ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1138/2018

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 9 aprilie 2015 pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, reclamanta S.P.E.E.H. C. S.A., prin administrator judiciar A., a chemat-o în judecată pe pârâta S.C. B. S.A., solicitând obligarea acesteia la plata sumei de 40.812.717 RON, reprezentând pierderea suferită prin vânzarea energiei electrice la un preț mediu per MWh, sub costul de producție pentru 1 MWh, precum și la plata beneficiului nerealizat prin vânzarea cantității totale de 1.044.605 MWh, la plata dobânzii legale, calculată de la data pronunțării hotărârii, până la plata efectivă a sumelor solicitate, precum și la plata cheltuielilor de judecată.

Prin Sentința civilă nr. 6860/2015 din 7 decembrie 2015, Tribunalul București, secția a VI-a civilă, a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune și a respins cererea de chemare în judecată ca efect al prescripției dreptului material la acțiune.

Împotriva sentinței sus-menționate, S.P.E.E.H. C. S.A., prin administrator judiciar A.. a declarat apel, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Prin cererea de apel formulată prin administratorul judiciar și însușită de Președintele Directoratului, desemnat prin Hotărârea Consiliului de Supraveghere, ca urmare a închiderii procedurii de insolvență, s-au adus precizări obiectului acțiunii, în sensul că pretențiile formulate împotriva intimatei-pârâte vizează doar prejudiciul aferent perioadei contractuale 1 ianuarie 2010 - 31 decembrie 2010.

Prin Decizia civilă nr. 2078/A din 9 decembrie 2016, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, a respins ca nefondat apelul.

Împotriva acestei decizii, S.P.E.E.H. C. S.A., prin reprezentant legal, a declarat recurs, solicitând casarea sa și trimiterea cauzei spre rejudecare; de asemenea, a solicitat obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată.

În motivare, a susținut că eronat a reținut curtea de apel că prima instanță a admis în mod corect excepția prescripției dreptului material la acțiune.

Totodată, a susținut că în mod eronat a reținut prima instanță că sumele solicitate sunt aferente perioadei 1 ianuarie 2011 - 9 aprilie 2012, deși pretențiile sale vizau strict perioada 1 ianuarie 2010 - 31 decembrie 2010.

A subliniat recurenta că prevederile Decretului nr. 167/1958 sunt incidente numai cu privire la termenele de prescripție începute și neîmplinite la data intrării în vigoare a noului C. civ., conform dispozițiilor art. 201 din Legea nr. 71/2011; or, în speță, la momentul intrării în vigoare a noului C. civ. termenul de prescripție nici nu începuse să curgă, astfel că sunt incidente prevederile acestui din urmă act normativ.

În acest context, a arătat că, raportat la art. 2.523, art. 2.528 și art. 2.517 din noul C. civ., termenul de prescripție a dreptului material la acțiune a început să curgă de la data întocmirii Raportului Curții de Conturi nr. x din 17 decembrie 2014, prin care s-a reținut că a vândut energie electrică la un preț mai mic decât costul de producție, devenind astfel determinabil și prejudiciul.

De asemenea, a susținut că momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție a dreptului material la acțiune nu poate fi socotit mai devreme de data întocmirii raportului asupra cauzelor și împrejurărilor care au condus la insolvență, publicat în B.P.I. nr. 11.723 din 27 august 2012, astfel că, raportat la data formulării acțiunii - 9 aprilie 2015, termenul de prescripție a dreptului material la acțiune nu s-a împlinit.

În continuare, a prezentat cele reținute prin raportul asupra cauzelor și împrejurărilor care au condus la insolvență și de Curtea de Conturi prin raportul său, subliniind că acesta din urmă relevă că în cursul anului 2010, prin vânzarea energiei electrice în baza contractului încheiat cu intimata, la un preț mediu de vânzare de 115,29 RON/MWh, mai mic decât prețul la care a fost achiziționată de la alți producători, de 154,36 RON/MWh, nu a realizat venituri în sumă de 40.812.717 RON.

Cu privire la sancțiunea nerespectării măsurilor dispuse de Curtea de Conturi a evocat dispozițiile art. 21, art. 23 lit. d), art. 33 alin. (3), art. 43 alin. (1) lit. c) și art. 64 alin. (1) din Legea nr. 94/1992 și a susținut că acțiunea este fondată din perspectiva textelor de lege anterior enunțate, dar și a prevederilor contractuale.

A mai arătat recurenta că și-a întemeiat cererea pe dispozițiile art. 970, 1084 și următoarele din C. civ. de la 1864, potrivit cărora părțile sunt obligate să își îndeplinească obligațiile contractuale cu bună-credință, iar abuzul de drept este sancționat prin obligarea părții în culpă la repararea daunelor produse prin executarea cu rea-credință a convenției, prin acoperirea integrală a prejudiciului, atât în ceea ce privește pierderea suferită, cât și beneficiul nerealizat.

Or, Curtea de Conturi a stabilit în sarcina sa obligația de a respecta prevederile legale privind achiziția și vânzarea de energie electrică și "dispunerea de măsuri pentru recuperarea veniturilor nerealizate, inclusiv a beneficiilor nerealizate".

În drept, a invocat dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

La 29 mai 2017, intimata-pârâtă a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea ca nefondat a recursului, iar la 15 iunie 2017, recurenta-reclamantă a formulat răspuns la întâmpinare.

Prin încheierea din 23 ianuarie 2018, Înalta Curte, constituită în completul de filtru, a admis în principiu recursul și a fixat termen pentru soluționarea pe fond a acestuia, cu citarea părților.

Înalta Curte, examinând decizia recurată din perspectiva criticilor de nelegalitate formulate și a dispozițiilor legale incidente, reține următoarele:

Potrivit dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., indicate de recurentă, casarea unei hotărâri se poate cere când aceasta a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Subsumat acestui motiv de nelegalitate, autoarea căii de atac a susținut că instanțele de fond au aplicat greșit dispozițiile legale referitoare la prescripția dreptului material la acțiune.

În opinia recurentei, în mod eronat s-a reținut că în speță sunt incidente dispozițiile Decretului nr. 167/1958, în condițiile în care la momentul intrării în vigoare a noului C. civ. termenul de prescripție nici nu începuse să curgă, împrejurare ce atrage incidența prevederilor acestui din urmă act normativ, raportat la care termenul de prescripție a dreptului material la acțiune a început să curgă de la data întocmirii Raportului Curții de Conturi nr. x din 17 decembrie 2014.

Cu titlu preliminar, instanța supremă reține că dezlegarea problemei deduse judecății trebuie să plece de la natura răspunderii civile, a raporturilor juridice deduse judecății și de la perioada pentru care sunt pretinse despăgubirile, elemente în raport de care trebuie determinată legea aplicabilă.

Recurenta-reclamantă a învestit instanțele cu o acțiune în răspundere civilă contractuală, în cadrul căreia a caracterizat fapta ilicită generatoare de prejudiciu ca fiind concretizată în nerespectarea obligațiilor impuse de contractul cadru cu rol asiguratoriu și ale Contractului nr. x/2007, în sensul că până la finele perioadei de valabilitate a contractului, cantitățile livrate de cei doi parteneri se impunea a fi egale, iar prețul contractual la care producătorii cumpără/vând energie electrică este cel mai mare dintre prețurile reglementate ale părților contractante.

Deși prin cererea de chemare în judecată a arătat că acțiunea este formulată ca urmare a controlului efectuat de Curtea de Conturi care, prin Raportul nr. x din 17 decembrie 2014, a stabilit în sarcina sa efectuarea demersurilor pentru recuperarea prejudiciilor înregistrate în perioada 1 ianuarie 2011 - 9 aprilie 2012, prin memoriul de apel a precizat că pretențiile formulate împotriva intimatei-pârâte vizează doar prejudiciul aferent perioadei contractuale 1 ianuarie 2010 - 31 decembrie 2010.

În ceea ce privește determinarea legii aplicabile prescripției dreptului material la acțiune, instanța supremă reține că, așa cum în mod judicios au stabilit instanțele de fond, fiind vorba despre raporturi contractuale grefate pe un contract încheiat la 1 octombrie 2007 și prelungit prin mai multe acte adiționale, acestea sunt guvernate de dispozițiile C. civ. de la 1864 și de cele ale Decretului nr. 167/1958, conform principiului tempus regit actum.

În opinia recurentei, în speță, la momentul intrării în vigoare a noului C. civ. (1 octombrie 2011), termenul de prescripție nici nu începuse să curgă, astfel că ar fi incidente prevederile acestui din urmă act normativ.

Înalta Curte confirmă raționamentul și statuările instanțelor de fond privitoare la incidența în cauză a dispozițiilor Decretului nr. 167/1958, pentru următoarele argumente, prin care va răspunde și criticilor legate de data de la care începe să curgă termenul de prescripție:

Preliminar, trebuie subliniat faptul că recurenta-reclamantă a contestat doar incidența dispozițiilor Decretului nr. 167/1958, iar nu și reținerea dispozițiilor art. 8 din acest act normativ.

De asemenea, trebuie subliniat faptul că pretențiile recurentei-reclamante sunt circumscrise în esență ideii de pagubă, de prejudiciu, care a fost cuantificat global, pe o perioadă determinată, ca sumă a diferențelor de valoare dintre prețul plătit și cel datorat, după aprecierea recurentei-reclamante.

Nefiind vorba despre pretenții legate de prestații succesive, ci unitare, dar evaluate pe perioade de timp determinate, în mod corect s-a apreciat că termenul de prescripție curge unitar, de la data la care expiră perioada de referință.

Astfel, dreptul la acțiune s-a născut la 31 decembrie 2010, acesta fiind momentul la care recurenta-reclamantă, ca producător de energie, prezumată a cunoaște propriile costuri și prețul pieței (ca actor în acest domeniu de activitate) putea și trebuia să aibă reprezentarea prejudiciului (perceperea unui preț sub costul de producție) și a celui care răspunde de el (plătitorul prețului subdimensionat), astfel cum prevăd dispozițiile necontestate de parte ale art. 8 din Decretul nr. 167/1958.

Raportat la aceste argumente, Înalta Curte apreciază ca nefondate criticile dezvoltate în memoriul de recurs referitoare la celelalte momente propuse de recurenta-reclamantă ca momente de debut al cursului prescripției, instanța supremă apreciind în plus că ele vizează în realitate aspecte factuale, care scapă cenzurii instanței de recurs, constituind aspecte de eventuală netemeinicie, din moment ce instanța este chemată să aprecieze asupra relevanței unor împrejurări de fapt pe aspectul momentului de la care începe să curgă prescripția, nu asupra aplicării legii.

În contextul în care dreptul la acțiune s-a născut la 31 decembrie 2010, este vorba în speță despre o prescripție începută anterior și neîmplinită la data la care a intrat în vigoare noul C. civ., astfel încât în mod corect s-a reținut de către instanțele de fond incidența Decretului nr. 167/1958, prin raportare la dispozițiile art. 201 din Legea nr. 71/2011, care prevăd că prescripțiile începute și neîmplinite la data intrării în vigoare a C. civ. sunt și rămân supuse dispozițiilor legale care le-au instituit.

Dată fiind această dezlegare adusă problemei legii aplicabile, instanța supremă constată că în cauză s-a făcut o justă aplicare a dispozițiilor art. 1, art. 3, art. 7 și art. 8 din Decretul nr. 167/1958, constatându-se în mod legal că acțiunea a fost formulată după împlinirea termenului de prescripție.

În ceea ce privește celelalte susțineri are recurentei, acestea nu vizează nelegalitatea hotărârii atacate, ci aspecte de fond ale raporturilor juridice dintre părți, fond care de altfel nici nu a fost antamat pentru că soluția pronunțată de prima instanță, menținută în calea de atac a apelului, a vizat excepția prescripției dreptului material la acțiune.

Având în vedere cele reținute mai sus, Înalta Curte constată că decizia atacată este legală, iar motivele invocate de recurentă nu justifică casarea sa, astfel încât, în conformitate cu dispozițiile art. 496 și 499 C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă Societatea de Producere a Energiei Electrice în Hidrocentrale C. S.A. împotriva Deciziei civile nr. 2078/A din 9 decembrie 2016, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 17 aprilie 2018.

GGC - NN