ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1180/2020

Prejudiciul produs prin faptul că pârâtul a tratat activitatea societății cu gravă neglijență, fără a observa modalitatea în care A. își executa obligațiile asumate față de terți sau modalitatea în care acționa în realizarea propriilor drepturi (pct. 38 din cererea de chemare în judecată) este în cuantum de 96.080,78 RON și este compus din următoarele sume: i) Prejudiciul produs prin plata cheltuielilor de judecată către E. S.R.L. ca urmare a litigiului inițiat împotriva A. pentru recuperarea facturilor neachitate emise în perioada 1 februarie 2012 - 30 iunie 2012. Prejudiciul este în cuantum de 2.480 RON, sumă plătită de A. către E. la 22.03.2013. ii) Prejudiciul produs prin neplata la termen a facturilor emise de F. S.R.L., în cuantum de 93.600,78 RON, care reprezintă penalități de întârziere pentru neplata la termen a facturilor emise de F. în perioada februarie 2010 - 11 mai 2012.

Prejudiciul produs prin neplata la termen a obligațiilor fiscale (pct. 41-44 din cererea de chemare în judecată), în cuantum de 506.586 RON, și care reprezintă penalități de întârziere și dobânzi plătite de A. pentru neachitarea la timp a obligațiilor fiscale aferente intervalului 2011-31 august 2012.

Prejudiciul produs prin neplata la termen a facturilor emise de către G. S.R.L. (pct. 45 - 48 din cererea de chemare în judecată), în cuantum de 242.566,88 RON, și care reprezintă penalitățile de întârziere pretinse și calculate de către G. S.R.L. prin cererea de chemare în judecată a A., aferente contractului de prestări servicii contabile pentru perioada septembrie 2010 - septembrie 2012.

Prejudiciul produs prin lipsa oricăror diligente în legătură cu monitorizarea inventarierii, amortizării echipamentelor medicale achiziționate prin leasing financiar (pct. 49 - 50 din cererea de chemare în judecată). Acesta este în cuantum de 27.068,57 euro și reprezintă diferența de dobândă dintre dobânda datorată conform contractelor de leasing inițiale (scadențarele) și dobânda datorată conform actelor adiționale la acestea (scadențarele).

Prejudiciul produs prin lipsa informării Boardului și acționariatului cu privire la capitalurile proprii negative (pct. 53 din cererea de chemare în judecată) este în cuantum de 1 leu și reprezintă prejudiciul cauzat reclamantei prin tulburarea activității curente a acesteia și, prin urmare, prin periclitarea posibilităților de a intra în relații economice cu terțe părți (spre ex. condițiile de creditare au fost mai îngreunate, închirierea spațiilor necesare desfășurării activității a fost mai anevoioasă, etc).

Prejudiciul produs prin fraudarea patrimoniului societății reclamante prin supraevaluarea unor cheltuieli făcute în calitate de CEO (pct. 58 din cererea de chemare în judecată). Acesta este în cuantum de 61.939,76 RON și reprezintă diferența dintre limita contractuală a cheltuielilor cu transportul aerian la care era îndreptățit pârâtul (a se vedea art. 5.4.1. din C.) și valoarea acestor cheltuieli decontată efectiv de pârât. Sumele excesive au fost decontate de A. în perioada 23 februarie 2011 - 7 iunie 2012. La data de 08.12.2016 reclamanta a depus la dosar precizări referitor la cuantumul prejudiciului cauzat A. de către pârât prin neexecutarea contractului, arătând că prejudiciul solicitat prin cererea de chemare în judecată este în cuantum de 968.731,95 RON. În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 969, 1073, 1075, 1082 și 1083 din C. civ., precum și art. 30 și 192 C. proc. civ. Prin sentința civilă nr. 87/18.01.2018, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a admis în parte cererea și a obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 336.588,59 RON cu titlu de despăgubiri și 8.888,06 RON reprezentând cheltuieli de judecată. Împotriva acestei sentințe a formulat apel pârâtul B., solicitând admiterea apelului și schimbarea în tot a sentinței apelate în sensul respingerii acțiunii formulate de S.C. A. S.R.L. ca neîntemeiată. Prin decizia civilă nr. 2637 din 18 decembrie 2018, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a admis apelul formulat de pârâtul B. împotriva sentinței civile nr. 87 din data de 18 ianuarie 2017 pronunțate de Tribunalul București, secția a Vi-a Civilă în dosarul nr. x/2013, în contradictoriu cu intimata - reclamantă S.C. A. S.R.L. A schimbat sentința atacată, în sensul că: A obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 38.721 RON cu titlu de despăgubiri și 2.766,63 RON, cheltuieli de judecată. Împotriva acestei decizii a declarat recurs principal pârâtul B. și recurs incident reclamanta S.C. A. S.R.L. Recursul principal. Recurentul-pârât B. a formulat cerere de recurs împotriva deciziei civile nr. 2637 din 18 decembrie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă. Prin cererea de recurs, recurentul-pârât a invocat prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ. În motivare, a susținut că obligarea sa la plata sumei de 1 RON este întemeiată pe motive contradictorii și este rezultatul aplicării greșite a normelor de drept material. Din perspectiva contradictorialității motivelor reținute de către instanța de apel, a precizat că, deși în decizia atacată se reține ca recurentul a fost angajat în calitate de CEO, funcție ce îi conferea calitatea de lider global al companiei, în motivarea soluției de obligare la plata sumei de 1 RON se arată că recurentul nu și-a îndeplinit obligația de informare, supraveghere și monitorizare față de Consiliul de Administrație al S.C. A. S.R.L. Potrivit instanței de apel, informările transmise domnului H. nu reprezintă îndeplinirea obligației contractuale de informare, supraveghere si monitorizare, reținându-se că această persoană nu deținea calitatea de membru al Consiliului de Administrație. Cu toate acestea, recurentul-pârât a precizat că persoana menționată exercita conducerea în fapt a societății (inclusiv stabilirea strategiei), astfel cum rezultă din chiar susținerile intimatei (dacă domnul I. ar fi cunoscut situația economică a societății, ar fi asigurat fondurile necesare), precum și din argumentele instanței de apel ("apelantul a adus la cunoștință în mai multe rânduri faptul că A. are o situație dificilă din punct de vedere financiar (...). Cu toate acestea, dl. I. a acordat un împrumut către S.C. A. S.R.L. abia la data de 01.05.2012 și într-o sumă modică față de nivelul datoriilor intimatei de la acel moment") (pagina 32, paragraful al cincilea al deciziei recurate). A considerat că instanța de apel a reținut motive contradictorii în ceea ce privește îndeplinirea obligațiilor recurentului-pârât, în sensul în care, pe de-o parte, astfel de obligații au legătură cu direcția de dezvoltare a societății și determinarea strategiei generale, caz în care informările către domnul I. au produs efecte, iar pe de altă parte, în ceea ce privește presupusa obligație de raportare către Consiliul de Administrație, s-a apreciat că informările către domnul I. nu au produs efecte. Sub aspectul interpretării greșite a normelor de drept material aplicabile în speță, pornind de la dispozițiile art. 4.3 din contractul din 21 decembrie 2010 și prevederile art. 969 C. civ. din 1864, a precizat că avea obligația, sub condiție suspensivă, de raporta în scris orice aspect cu privire la societate, condiția fiind reprezentată de solicitarea acestor informații de către Consiliul de Administrație. Cu toate acestea, deși la dosarul cauzei nu există nicio dovadă referitoare la eventuale cereri de raportare formulate de către S.C. A. S.R.L., instanța de apel a stabilit neîndeplinirea de către recurentul-pârât a obligației de raportare către Consiliul de Administrație. A mai susținut că obligarea sa la plata sumei de 38.720 RON, reprezentând valoarea cu care a fost depășită limita anuală alocată pentru transportul aerian, este rezultatul aplicării greșite a normelor de drept material aplicabile în speță (art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.). A menționat că în baza dispozițiilor art. 5.4.1. din contractul din 21 decembrie 2010, valoarea medie lunară pentru decontarea cheltuielilor este de 2.300 Euro (27,600 Euro pe an). În conformitate cu opinia separată formulată de către expertul parte J., limita deconturilor pentru transportul aerian, în perioada 21 decembrie 2010 - 06 iunie 2012, a fost de 40.301,94 Euro, în timp ce costurile suportate de societate cu deconturile pentru călătoriile cu avionul au fost în cuantum total de 31.113 Euro. A criticat modul în care expertul desemnat de instanță în cauză a determinat, într-un mod eronat, valoarea cheltuielilor decontate de societate pentru călătoriile cu avionul în perioada de referință, precum și concluzia acestuia, în sensul că pentru anul 2012, a fost depășită limita maximă de decont cu suma de 8.689,53 Euro. Ignorând concluziile expertului formulate în cadrul completării raportului de expertiză, instanța de apel a realizat o aplicare greșită a dispozițiilor contractuale și o interpretarea eronată a costurilor facturilor emise în 2012 pentru servicii din anul 2011, considerând ca plafonul anual s-ar raporta la data plăților, nu la data călătoriilor (prestării serviciilor de transport aerian). Pentru aceste motive a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate și, pe fond, respingerea cererii de chemare în judecată formulate de S.C. A. S.R.L., ca neîntemeiată. Intimata-reclamantă a transmis la dosar întâmpinare, prin care a solicitat, în principal, anularea recursului formulat de recurentul-pârât și, în subsidiar, respingerea acestei căi de atac ca fiind inadmisibilă, întrucât motivele invocate în susținerea recursului nu se încadrează în cazurile de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ.. Pe fond, a solicitat respingerea recursului formulat de recurentul-pârât, ca nefondat. Recursul incident. Intimata-reclamantă S.C. A. S.R.L. a formulat, odată cu întâmpinarea, recurs incident împotriva deciziei civile nr. 2637 din 18 decembrie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, solicitând instanței admiterea recursului incident, casarea, în parte, a deciziei recurate, în ceea ce privește următoarele soluții: (i) Admiterea apelului și respingerea cererii de chemare în judecată, în ceea ce privește prejudiciul produs prin nerespectarea obligației de fidelitate (bună-credință) față de S.C. A. S.R.L. - intermedierea unui contract de închiriere deosebit de oneros pentru un autovehicul de lux cu societatea D., pe care pârâtul o controla (cuantumul prejudiciului este de 19.000 RON); (ii) Admiterea apelului și respingerea cererii de chemare în judecată, în ceea ce privește prejudiciul produs prin neplata la termen a obligațiilor fiscale, respectiv penalități de întârziere și dobânzi plătite de S.C. A. S.R.L. pentru neachitarea la timp a obligațiilor fiscale aferente intervalului 2011-31 august 2012 (cuantumul prejudiciului este de 50.481 RON, reprezentând suma economistă de către societate dacă ar fi fost utilizat împrumutul de 120.000 Euro pentru plata datoriilor către bugetul de stat și cel al asigurărilor sociale). Recurenta-reclamantă a susținut, în principal, din perspectiva dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., că decizia atacată este pronunțată cu încălcarea regulilor de procedură prevăzute de dispozițiile art. 434 și 435 din C. proc. civ., a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității. Arătând că cererea reclamantei, astfel cum a fost precizată, a fost întemeiată pe hotărârile judecătorești definitive pronunțate în dosarul nr. x/2014, a precizat că, potrivit textului art. 434 C. proc. civ., hotărârea judecătorească are forța probantă a unui înscris autentic, iar art. 435 alin. (2) din actul normativ menționat stabilește că hotărârea este opozabilă oricărei terțe persoane, atâta timp cât aceasta din urmă nu face, în condițiile legii, dovada contrară. A menționat că hotărârile judecătorești pronunțate de către instanțele de judecată anterior soluționării prezentului litigiu, care au avut ca obiect situații juridice litigioase incidente în prezentul litigiu, trebuie să fie avute în vedere la soluționarea cauzei, așa cum corect a procedat instanța de fond. Or, prin decizia civilă atacată, instanța de apel a nesocotit hotărârile judecătorești definitive pronunțate în dosarul nr. x/2014 și a reținut că recurentului-pârât: "nu i se poate imputa săvârșirea vreunei fapte ilicite de natură sa atragă răspunderea pentru încălcarea obligației de fidelitate față de reclamantă"(pagina 28 primul paragraf al deciziei) și că: "există un conflict de interese în ceea ce îl privește pe K." (pagina 28 paragraful trei al deciziei). Or, existența conflictului de interese a fost reținută, în mod definitiv, de către instanțele judecătorești naționale, în dosarul nr. x/2014, recurenta-reclamantă făcând referire la sentința civilă nr. 22826/2014 pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București, irevocabilă prin respingerea apelului. Întrucât hotărârea pronunțată în apel a nesocotit hotărâri judecătorești anterioare, recurenta-reclamantă a considerat-o nelegală. În subsidiar, recurenta-reclamantă a susținut că decizia instanței de apel încalcă autoritatea de lucru judecat a unor hotărâri judecătorești anterioare, fiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 din C. proc. civ. În acest sens, a menționat că, potrivit dispozițiilor art. 430 alin. (1) din C. proc. civ., hotărârile judecătorești pronunțate în dosarul nr. x/2014, prin care s-a constatat că recurentul-pârât a săvârșit fapte ilicite, constând în încălcarea obligației de fidelitate și nerespectarea regimului conflictului de interese, trebuiau să fie respectate de către instanța de apel. Recurenta-reclamantă a invocat și prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., în legătură cu împrejurarea că, prin hotărârea atacată, în mod nelegal, respectiv cu încălcarea normelor de drept material, instanța de apel a reținut că nefolosirea în întregime, de către societatea S.C. A. S.R.L., a facilității de credit pentru plata datoriilor restante nu prezintă caracter ilicit, respingând cererea de chemare în judecată în ceea ce privește prejudiciul produs prin neplata la termen a obligațiilor fiscale, constând din penalități de întârziere și dobânzi plătite de societate pentru neachitarea la timp a obligațiilor fiscale aferente intervalului 2011 - 31 august 2012. A menționat că pronunțând această soluție, instanța de apel s-a substituit conducerii societății, singura abilitată legal să decidă cu privire la utilizarea fondurilor sale bănești și a încălcat astfel prevederile art. 70 alin. (1) și ale art. 197 din Legea societăților nr. 31/1990. A considerat că decizia referitoare la utilizarea resurselor societății este una de administrare și cade în competența administratorilor societății, instanța de judecată neputând decide cu privire la caracterul legal/ilegal al modalității în care sunt utilizate resursele societății, în lipsa unei prevederi legale exprese care să-i atribuie asemenea competență. În opinia recurentei-reclamante, instanța de apel a nesocotit atribuțiile care revin exclusiv conducerii societății, atribuite de art. 70 și 197 din Legea societăților nr. 31/1990, încălcând astfel normele de drept material citate. În cauză a fost întocmit, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) din C. proc. civ., raportul asupra admisibilității recursurilor, care, potrivit dispozițiilor instanței cuprinse în încheierea de ședință din data de 17 ianuarie 2020, a fost comunicat părților din proces, cărora li s-a pus în vedere să formuleze, în scris, un punct de vedere asupra acestuia, în termen de 10 zile de la comunicare. Recurentul-pârât a formulat întâmpinare la recursul incident, solicitând respingerea acestuia ca neîntemeiat. La data de 6 februarie 2020, la dosar s-a înregistrat punctul de vedere al recurentei-reclamante, în cadrul căruia a arătat că recursul principal este nul și, în subsidiar nefondat, iar recursul incident este fondat, motiv pentru care a solicitat admiterea acestuia. Prin încheierea din 15 mai 2020, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție s-a respins excepția nulității recursului declarat recurentul-pârât B. și s-au admis în principiu recursurile formulate de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. și de recurentul-pârât B. și s-a fixat termen pentru judecarea recursurilor la data de 26 iunie 2020, cu citarea părților. Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate și de dispozițiile legale incidente, Înalta Curte reține următoarele: Cu titlu preliminar este necesar a fi subliniat că recursul reprezintă o cale de atac extraordinară a cărui trăsătură esențială este înscrisă în partea introductivă a art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., anume aceea că permite realizarea unui control judiciar limitat la aspectele de nelegalitate (a deciziei atacate pe această cale) care sunt susceptibile de încadrare în cazurile de casare reglementate prin pct. 1-8 al art. 488 alin. (1) din C. proc. civ. Astfel, instanța de recurs nu poate analiza aspecte pe care părțile ce promovează această cale de atac înțeleg să le invoce cu depășirea limitelor în care este permis controlul judiciar, respectiv acele critici care tind a reliefa greșita interpretare a probelor sau lipsa de temeinicie a judecății realizate de instanța ierarhic inferioară. Având în vedere aceste rigori legale ce se impun în judecata recursului, Înalta Curte constată că nu pot forma suportul unei analize, în această etapă procesuală, criticile expuse de părți cu privire la modul în care instanța de apel a analizat probele (înscrisurile), clauzele contractuale și cele referitoare la situația de fapt stabilită în urma acestei analize a probatoriului administrat în etapele procesuale anterioare. Se constată că, prin recursul principal, recurentul-pârât B. a invocat incidența în cauză a motivelor de nelegalitate reglementate prin art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ., norme care se referă la situațiile, "când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei" și "când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material." Deși invocă motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., critica privind greșita interpretare și aplicare de către instanța de apel a clauzelor din contractul încheiat în data de 21.12.2010, a facturilor emise în 2012 și a concluziilor raportului de expertiză, se referă la o interpretare eronată a probelor și o greșită stabilire a situației de fapt și vizează netemeinicia deciziei recurate, invocându-se doar formal încălcarea unor norme legale. Prin urmare, recurentul-pârât nu a arătat în concret care sunt normele de drept material pretins încălcate sau greșit aplicate, susținerile sale vizând exclusiv aspecte de apreciere și interpretare a clauzelor contractuale și înscrisurilor depuse în probațiune, motiv pentru care nu pot fi analizate în această etapă procesuală. Cu privire la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul-pârât invocă contrarietatea hotărârii atacate, întrucât deși instanța de apel a reținut că recurentul a fost angajat în calitate de CEO (sens în care informările transmise de recurent către dl. I. au produs efecte), în motivarea hotărârii a interpretat în mod contradictoriu sfera atribuțiilor unui CEO în raport de sfera obligațiilor asumate punctual de către recurent prin contractul din 20.12.2020 (sens în care informările trimise către dl. I. nu au produs efecte). Critica este nefondată. Contrar celor invocate de recurentul-pârât, nu există nicio contradicție în motivarea instanței de apel, întrucât în mod corect instanța a reținut, pe de o parte, că un CEO, în calitatea sa de lider global al companiei, are o anumită sferă de atribuții și obligații de leadership și gândire strategică și, pe de altă parte, a făcut aplicarea contractului din 20.12.2020, art. 4, care prevede anumite obligații punctuale ale recurentului de a informa Consiliul, fără a exista vreo condiție referitoare la o cerere prealabilă din partea Consiliului de administrație al societății A. S.R.L. Cele două ipoteze nu se exclud, ci se completează. Așa cum a reținut și instanța anterioară, recurentul-pârât nu și-a îndeplinit obligația de a informa Consiliul, conform art. 4 din Contract, iar informările transmise către dl. I. nu reprezintă o executare a obligațiilor contractuale întrucât acesta nu făcea parte din Consiliu în perioada în care recurentul era CEO al societății reclamante. În concluzie, în decizia recurată instanța de apel nu redă argumente contradictorii în ceea ce privește atribuțiile recurentului, astfel că se vădesc a fi nefondate criticile recurentului-pârât subsumate motivului de casare reglementat de art. 488 pct. 6 din C. proc. civ. În ceea ce privește recursul incident declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 2637 din 18 decembrie 2018 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, Înalta Curte constată că a fost întemeiat pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 7 și 8 C. proc. civ. Din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte constată că nu se poate reține încălcarea prin decizia atacată a prevederilor art. 434 și art. 435 C. proc. civ. (caracterul de înscris autentic, forța obligatorie a hotărârii judecătorești și opozabilitatea față de terți). Contrar susținerilor din recursul incident, nu se poate reține că instanța de apel a nesocotit hotărârile judecătorești definitive pronunțate în dosarul nr. x/2014 având ca obiect nulitatea absolută a contractului de închiriere încheiat între S.C. A. S.R.L. și D. S.R.L. Articolul 435 C. proc. civ. reglementează în mod expres efectul substanțial al hotărârii judecătorești. Precum un contract, hotărârea produce drepturi și obligații doar față de părți și succesorii acestora, obligativitatea actului jurisdicțional fiind cea care impune ca părțile să se supună efectelor lucrului judecat și să își conformeze conduita corespunzător. Relativitatea efectelor hotărârii judecătorești reprezintă o transpunere, în plan procesual, a raportului de drept substanțial, fiind just și echitabil ca hotărârea judecătorească să producă efecte numai între părțile litigante; ea nu trebuie să creeze situații avantajoase pentru terți, dar nici să dăuneze acestora. Prin urmare, față de împrejurarea că s-a statuat, în mod definitiv, în dosarul nr. x/2014 faptul că există un conflict de interese în ceea ce îl privește pe K., acesta fiind cel care a semnat, în calitate de administrator al ambelor societăți, atât contractul de închiriere cât și actul adițional la acesta, în mod corect instanța de apel a reținut că nu i se poate imputa recuentului-pârât B. săvârșirea vreunei fapte ilicite cu referire la contractul de locațiune, de natură să atragă răspunderea pentru încălcarea obligației de fidelitate față de reclamantă. În consecință, s-a constatat cu justețe că decizia de încheiere a contractului de locațiune prin care se afirmă că reclamanta S.C. A. S.R.L. a fost prejudiciată nu a aparținut recurentului-pârât, ci administratorului K., astfel că nu se poate reține că recurentul ar fi cauzat reclamantei pretinsul prejudiciu. În ceea ce privește motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., recurenta-reclamantă susține că prin decizia recurată Curtea de Apel București a încălcat autoritatea de lucru judecat de care se bucură hotărârile judecătorești pronunțate în dosarul nr. x/2014, prin care s-a statuat că recurentul-pârât a săvârșit fapte ilicite, constând în încălcarea obligației de fidelitate și nerespectarea regimului conflictului de interese. Înalta Curte constată că motivul de recurs întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ. invocat de recurenta-reclamantă în recursul incident este nefondat. Potrivit dispozițiilor art. 430 alin. (1) C. proc. civ., hotărârea judecătorească ce soluționează, în tot sau în parte, fondul procesului sau statuează asupra unei excepții procesuale ori asupra oricărui alt incident are, de la pronunțare, autoritate de lucru judecat cu privire la chestiunea tranșată. Se reține că, în dosarul pendinte, Curtea de Apel București a făcut referire la sentința civilă nr. 22826/17.12.2014, pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București în dosarul nr. x/2014, rămasă irevocabilă prin respingerea apelului, prin care s-a constatat că există un conflict de interese în ceea ce îl privește pe K., care a angajat societatea reclamantă într-un contract deosebit de oneros și nicidecum în persoana recurentului B.. Ca atare, la data soluționării apelului, referitor la conflictul de interese și obligația de fidelitate a pârâtului față de reclamantă privind încheierea contractului de locațiune, instanța de apel a avut în vedere și a analizat hotărârile judecătorești invocate, neputându-se reține îndeplinirea condițiilor de operare a unei eventuale autorități de lucru judecat a considerentelor acestor hotărâri cu privire la săvârșirea unor fapte ilicite cauzate societății reclamante de către recurentul-pârât. Referitor la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă susține că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 70 și art. 197 din Legea nr. 31/1990, nesocotind atribuțiile ce revin exclusiv conducerii societății atribuite de aceste norme de drept material. Potrivit art. 70 din Legea nr. 31/1990 a societăților comerciale, republicată, administratorii pot face toate operațiunile cerute pentru aducerea la îndeplinire a obiectului de activitate al societății, afară de restricțiile arătate în actul constitutiv; astfel, puterea de administrare se concretizează în actele de conservare, de administrare și de dispoziție pe care administratorul este în drept să le îndeplinească în exercitarea mandatului său, acestea putând fi limitate prin actul constitutiv. Totodată, art. 197 din Legea nr. 31/1990, societatea cu răspundere limitată este administrată de unul sau mai mulți administratori, asociați sau neasociați numiți prin actul constitutiv sau de adunarea generală a asociaților. Administratorii societății comerciale cu răspundere limitată, fiind însărcinați cu tratarea unor afaceri comerciale, în numele și pe seama societății comerciale, aceștia îndeplinesc un mandat comercial. Contrar susținerilor recurentei, instanța de apel în mod corect, raportat la obiectul cererii de chemare în judecată, a constatat că dispozițiile legale evocate nu sunt incidente în speță, întrucât pârâtul B. nu a îndeplinit funcția de administrator statutar al reclamantei, constatând că acesta a încheiat cu pârâta un contract de mandat intitulat C., prin care atribuțiile conferite erau specifice funcției de director general executiv (Chief Executive Ofiicer), calitate în care deținea conducerea executivă a societății. De altfel, reclamanta A. a arătat că avea un consiliu de administrație înregistrat la ONRC. La art. 4 din contract s-a prevăzut că recurentul-pârât B. răspunde de conducerea societății pe teren, respectă toate cerințele și deciziile consiliului, obligându-se să-și folosească toată abilitatea și energia în vederea obținerii rezultatului dorit de către mandant, să îmbunătățească și să promoveze afacerea în teritoriu, să respecte toate regulile incidente și codurile de conduită în vigoare ori cele pe care consiliul director al societății le va aprecia în mod rezonabil necesare pentru buna desfășurare a activității societății. Prin urmare, atribuțiile pârâtului B. nu se suprapun cu cele ale departamentului contabilitate al reclamantei, care avea atribuția de efectua plata facturilor și obligațiilor fiscale la termenele scadente, pentru a evita plata de penalități sau majorări de întârziere, critica recurentului sub acest aspect nefiind de natură a fundamenta o ipoteză de nelegalitate de deciziei ce face obiectul prezentului recurs. În raport de aspectele factuale ale cauzei, Înalta Curte constată că recurentul-pârât nu avea ca atribuție și supravegherea în detaliu a modului în care societatea reclamantă își achita facturile și obligațiile fiscale (aceste drepturi avându-le administratorii), astfel că nu se poate reține în sarcina acestuia că ar fi produs A. prejudiciile constând în: 59.850,45 RON penalități de întârziere achitate societății F.; 50.841 RON penalități de întârziere și dobânzi plătite de A. către bugetul public și penalități în cuantum de165.696,14 RON plătite către G. S.R.L. și că nu poate fi atrasă răspunderea sa contractuală cu privire la aceste sume. Contrar susținerii recurentei potrivit căreia pârâtul B. este răspunzător de nefolosirea diferenței de 120.000 euro din facilitatea de credit acordată A., s-a constatat că posibilitatea ca organele de conducere ale unei societăți să folosească anumite credite/linii de creditare în întregime pentru achitarea unei părți din debitele restante sau, din contra, să le folosească doar în parte, creând posibilitatea astfel ca diferența să fie folosită în caz de urgență, reprezintă o chestiune de oportunitate, lăsată la libera alegere a acestor organe de conducere, și care excede sferei ilicitului contractului de mandat. Sub acest aspect criticile ce vizează trimiterea la probele administrate antamează temeinicia hotărârii atacate și prin urmare ele nu vor fi examinate în raport de prevederile art. 488 C. proc. civ. care limitează controlul instanței de recurs numai la legalitatea hotărârii atacate. În consecință, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondate, atât recursul principal declarat de recurentul-pârât B., cât și recursul incident declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 2637 din 18 decembrie 2018 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.