C. nerespectarea dispozițiilor art. 41 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002, respectiv a dispozițiilor art. 123 lit. e) din Regulamentul de aplicare a O.U.G. nr. 195/2002, constând în neadaptarea vitezei la condițiile de drum.

Critica recurentei vizând nerespectarea Ghidului orientativ în cenzurarea daunelor morale acordate de instanța de apel nu poate fi primită, având în vedere că acesta a avut la bază hotărâri ale instanțelor naționale pronunțate în perioada 2006 - 2010, când limitele de despăgubire au fost stabilite conform Ordinelor CSA nr. 23/2006, nr. 11/2007 și nr. 21/2009, nefiind relevante pentru jurisprudența actuală.

Instanța de apel a avut în vedere, în stabilirea cuantumului daunelor morale, împrejurarea că reclamanta A. este încadrată, conform Certificatului nr. x din 24 iulie 2014 în gradul de handicap grav, permanent, având capacitatea de muncă pierdută în totalitate, conform Deciziei medicale nr. 1609 din 12 mai 2015, rezultând că are gradul I de invaliditate și are nevoie în permanență de ajutorul unui însoțitor.

În aprecierea prejudiciului moral s-a reținut că trebuie avută în vedere și vârsta victimei de 30 de ani, ca factor determinant în perceperea consecințelor morale negative determinate de infirmitatea permanentă, în condițiile în care posibilitățile de viață familială și socială sunt, în mod evident, restrânse considerabil.

Critica formulată prin cel de-al doilea motiv de recurs, vizând prestațiile periodice acordate de prima instanță și menținute de instanța de apel este, de asemenea, nefondată.

Contrar celor susținute de recurentă, acestea au fost acordate într-un cuantum corect (până la încetarea stării de nevoie reclamantei), instanța de apel aplicând corespunzător dispozițiile art. 1386 alin. (3), art. 1387 și art. 1388 C. civ.

În condițiile în care, în urma leziunilor suferite, aceasta a fost încadrată în gradul I de invaliditate, cu consecința pierderii totale și definitive a capacității de muncă este evident caracterul cert și continuu al prejudiciului, care o îndreptățește la primirea unei prestații periodice lunare, calculate de la data producerii riscului asigurat, respectiv data de 6 decembrie 2012 și până la încetarea stării de nevoie.

Soluția instanței de apel este în concordanță cu dispozițiile art. 74 alin. (2) din Ordinul CSA nr. 14/2011, incident în speță, conform căruia sumele stabilite cu titlu de prestații periodice în condițiile prevăzute la alin. (1) se vor plăti până la reducerea sau încetarea stării de nevoie ori a incapacității de muncă, ținându-se seama de deciziile de pensionare, certificatele medicale și de alte dovezi care stabilesc aceste situații, cu respectarea limitelor de despăgubire stabilite prin polița de asigurare RCA.

Nici critica vizând înlăturarea obligării recurentei la plata dobânzii legale, ce constituie obiect al celui de-al treilea motiv de recurs, nu poate fi primită.

Conform art. 1381 alin. (2) din C. civ., dreptul la reparație se naște din ziua cauzării prejudiciului, chiar dacă acest drept nu poate fi valorificat imediat, textul de lege menționat are în vedere o dobândă penalizatoare, astfel cum este definită de art. 1 alin. (3) din O.U.G. nr. 13/2011, pe când textele de lege invocate de recurentă, respectiv art. 36 alin. (5) din Ordinul CSA nr. 14/2013 se referă la penalitățile de întârziere la plata cărora este obligată societatea de asigurare, în urma valorificării unui titlu executoriu.

Având în vedere soluția pronunțată, instanța de recurs nu va mai examina cererea de întoarcere a executării silite formulată odată cu motivele de recurs, aceasta fiind rămasă fără obiect.

Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte va constata că nu sunt întrunite motivele prevăzute de art. 488 pct. 6 și 8 C. proc. civ. și în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul pârâtei SC B. SA, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta SC B. SA împotriva Deciziei nr. 1234 A din data de 6 iulie 2017 a Curții de Apel București, secția a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 17 aprilie 2018.

Procesat de GGC - LM