ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1135/2018

Asupra recursului civil de față, prin raportare la dispozițiile art. 499 C. proc. civ., constată următoarele:

Prin acțiunea introductivă înregistrată, inițial, pe rolul Judecătoriei Bacău sub nr. x/2013 reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâții SC B. SA și C. solicitând instanței obligarea pârâților, în solidar, la plata sumei de 250.000 euro reprezentând despăgubiri bănești pentru prejudiciu moral cauzat prin calomnierea sa, precum și la plata cheltuielilor de judecată.

Pârâtul C. a formulat cerere reconvențională solicitând obligarea reclamantului A. la plata sumei de 650.000 euro cu titlu de despăgubiri pentru daunele aduse demnității, onoarei și reputației, precum și plata cheltuielilor de judecată.

Prin Sentința civilă nr. 4885 din 29 iunie 2007, pronunțată de Judecătoria Bacău, s-a dispus declinarea competenței de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Bacău, avându-se în vedere valoarea obiectului cererii.

Prin Sentința civilă nr. 1702/D din 3 decembrie 2013, pronunțată de Tribunalul Bacău, a fost respinsă excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului C.; a fost respinsă cererea pârâților privind obligarea reclamantului-pârât la plata despăgubirilor având ca temei abuzul de drept și a fost admisă, în parte, acțiunea formulată de reclamantul-pârât A. în contradictoriu cu pârâta SC B. SA Bacău și pârâtul-reclamant C.; au fost obligați pârâții C. și SC B. SA să plătească reclamantului-pârât suma de 45.000 RON despăgubiri, cu titlu de daunele morale.

A fost respinsă, ca neîntemeiată, cererea reconvențională formulată de pârâtul-reclamant C.

S-a luat act de declarația reclamantului-pârât privind solicitarea cheltuielilor de judecată pe cale separată.

Împotriva acestei hotărâri au declarat apel atât reclamantul A., cât și pârâții SC B. SA și C.

Prin Decizia nr. 250 din 1 octombrie 2014, pronunțată de Curtea de Apel Bacău, secția I civilă, a fost respins, ca nefondat, apelul reclamantului A. împotriva Sentinței civile nr. 1702/D/2013 pronunțată de Tribunalul Bacău și au fost admise apelurile declarate de pârâții SC B. SA și C. împotriva aceleiași sentințe civile, hotărârea apelată fiind schimbată, în parte, în sensul că a fost respinsă, ca nefondată, cererea principală.

Au fost menținute dispozițiile din sentința apelată cu privire la: respingerea excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtului, respingerea cererii pârâților privind obligarea reclamantului-pârât la plata despăgubirilor având ca temei abuzul de drept și respingerea cererii reconvenționale, fiind înlăturate din dispozitivul sentinței apelate dispozițiile contrare deciziei.

Împotriva acestei decizii au formulat cereri de recurs reclamantul A. și pârâtul C.

Prin Decizia nr. 134 din 26 ianuarie 2016, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursurile declarate de reclamantul A. și pârâtul C., a casat Decizia recurată nr. 250 din 1 octombrie 2014 a Curții de Apel Bacău, secția I civilă și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași curte de apel.

În rejudecare, Curtea de Apel Bacă, secția I civilă, prin decizia civilă nr. 154 din 20 februarie 2017, a respins, ca nefondat, apelul reclamantului A., a admis apelul declarat de pârâtul C., a schimbat în parte sentința apelată în sensul că a respins, ca nefondată, cererea principală; a menținut din sentința apelată dispozițiile cu privire la respingerea excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtului, respingerea cererii pârâților privind obligarea reclamantului-pârât la plata despăgubirilor având ca temei abuzul de drept și respingerea cererii reconvenționale; a înlăturat din dispozitivul sentinței apelate dispozițiile contrare deciziei.

Ca urmare a cererii înregistrată la data de 26 aprilie 2017, prin care apelantul-reclamant A. a solicitat îndreptarea erorii materiale strecurată în dispozitivul Deciziei civile nr. 154 din 20 februarie 2017, pronunțată în Dosarul nr. x/2013*, în sensul de a se menționa că a fost respins apelul reclamantului și față de intimatul C., nu numai față de SC B. SA Bacău, Curtea de Apel Bacău, secția I civilă, prin încheierea de ședință pronunțată, în camera de consiliu, la data de 15 mai 2017, a admis cererea și a dispus îndreptarea erorii materiale strecurate în dispozitivul Deciziei civile nr. 154 din 20 februarie 2017 a Curții de Apel Bacău în sensul că, la primul alineat, se trece că a fost respins apelul declarat de apelantul A. și în contradictoriu cu pârâtul C.

În ceea ce privește cererea înregistrată la data de 26 aprilie 2017, prin care apelantul-reclamant A. a solicitat lămurirea înțelesului și întinderii Deciziei civile nr. 154/2017 a Curții de Apel Bacău, secția I civilă, prin Încheierea, din camera de consiliu, pronunțată de aceeași instanță la data de 15 mai 2017, a fost respinsă, ca nefondată, cererea în baza art. 443 C. proc. civ.

La data de 24 aprilie 2017 (conform ștampilei poștei de pe plic) împotriva Deciziei civile nr. 154 din 20 februarie 2017 a Curții de Apel Bacău, secția I civilă a formulat recurs reclamantul A., iar la data de 23 mai 2017 (conform ștampilei poștei de pe plic) reclamantul a declarat recurs și împotriva încheierii de ședință din 15 mai 2017 privind lămurirea dispozitivului deciziei instanței de apel, cu a căror soluționare a fost învestită Înalta Curte în prezenta cauză.

În motivarea recursului declarat împotriva Deciziei civile nr. 154 din 20 februarie 2017 a Curții de Apel Bacău, secția I civilă reclamantul A. a invocat nelegalitatea soluției de respingere a acțiunii și a formulat, în esență, următoarele critici:

Se susține că instanța de apel a nesocotit dispozițiile art. 501 alin. (3) C. proc. civ. cu privire la caracterul obligatoriu al problemelor de drept dezlegate și limitele casării, norme de procedură imperative a căror încălcare atrage sancțiunea nulității absolute a hotărârii judecătorești, în raport de art. 174 alin. (2) C. proc. civ.

Arată că, instanța de apel a nesocotit faptul că, prin Decizia de casare nr. 134/2016, Înalta Curte de Casație și Justiție a dezlegat două probleme de drept și a stabilit limitele rejudecării. Astfel, prin decizia de casare s-a statuat în privința existenței a două condiții legale pentru atragerea răspunderii civile delictuale, reținând că s-a săvârșit o faptă ilicită cu vinovăție, sub forma intenției directe, aspecte care nu mai trebuiau analizate în rejudecarea apelului, deoarece potrivit art. 501 alin. (1) C. proc. civ., decizia de casare este obligatorie pentru instanța care judecă fondul "asupra problemelor de drept dezlegate".

Consideră că decizia atacată fost pronunțată cu încălcarea normelor imperative prin care se instituie cadrul și limitele în care urmează să se desfășoare judecata în urma pronunțării unei decizii de casare, considerând, astfel, că hotărârea judecătorească recurată este lovită de nulitate absolută necondiționată de vătămare, impunându-se casarea acesteia în raport de motivul de recurs prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Susține recurentul că judecata de valoare făcută de intimații-pârâți C. și SC B. SA, care l-au numit impostor în cererea de preschimbare a termenului de judecată din 13 decembrie 2012, este o faptă ilicită, săvârșită cu vinovăție, în scopul de a-i prejudicia onoarea și demnitatea.

Contrar statuărilor din decizia de casare, instanța de apel reține eronat că judecata de valoare făcută de intimați ar fi o afirmație generică și că nu este adresată direct apelantului-reclamant, făcută fără intenția de a-l prejudicia sau insulta, cu toate că instanța de casare stabilește că fapta incriminată are caracter ilicit și că nu se poate reține buna credință a persoanelor care au săvârșit-o, ceea ce semnifică că fapta ilicită a fost săvârșită cu intenție directă.

Recurentul susține că intimații C. și SC B. SA nu au făcut judecata de valoare "în mod generic, în contextul general al proceselor de restituire a bunurilor naționalizate", ci au făcut această judecată de valoare în mod direct la adresa sa, pentru că la momentul când au formulat afirmația aceștia erau expuși riscului de a fi executați silit cu privire la bunul litigios. Este evident că fapta intimaților l-au supus oprobriului instanței supreme, prezentându-l ca pe un om imoral și care acționează fraudulos, ilegal, deși demersurile sale erau realizate pentru recuperarea bunurilor care au aparținut tatăl său și care au fost preluate abuziv de statul român.

Susține că judecata de valoare făcută de intimați prin cererea de preschimbare a termenului de judecată înregistrată la data de 13 decembrie 2012 i-a cauzat un prejudiciu moral, existând o evidentă legătură de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu și, întrucât sunt îndeplinite toate cerințele cumulative ale răspunderii delictuale pentru o faptă ilicită cauzatoare de prejudiciu moral, constând în atingerea onoarei și demnității sale, apreciază că instanța de apel ar fi trebuit să respingă apelul intimatului C. și, constatând că a fost încălcat art. 72 din C. civ., trebuia să facă aplicarea sancțiunilor legale care se impuneau, conform art. 1349 alin. (1) și (2), 1357, 1358 1381, 1382, 1385, 1386 alin. (1) C. civ. Totodată, precizează că fapta ilicită nu s-a săvârșit în legitimă apărare sau în stare de necesitate și că nu există cauze exoneratoare de răspundere.

Prin cererea de recurs formulată de reclamant împotriva încheierii din 15 mai 2017 pronunțată, în camera de consiliu, de Curtea de Apel Bacău, secția I civilă, a fost invocat ca motiv de recurs dispozițiile art. 488 pct. 5 C. proc. civ., susținându-se că instanța de apel, prin hotărârea dată, a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității absolute necondiționate, încheierea recurată fiind pronunțată cu încălcarea prevederilor art. 477 alin. (2) C. proc. civ.

Arată că dispozitivul deciziei pronunțată în apel nu conține elemente suficiente pentru a se înțelege cu claritate dacă apelul formulat de pârâtul C. împotriva sentinței primei instanțe putea produce aceleași efecte și în privința pârâtei SC B. SA Dispozitivul Deciziei nr. 154/2017 a Curții de Apel Bacău nu stabilește cu claritate dacă pârâta SC B. SA mai are sau nu obligația de a plăti suma de 45.000 de RON în cazul admiterii apelului declarat de pârâtul C.

Instanța de apel nu putea să creeze o situație mai favorabilă unei părți - SC B. SA - ca urmare a admiterii apelului altei părți - C.

Admiterea apelului declarat de pârâtul C. nu putea produce efecte juridice decât față de acesta, nu și față de pârâta SC B. SA, întrucât prin Sentința civilă nr. 1702D din 3 decembrie 2013 aceștia fuseseră obligați solidar la plata daunelor morale, ceea ce făcea ca obiectul acțiunii să fie divizibil, iar efectul devolutiv al apelului nu putea opera cu privire la întreaga cauză, ci doar cu privire la partea care îl formulase.

Prin întâmpinarea comună, intimații SC B. SA și C. au solicitat respingerea recursurilor formulate și obligarea recurentului la plata cheltuielilor de judecată.

a. Procedura derulată în recurs.

Învestită cu soluționarea cererilor de recurs, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, a procedat la data de 19 octombrie 2017 la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului și, constatându-se că raportul întrunește condițiile art. 493 alin. (3) C. proc. civ., completul filtru a dispus comunicarea acestuia, pentru ca părțile să își exprime punctele de vedere, astfel cum prevăd dispozițiile art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Potrivit dovezilor aflate la dosarul de recurs, raportul asupra admisibilității în principiu a fost comunicat părților care au formulat un punct de vedere la raport.

b. Prin încheierea din data de 22 februarie 2018, Înalta Curte de Casație și Justiție a constatat că cererile de recurs îndeplinesc condițiile de admisibilitate și, reținând dispozițiile art. 493 alin. (5) și (6) și art. 493 alin. (7) C. proc. civ., a dispus admiterea în principiu a recursurilor declarate de reclamantul A. împotriva Deciziei nr. 154 din 20 februarie 2017 ale Curții de Apel Bacău, secția I civilă, precum și a încheierii de ședință din 15 mai 2017 pronunțată de aceeași instanță privind cererea de lămurire a deciziei recurate, fixând termen de judecată la 22 martie 2018 cu citarea părților, în ședință publică.

Examinând hotărârile atacate în limita impusă de criticile de nelegalitate din cererile de recurs susceptibile de încadrare în cazurile de casare prevăzute de art. 488 pct. 5 și 8 C. proc. civ., Înalta Curte va constată că cererile de recurs formulate de reclamant sunt întemeiate în limitele următoarelor considerentele:

Recursul reclamantului împotriva Deciziei nr. 154 din 20 februarie 2017 ale Curții de Apel Bacău, secția I civilă.

Printr-un prim motiv de recurs, prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul-reclamant a invocat nelegalitatea hotărârii atacate motivat de împrejurarea că hotărârea pronunțată de instanța de apel încălcă regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității absolute.

În susținerea acestui motiv de recurs, reclamantul a arătat, în esență, că instanța de rejudecare, contrar dispozițiilor art. 501 alin. (1) și (3) C. proc. civ., a încălcat limitele Deciziei de casare nr. 134 din 26 ianuarie 2016 pronunțată, în primul ciclu procesual, de Înalta Curte de Casație și Justiție, prin care instanța de recurs a stabilit două din condițiile esențiale ale răspunderii delictuale, respectiv existența unei fapte ilicite și existența vinovăției.

În acest context, recurentul a susținut că instanța de rejudecare în mod nelegal a înlăturat caracterul ilicit al afirmației făcută de intimați în cererea de preschimbare a termenului de judecată, deoarece cele două condiții ale răspunderii civile delictuale, referitoare la caracterul ilicit al afirmației și vinovăția în formularea acesteia, nu mai puteau fi cercetate de instanța de apel.

Analizând criticile formulate de recurent, sub aspectul examinării limitelor învestirii instanței de rejudecare, Înalta Curte constată că prin Decizia nr. 134 din 26 februarie 2016 a ICCJ, secția I civilă, pronunțată în primul ciclu procesual, s-a dispus casarea Deciziei nr. 250 din 1 octombrie 2014 a Curții de Apel Bacău, secția I civilă și trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași curte de apel.

În cuprinsul deciziei de casare, examinând criticile referitoare la modul de aplicare a legii și a cerințelor impuse de normele convenționale în legătură cu soluția atacată prin care a fost înlăturat caracterul ilicit al afirmației indicată de reclamant ca fiind denigratoare din cuprinsul unei cereri de preschimbare a termenului de judecată a unui dosar aflat în recurs pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, formulată de către SC B. SA Bacău, prin administrator C., instanța de casare a constatat că afirmația incriminată a fost reținută de instanța de apel ca un fapt de natură să afecteze viața privată a reclamantului, însă aceasta ar fi fundamentată pe o bază factuală precisă, dovedită în cauză, care ar fi înlăturat caracterul ilicit al faptei și nu ar justifica ingerința în exercițiul dreptului la liberă exprimare raportat la considerentele Deciziei civile nr. 793 din 19 februarie 2013 pronunțată în dosarul de revendicare, citate în cuprinsul deciziei de casare din primul ciclu procesual.

Instanța de recurs a reținut că, prin afirmația în discuție, reclamantul a fost supus unei judecăți de valoare și, că, decizia reținută de instanța de apel în înlăturarea caracterului ilicit al faptei imputate nu poate justifica baza factuală, fiind pronunțată ulterior formulării cererii în discuție, pe de o parte, iar, pe de altă parte, și în ipoteza în care s-ar accepta totuși o confirmare ulterioară, aceasta nu este susținută de considerentele deciziei de recurs pronunțată în dosarul de revendicare - aspecte în măsură să afecteze buna credință în afirmarea incriminată.

Subliniind, totodată, diferența cu care Curtea europeană operează în jurisprudența sa între noțiunea de "afirmații factuale" și noțiunea de "judecăți de valoare", distincție necesar a fi evidențiată deoarece instanța de apel a operat greșit cu noțiunea de "bază factuală" în motivarea Deciziei nr. 250 din 1 octombrie 2014 - instanța de casare a stabilit că afirmația făcută de intimați în cuprinsul cererii de preschimbare a termenului de judecată din 13 decembrie 2012 reprezintă o "judecată de valoare" și, că, nu se poate retine buna-credință a autorilor faptei la data săvârșirii acesteia.

Pentru a evidenția concluzia instanței de recurs, este oportun a fi redate următoarele pasaje din decizia de casare:

"Mai mult, instanța de apel face proprii aprecieri în completarea celor existente și considerate în mod greșit drept bază factuală, deși buna credință în judecata de valoare trebuie apreciată numai în raport cu considerațiile personale ale autorului faptei la data respectivă - bună credință ce nu poate fi reținută ….

Faptul că cererea de preschimbare a termenului de judecată s-a soluționat în camera de consiliu (nu în ședință publică) și fără citarea părților, iar în respingerea acesteia instanța nu a luat în considerare afirmația incriminată - aspecte invocate prin întâmpinare, nu au nicio relevanță în analiza faptei reclamate, din perspectiva atât a normelor naționale, cât și a celor convenționale. Sub aspectul personalității, este important nu doar ceea ce cred alții despre tine, reflectarea imaginii tale, alteritatea, ci și propria subiectivitate, care poate fi atinsă prin expresii insultătoare proferate de terți.

În considerarea acestor argumente, Înalta Curte constată că, în mod greșit s-a înlăturat caracterul ilicit al faptei incriminate, cu consecința neanalizării celorlalte condiții care, întrunite cumulativ, ar antrenarea răspunderea civilă delictuală a pârâtului-recurent, în aplicarea normelor interne în materie și a celor din Convenția Europeană, dezvoltate în jurisprudența Curții Europene . . . . . . . . . ."

În contextul raționamentului juridic expus în cuprinsul considerentelor deciziei de casare, contrar apărărilor susținute prin întâmpinarea formulată de intimați împotriva cererii de recurs analizată, rezultă că instanța supremă a dezlegat, cu valoare obligatorie, două probleme de drept ale litigiului în legătură cu îndeplinirea a două condiții legale ale răspunderii civile delictuale, invocată ca temei al acțiunii reclamantului. Astfel, instanța de recurs a statuat că afirmația incriminată făcută de intimații-pârâți SC B. SA și C. are caracter ilicit și, că, nu se poate retine buna-credință a autorilor faptei la data săvârșirii acesteia, ceea ce denotă îndeplinirea și a condiției privind vinovăția cu referire la afirmația făcută în cuprinsul cererii de preschimbare a termenului de judecată din 13 decembrie 2012 formulată în dosarul de revendicare nr. x/2007*.

Așadar, este eronată apărarea intimaților conform căreia instanța de rejudecare trebuia să procedeze la analizarea tuturor condițiilor răspunderii civile delictuale, atât timp cât instanța supremă a reținut, cu valoare obligatorie, în considerentele Deciziei de casare nr. x/2016, faptul că instanța de apel a înlăturat greșit caracterul ilicit al faptei incriminate, de vreme ce judecata de valoare făcută la adresa reclamantului A. de intimații C. și SC B. SA constituie o faptă ilicită cauzatoare de prejudicii, precum și faptul că "buna credință în judecata de valoare trebuie apreciată numai în raport cu considerațiile personale ale autorului faptei la data respectivă - bună credință ce nu poate fi reținută". Astfel, s-a reținut că judecata de valoare făcută la adresa reclamantului de către intimați s-a făcut cu rea-credință, constatându-se, astfel, îndeplinită și condiția privind vinovăția pentru antrenarea răspunderii civile delictuale a intimaților-pârâți.

În acest context, într-adevăr, cum corect susține și recurentul-reclamant, aspectele referitoare la verificarea îndeplinirii celor două condiții ale răspunderii civile delictuale pentru judecata de valoare realizată de intimați, respectiv caracterul ilicit al faptei și vinovăția în formularea afirmației incriminate, nu mai pot face obiectul controlului instanței sesizată după casarea cu trimiterea cauzei spre rejudecare, fiind aspecte intrate în puterea lucrului judecat, care nu mai pot fi cercetate de către instanța de rejudecare, fără a ignora efectele unei judecăți anterioare în interiorul aceluiași proces, prin care s-a statuat definitiv - într-un ciclu procesual anterior - un aspect al litigiului.

Cu toate acestea, contrar susținerilor recurentului, nu poate fi imputat instanței de apel încălcarea statuărilor din decizia de casare, pronunțată în ciclul procesual anterior, prin aceea că, în cuprinsul deciziei sale (nr. x/20 februarie 2017), instanța de rejudecare a folosit exprimarea gramaticală "chiar dacă folosirea sintagmei "impostori" ar îmbrăca forma ilicitului civil...", întrucât raționamentul judiciar expus nu conduce la concluzia - susținută eronat de recurent - că instanța de apel ar fi procedat la reanalizarea condiției privind caracterul ilicit al faptei, aspect dezlegat prin decizia de casare.

Astfel, procedând la rejudecarea cauzei, instanța de apel nu a negat caracterul ilicit al faptei stabilit de instanța de casare, analiza fiind realizată plecând tocmai de la îndeplinirea acestei condiții în scopul determinării eventualelor consecințe de ordin material sau moral pe care le putea genera, context în care nu se poate reține că folosirea de către instanță a adverbului în combinație cu conjuncția în cadrul locuțiunii conjuncționale "chiar dacă" ar fi condus la încălcarea deciziei de casare, deoarece contextul succesiunii argumentelor expuse în cadrul judecății conduce la concluzia că folosirea construcției gramaticale a avut doar scopul de a o introduce într-o subordonare concesivă în analizarea concretă a circumstanțelor factuale speței.

În schimb, se constată însă că finalitatea și concluzia expozeului judiciar realizat de instanța de apel este greșită și atrage nelegalitatea deciziei atacate atât din perspectiva încălcării deciziei de casare, cât și a aplicării și interpretării greșite a normelor de drept material, cum corect a susținut reclamantul prin criticile subsumate motivului de casare înscris în art. 488 pct. 8 C. proc. civ., invocat în cuprinsul cererii de recurs.

Astfel, raportat la situația de fapt reținută de instanțele de fond, se constată că decizia instanței de apel a fost pronunțată cu aplicarea și interpretarea greșită a dispozițiilor înscrise în art. 72 C. civ., care oferă - la fel ca și în cazul celorlalte drepturi ale personalității - protecție tuturor persoanelor fizice, indiferent de statutul lor social sau de alte criterii.

Din această perspectivă, instanța de apel a avut în vedere împrejurarea că folosirea sintagmei "impostori", care ar îmbrăca forma ilicitului civil din perspectiva subiectivității reclamantului, nu ar fi de natură să atragă răspunderea pârâților pentru acordarea de daune morale, deoarece afirmația nu ar fi fost adresată direct apelantului-reclamant, având doar un caracter general, nedeterminat, fiind formulată în cadrul exercitării drepturilor procesuale, ceea ce nu ar fi creat reclamantului vreun prejudiciu nici material și nici moral, astfel încât gradul de lezare a demnității acestuia atât subiectiv, cât și în raport de opinia publică, nu ar fi de natură să genereze plata de daune morale.

Circumstanțele factuale reținute cu ocazia judecății în fond scot în evidență judecata de valoare realizată, la adresa reclamantului, de intimații C. și SC B. SA, în cuprinsul cererii de preschimbare a termenului de judecată înregistrată la data de 13 decembrie 2012 în Dosarul nr. x/2007* ceea ce denotă că afirmațiile incriminate ale acestora nu sunt "generice", realizate într-un "context general", "fără intenția de a-l prejudicia în vreun fel pe reclamant sau de a-l insulta", atât timp cât caracterul ilicit al faptei imputate intimaților, reținut prin decizia de casare, nu a fost realizat în contextul general al proceselor de restituire a bunurilor naționalizate, ci, dimpotrivă, judecata de valoare a fost realizată direct la adresa reclamantului cu ocazia formulării unei cereri de preschimbare a termenului de judecată în cadrul unui proces derulat între aceleași părți litigante, având un obiect bine determinat și care viza situația juridică a unui bun imobil pretins preluat abuziv de la autorul reclamantului. Astfel, circumstanțele particulare speței conturează concluzia, evidentă, că judecata de valoare a intimaților la adresa reclamantului a avut drept consecințe lezarea demnității și onoarei acestuia, producându-i un prejudiciu de ordin moral.

Dat fiind caracterul subiectiv, intern al prejudiciului moral, simpla existență a faptei ilicite și a împrejurărilor în care a fost săvârșită este de natură să producă un asemenea prejudiciu, dispozițiile art. 253 alin. (4) C. civ. stipulând că persoana fizică ale cărei drepturi nepatrimoniale, dintre cele enumerate de art. 252 al aceluiași Cod, au fost lezate prin săvârșirea unei fapte ilicite, poate cere despăgubiri sau, după caz, o reparație patrimonială pentru prejudiciul, chiar nepatrimonial, ce i-a fost cauzat, dacă vătămarea este imputabilă autorului faptei prejudiciabile, astfel încât "cel ce cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârșită cu vinovăție, este obligat să îl repare", potrivit art. 1357 C. civ., autorul prejudiciului fiind ținut a răspunde pentru cea mai ușoară culpă.

Relativ la faptele imputate intimaților, trebuie subliniat faptul că dispozițiile art. 72 C. civ. nu instituie vreo condiție legată de publicitate, ceea ce înseamnă că textele de lege care apără dreptul la demnitatea persoanei vor sancționa faptele aducătoare de prejudicii de această natură, indiferent dacă faptele au fost săvârșite în public sau aduse la cunoștința publicului ori nu, atât timp cât prejudiciul moral este un prejudiciu intrinsec ființei umane, adică propriei persoane, fiind legat de forul interior al acesteia, ale cărei sentimente sunt răscolite, provocând suferință psihică și fizică.

În speță, din perspectiva analizării consecințelor faptei reclamate, deci a existenței prejudiciului, este lipsit de relevanță faptul că cererea de preschimbare a termenului de judecată a fost soluționată în camera de consiliu și fără citarea părților, deoarece sub aspectul personalității, este important nu doar ceea ce cred alții despre tine, reflectarea imaginii tale, alteritatea, ci și propria subiectivitate, care poate fi atinsă prin expresii insultătoare proferate de terți, aspect care a fost reținut, de altfel, în cuprinsul deciziei de casare, demnitatea persoanei umane fiind protejată, potrivit art. 72 C. civ., împotriva oricăror ingerințe, cadru normativ în baza căruia antrenarea răspunderii civile delictuale poate fi realizată independent de condiția publicității faptei incriminate.

În schimb, contrar susținerilor din cererea de recurs, nu poate fi reținut prejudiciul reclamat ca fiind consecința folosirii de către intimați a unor înscrisuri - invocate în susținerea excepției lipsei calității procesuale active a reclamantului - în cadrul procesului în revendicare care a format obiectul Dosarului nr. x/2007*, de vreme ce se referă la alte fapte decât cea imputată intimaților prin acțiunea introductivă, în privința căreia s-a statuat că (doar) afirmația din cererea de preschimbare a termenului de judecată are caracter ilicit, fiind aptă să producă un prejudiciu prin atingerea demnității reclamantului.

Ceea ce s-a stabilit în recursul de față este doar problema existentei prejudiciului generat de afirmația intimaților din cererea de preschimbare a termenului de judecată din data de 13 decembrie 2012, a producerii acestuia, precum și a legăturii de cauzalitate între prejudiciul încercat de reclamant și afirmația incriminată, însă problema întinderii (evaluării) prejudiciului - aspect care nu a făcut obiectul analizei în apel, fiind și o chestiune de apreciere a probelor - nu poate fi stabilită în recurs.

În concluzie, Înalta Curte va stabili ca, în rejudecarea apelurilor, soluție ce va fi dispusă de prezenta instanță pentru argumentele deja prezentate, instanța de apel - reținând întrunirea cerințelor cumulative pentru antrenarea răspunderii civile delictuale a pârâților C. și SC B. SA - va proceda la cuantificarea prejudiciului reclamant în cauză, știut fiind faptul că problema stabilirii despăgubirilor morale nu trebuie privită ca o cuantificare economică a unor drepturi și valori nepatrimoniale (cum ar fi demnitatea, onoarea ori suferința psihică încercată de cel ce le pretinde), ci ca o evaluare complexă a aspectelor în care vătămările produse se exteriorizează, supusă puterii de apreciere a instanțelor de judecată.

Deși stabilirea cuantumului despăgubirilor echivalente unui prejudiciu nepatrimonial include o doză de aproximare, instanța de rejudecare trebuie să aibă în vedere o serie de criterii obiective, cum ar fi, de pildă: caracterul și importanța valorilor nepatrimoniale lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori și intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării, măsura în care i-a fost afectată situația personală și familială, profesională și socială.

Prin urmare, fiind vorba de lezarea unor valori fără conținut economic și de protejarea unor drepturi care intră, ca element al vieții private, în sfera art. 8 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului, dar și de valori apărate de Constituție și de legile naționale, în funcție de împrejurările concrete ale speței, instanța de rejudecare va acorda despăgubiri apte să constituie o satisfacție echitabilă și să asigure un raport rezonabil de proporționalitate cu dauna suferită, astfel încât despăgubirile astfel stabilite să asigure o justă compensație a suferințelor pricinuite reclamantului.

În consecință, pentru considerentele expuse, constatând că instanța de apel a pronunțat o hotărâre cu nerespectarea regulilor de procedură și a dispozițiilor de drept material, în baza art. 496 - 497 cu referire la art. 488 pct. 5 și 8 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul reclamantului A., va casa, în parte, decizia atacată și va dispune trimiterea cauzei, la aceeași instanță, pentru rejudecarea apelurilor declarate de reclamantul A. și de pârâtul C.

Limitele în care instanța de apel va proceda la rejudecarea cauzei sunt determinate de soluțiile date în cadrul primului ciclu procesual și în rejudecarea apelurilor, precum și de titularii căilor de atac exercitate.

Sub acest aspect, având în vedere susținerile părților formulate în cauză, Înalta Curte are în vedere faptul că, în ciclul procesual anterior, reclamantul a recurat Decizia nr. 250/2014 a Curții de Apel Bacău, criticând soluția dată acțiunii principale în integralitatea ei, care a fost respinsă în contradictoriu cu cei doi pârâți, C. și SC B. SA, iar pârâtul C. a criticat, prin recursul declarat împotriva aceleiași decizii, menținerea soluției de respingere a cererii sale reconvenționale.

Ca urmare a admiterii recursului reclamantului și a pârâtului C., decizia instanței de apel a fost casată, în integralitate, prin Decizia nr. 134 din 26 ianuarie 2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

În urma rejudecării, instanța de apel, prin Decizia 154/1017 a Curții de Apel Bacău, secția I civilă, a procedat la soluționarea apelurilor declarate de reclamantul A. și pârâtul C., nu și a celui declarat de pârâta SC B. SA împotriva Sentinței civile nr. 1702/D din 3 decembrie 2013 a Tribunalului Bacău, iar în prezentul recurs, Decizia instanței de apel nr. 154/2017 este criticată doar de recurentul-reclamant în privința modului de soluționare a pretenției dedusă judecății din acțiunea principală formulată în contradictoriu cu ambii pârâți. Soluția nu a fost recurată și de pârâta SC B. SA sub aspectul nepronunțării instanței de rejudecare în privința apelului pe care l-a declarat împotriva Sentinței civile nr. 1702/D din 3 decembrie 2013 a Tribunalului Bacău, care a vizat - la fel ca și apelul declarat de pârâtul C. - reținerea întrunirii condițiilor pentru antrenarea răspunderii civile delictuale, în temeiul căreia a fost obligată, în primă instanță, la plata sumei de 45000 RON cu titlu de daune morale.

În acest context, ca efect al casării Deciziei nr. 154/2017 a Curții de Apel Bacău, secția I civilă - soluție dispusă prin prezenta decizie - rejudecarea cauzei va fi realizată doar în privința apelurilor declarate de reclamant și de pârâtul C., examinarea apelurilor fiind limitată doar la modalitatea de soluționare a acțiunii principale și în raport de chestiunile de drept stabilite cu titlu definitiv prin prezenta decizie - respectiv a întrunirii condițiilor cumulative ale răspunderii civile delictuale - instanța de apel urmând a proceda la determinarea întinderii prejudiciului încercat de reclamant.

De asemenea, în ipoteza în care cuantumul despăgubirii va fi stabilit la o valoare inferioară sumei de 45.000 RON (reținută prin Sentința civilă nr. 1702/D din 3 decembrie 2013 a Tribunalului Bacău), instanța de rejudecare va avea în vedere împrejurarea că pârâta SC B. SA nu va putea fi obligată la o sumă mai mică decât cea stabilită prin hotărârea primei instanțe, având în vedere faptul că apelul formulat de această parte - în cuprinsul căruia a formulate critici în legătură cu cuantumul despăgubirilor stabilite de instanța de fond - a fost omis a fi judecat de instanța de apel, în al doilea ciclu procesual, iar pârâta SC B. SA, singura care avea interes să critice această soluție, nu a formulat recurs.

Din această perspectivă, aceste argumente scot în evidență împrejurarea că nesoluționarea apelului declarat de pârâta SC B. SA, în al doilea ciclu procesual, echivalează cu un apel inexistent, iar reclamantului - în virtutea respectării principiului non reformatio in pejus - nu i se poate agrava situația în propria cale de atac, prin care a criticat, la rându-i, cuantumul despăgubirilor. De asemenea, suma stabilită în sarcina pârâtei SC B. SA, prin hotărârea primei instanțe, nu poate fi modificată în defavoarea reclamantului, ca urmare a judecării apelului declarat de pârâtul C. Aceasta întrucât cauza vizează doi pârâți, iar soluția eventual favorabilă apelului declarat de pârâtul C. nu poate profita și celuilalt pârât, SC B. SA, care, în speță, nu a înțeles să atace omisiunea curții de apel de a-i soluționa, în al doilea ciclu procesual, apelul declarat. În plus, nu se pune problema unei coparticipări procesual pasive obligatorii între cei doi pârâți, pentru a se reține că soluția favorabilă unuia dintre ei produce efecte și în favoarea celui de-al doilea.

Drept consecință a soluției de admitere a recursului reclamantului și a casării Deciziei nr. 154 din 20 februarie 2017 a Curții de Apel Bacău, secția I civilă, Înalta Curte urmează, în baza art. 497 C. proc. civ., să admită și recursul declarat de reclamant împotriva încheierii de ședință din 15 mai 2017 privind lămurirea dispozitivului deciziei instanței de apel, pe care o va casa în tot, respingând, ca rămasă fără obiect, cererea de lămurire formulată de reclamant, soluția fiind determinată de mecanismul desființării deciziei în legătură cu care a fost formulată cererea de lămurire.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamantul A. împotriva Deciziei nr. 154 din 20 februarie 2017 ale Curții de Apel Bacău, secția I civilă.

Casează, în parte, decizia atacată și trimite cauza, la aceeași instanță, spre rejudecarea apelurilor declarate de reclamantul A. și pârâtul C.

Menține dispozițiile deciziei recurate referitoare la păstrarea dispozițiilor din sentința apelată vizând respingerea excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtului, respingerea cererii privind obligarea reclamantului-pârât la plata de despăgubiri întemeiate pe abuzul de drept și respingerea cererii reconvenționale.

Admite recursul declarat de reclamantul A. împotriva încheierii de ședință din 15 mai 2017 pronunțată de Curtea de Apel Bacău, secția I civilă, privind cererea de lămurire a deciziei recurate.

Casează încheierea atacată și respinge cererea de lămurire formulată de reclamant, ca rămasă fără obiect.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 28 martie 2018.

Procesat de GGC - LM