ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 812/2020

Ședința publică din data de 13 mai 2020

Asupra recursului de față, reține următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.A. și cu intervenientul forțat C., a solicitat instanței să dispună: obligarea pârâtei la plata sumei de 500.000 euro (echivalentul în RON la cursul B.N.R. din ziua plații), suma reprezentând despăgubiri morale pentru repararea prejudiciului încercat de reclamant ca urmare a accidentului rutier petrecut la data de 09.09.2012; obligarea pârâtei la plata către reclamant a sumei de 17.267 de RON, reprezentând daune materiale (damnum emergem), cheltuieli ocazionate și efectuate pentru ameliorarea stării de sănătate pe parcursul tuturor procedurilor și intervențiilor medicale la care a fost supus; obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Tribunalul București, secția a VI-a civilă, prin sentința civilă nr. 1797 din 07 iunie 2018, a respins excepția dreptului material la acțiune; a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamant, în contradictoriu cu pârâta B. S.A. și intervenientul forțat C. și a dispus obligarea pârâtei să plătească reclamantului suma de 4.006,81 RON, cu titlu de daune materiale, suma de 120.000 RON, cu titlu de daune morale și suma de 1.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, prin decizia civilă nr. 1049A din 12 iunie 2019, a respins ca nefondate apelurile declarate de apelantul-reclamant A. și de apelanta-pârâtă B. S.A. împotriva sentinței civile nr. 1797 din 07 iunie 2018, pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă.

Reclamantul a declarat recurs împotriva acestei decizii, motivele fiind, în esență, următoarele:

Recurentul-reclamant susține, în esență, că soluția instanței de apel este nelegală, curtea realizând o interpretare și aplicare greșită a textelor de lege de drept material pe care își fundamentează hotărârea.

Astfel, potrivit recurentului-reclamant, dispozițiile art. 45 alin. (2) din O.U.G. nr. 195/2002, reținute de către instanța de apel, nu sunt incidente în cauză, din situația de fapt reieșind că intervenientul forțat nu se angajase, respectiv nu intenționa să se angajeze într-o manevră de depășire, ci urma să efectueze operațiunea de viraj la stânga. Raportat la acest aspect, recurentul-reclamant arată că instanța de apel trebuia să rețină dispozițiile art. 45 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002.

Recurentul-reclamant consideră, totdată, că instanța de apel nu avea nici un element în baza căruia să stabilească o culpă de 75% în sarcina sa, raportul de expertiză stabilind în mod clar faptul că ambii conducători auto se fac vinovați de producerea accidentului, încălcând câte o regulă de circulație, motiv pentru care curtea trebuia aplice prevederile art. 28 din Norma A.S.F. nr. 23/2014.

De asemenea, recurentul-reclamant susține că suma acordată cu titlu de daune morale este greșit stabilită, atât prin raportare la procentul de culpă reținut, cât și în ansamblul său, prin raportare la cuantumul total al prejudiciului.

După o prezentare detaliată a vătămărilor suferite urmare a producerii accidentului rutier din data de 09.09.2012, a intervențiilor și tratamentelor efectuate, a concluziilor raportului de expertiză medico-legală, a traumelor și suferințelor fizice/psihice, recurentul-reclamant susține că dimensiunea consecințelor survenite ca urmare a vătămării corporale este una complexă, cu efecte profund negative pe toate planurile vieții personale.

Recurentul-reclamant consideră că, având în vedere gravitatea afecțiunilor medicale și, implicit a întinderii prejudiciului moral, suma de 120.000 RON acordată cu titlu de daune de către instanța de fond este departe de a reprezenta o satisfacție echitabilă în accepțiunea practicii C.E.D.O., nefiind susceptibilă a acoperi/compensa prejudiciul moral încercat de acesta.

În drept, recursul a fost întemeiat pe motivul de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Înalta Curte de Casație și Justiție a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului; acesta a fost efectuat și comunicat părților, care au fost invitate să depună puncte de vedere.

Recurentul a depus punct de vedere, la data de 25 februarie 2020, astfel cum reiese din înscrisul aflat la dosar, cu depășirea termenului stabilit de art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Analizând recursul sub aspectul îndeplinirii cerințelor prevăzute de art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., având în vedere și dispozițiile art. 499 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție constată următoarele:

Potrivit dispozițiilor imperative ale art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat, aceste obligații nefiind îndeplinite de către recurentă.

Conform art. 486 alin. (3) C. proc. civ., "Mențiunile prevăzute la alin. (1) lit. a) și c)-e), precum și cerințele menționate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancțiunea nulității", art. 489 alin. (2) statuând sancțiunea nulității pentru ipoteza în care criticile invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488.

Așa fiind, încadrarea motivelor de recurs în cele enumerate de lege este o cerință care consacră legislativ o practică îndelungată și stabilă a instanțelor judecătorești, în condițiile în care și sub imperiul legii de procedură anterioare sancțiunea nulității exista și era reglementată atunci când, nefiind structurate, criticile din recurs nu puteau fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de lege.

Din dispozițiile imperative ale art. 489 alin. (2) C. proc. civ., se reține că instanțele au obligația de a verifica dacă motivele invocate de recurent se încadrează în cazurile de casare prevăzute de art. 488, iar dacă această cerință nu este îndeplinită, operează sancțiunea nulității recursului.

Simpla nemulțumire a părții cu privire la hotărârea pronunțată nu este suficientă, fiind necesar ca recursul să fie întemeiat pe cel puțin unul din motivele prevăzute expres și limitativ de lege, fiind o cale de atac de reformare prin care se realizează exclusiv controlul de legalitate a hotărârii atacate, deoarece părțile au avut la dispoziție o judecată în fond în fața primei instanțe și o rejudecare a fondului în apel.

Înalta Curte de Casație și Justiție constată că recurentul-reclamant a indicat ca temei de drept al cererii dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Casarea unei hotărâri, conform dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se mai poate cere atunci când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Acest motiv de casare vizează încălcarea legii de drept material, ce poate consta, cu titlu de exemplu, în aplicarea unui text de lege străin situației de fapt, extinderea normelor peste ipotezele la care se aplică ori restrângerea nejustificată a aplicării acestora, interpretarea greșită a normei corespunzătoare situației de fapt, încălcarea unor principii generale de drept.

Înalta Curte constată că, deși recurentul-reclamant, în susținerea motivului de casare întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocă aplicarea greșită a dispozițiilor art. 45 alin. (2) din O.U.G. nr. 195/2002, precum și a prevederilor art. 28 din Norma A.S.F. nr. 23/2014, în expunerea argumentelor face trimitere la situația de fapt, la probele administrate în cauză, respectiv înscrisuri și expertiza medico-legală, precum și la modul în care acestea au fost interpretate de către instanța de apel.

Se tinde, așadar, la o cenzurare a aprecierii date de instanță mijloacelor de probă și la o devoluare a fondului, ceea ce este incompatibil cu calea de atac extraordinară a recursului, în cadrul căreia se verifică exclusiv legalitatea hotărârii, respectiv corecta aplicare a legii la situația de fapt stabilită de instanțele de fond, neputându-se realiza o verificare a temeiniciei și a elementelor de fapt ale cauzei.

Prin urmare, pentru considerentele ce preced și având în vedere că accesul la justiție presupune respectarea cerințelor formale în legătură cu promovarea unei căi extraordinare de atac, Înalta Curte de Casație și Justiție va anula recursul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei civile nr. 1049A din 12 iunie 2019, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Fără nicio cale de atac.

Pronunțată astăzi, 13 mai 2020, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.