ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 4432/2018

Asupra cererilor de recurs de față:

Din examinarea actelor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a Civilă la data de 09.04.2015 sub nr. x/2015 reclamanta A. S.A. a chemat în judecată pe pârâta B. S.A., solicitând instanței ca prin sentința ce va pronunța să dispună obligarea pârâtei la plata despăgubirilor constând în: suma de 7.019.105 RON reprezentând pierderea suferită prin vânzarea energiei electrice la un preț mediu per MWh sub costul de producție pentru 1 MWh; beneficiu nerealizat prin vânzarea cantității totale de 172.586,82 MWh, cu aplicarea dobânzii legale la ambele sume solicitate și cu acordarea de cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 6352 din 13.11.2015, tribunalul București, secția a VI-a Civilă a admis excepția de prescripție și a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantă.

Deși instanța de fond a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune al reclamantei, considerentele sentinței cuprind și opinia judecătorului referitoare la temeinicia pretențiilor acestei părți.

Sentința de fond a fost apelată de reclamanta A. S.A., criticile sale vizând greșita respingere a probei cu expertiză contabilă; greșita soluționare a cauzei prin raportare la excepția prescripției dreptului material la acțiune; greșita soluționare a cauzei de către instanța de fond prin respingerea acțiunii ca neîntemeiate.

Prin decizia civilă nr. 1584/A din 11.10.2016, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.A., împotriva sentinței civile nr. 6352 din 13.11.2015, pronunțată de tribunalul București, secția a VI-a Civilă.

În considerentele deciziei, instanța de apel a reținut, cu titlu preliminar raportat la faptul că prima instanță a dispus atât admiterea excepției prescripției dreptului material la acțiune, cât și respingerea acțiunii pe fond, că limitele investirii sale vizează în ceea ce privește primul petit al cererii de chemare în judecată perioada 01.01.2011 - 31.12.2011, iar în ceea ce privește cel de-al doilea petit al cererii - perioada 01.01.2011 - 31.05.2012.

În continuare, instanța de apel a reținut că litigiului îi sunt aplicabile prevederile C. civ. din 1864, raportat la faptul că actul juridic ce constituie cauza cererii de chemare în judecată a fost perfectat anterior intrării în vigoare a Noului C. civ., precum și la considerentele Deciziei nr. 1/2014 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii. A precizat, totodată, că este lipsită de interes problema stabilirii legislației aplicabile, câtă vreme în privința regimului prescripției extinctive atât Decretul nr. 167/1958 cât și art. 2528 C. civ. stabilesc același moment de la care începe să curgă termenul, respectiv data la care cel păgubit a cunoscut sau trebuia să cunoască paguba și pe cel care răspunde de ea.

Plecând de la aceste considerente, instanța de apel a reținut ca fiind corectă și legală soluția instanței de fond în sensul constatării prescripției dreptului material la acțiune al reclamantei. Instanța a arătat că nu poate fi reținut ca moment al începerii curgerii termenului de prescripție data înregistrării Raportului Curții de Conturi a României, toate elementele necesare pentru evaluarea pagubei și identificarea autorului acesteia fiind cunoscute de reclamantă cel mai târziu la data de 31.12.2011. Din același motiv, instanța de apel a înlăturat și susținerea reclamantei referitoare la începerea curgerii termenului de prescripție de la data publicării în BPI a Raportului asupra cauzelor și împrejurărilor care au condus la insolvență.

I. Decizia de apel a fost recurată de reclamanta A. S.A., aceasta solicitând în principal casarea deciziei de apel și a sentinței de fond, cu trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanței, iar în subsidiar casarea deciziei de apel și trimiterea cauzei spre rejudecare, în sensul schimbării în tot a sentinței de fond, respingerii excepției prescripției dreptului material la acțiune și admiterii cererii.

Reclamanta a invocat în susținerea recursului declarat în cauză dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ.

Subsumat dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ. reclamanta a formulat următoarele critici:

- greșita soluționare a cauzei prin aplicarea dispozițiilor Decretului nr. 167/1958, normă care nu este incidentă în speță. A arătat că este eronat considerentul instanței de apel prin care se arată că la momentul intrării în vigoare a noului C. civ. începuse să curgă termenul de prescripție pentru prejudiciul înregistrat în perioada 01.01.2011 - 31.12.2011, în opinia sa aceste termen începând să curgă abia de la data întocmirii raportului Curții de Conturi a României, doar la acel moment fiind cunoscută atât paguba, cât și cel vinovat de producerea ei. Reclamanta a mai arătat că în măsura în care nu se va considera că acesta este momentul de început al curgerii termenului de prescripție, un alt moment de început al termenului îl constituie data publicării în Buletinul procedurilor de insolvență a Raportului asupra cauzelor și împrejurărilor care au condus la apariția stării de insolvență. Ambele date se situează după intrarea în vigoare a noului C. civ., astfel încât devin incidente dispozițiile noii codificări civile. În niciun caz, apreciază reclamanta, nu se poate considera ca moment de început al curgerii termenului de prescripție cel reținut de instanța de apel - 31.12.2011.

- În cuprinsul criticilor subsumate dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., reclamanta a mai susținut că decizia de apel este nelegală și din perspectiva greșitei aprecieri asupra incidenței prescripției extinctive prin raportare la petitele acțiunii. A arătat că primul capăt de cerere viza pretenții aferente perioadei 01.01.2011 - 31.12.2011, în timp ce capătul doi de cerere viza pretenții aferente perioadei 01.01.2011 - 31.05.2012. Or, raportat la data formulării acțiunii în justiție - 09.04.2015, o parte din pretenții nu sunt prescrise - cele aferente perioadei aprilie - mai 2012.

Din perspectiva incidenței dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., reclamanta a susținut că decizia de apel nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, în opinia sa în soluționarea excepției prescripției dreptului material la acțiune având relevanță și litigiile aflate pe rolul instanțelor de judecată în perioada dintre 15.02.2010 (data notificării de reziliere a contractului) și 11.12.2012 (data pronunțării deciziei nr. 4918 a Înaltei Curți de Casație și Justiție în dosarul nr. x/2010). Reclamanta a arătat că ulterior notificării de reziliere a contractului, pârâta a formulat o cerere de drept comun prin care a solicitat obligarea la executarea acestuia și anularea declarației de reziliere, precum și o cerere de ordonanță președințială prin care a solicitat obligarea la executarea contractului până la finalizarea cauzei de fond. Pârâta a obținut continuarea executării contractului, solicitare formulată pe calea ordonanței președințiale. În ce privește litigiul de fond, soluția a fost favorabilă pârâtei în fond și apel; în recurs, a fost admisă calea de atac formulată de reclamantă cu consecința casării deciziei de apel și a sentinței și respingerii cererii formulate de pârâtă. În acest context, reclamanta a arătat că instanța de apel nu a motivat impactul acestor hotărâri asupra începerii curgerii termenului de prescripție, în opinia sa acesta începând să curgă de la momentul pronunțării deciziei de recurs de către Înalta Curte de Casație și Justiție (11.12.2012), aspect care determină neîmplinirea termenului la data formulării acțiunii în justiție.

Reclamanta, invocând în continuare motivul de recurs referitor la lipsa considerentelor care să sprijine hotărârea, a expus și aprecieri vizând temeinicia pretențiilor sale.

Prin întâmpinare, pârâta Societatea B. S.A. a solicitat respingerea recursului ca nefondat, cu următoare apărări:

- deși invocă incidența dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., reclamanta nu arată care sunt normele procesuale încălcate de instanța de apel, singura critică făcând referire la "aplicarea greșită a unor texte de lege"

- criticile întemeiate pe art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. sunt nefondate, instanța de apel argumentând amplu toate motivele invocate de reclamantă în memoriul de recurs; cu privire la incidența deciziei instanței supreme, pretins a avea influență asupra termenului de început al prescripției extinctive, a arătat că obiectul cauzei era reprezentat de anularea notificării de reziliere, nu recuperarea unui pretins prejudiciu, soluția finală a fost cea de respingere, iar acțiunea nu a fost formulată de reclamantă, toate aceste aspecte demonstrând că nu se poate reține data pronunțării deciziei de recurs ca fiind momentul de început al curgerii termenului de prescripție;

- nici criticile întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu sunt fondate; pârâta arătat că este lipsită de interes stabilirea legii aplicabile, câtă vreme regimul prescripției extinctive este identic atât sub imperiul Decretul nr. 167/1958 cât și sub imperiul C. civ. instanța de apel a stabilit în mod legal care este momentul începerii curgerii termenului de prescripție, reclamanta neputând alege un alt moment, în funcție de data raportului Curții de Conturi, ori de data publicării Raportului privind cauzele și împrejurările apariției stării de insolvență.

II. Pârâta a formulat în cauză recurs incident împotriva considerentelor deciziei civile nr. 1584/A din 11.10.2016 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a Civilă.

Pârâta a solicitat admiterea recursului incident și casarea în parte a deciziei recurate în sensul înlăturării considerentelor prin care instanța a constatat că "...pretențiile formulate în cel de-al doilea capăt de cerere vizează perioada 01.01.2011 - 31.05.2012 așa cum rezultă din adresa de răspuns la adresa de regularizare a cererii de chemare în judecată".

Au fost invocate dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., pârâta susținând că instanța de apel a încălcat principiul disponibilității și a limitelor investirii, arătând că nu există niciun act procedural care ar putea duce la învestirea instanței cu o pretenție care să vizeze perioada 01.01.2011 - 31.05.2012, documentele anexate cererii de chemare în judecată neavând abilitarea de a modifica obiectul cererii de chemare în judecată.

Din această perspectivă, pârâta semnalează și o contradictorialitate a considerentelor, instanța reținând pe de o parte că prejudiciul solicitat de reclamantă este aferent perioadei 01.01.2011 - 31.12.2011., iar pe de altă parte inserând considerentul criticat prin memoriul de recurs.

Nu au fost administrate înscrisuri noi în recurs.

III. În cauză a fost întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursurilor declarate în cauză, opinia raportorului fiind în sensul că recursurile sunt admisibile în principiu.

Raportul a fost analizat în ședința din 01.02.2018., completul dispunând comunicarea raportului către părți.

În ședința din data de 15.03.2018 au fost admise în principiu recursurile declarate în cauză, fiind stabilit termen pentru soluționarea recursurilor în ședință publică, cu citarea părților.

IV. Prealabil analizării cererilor de recurs, instanța menționează că criticile ambelor recurente vor fi analizate coroborat, având în vedere că recursul reclamantei vizează greșita aplicare a normelor de drept material sub aspectul modului de soluționare al excepției prescripției dreptului material la acțiune, iar recursul incident al pârâtei tinde la schimbarea considerentelor care stabilesc cadrul procesual de judecare al cauzei, cu consecința menținerii soluției date asupra excepției de prescripție.

Analizând legalitatea deciziei de apel în raport de criticile formulate și de apărările invocate, instanța de recurs reține următoarele:

Este înlăturată critica reclamantei vizând greșita aplicare a prevederilor Decretului nr. 167/1958 raportat la momentul care, în opinia sa a determinat începerea curgerii termenului de prescripție. Se subliniază că critica este analizată doar prin raportare la cele susținute de reclamantă sub acest aspect. Din această perspectivă, se reține legalitatea deciziei de apel care a statuat că nu poate fi reținut ca moment al nașterii dreptului material la acțiune al reclamantei (și implicit cel de început al termenului de prescripție) acela al întocmirii raportului Curții de Conturi a României. În speță suntem în prezența unor profesioniști, care acționează în temeiul unui act juridic încheiat în realizarea obiectului lor de activitate, pentru obținerea de profit. Reclamanta, în considerarea calității sale de profesionist, nu poate susține că doar la momentul întocmirii raportului Curții de Conturi a României a cunoscut că înregistrează o pagubă ce poate fi imputată pârâtei, câtă vreme obiectul său de activitate este reprezentat de producția și comercializarea energiei electrice. Astfel, reclamanta cunoștea sau ar fi trebuit să cunoască la momentul fiecărei livrări către pârâtă, pentru care emitea factură fiscală, că prețul de vânzare era situat sub prețul de producție, suferind astfel un prejudiciu. De asemenea, la același moment putea sau trebuia să cunoască și pe cel vinovat de producerea pagubei, respectiv partenerul contractual. În concluzie, sub aspectul momentului în care s-a născut dreptul material la acțiune al reclamantei, se reține legalitatea deciziei de apel.

Din același considerent, este înlăturată și critica reclamantei referitoare la începerea cursului prescripției la momentul publicării în Buletinul procedurilor de insolvență a raportului asupra cauzelor și împrejurărilor care au condus la apariția stării de insolvență.

Netemeinicia acestor critici este reținută în ce privește primul capăt din cererea de chemare în judecată, pretențiile aferente acestui capăt fiind circumscrise perioadei 01.01.2011 - 31.12.2011, prin raportare la data formulării acțiunii în justiție. Potrivit dispozițiilor în materia prescripției (indiferent de cadru legal - cel reglementat de Decretul nr. 167/1958, sau cel reglementat de C. civ.) termenul curge de la data la care cel păgubit a cunoscut sau trebuia să cunoască paguba și pe cel vinovat de producerea ei. Or, acest moment nu poate fi apreciat ca fiind unul din cele propuse alternativ de reclamantă (cel al Raportului Curții de Conturi ori cel al publicării raportului în procedura insolvenței) pentru considerentele arătate anterior.

În consecință, criticile reclamantei întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., analizate sub aspectele arătate sunt respinse ca nefondate.

Este reținută ca fiind fondată critica reclamantei referitoare la nemotivarea deciziei de apel sub aspectul incidenței unor hotărâri judecătorești asupra curgerii termenului de prescripție. Astfel, atât în fața instanței de fond, cât și în fața instanței de apel, prin memoriul depus la dosar, reclamanta a invocat efectul asupra curgerii termenului de prescripție al hotărârii judecătorești pronunțate în recurs în dosarul nr. x/2010. Nici instanța de fond, dar mai ales instanța de apel nu a răspuns acestei susțineri formulate de reclamantă, neanalizând dacă respectiva hotărâre influențează sau nu curgerea termenului de prescripție, fiind astfel incident cazul de nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. Se arată că această critică, precum și apărările formulate de pârâtă pe același aspect vor fi analizate de instanța de apel prin raportare la motivul principal ce a fost apreciat ca fiind fondat de către instanța de recurs, care va fi expus în continuare.

Astfel, este reținută ca fiind întemeiată critica reclamantei privind greșita apreciere a prescripției dreptului material la acțiune din perspectiva petitului doi al cererii de chemare în judecată. Astfel, se reține că reclamanta a investit instanța cu două capete de cerere distincte: unul reprezentând pierderea suferită cu indicarea expresă a sumei solicitate cu acest titlu, și altul reprezentând beneficiul nerealizat, fără indicarea sumei pretinse cu acest titlu. În cadrul procedurii de regularizare instanța de fond a solicitat reclamantei să completeze cererea de chemare în judecată cu indicarea valorii obiectului cererii sub aspectul sumei solicitate cu titlu de beneficiu nerealizat, precum și sub aspectul modului de calcul al despăgubirilor pretinse pentru ambele capete de cerere.

În îndeplinirea obligației trasate de instanța de judecată, reclamanta a depus la dosar o completare la acțiune prin care a arătat următoarele: cu privire la primul capăt de cerere a menționat că perioada avută în vedere la stabilirea cuantumului sumei solicitate este cuprinsă între 01.01.2011 - 31.12.2011, indicând totodată, modul de calcul al acesteia; cu privire la capătul doi de cerere, reclamanta a arătat că suma pretinsă cu titlu de beneficiu nerealizat este de 4.770746,90 RON, menționând că modul de calcul este precizat în Nota extras din Raportul Corpului de Control, anexat acestei completări (anexa 8); astfel, fără a indica în mod expres în cuprinsul cererii completatoare perioada și modul de calcul al sumei solicitate cu titlu de beneficiu nerealizat, reclamanta a trimis la documentele anexate cererii, prin care tinde la dovedirea pretențiilor sale. În cuprinsul anexei 8 la care face trimitere reclamanta se poate identifica perioada pentru care se solicită beneficiul nerealizat, respectiv perioada 01.01.2011 - 31.05.2012, suma solicitată (aceeași cu cea din cererea completatoare) - 4.770.746,90 RON, precum și modul de calcul al acesteia.

În aceste condiții, se reține că în ceea ce privește capătul doi din cererea de chemare în judecată investirea instanței cu analizarea pretenției în cuantum de 4.770.746,90 RON a vizat perioada 01.01.2011 - 31.05.2012, reclamanta conformându-se solicitării de completare a acțiunii.

Față de cele arătate, se apreciază ca nefondat recursul incident formulat de pârâtă pentru următoarele considerente: nu poate fi reținută incidența dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., așa cum susține pârâta, nefiind în prezența încălcării principiului disponibilității și a limitelor investirii. Din punct de vedere formal, cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost completată la solicitarea instanței de fond, respectă cerințele art. 194 C. proc. civ., reclamanta indicând obiectul cererii și valoarea acestuia, precum și modul de calcul. Chiar dacă reclamanta nu a menționat expres în cererea astfel cum a fost completată perioada pentru care se solicită beneficiul nerealizat, nu se poate face abstracție de documentul la care face trimitere pentru stabilirea acestor elemente. Or, în înscrisul anexat la cererea completatoare se indică expres atât perioada de referință, cât și modul de calcul a sumei pretinse. Se cuvine arătat, de asemenea, că prima instanță, ulterior depunerii cererii completatoare și a înscrisurilor anexate, a apreciat că cererea de chemare în judecată respectă dispozițiile art. 194 C. proc. civ., nefăcând aplicarea în cauză a dispozițiilor art. 200 alin. (4) din același act normativ; rezultă așadar, că instanța s-a considerat legal investită cu cererea de chemare în judecată astfel cum a fost completată, cu petitele astfel cum au fost definite, aspect confirmat prin faptul că nu s-a dispus anularea cererii în condițiile art. 200 alin. (4) C. proc. civ.

Nu poate fi reținută nici susținerea pârâtei în sensul că documentele justificative anexate cererii ar modifica obiectul cererii de chemare în judecată. Așa cum s-a arătat deja, prin cererea astfel cum a fost depusă inițial, reclamanta nu a indicat perioada pentru care solicită obligarea la plată. Ulterior, în procedura de regularizare, reclamanta a precizat pentru fiecare capăt de cerere elementele obligatorii, conform art. 194 C. proc. civ., pentru capătul doi de cerere fiind indicată suma, în timp ce perioada și modul de calcul au fost indicate prin trimiterea la actele anexate.

Pe de altă parte, se observă că reclamanta a indicat în cuprinsul cererii inițiale că litigiul a fost promovat ca urmare a sarcinii impuse prin raportul Curții de Conturi a României de efectuare a demersurilor pentru recuperarea prejudiciilor înregistrate în perioada 01.01.2011 - 19.06.2012. Și din această perspectivă se apreciază că cererea completatoare depusă de reclamantă întregește cererea principală, perioada aferentă pretențiilor din capătul doi de cerere indicate în anexa 8 încadrându-se în perioada menționată de această parte la momentul înregistrării cauzei pe rolul primei instanțe.

În consecință, nu se constată o încălcare a principiului disponibilității, părțile luând cunoștință de întinderea pretențiilor din cererea de chemare în judecată, prin comunicarea atât a cererii și completării, cât și a înscrisurilor anexate acesteia. Totodată, se observă că și la momentul susținerii cererii de chemare în judecată, reclamanta a arătat că recuperarea prejudiciilor vizează perioada până la 31.05.2012, pârâta neobiectând față de această susținere.

Din aceleași considerente, nu se poate reține nici o depășire a limitelor investirii primei instanțe. În consecință, nu se rețin criticile pârâtei cu privire la modul în care a consemnat instanța de apel ca fiind obiectul cauzei deduse judecății, cu referire la întinderea pretențiilor aferente capătului doi de cerere, din perspectiva perioadei indicate de reclamantă.

Având în vedere cele statuate cu privire la limitele investirii instanței în ce privește capătul doi din cererea reclamantei, se reține nelegalitatea deciziei de apel cu privire la soluția de menținere a excepției prescripției dreptului material la acțiune. Astfel, reclamanta a depus cererea de chemare în judecată la data de 08.04.2015 (data poștei). Raportat la perioada pentru care se solicită pretențiile aferente capătului doi de cerere - până la 31.05.2012, aparent o parte din aceste pretenții nu sunt prescrise.

În acest context, este nelegală decizia de apel prin care se reține ca moment al începerii curgerii termenului de prescripție data de 31.12.2011, dată apreciată ca fiind cea la care au încetat livrările de energie electrică pentru perioada litigioasă.

Soluția ce poate fi stabilită în acest context este aceea de casare a cauzei cu trimitere spre rejudecare. Se apreciază că în lipsa unei veritabile judecăți a instanței de apel cu privire la prescripția dreptului material la acțiune raportat la perioada supusă judecății pentru capătul doi de cerere, instanța de recurs nu poate interveni pentru a stabili dacă și care este perioada ce nu ar intra sub imperiul prescripției.

Rejudecând cauza, reținând totodată că termenul de prescripție este cel general de 3 ani, instanța de apel va trebui să identifice eventuala perioadă ce nu este prescrisă. Pentru a stabili acest aspect, instanța de apel va trebui să analizeze mecanismul contractual intre părți, plecând de la natura actului juridic (contract de furnizare) și identificând modalitatea de agreată de părți în ce privește furnizarea propriu-zisă, emiterea facturilor și termenul de plată a cantităților de energie electrică.

De asemenea, chiar dacă regimul prescripției extinctive este identic atât sub imperiul vechii reglementări, cât și sub imperiul C. civ. și pare lipsit de interes un demers de stabilire a cadrului legal în care va fi analizată instituția, pentru acuratețe juridică instanța de apel va stabili legea aplicabilă, prin raportare la același mecanism contractual agreat de părți.

Având în vedere considerentele expuse, fiind reținut ca întemeiat motivele de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., văzând și dispozițiile art. 497 și 501 C. proc. civ., instanța de recurs va admite recursul declarat de reclamantă.

Va casa în parte decizia de apel și va trimite cauza spre rejudecarea capătului doi din cererea de chemare în judecată. Așa cum s-a arătat, rejudecarea va viza, raportat la considerentele expuse, incidența prescripției extinctive pentru identificarea perioadei neprescrise, precum și analizarea argumentelor și apărărilor părților cu privire la efectele asupra prescripției a hotărârii nr. 4918 din 11.12.2012 a instanței supreme, pronunțată în dosarul nr. x/2010 (aspect neanalizat în primul ciclu procesual).

Va fi menținută decizia de apel sub aspectul soluționării primului capăt din cererea de chemare în judecată, instanța de recurs apreciind ca fiind legală soluția de menținere a excepției prescripției dreptului material la acțiune pentru această pretenție.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul incident declarat de recurenta-pârâtă S.C. B. S.A. împotriva deciziei nr. 1584 din 11 octombrie 2016 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Admite recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.A. împotriva aceleiași decizii și, în consecință:

Casează în parte decizia recurată.

Trimite spre rejudecare la aceeași instanță apelul reclamantei declarat împotriva sentinței civile nr. 6352 din 13 noiembrie 2015 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă cu privire la soluția dată asupra capătului II din acțiune.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 18 octombrie 2018.