ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 474/2019

Ședința publică din data de 5 martie 2019

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Tribunalului Neamț sub nr. x/2012, reclamanții A., B., C., D., E. au solicitat obligarea pârâtei la plata următoarelor sume cu titlu de despăgubiri civile: pentru A. - tatăl victimei, daune morale în cuantum de 510.000 RON; pentru B., C., D., E. - surorile și frații victimei, daune morale în cuantum de câte 300.000 RON. De asemenea, au solicitat admiterea acțiunii și actualizarea sumelor solicitate cu titlu de despăgubiri, la dobânda BNR din momentul producerii riscului asigurat (01.08.2010), care coincide cu momentul nașterii dreptului de creanță (potrivit dispozițiilor art. 9 din Legea nr. 136/1995 privind asigurările și reasigurările din România) și până în momentul plătii efective a indemnizației de către asigurator.

Totodată, în temeiul art. 49 și 50 din Legea nr. 136/1995, a dispozițiilor art. 26 lit. d) din Ordinul CSA nr. 21/2009 coroborat cu dispozițiile art. 274 C. proc. civ., au solicitat obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul proces și, de asemenea, introducerea în cauză, în temeiul art. 54 din Legea nr. 136/1995, în calitate de intervenient forțat pe șoferul vinovat de producerea accidentului, respectiv pe numitul F..

Prin sentința civilă nr. 11/COM din 2 februarie 2015, pronunțată în dosarul nr. x/2012 al Tribunalului Neamț, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a fost respinsă ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamanții A., B., C., D., E. în contradictoriu cu pârâta S.C. G. S.R.L. și cu intervenientul F. și cererea de intervenție forțată.

Au fost obligați reclamanții să plătească pârâtei G. S.A. suma de 245 RON reprezentând cheltuieli de judecată și intervenientului F. suma de 500 RON cu același titlu.

În motivare, tribunalul a reținut că daunele morale se stabilesc prin apreciere, ca urmare a aplicării criteriilor necesare a fi dovedite de reclamanți, referitoare la consecințele negative suferite de cei în cauză pe plan psihic, importanța valorii lezate și în măsura în care au fost lezate aceste valori, intensitatea percepției consecințelor vătămării, măsura în care le-a fost afectată situația familială, profesională și socială, toate aceste criterii de cuantificare fiind subordonate conotației aprecierii rezonabile, pe bază echitabilă, corespunzătoare prejudiciului real și efectiv produs victimei.

Dintr-o altă perspectivă, tribunalul a constatat că statuările instanței penale cu privire la profilul social al victimei, relațiile dintre acesta și ceilalți membri ai familiei sunt relevante și au autoritate de lucru judecat și în prezentul litigiu, în aceeași măsură în care s-a reținut lucrul judecat vizând existența faptei, a persoanei care a săvârșit-o, precum și a vinovăției acestuia. Rezultă, așadar, că în aprecierea relațiilor de apropriere, colaborare, sprijin oferit reclamanților de către victimă, trebuie reținut, pe de o parte, că acesta aflat la o vârstă matură, a fost părăsit de soție încă din anul 2007, nu avea o profesie și un loc de muncă stabil, nu realiza venituri cu caracter de continuitate, fiind practic tolerat în gospodăria părinților săi unde improvizase o baracă lângă gard, în care locuia efectiv, iar pe de altă parte reclamanții, frate și surori cu reședința stabilită în Italia aveau cu victima o relație distantă, în condițiile în care, reclamanta B., audiată în instanță a precizat că a locuit împreună cu victima aproximativ 20 de ani, mutându-se din comuna Tămășeni de la vârsta de 23 de ani când și-a stabilit domiciliul în Giurgiu, pentru ca în perioada 2005-2014 să fi lucrat în Italia. La rândul său, reclamantul E. a precizat că a plecat în Italia încă din 2002, iar reclamanta C. nu mai locuia în România din 1998, când a plecat în Italia de unde trimitea bani acasă pentru a-și ajuta familia.

În acest context, tribunalul nu a reținut că ar fi fost dovedit prejudiciul de companie sau agrement invocat de reclamanții care au inițiat prezentul litigiu la o perioadă semnificativă după rămânerea definitivă a hotărârii penale, influențați probabil de câștigul material obținut prin acordarea unor atare despăgubiri morale fratelui H. cu care victima a locuit și gospodărit efectiv.

Ca atare, tribunalul a constatat că în cauză s-a acordat o justă apreciere și reparație șocului emoțional cauzat prin moartea victimei și lezarea gravă a valorii esențiale a vieții acestuia, prin însăși condamnarea faptei penale săvârșite de inculpatul F. (intervenient forțat în prezenta cauză), sancțiunea penală fiind suficientă și pentru repararea nepecuniară dar justă a vătămării morale a reclamanților frate și surori.

În ceea ce privește pretențiile pecuniare pretinse de A., tatăl victimei, cu titlu de daune morale, tribunalul a reținut prezumția relativă susținută de voința acestuia de a nu se fi constituit parte civilă în procesul penal, deși locuia și gospodărea împreună cu victima, a mandatului acordat soției sale, mama victimei de a fi solicitat și obținut pentru familie despăgubiri civile sub forma daunelor materiale în cuantum de 20.000 RON și daunelor morale în cuantum 100.000 RON, aceasta chiar în ipoteza în care prejudiciul moral suferit este unul personal, propriu fiecărui membru al familiei în parte. Cum, suma de 100.000 RON (aproximativ 22750 euro) deja încasată de mama victimei depășește limita despăgubirilor morale pe care le acordă statul austriac spre exemplu, tribunalul a reținut că aceasta este suficientă pentru acoperirea suferinței comune a ambilor părinți ai victimei, cauzată de moartea sa, chiar dacă doar unul dintre aceștia a înțeles să se constituie parte civilă în procesul penal.

Pentru toate aceste considerente, reținând ca fiind esențială pentru acordarea daunelor morale, dovedirea și cuantificarea prejudiciului corespunzător afectivității și realității acestuia pentru a nu da aparența unei îmbogățiri nejustificată de pe urma unui fapt tragic, pierderea vieții unei persoane, tribunalul a respins ca neîntemeiată acțiunea cu obligarea reclamanților la plata cheltuielilor de judecată efectuate în cauză de pârâta S.C. G. S.R.L. și intervenientul F..

Împotriva sentinței au promovat apel A., B., C., D., E. care au criticat nelegalitatea și netemeinicia acesteia invocând în esență faptul că, în mod greșit a fost respinsă acțiunea privind plata daunelor morale promovată împotriva societății de asigurare.

Prin decizia nr. 1303 din 2 decembrie 2015, pronunțată de Curtea de Apel Bacău, secția I civilă s-a respins, ca nefondat, apelul civil promovat de apelanții-reclamanți A., B., C., D. și E., împotriva sentinței civile nr. 11 din 02.02.2015 pronunțată de Tribunalul Neamț în dosarul nr. x/2012, în contradictoriu cu intimatul-intervenient F. și intimata-pârâtă S.C. G. S.A.; au fost obligați apelanții să plătească intimatului-intervenient suma de 400 RON cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând onorariu avocat.

Instanța de apel a reținut, în esență, din interpretarea art. 3, art. 9, art. 49 și art. 50 din Legea nr. 136/1995 și art. 26 alin. (1) din Ordinul CSA nr. 21/2009, coroborată cu dezlegarea dată de Înalta Curte de Casație și Justiție în interpretarea art. 50 alin. (3) din Legea nr. 136/1995, că vocația la acordarea despăgubirilor materiale și morale, în baza contractului de asigurare RCA o au (inclusiv soțul, soția, persoanele aflate în întreținerea proprietarului ori conducătorului vehiculului asigurat, răspunzător pentru producerea accidentului) doar persoanele victime directe ale accidentului rutier.

Or, în speță, s-a constatat că apelanții - reclamanți nu se circumscriu dispozițiilor textelor normative invocate în susținerea acțiunii.

Pe de altă parte, este de reținut argumentarea hotărârii instanței de fond, raportată la ansamblul probator și la cele statuate prin sentința penală nr. 274/2011 a Judecătoriei Roman, decizia penală nr. 370/2012 a Curții de Apel Bacău conform cărora în speță, pe de o parte, nu a fost dovedit prejudiciul de companie sau agrement invocat de apelanții-reclamanții (surori și frate), în contextul în care, aceștia nu au mai locuit în țară de peste 10 ani, respectiv 20 de ani, relațiile cu victima fiind sporadice și distante, iar pe de altă parte pentru apelantul-reclamant, tatăl victimei, care nu s-a constituit parte civilă în dosarul penal, deși locuia cu victima în aceeași curte a reținut prezumția mandatului tacit acordat soției sale, mama victimei de a fi solicitat și obținut pentru familie despăgubiri civile cu titlu de daune morale într-un cuantum suficient pentru acoperirea suferinței comune (decizia penală nr. 370/04.04.2012 a Curții de Apel Bacău, anterioară RIL 23/2015).

Având în vedere cele anterior arătate, apreciind, în raport de motivele invocate, ansamblul probator, dispozițiile normative aplicabile, instanța, în temeiul art. 296 C. proc. civ., a respins apelul; în temeiul art. 274 C. proc. civ., au fost obligați apelanții la plata către intimatul-intervenient a cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu avocat.

Împotriva acestei decizii, A., B., C., D. și E. au declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., motivele fiind, în esență, următoarele:

Recurenții-reclamanți consideră că decizia recurată a fost pronunțată cu ignorarea dispozițiilor art. 19 C. proc. pen. de la 1968 și art. 49, 50 alin. (1) și (2) din Legea nr. 136/1995 privind asigurările și reasigurările din România și art. 26 alin. (1) din Ordinul CSA nr. 21/2009. De asemenea, susțin că instanța de apel a ignorat liniile directoare ale deciziilor pronunțate în recurs în interesul legii de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, respectiv Decizia nr. 29/2009 și decizia nr. 1/2005.

Din interpretarea dispozițiilor legale invocate, recurenții apreciază că și persoanele prejudiciate indirect au dreptul la despăgubiri nu doar cele care au suferit un prejudiciu direct, reclamanții neaflându-se în situațiile expuse de instanța de apel, ci despăgubirile solicitate în cauză au scopul de a alina suferința pricinuită reclamanților prin moartea intempestivă a unui membru de familie de care erau legați afectiv.

Mai arată și faptul că hotărârea recurată cuprinde lapidar argumentele care au formulat convingerea instanței în sensul soluției pronunțate, rezultând fără echivoc că, în speță, fundamentul legal dedus judecății nu a fost avut în vedere, hotărârea fiind pronunțată cu încălcarea prevederilor art. 295 C. proc. civ. care consacră caracterul devolutiv al căii de atac.

Recurenții-reclamanți susțin că instanța de apel avea obligația de a motiva hotărârea prin propriile considerente și nu prin raportare la considerentele sentinței sub aspectul nedovedirii prejudiciului de companie invocat de apelanții-reclamanți și sub aspectul prezumției mandatului tacit acordat de reclamantul A. soției sale.

Recurenții-reclamanți mai susțin și faptul că instanța de apel a exonerat intimata-pârâtă de la îndeplinirea obligațiilor contractuale, atât timp cât autoturismul implicat în accident avea încheiată polița de asigurare la societatea pârâtă, iar cum izvorul obligației de despăgubire, aparținând asigurătorului, îl reprezintă asigurarea de răspundere civilă auto, în speță existând această asigurare, există și obligația intimatei de despăgubire.

În acest context, ignorarea prevederilor legale menționate, precum și lipsa analizei probatoriului administrat în cauză, consideră că atrage, conform art. 312 alin. (5) C. proc. civ., casarea hotărârii atacate cu trimitere spre rejudecare în vederea aplicării dispozițiilor legale incidente speței.

Prin încheierea din 27 septembrie 2016, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, în temeiul art. 262 alin. (4) din Legea nr. 85/2014, a suspendat judecata recursului declarat de recurenții-reclamanți A., B., C., D. și E. împotriva deciziei nr. 1303 din 2 februarie 2015, pronunțată de Curtea de Apel Bacău, secția I civilă.

La termenul din 5 martie 2019, instanța supremă a apreciat că nu mai subzistă temeiurile suspendării, motiv pentru care a dispus repunerea cauzei pe rol, în considerarea argumentelor consemnate în practicaua prezentei decizii.

Examinând cu prioritate incidența dispozițiilor art. 75 alin. (1) teza finală raportat la art. 242 din Legea nr. 85/2014 referitoare la încetarea judecății recursului, Înalta Curte de Casație și Justiție reține următoarele:

Potrivit art. 75 alin. (1) teza finală din Legea nr. 85/2014, "la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii, atât acțiunea judiciară sau extrajudiciară, cât și executările silite suspendate încetează".

Dispozițiile legale anterior evocate sunt aplicabile și în cazul procedurii falimentului societăților de asigurare/reasigurare, astfel cum rezultă din norma de trimitere de la art. 242 din Legea nr. 85/2014.

Prin urmare, măsura suspendării judecății este limitată în timp până la momentul rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii, când acțiunea judiciară încetează.

Pornind de la aceste considerații, instanța supremă constată că prin sentința civilă nr. 9661 din 3 decembrie 2016, pronunțată în dosarul nr. x/2015, Tribunalul București, secția a VII-a civilă a dispus deschiderea procedurii falimentului împotriva debitoarei S.C. G. S.A. Sentința de deschidere a procedurii falimentului a rămas definitivă, ca urmare a respingerii apelurilor prin deciziei civile nr. 788 din 28 aprilie 2016, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Așadar, efectele suspendării judecății s-au produs până la rămânerea definitivă a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului, de la acel moment intervenind încetarea acțiunii judiciare, conform art. 75 alin. (1) teza finală din Legea nr. 85/2014.

Cum litigiul se află în recurs, ca formă de manifestare a acțiunii judiciare, Înalta Curte de Casație și Justiție, dând eficiență dispozițiilor art. 75 alin. (1) teza finală raportat la art. 242 din Legea nr. 85/2014, urmează să decidă încetarea judecății recursului declarat de recurenții-reclamanți împotriva deciziei nr. 1303 din 2 decembrie 2015, pronunțată de Curtea de Apel Bacău, secția I civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Încetează judecata recursului declarat de recurenții-reclamanți D., A., E., C. și B. împotriva deciziei nr. 1303 din 2 decembrie 2015, pronunțată de Curtea de Apel Bacău, secția I civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 5 martie 2019.