Decizia nr. 1385/2019 — ÎCCJ, Secția a II-a civilă — recurs

Prin cererea înregistrată sub nr. x/2013 la Tribunalul București, secția a VI-a civilă, reclamanta S.C. A. S.A. - în insolvență, a chemat în judecată pe pârâta S.C. B. S.R.L., solicitând instanței ca prin sentința ce o va pronunța să angajeze răspunderea civilă contractuală a pârâtei pentru neexecutarea culpabilă a obligației prevăzute la art. 8 din contractul nr. xCE din 8 aprilie 2004, încheiat între reclamantă și S.C. C. S.R.L. (în prezent B. S.R.L.), situație de natură să o prejudicieze pe reclamantă cu o sumă ce reprezintă diferența dintre valoarea prețului mediu PZU și prețul de vânzare al energiei electrice pentru perioada precizată, 1 ianuarie 2011 - iulie 2012.

Ulterior, reclamanta a invocat teoria impreviziunii, susținând obligația de renegociere a contractului atunci când intervin modificările legislative, conform art. 8 din contract, dar și modificări de circumstanță tehnico-economice, conform art. 10 pct. 1 lit. c) din contract, pentru a permite vânzătorului recuperarea integrală a costurilor de producție. B. Hotărârea primei instanțe.

Prin sentința civilă nr. 2981 din 11 iunie 2014, pronunțată în Dosarul nr. x/2013 de către Tribunalul București, secția a VI a civilă s-au dispus următoarele: A fost respinsă cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta S.C. A.- în insolvență, în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.R.L., ca neîntemeiată.

Pentru a pronunța această sentință Tribunalul a reținut în esență următoarele motive de fapt și de drept:

Art. 8 din contract prevede că dacă ulterior încheierii contractului, apare o "modificare de circumstanță", în sensul de intrare în vigoare a unor legi/reglementări, precum și modificarea/abrogarea celor existente, care are sau poate avea ca efect creșterea pentru vânzător a costurilor, părțile vor modifica prețul de contract, prin încheierea de acte adiționale, astfel încât să se permită recuperarea integrală de către furnizor a costurilor suplimentare.

Contractul inițial a fost modificat ulterior prin acte adiționale, relevant fiind actul adițional nr. x din 21 decembrie 2009, act adițional nr. x din 20 decembrie 2010. Potrivit art. 4 din Actul adițional nr. x din 21 decembrie 2009", pentru anul 2010, prețul de contract aferent energiei electrice contractat și livrate este de 120 RON/MWh, fără taxa de injecție și TVA, și este fix pe întreaga durată a anului". La art. 5 din același act adițional se prevede că, începând cu 1 ianuarie 2011, pe întreaga durată a contractului, prețul energiei electrice pentru anul contractual "n" poate fi ajustat cu un coeficient mai mic sau egal cu coeficientul țintă de inflație stabilit de BNR pentru anul contractual "n" în luna decembrie a anului "n-1" (anul precedent contractual "n") dar nu mai mare de 3,5 % anual. Totodată, potrivit art. 6 din actul menționat, "prevederile art. 8 din contract nu se vor mai aplica prețurilor calculate conform art. 4 și 5 din Actul adițional" din același act adițional. Prin actul adițional nr. x din 20 decembrie 2010 a fost stabilit prețul pentru anul 2011, de reținut fiind faptul că această convenție a intervenit urmare a intrării în vigoare a H.G. nr. 1202/2010.

Din examinarea acestor acte adiționale prima instanță a reținut că art. 8 din contractul nr. xCE nu se mai aplică de la momentul încheierii actului adițional nr. x, art. 4, cu privire la preturile calculare cu privire la art. 4 și 5 din acest act și anume prețului aferent energiei electrice livrate în anul 2010 și prețurile aferente începând cu 1 ianuarie 2011 până la încetarea duratei contractului 1 august 2012 denunțat în baza art. 86 alin. (1) din Legea nr. 85/2006.

O altă interpretare a reclamantei nu poate fi primită față de conținutul clauzelor menționate care exprimă voința părților în sensul posibilității ajustării prețului prin aplicarea unui coeficient mai mic sau egal cu coeficientul țintă de inflație stabilit de BNR, dar nu mai mare de 3,5 % anual începând cu 1 ianuarie 2011, iar susținerea pârâtei în sensul că a acceptat o creștere a prețului ce excede marjei de 3,5 % agreată contractual, față și de prețul solicitat de reclamantă, nu a fost contestată.

Cu privire la pretențiile aferente anului 2012, s-a apreciat că nu poate fi reținuta o faptă imputabilă pârâtei, potrivit contractului, față de poziția acesteia de a renegocia, de a majora prețul, materializatată în înscrisurile depuse. Astfel, s-au întocmit proces-verbal de negociere din 15 decembrie 2011, proces-verbal din 23 decembrie 2011, proces-verbal din 11 ianuarie 2012, proces-verbal din 8 februarie 2012 (pag. 90-102 dosar vol. 1), în lipsa unor dovezi concludente ale reclamantei, a indicării cu certitudine a sumelor plătite pentru anul 2012 și dacă s-au încadrat in cerințele prevăzute de art. 5 Act adițional nr. x, respectiv 3,5 % anual.

Prețul a fost stabilit prin contractul nr. x, modificat prin acte adiționale, în sensul celor menționate, ce exprimă voința părților, condițiile în care au înțeles să își asume obligațiile, PZU este o piață de vânzare a capacitații excedentare a unităților de producere a energiei electrice zilnic, preț determinat de cerere și ofertă, PCCB vizând piața contractelor bilaterale (iar pretențiile s-au formulat prin raportare la PZU).

Deși, impreviziunea invocată ulterior de reclamantă nu era prevăzută de C. civ. de la 1864, aplicabil speței conform art. 6 C. civ., s-a apreciat că, în cazul concret, raportat la clauzele contractuale convenite, în situația intervenirii unor modificări esențiale ulterior încheierii contractului, se impune asigurarea echilibrării prestațiilor.

Aceasta poate interveni în limita convenției părților cu dovezi concludente în cauză, separat, de vreme ce nu poate fi reținută modificarea cererii prin invocare ulterioară, de pildă, prin concluziile formulate de reclamantă, a prevederilor art. 10 alin. (1) lit. c) din contract referitoare la condițiile încetării contractului, pentru a permite și asigurarea unei apărări corespunzătoare. În acest sens, trebuia formulată cererea în termenul legal, comunicată pârâtei, administrate probatorii de către ambele părți, altfel că reclamanta își poate valorifica distinct asemenea cerere.

Având în vedere toate aceste aspecte, prima instanță a reținut că nu sunt întrunite condițiile răspunderii civile contractuale în sarcina pârâtei, în lipsa dovezii unor fapte ilicite săvârșite de aceasta, odată ce prevederile art. 8 din contractul nr. x CE și-au încetat aplicabilitatea prin încheierea Actului adițional nr. x menționat, fără a se putea reține modalitatea de evaluare a prejudiciului prin raportare la alte criterii preț mediul PZU ori PCCB în această cauză. C. Calea de atac împotriva hotărârii primei instanțe și hotărârea instanței de apel în primul ciclu procesual.

Împotriva acestei sentințe au formulat apel ambele părți, iar prin decizia civilă nr. 14543 din 5 octombrie 2015 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă s-a dispus respingerea ambelor apeluri ca nefondate. D. Calea de atac împotriva hotărârii instanței de apel.

Împotriva deciziei de mai sus, reclamanta S.C. A. S.A. a formulat recurs, iar Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia civilă nr. 1778 din 27 octombrie 2016 a dispus, cu opinie majoritară, admiterea recursului declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.A.; casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleași instanțe.

Pentru a pronunța această decizie ICCJ a reținut, în esență, următoarele motive pentru care s-a impus trimiterea cauzei spre rejudecare:

S-a apreciat ca fondată critica recurentei-reclamante subsumate motivelor de casare reglementate de dispozițiile art. 488 pct. 5 și 6 C. proc. civ. În ce privește primul motiv de casare, s-a reținut că instanța de apel a pronunțat decizia cu încălcarea principiului disponibilității. Această încălcare rezultă din modalitatea în care a analizat apelul declarat de parte prin raportare la cererea de chemare în judecată. Astfel, prin cererea de chemare în judecată, recurenta-reclamantă a argumentat în fapt solicitarea sa prin raportare la modificarea condițiilor tehnico-economice care au determinat creșterea prețului de producție. Chiar dacă prin aceeași cerere recurenta-reclamantă a dezvoltat argumentația sa prin raportare la prevederile art. 8 din contract, în finalul cererii a menționat expres că își întemeiază acțiunea pe prevederile întregului act juridic dintre părți. În aceste condiții, atât prima instanță, cât și instanța de apel trebuia să pună în discuția părților și să analizeze cauza în raport de toate împrejurările de fapt și de drept invocate, în conformitate cu art. 14 alin. (5) C. proc. civ.

Pe cale de consecință, raportat la considerente expuse mai sus, s-a reținut incidența în cauză și a dispozițiilor art. 488 pct. 6 C. proc. civ., decizia de apel fiind nemotivată din perspectiva inexistenței analizei cauzei prin raportare la prevederile contractuale care reglementau modalitatea de acțiune a părților în situația intervenirii unor modificări ale condițiilor tehnico-economice.

În cadrul rejudecării, instanța de apel va proceda la verificarea temeiniciei pretențiilor recurentei-reclamante prin raportare atât la prevederile clauzei 10, cât și la celelalte prevederi contractuale incidente în conformitate cu motivarea în fapt a cererii de chemare în judecată.

Având în vedere motivele apreciate ca fiind fondate și care au condus la casarea deciziei de apel, Înalta Curte a apreciat că nu se impune analiza celorlalte critici invocate de recurenta-reclamantă prin memoriul de recurs, toate aceste aspecte urmând a fi avute în vedere de instanța de apel în cadrul rejudecării în raport de clauzele contractuale invocate de parte și neanalizate cadrul primului ciclu procesual.

Cauza a fost reînregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a V-a civilă, sub nr. x/2013*.

Intimata-apelantă-reclamantă a formulat răspuns la întâmpinare prin care a solicitat înlăturarea apărărilor invocate de intimata-pârâtă și admiterea propriului său apel.

În rejudecare s-a administrat proba cu înscrisuri, precum și proba cu un raport de expertiză tehnică în hidrologie ce s-a realizat în cadrul dosarului de insolvență. E. Hotărârea instanței de apel în rejudecare.

Prin decizia civilă nr. 670 din 23 martie 2018 a Curții de Apel București, secția a V-a civilă, a fost respins apelul reclamantei S.C. A. S.A. împotriva sentinței civile nr. 2981/11.06.2014 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2013 în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.R.L., ca nefondat.

Pentru a se pronunța astfel, instanța de apel, în rejudecare, a reținut următoarele:

Temeiul pretențiilor deduse judecății în fond și în apel constă în angajarea răspunderii civile contractuale a pârâtei pentru neexecutarea culpabilă a obligației prevăzute la art. 8 și 10 alin. (1) lit. c) din contractul nr. xCE din 8 aprilie 2004 încheiat între reclamantă (vânzător) și S.C. C. S.R.L. (azi S.C. B. SRL), cumpărător.

Instanța de apel a reținut că la data de 8 aprilie 2008, în temeiul contractului de vânzare-cumpărare a energiei electrice nr. 33/CE din 14 ianuarie 2004, a fost încheiat Contractul nr. xCE între părțile ce fac obiectul judecății: HIDROELECTRICA și B. S.R.L., la acel moment C. S.R.L. în calitate de cumpărător, iar dispozițiile art. 8 din acest contract prevăd că dacă ulterior încheierii contractului, apare o "modificare de circumstanță", în sensul de intrare in vigoare a unor legi/reglementări, precum si modificarea/abrogarea celor existente, care are sau poate avea ca efect creșterea pentru vânzător a costurilor, părțile vor modifica prețul de contract, prin încheierea de acte adiționale, astfel încât sa se permită recuperarea integrală de către furnizor a costurilor suplimentare.

La data de 21 decembrie 2009 între părți a fost încheiat actul adițional nr. x la CE 89, prin care părțile au convenit modificări cu privire la: durata contractului (până la 1 februarie 2018), cantitatea de energie ce urma a fi livrată și majorarea prețului de cumpărare a energiei electrice de la 103 RON/MWh la 120 RON MWh, așa cum rezultă din prevederile art. 5 și art. 6.

Prin art. 5 din Actul adițional nr. x din 21 decembrie 2009 s-au prevăzut următoarele: "Începând cu data de 1 ianuarie 2011 pe întreaga durată a contractului, prețul energiei electrice pentru anul "n" poate fi ajustat cu un coeficient mai mic sau egal cu coeficientul țintă de inflație stabilit de BNR pentru anul contractual "n" în luna decembrie a anului "n-1΄ (anul precedent anului contractual), dar nu mai mare de 3,5% anual".

La rândul său, art. 6 din Actul adițional nr. x arată că: "Prevederile art. 8 din contract nu se vor mai aplica prețurilor calculate conform art. 4 și art. 5 din prezentul act adițional".

Art. 8 din contractul nr. xCE din 8 aprilie 2008 prevede posibilitatea de modificare a prețului de contract, prin încheierea de acte adiționale, astfel încât să se permită recuperarea integrală de către furnizor a costurilor suplimentare în situația intervenirii unor modificări de circumstanțe.

Art. 8 alin. (1) definește sintagma "modificare de circumstanțe" ca fiind "intrarea în vigoare a unor legi/reglementări, precum și modificarea/abrogarea celor existente, ulterior încheierii contractului".

La data de 20 decembrie 2010 a avut loc o nouă modificare a contractului cadru prin încheierea de către părți a actului adițional nr. x, prin care acestea au agreat ca prețul de cumpărare a energiei electrice pentru anul 2011 să fie de 130 RON MWh.

În cauza de față, din interpretarea clauzelor contractuale citate, instanța de apel a constatat că în sarcina intimatei-pârâte nu se poate reține săvârșirea vreunei fapte ilicite care să constea în neexecutarea corespunzătoare a obligației contractuale prevăzută de art. 8 din contractul cadru.

Din examinarea actelor adiționale menționate rezultă că art. 8 din contractul nr. xCE și-a încetat aplicabilitatea odată cu încheierea actului adițional nr. x din 21 decembrie 2009.

După încheierea acestui act adițional, singura posibilitate de ajustare a prețurilor aferente energiei electrice livrate cu începere de la 1 ianuarie 2011 era cea menționată în art. 5 din Actul Adițional nr. 3, respectiv prin aplicarea unui coeficient mai mic sau egal cu coeficientul țintă de inflație stabilit de B.N.R., dar nu mai mare de 3,5% anual.

Față de formularea art. 5 din actul adițional nr. x, instanța de apel reține că această prevedere contractuală reglementează doar posibilitatea ajustării prețului și nicidecum obligativitatea pârâtei de a accepta automat un preț majorat cu procentul convenit.

În raport de această clauză, instanța de apel consideră că în privința configurării prețului de livrare a energiei electrice pentru perioada ianuarie 2011 - iulie 2012, pârâta nu mai avea obligația stabilită în sarcina sa de art. 8 din contractul cadru, respectiv de a negocia modificarea prețurilor, pentru a asigura recuperarea integrală a costurilor suplimentare suportate de reclamantă, de vreme ce respectiva clauză contractuală (art. 8), își încetase aplicabilitatea.

Dispozițiile contractuale prevăzute de art. 10 alin. (1) lit. c) din contract prevăd următoarele: "Vânzătorul va avea dreptul să rezilieze Contractul, în caz de: c) refuzul Cumpărătorului de a încheia un contract nou ori de a reactualiza contractul existent, în cazul modificării reglementărilor sau a condițiilor tehnico-economice din momentul încheierii acestuia, cu un preaviz de 30 de zile calendaristice".

Din probatoriul administrat în cauză rezultă că între părți s-au purtat negocieri intense cu privire la modificarea prețului de livrare a energiei electrice ce făcea obiectul contractului precitat.

În acest sens, instanța de apel a reținut că prin actul nr. 5 din 20 decembrie 2010 prin art. 1 s-au prevăzut următoarele: "Ca rezultat direct al celor menționate în "Preambul", pentru anul 2011, prețul de contract al energiei electrice vândute și livrate în baza acestui contract este de 130,00 RON/MWh (prețul nu include T G și TVA) și este fix pentru întregul an calendaristic 2011".

Ulterior încheierii acestui act adițional între părți au fost purtate mai multe runde de negocieri ce au fost consemnate în procesele-verbale atașate ca probe în dosarul de fond.

Toate aceste procese-verbale dovedesc contrariul și anume că intimata-pârâtă nu a refuzat negocierile care vizau ajustarea prețului energiei electrice livrate, ci dimpotrivă a acceptat o majorare a prețului chiar cu depășirea procentului maxim de 3,5% anual.

Dispozițiile art. 10 alin. (1) lit. c) din Contract prevăd, pe de o parte, posibilitatea de a încheia un contract nou ori de a reactualiza contractul existent, în cazul modificării reglementărilor sau a condițiilor tehnico-economice din momentul încheierii acestuia, iar pe de altă parte, în caz contrar, dau dreptul părții vânzătoare și nemulțumită de reactualizarea contractului să procedeze la rezilierea acestuia.

Rezilierea contractului este un drept unilateral al vânzătorului și nu este condiționat de acceptul cumpărătorului, întrucât textul clauzei este exprimat în mod neunivoc "Vânzătorul va avea dreptul să rezilieze Contractul, în caz de: c) refuzul Cumpărătorului de a încheia un contract nou ori de a reactualiza contractul existent". F. Calea de atac împotriva hotărârii instanței de apel pronunțate în rejudecare.

Împotriva deciziei pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, dar și a încheierii din 8 decembrie 2017, a declarat recurs recurenta-reclamantă S.C. A. S.A., aducându-le următoarele critici:

Decizia recurată este nelegală deoarece încalcă limitele casării și este rezultatul unei insuficiente cercetări a fondului. Astfel, instanța de apel, în rejudecare, trebuia să plece de la premisa că acțiunea introductivă este întemeiată în drept pe dispozițiile contractului și pe teoria impreviziunii, iar în fapt pe modificările tehnico-economice care au survenit în perioada 2011-2012 și care au făcut obligațiile recurentei excesiv de oneroase; să verifice dacă exista un mecanism care să tindă la reechilibrarea prestațiilor părților, sau, în caz de eșec, la rezilierea contractului, cu sau fără daune interese pentru partea prejudiciată; să verifice dacă ofertele formulate de intimata-pârâtă, în timpul negocierilor din 2011 - 2012, erau apte să determine reechilibrarea prestațiilor, ori, dimpotrivă, ar fi generat pierderi și mai mari pentru recurentă; să verifice dacă recurenta-reclamantă a suferit un prejudiciu, fiind obligată să livreze energie electrică în pierdere, sub costul de producție și mult sub nivelul prețului pe piețele de energie.

S-a învederat faptul că este eronată aprecierea instanței de apel cu privire la faptul că instanța de recurs nu ar fi stabilit obligația de a administra proba cu expertiză contabilă și că aceasta ar fi inutilă. Procedând astfel, instanța de apel a pus recurenta-reclamantă în imposibilitatea dovedirii acestor elemente de fapt, care susțineau cererea de chemare în judecată și care impun soluția casării cu trimitere spre rejudecare.

Instanța de apel a manifestat un dezinteres total în a lămuri situația de fapt, în sensul de a lămurii dacă împrejurările invocate de recurentă, care au generat prejudiciul, sunt reale.

Aceasta a reținut doar că reclamanta ar fi invocat o modificare a condițiilor tehnico-economice, însă nu a analizat dacă o astfel de împrejurare a survenit și care au fost consecințele din perspectiva necesității de renegociere a contractului.

De asemenea, instanța de apel a reținut că intimata-pârâtă și-ar fi îndeplinit obligația de negociere prin faptul că ar fi participat la anumite negocieri și ar fi propus un preț majorat, față de cel convenit în 2009, însă nu a cercetat raportul dintre prețul propus și prețul energiei la momentul respectiv precum și impactul pe costuri în condițiile în care reclamanta ar fi livrat acea cantitate foarte mare de energie.

S-a mai susținut că instanța de apel nu a analizat condiția prejudiciului, considerând că, în lipsa dovedirii unei fapte ilicite, nu mai este necesară verificarea îndeplinirii celorlalte condiții ale răspunderii civile contractuale.

S-a concluzionat că instanța de apel a pronunțat o soluție fără a realiza o cercetare a existenței sau inexistenței dezechilibrului contractual invocat de reclamantă și a împrejurărilor care au generat un astfel de echilibru.

S-a mai invocat faptul că decizia recurată ar fi fost dată cu încălcarea normelor de drept material aplicabile în speță, respectiv cu încălcarea principiilor de interpretare a contractelor.

În opinia recurentei, instanța de apel a apreciat că părțile ar fi stabilit un plafon pentru orice modificare ulterioară a elementelor contractului, în sensul că singura posibilitate de ajustare a prețului aferent energiei era cea prevăzută prin art. 5 din Actul adițional nr. x, adică prin aplicarea unui coeficient mai mic sau egal cu coeficientul țintă de inflație stabilit de BNR, dar nu mai mare de 3,5% anual, or, părțile nu au înlăturat obligația de renegociere a contractului, cum de altfel, a reținut și instanța de apel la altă filă din considerente, ci au prevăzut doar o echilibrare obișnuită, în raport de rata inflației, pentru a nu fi afectată reclamanta de devalorizarea în raport de rata inflației.

De esența impreviziunii este tocmai faptul că părțile nu o pot anticipa în concret și, din această cauză, este dificil să reglementeze în contract, a priori, acele elemente concrete care să asigure reechilibrarea acestora.

S-a concluzionat că raționamentul instanței de apel, referitor la faptul că, începând cu data de 1 ianuarie 2011, părțile ar fi convenit excluderea posibilității de renegociere a contractului, prin efectul limitării la 3,5% anual, prevăzută de art. 5 din Actul adițional nr. x, încalcă regulile și principiile de interpretare a contractelor prevăzute de art. 977 și următoarele C. civ. 1864.

Voința reală a părților rezultă din chiar prevederile actului adițional nr. x din 20 decembrie 2010, prin care acestea au agreat o creștere de la 120 la 130 RON/MWh, adică cu peste 8,5% a prețului de vânzare a energiei electrice pentru anul 2011, estimând costuri de producție extrem de mari.

Acest fapt demonstrează că reprezentarea părților nu a fost în sensul invocat de instanța de apel, anume în sensul că acestea ar fi convenit o majorare de maxim 3,5% pentru toată perioada cuprinsă între 2010-1018.

Potrivit voinței reale a părților exprimată prin art. 10 lit. c) din contract, acestea au convenit să renegocieze adaptarea contractului sau încheierea unui contract nou, or, în speța de față, s-a întâmplat acest lucru, adică părțile mai întâi au încercat să renegocieze contractul, iar apoi, prin administratorul judiciar, a denunțat contractul întrucât negocierile au eșuat.

Recurenta-reclamantă susține că prejudiciile au fost înregistrate de recurenta-reclamantă, tocmai pe perioada derulării negocierilor, până când a fost clar că nu se poate ajunge la o soluție de reechilibrare.

Instanța de apel nu a avut în vedere faptul că pe parcursul negocierilor pârâta a făcut presiuni pentru livrarea în continuare a energiei, împrejurare ce a determinat acumularea prejudiciului.

Obligația de negociere, respectiv de echilibrarea contractului stabilită prin art. 10 din contract, subzista în continuare, astfel încât dacă părțile au renegociat contractul dar nu a ajuns la un acord, ar fi fost necesar ca instanța de apel să verifice și motivele pentru care nu s-a ajuns la un acord și dacă partea avantajată nu a avut o atitudine necorespunzătoare, care a generat sau mărit prejudiciul.

Dată fiind natura contractului, este evident că o clauză prin care părțile au convenit să modifice condițiile contractuale atunci când au loc modificări ale împrejurărilor avute în vedere la momentul încheierii contractului cadru, se potrivește mai bine cu natura contractului cadru, decât cu o clauză prin care părțile ar fi plafonat prețul sau cantitățile ce urmau a fi livrate.

S-a mai susținut de către recurenta-reclamantă că în raporturile născute între părți în baza contractului nr. xCE a survenit un dezechilibru substanțial, determinat de factori atât de natură legislativă - intrarea în vigoare a H.G. nr. 1202/2010, cât și de modificări de ordin tehnico-economic, ambele categorii de împrejurări circumscriindu-se ipotezelor stabilite în art. 8 și respectiv art. 10 din contract, aceste împrejurări născând în sarcina pârâtei obligația de a proceda la adaptarea elementelor convenției.

Contrar raționamentului instanței de apel, reclamanta-pârâtă nu a făcut o favoare recurentei-reclamante atunci când a acceptat modificarea prețului de la finele anului 2010 cu mai mult de 3,5%, dar și-a încălcat obligațiile la finele anului 2011 și începutul anului 2012, când, deși a participat la negocieri, propunerile sale nu erau apte să genereze o reechilibrare a contractului.

În mod greșit a reținut instanța de apel că intimata-pârâtă a acționat în aceste negocieri cu intenția de a se obliga și a formulat oferte cu bună-credință, deoarece, din documentele depuse la dosar, rezultă că ofertele avansate de aceasta în timpul negocierilor, erau imposibil de acceptat, fiind formulate cu rea-credință, tocmai pentru a se putea susține ulterior că intimata-pârâtă și-a îndeplinit obligația de negociere, mai ales că ofertele de preț nu acopereau nici măcar costul de producție și nu țineau cont de dificultățile reclamantei de a produce energia respectivă.

În sprijinul susținerilor sale recurenta-reclamantă a invocat starea de fapt din perioada respectivă cu privire la capacitatea de a produce energie electrică și de a o livra în sistem, invocând și diverse expertize tehnice, imputând intimatei-pârâte faptul că a negat existența forței majore, deși aceasta a fost confirmată de autoritățile competente.

S-a mai apreciat că modul în care intimata-pârâtă a desfășurat negocierile, nu poate constitui negociere cu bună-credință.

Prin soluția pronunțată, instanța de apel a încălcat însuși fundamentul răspunderii civile contractuale, deoarece aceasta nu a fost chemată să oblige pe intimata-pârâtă să accepte ofertele reclamantei-recurente transmise pe parcursul derulării negocierilor, ci să verifice dacă a participat la negocieri cu bună credință și a avansat propuneri apte să ducă la reechilibrarea contratelor dintre părți,or, răspunderea contractuală a intimatei-pârâte, prin obligarea acesteia la despăgubiri, ar fi trebuit atrasă pentru ca aceasta nu a negociat cu bună-credință. G. Apărările formulate de intimata-pârâtă.

La data de 27 iulie 2018 intimata-pârâtă S.C. B. S.R.L a depus la dosarul cauzei o întâmpinare prin care a solicitat anularea recursului, sau, după caz, respingerea acestuia ca neîntemeiat.

S-a susținut că motivele de recurs reprezintă o reluare a discuțiilor pe fondul pricinii, ceea ce nu este posibil în calea extraordinară a recursului, criticile susținute referindu-se la aspectele de fapt ale pricinii.

Și în cererea de recurs se invocă, omisso medio, pretinsa încălcarea a prevederilor art. 10 din Contractul nr. xCE, deși această încălcare nu a fost invocată în fața primei instanțe când a avut loc stabilirea cadrului procesual.

Pe fondul pricinii s-a arătat că recurenta-reclamantă a invocat o pretinsă încălcare a dispozițiilor art. 8 din Contractul nr. xCE, care nu mai era în vigoare în anul 2010, iar ulterior, a fost invocat ca motiv al acțiunii și o așa-zisă teorie a impreviziunii, fără a se indica în ce ar consta aceasta și care ar fi suportul său legal, în condițiile în care contractul încheiat între părți era supus prevederilor vechiul C. civ., care nu recunoștea efectele juridice ale impreviziunii.

În mod legal a reținut instanța de apel, că nu există nicio faptă ilicită, rezultată din pretinsa încălcare a dispozițiilor art. 8 din contract, dar și că, prin actul adițional nr. x pârâta a negociat și acceptat o nouă majorare a prețului contractual, deși prin contract nu mai aveau o asemenea obligație.

În cauză nu sunt incidente prevederile art. 10 din contract, mai ales că, în speță, contractul nu a fost reziliat, ci denunțat de Hidroelectrica, aceasta neinvocând modificări de natură tehnico-economică, ci doar intrarea în vigoare a H.G. nr. 1202/2010. H. Răspunsul la întâmpinare formulat de recurenta-reclamantă.

La data de 20 august 2018, recurenta-reclamantă a depus la dosarul cauzei o întâmpinare prin care a solicitat respingerea excepției nulității recursului, iar pe fondul cauzei înlăturarea argumentelor intimatei-pârâte, cu consecința admiterii recursului.

Prin încheierea din 21 septembrie 2018, a fost respinsă cererea formulată de recurenta-reclamantă cu privire la reexaminarea taxei judiciare de timbru. I. Considerentele instanței de recurs.

La data de 15 noiembrie 2018, magistratul asistent desemnat a întocmit raportul asupra recursului, iar prin încheierea din 6 decembrie 2018, s-a dispus comunicarea acestuia.

După depunerea punctelor de vedere asupra raportului, prin încheierea din 28 februarie 2019, a fost admis, în principiu, recursul declarat de reclamanta-recurentă.

Critica privind nulitatea recursului, legat de faptul că nici unul dintre motivele de recurs nu poate fi încadrat între cele prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., nu poate fi primită, cât timp, prin încheierea din 28 februarie 2019 a fost admis, în principiu, recursul declarat de reclamanta-pârâtă, instanța de recurs apreciind că, cel puțin formal, criticile formulate pot fi încadrate în prevederile legal mai sus menționate.

Analizând decizia recurată, precum și încheierea din 8 decembrie 2017 a instanței de apel, prin raportare la criticile formulate, Înalta Curte, va respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.A. împotriva acestora, pentru următoarele considerente:

Decizia recurată nu încalcă limitele casării. Prin decizia nr. 1778 din 27 octombrie 2016 a ICCJ, secția a II-a civilă, prin care a fost casată decizia instanței de apel pronunțată în primul ciclu procesual, s-a indicat instanței de apel să analizeze cererea de chemare în judecată și din perspectiva aplicabilității art. 10 din contractul încheiat între părți și nu doar din perspectiva prevederilor art. 8 din respectivul contract. Din acest punct de vedere nu se poate reține nici susținerea intimatei-pârâte cum că analiza cererii de chemare în judecată s-ar fi făcut omisso medio, raportat la aplicabilitatea art. 10 din contract.

Din analiza considerentelor deciziei recurate, rezultă că instanța de apel a analizat cererea de chemare în judecată și din perspectiva art. 10 din contract, aceste considerente găsindu-se la pag. 8 și 9 ale hotărârii, respectiv la fila x verso și la fila x față.

Instanța de apel a analizat cererea de chemare în judecată din perspectiva prevederilor contractuale, inclusiv din perspectiva prevederilor art. 10 din contract, așa cum a indicat Înalta Curte prin decizia de casare, concluzionând că nu se impune efectuarea unei expertize contabile, hotărâre care este legală, deoarece în contabilitatea unei societăți comerciale, cum este și recurenta-pârâtă, se reflectă elementele patrimoniale ale acestei societăți, iar nu condițiile tehnico-economice din domeniul producerii energiei electrice, astfel încât această expertiză nu se impunea a fi efectuată. În altă ordine de idei, în mod corect, a analizat instanța de apel decizia recurată, din perspectiva răspunderii contractuale civile, iar nu din perspectiva teoriei impreviziunii, care nu era acceptată în condițiile vechiul C. civ.

De altfel, expertul contabil nici nu ar fi putut să verifice ceea ce pretinde recurenta-reclamantă, iar instanța de apel nu se putea substitui părților și să verifice dacă ofertele formulate în timpul negocierilor din 2011 - 2012 erau apte să determine reechilibrarea prestațiilor, ori să genereze pierderi pentru anumită parte sau să verifice dacă recurenta-reclamantă a suferit un prejudiciu prin faptul că ar fi fost obligată să livreze energie electrică în pierdere, pentru că doar părțile contractante aveau posibilitatea să negocieze, iar vânzătorul avea dreptul să rezilieze contractul, cu un preaviz de 30 de zile, potrivit art. 10 alin. (1) lit. c) din contract, în cazul în care cumpărătorul refuza să încheie un contract nou ori să reactualizeze contractul existent. Susținerea recurentei-reclamante este mai degrabă în sensul că instanța de apel trebuia să aibă un comportament de analist economic, care să aibă grijă de interesele societății reclamante, or, acest comportament trebuia să-l aibă organele de conducere ale acestei societăți ce funcționau la data purtării negocierilor respective, sens în care poate ar trebui avută în vedere o eventuală răspundere patrimonială a administratorilor din acea perioadă pentru prejudiciul încercat de reclamantă.

Nu se poate reține susținerea reclamantei-recurente că ar fi fost obligată să livreze energie electrică în pierdere, pârâta-intimată având doar obligația de a negocia cu reclamanta, fapt ce s-a și petrecut, așa după cum, în mod corect, a reținut și instanța de apel, aceasta neputând fi obligată să accepte toate măririle de preț solicitate de vânzător, cu toate că prin actul nr. 5 din 20 decembrie 2010, a acceptat o mărire de preț în ce privește energia electrică ce urma a fi livrată în cursul anului 2011.

Recurenta-reclamantă a susținut în mod constant că instanța de apel nu a analizat modificările condițiilor tehnico-economice și care au fost consecințele acestor modificări din perspectiva necesității de renegociere a contractului, precum și faptul că nu a cercetat raportul dintre prețul propus și prețul energiei la momentul negocierilor, ca și cum una dintre părți ar putea fi obligată să accepte condițiile contractuale impuse de cealaltă parte, or, singura obligație asumată, cu privire la aceste aspecte, era aceea de a renegocia clauzele contractuale, iar în măsura în care vânzătorul nu accepta noile condiții, avea posibilitatea să rezilieze contractul, or, conducerea administrativă a recurentei-reclamante de la acea dată, nu a procedat în sensul acesta, ci a preferat să livreze energie electrică în condiții dezavantajoase pentru propria societate, cea ce, cel mai probabil, a condus și la intrarea în insolvență.

Multe dintre argumentele recurentei-reclamante, vizează starea de fapt iar nu nelegalitatea deciziei recurate, chiar și atunci când se susține că instanța de apel a dat o soluție cu încălcarea regulilor și principiilor de interpretare a contractelor, reguli prevăzute de art. 977 și următoarele din C. civ.

În realitate, așa după cum s-a arătat și mai sus, se încearcă a se induce instanței credința că intimata-pârâtă avea mai degrabă obligația de a accepta creșterile de preț solicitate de recurenta-reclamantă, invocându-se o așa-zisă rea-credință a pârâtei în ducerea negocierilor, afirmându-se chiar că reclamanta ar fi cedat presiunilor făcute de pârâtă pentru livrarea în continuare a energiei electrice, când în realitate, așa după cum a reținut și instanța de apel, iar în motivele de recurs, chiar recurenta-pârâtă afirmă, conform celor reținute la paragraful 60, potrivit voinței reale a părților, exprimată la art. 10 lit. c) din Contract, acestea au convenit să renegocieze adaptarea contractului sau încheierea unui contract nou, în caz contrar, vânzătorul având posibilitatea de a rezilia contractul, or, în speța de față părțile au renegociat adaptarea contractului, însă nu au ajuns la nici un acord, însă, apoi, vânzătorul nu a procedat la rezilierea contractului, prin administratorul social, ci abia administratorul judiciar, după intrarea în insolvență a denunțat contractul, însă în temeiul legii insolvenței.

Având în vedere cele de mai sus, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul împotriva încheierii din 8 decembrie 2017 și a deciziei civile nr. 670 din 23 martie 2018, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, ca nefondat.