ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 827/2020

Ședința publică din data de 15 mai 2020

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 28 martie 2017 pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, sub număr de dosar x/2017, reclamanta A. a solicitat instanței, în contradictoriu cu pârâta Asigurarea Românească - B. S.A. și cu intervenienta forțată C. obligarea pârâtei la plata sumei de 500.000 Euro în echivalent RON la data plății, cu titlu de daune morale.

Prin sentința civilă nr. 1159 din 19 aprilie 2018, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2017, a fost admisă în parte acțiunea și a fost obligată pârâta să plătească reclamantei suma de 25.000 euro cu titlu de daune morale.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel atât reclamanta A., cât și pârâta Asigurarea Românească - B. S.A..

Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, prin decizia civilă nr. 2485/2018 din 29 noiembrie 2018 a respins apelul formulat de apelanta reclamantă A., ca nefondat; a admis apelul declarat de apelanta pârâtă ASIGURAREA ROMANEASCA - B. S.A., a schimbat în tot sentința apelată în sensul că a admis în parte acțiunea și a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 15.000 euro în echivalent RON la data plății, cu titlu de daune morale.

În termen legal, invocând în drept dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., reclamanta A. a declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 2485/2018 din 29 noiembrie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

În ceea ce privește incidența motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta susține, în esență, că hotărârea recurată nu este motivată în condițiile în care instanța de apel a apreciat, numai, față de împrejurările cauzei, că acordarea sumei de 15.000 de euro, cu titlu de daune morale, în loc de 25.000 de euro, este suficientă pentru "a îndeplini funcția compensatorie" pentru prejudiciul suferit de către recurenta-reclamantă, întrucât lasă loc arbitrariului, subiectivismului și dovedește o lipsă de obiectivism.

Consideră recurenta că și în lipsa criteriilor legale, atunci când judecătorul se raportează la principiile generale de drept, cum ar fi principiul echității și proporționalității, astfel cum le-a invocat și instanța de apel, este necesar a se justifica, în mod obiectiv, de ce este o sumă mai mică echitabilă, iar o sumă mai mare este inechitabilă în raport cu prejudiciul suferit.

Precizează recurenta că, deși instanța de apel nu a reținut alte concluzii decât prima instanță, nu a dat o altă interpretare probelor administrate, nu a stabilit o altă situație de fapt, cu toate acestea, într-un mod discreționar și nemotivat, a redus cuantumul despăgubirilor în mod nelegal.

Apreciază că, în conformitate cu jurisprudența obligatorie a CEDO și CJUE, judecătorul de caz trebuia sa motiveze efectiv soluția pronunțată, indicând temeiurile de fapt și de drept care au stat la baza soluției de reducere a despăgubirilor, fără să lase loc arbitrariului și fără a lipsi de temei soluția pronunțată.

Neinvocând alte împrejurări, alte elemente noi în motivarea de fapt, dar pronunțând o altă soluție față de prima instanță, în opinia recurentei, instanța de apel a pronunțat o hotărâre nemotivată ori contradictorie.

Subsumat motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta arată că decizia instanței de apel se întemeiază, în mod greșit, pe practica instanțelor naționale și internaționale în cazuri similare, în motivare instanța făcând trimitere la art. 49 pct. 2 lit. f) din Normele privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule aprobate prin Ordinul nr. 14/2011 al CSA potrivit căruia "daunele morale, în caz de vătămare corporală, se stabilesc in conformitate cu legislația și jurisprudența din România".

Susține că CSA (Comisia de Supraveghere a Asigurărilor) nu este legiuitor, ci a fost doar o autoritate administrativă care avea rolul de a supraveghea situația financiară a asigurătorilor până în anul 2013, când a fost desființată.

Menționează că Ordinul nr. 14/2011 al CSA la care face trimitere instanța de apel prin decizia recurată, nici măcar nu era în vigoare la momentul emiterii poliței de asigurare ori la momentul producerii accidentului rutier, ordinul susmenționat fiind în vigoare o perioadă scurtă de timp, respectiv de la 06.12.2011 până la 31.12.2014, astfel că instanța de apel și-a motivat hotărârea pe un ordin al CSA care, pe de-o parte, nu era în vigoare, fiind abrogat, iar, pe de altă parte, nu are putere de lege.

Susține că un ordin al unei autorități administrative nu poate completa ori modifica o lege organică cum este C. civ., iar art. 1 din C. civ. nu prevede ca izvor de drept jurisprudența.

Solicită admiterea recursului, casarea deciziei atacate iar, în rejudecare, respingerea apelului declarat de pârâta B. S.A.

Intimata-pârâtă ASIGURAREA ROMANEASCA - B. S.A. și intimata-intervenientă C. nu au formulat întâmpinări.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., soluția preconizată fiind aceea de admisibilitate în principiu a recursului.

Prin încheierea din 20 septembrie 2019 a fost încuviințat în unanimitate raportul asupra admisibilității în principiu a recursului și s-a dispus comunicarea acestuia părților, potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Prin încheierea din 17 ianuarie 2020 a fost admis în principiu recursul declarat de recurenta-pârâtă și a fost acordat termen pentru judecarea acestuia.

Înalta Curte de Casație și Justiție, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată în raport de criticile formulate și temeiurile de drept invocate, constată că recursul nu este fondat, pentru următoarele considerente:

Conform art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., hotărârea poate fi casată când aceasta nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura pricinii.

Contrar susținerilor recurentei, hotărârea atacată este pronunțată cu respectarea dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., aceasta cuprinzând motivele de fapt și de drept pe care se sprijină și care au format convingerea instanței, decizia recurată fiind amplu motivată, argumentele acesteia constituindu-se într-o înlănțuire logică a faptelor și a regulilor de drept pe baza cărora s-a fundamentat soluția.

Argumentat și legal motivat, instanța de apel a pronunțat o hotărâre legală în ceea ce privește cuantumul daunelor morale acordate reclamantei A. evidențiind - așa cum rezultă din considerentele deciziei atacate - identificarea elementelor care definesc gravitatea prejudiciului și încadrarea acestora într-un barem de gravitate.

Aceasta, întrucât, un criteriu important în stabilirea daunelor morale îl constituie gravitatea prejudiciului moral, dar tot un criteriu esențial îl reprezintă și întinderea acestuia, iar aceste aspecte au fost avute în vedere de instanța de apel în aprecierea cuantumului daunelor morale acordate reclamantei.

În lipsa unor criterii legale de stabilire a cuantumului daunelor morale, este de menționat că fixarea acestuia rămâne la aprecierea instanței, în raport de consecințele negative suferite de victimă pe plan fizic și psihic, importanța valorilor lezate, măsura în care aceste valori au fost lezate, intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării, măsura în care i-a fost afectată situația familială, profesională și socială, or, în speță, toate aspectele circumstanțiale situației particulare a cauzei au fost expuse în raționamentul logico - juridic al soluției pronunțate în privința determinării despăgubirilor, menite să asigure o reparație justă și echitabilă a prejudiciului suferit de reclamantă.

Întinderea prejudiciului nu poate fi cuantificată potrivit unor criterii matematice sau economice, astfel încât instanța trebuie să acorde despăgubiri apte să constituie o satisfacție echitabilă, în funcție de împrejurările concrete ale speței, or, în cauză instanța de apel a aplicat în mod corect regulile de drept și criteriile de determinare a cuantumului daunelor morale în speța dedusă judecății.

Criticile recurentei nu susțin motivul prevăzut de pct. 6 al art. 488 C. proc. civ. sub aspectul reducerii cuantumului daunelor morale, ci vizează exclusiv aspecte ce țin de modalitatea în care instanța a înțeles să-și argumenteze soluția adoptată în raport de stabilirea situației de fapt reținută în cauză.

Este de menționat că susținerile recurentei referitoare la greșita apreciere asupra cuantumului daunelor morale nu pot fi analizate din perspectiva motivului de casare instituit de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. și, totodată, nu pot fi încadrate în alt motiv de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ., întrucât vizează aspecte de temeinicie ale hotărârii atacate, care excedează controlului instanței de recurs, având în vedere că în această cale extraordinară de atac se exercită un control judiciar numai cu privire la legalitatea hotărârii atacate.

Așa fiind, Înalta Curte de Casație și Justiție nu poate reține că decizia recurată ar fi nemotivată sau că ar cuprinde argumente contradictorii, astfel că susținerile recurentei-reclamante nu se confirmă, în raport cu prevederile punctului 6 al alin. (1) din art. 488 C. proc. civ., hotărârea atacată fiind pronunțată cu respectarea prevederilor art. 425 alin. (1) lit. b) din același cod.

Potrivit dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocate de recurenta-reclamantă A., casarea unei hotărâri poate fi cerută atunci când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, însă, în cauză, acest motiv de recurs nu-și găsește incidența pentru considerentele care succed.

Subsumat acestui motiv de casare, recurenta a susținut, în esență, că Ordinul nr. 14/2011 al CSA, la care face trimitere instanța de apel prin decizia atacată, nu era în vigoare la momentul emiterii poliței de asigurare ori la momentul producerii accidentului rutier, ordinul susmenționat fiind în vigoare o perioadă scurtă de timp, respectiv de la 06.12.2011 până la 31.12.2014, astfel că instanța de apel și-a motivat hotărârea pe un ordin al CSA care, pe de-o parte, nu era în vigoare, fiind abrogat, iar, pe de altă parte, nu are putere de lege.

S-a mai arătat că un ordin al unei autorități administrative nu poate completa ori modifica o lege organică cum este C. civ., iar art. 1 din C. civ. nu prevede ca izvor de drept jurisprudența.

Înalta Curte reține că potrivit art. 49 pct. 2 lit. f) din Normele privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule aprobate prin Ordinul nr. 14/2011 al CSA, daunele morale în caz de vătămare corporală se stabilesc în conformitate cu legislația și jurisprudența din România, iar conform art. 50 alin. (1) lit. f) din Norma ASF nr. 23/2014 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, daunele morale în caz de vătămare corporală se stabilesc în conformitate cu legislația și jurisprudența din România.

Se constată că prevederile art. 49 pct. 2 din Ordinul nr. 14/2011, la care face trimitere în motivare instanța de apel, nu cuprind nicio diferență de substanță cu cele care își au corespondentul în art. 50 alin. (1) lit. f) din Norma ASF nr. 23/2014 (aplicabilă speței), care a abrogat expres Ordinul ASF nr. 14/2011, astfel că, în raport de raționamentul logico-juridic al instanței, de argumentele care au stat la bază, soluția adoptată ar fi fost aceeași față de conținutul identic al normei aplicabile, criticile recurentei sub acest aspect fiind pur formale.

Este de subliniat că rolul jurisprudenței în cuantificarea în bani a unei stări subiective este acela de a furniza criterii generale de apreciere fundamentate în practica judiciară, ceea ce nu are legătură cu noțiunea de izvor de drept, în accepțiunea sa de act juridic cu valoare normativă.

Or, din perspectivă jurisprudențială, se constată că instanța de apel s-a raportat nu numai la criteriile de evaluare prestabilite de legislația națională, ci a avut în vedere o judecată în echitate prin raportare și la consecințele negative suferite de reclamanta A., evaluarea prejudiciului moral fiind făcută în funcție de circumstanțele concrete și particularitățile cauzei.

Pentru rațiunile înfățișate, constatând că nu sunt incidente motivele de nelegalitate prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., invocate de recurenta-reclamantă, decizia atacată fiind la adăpost de orice critică, Înalta Curte de Casație și Justiție, cu aplicarea dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., văzând și prevederile art. 499 C. proc. civ., va respinge recursul declarat de declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei civile nr. 2485/2018 din 29 noiembrie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, ca nefondat, menținând decizia recurată, ca fiind legală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei civile nr. 2485/2018 din 29 noiembrie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 15 mai 2020.