ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2787/2018

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, la data de 9 aprilie 2015, sub număr de Dosar nr. x/2015, reclamanta A. S.A. a chemat în judecată pe pârâta B. S.A., solicitând instanței, ca prin hotărârea ce o va pronunța, să dispună obligarea pârâtei la plata către reclamantă a sumei de 6.361.296 RON, reprezentând pierderea suferită prin vânzarea energiei electrice la un preț mediu per MWh sub costul de producție pentru 1MWh, obligarea la plata beneficiului nerealizat de A. prin vânzarea cantității totale de 156.412 MWh (profitul net), calculat conform reglementărilor ANRE, obligarea la plata dobânzii legale, de la data pronunțării hotărârii și până la plata efectivă, precum și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin Sentința civilă nr. 5974 din 29 octombrie 2015 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI a civilă acțiunea a fost respinsă ca fiind prescrisă.

Împotriva acestei sentințe, reclamanta A. S.A. a declarat apel, care, prin Decizia civilă nr. 1391/A/2016 din 20 septembrie 2016 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, a fost respins ca nefondat.

Invocând în drept dispozițiile art. 488 pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., A. S.A. a declarat recurs, solicitând admiterea recursului, casarea deciziei recurate, în principal trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe, respectiv Tribunalului București, iar, în subsidiar trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel.

Recurenta-reclamantă se raportează prin motivele de nelegalitate invocate la dispozițiile art. 488 pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ. care prevăd că hotărârea poate fi casată când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității aceasta; nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura pricinii, respectiv; a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Solicită admiterea recursului, casarea deciziei atacate și, în principal, trimiterea cauzei spre rejudecare Tribunalului București, iar, în subsidiar, trimiterea cauzei spre rejudecare Curții de Apel București.

În dezvoltarea motivelor de recurs reglementate de art. 488 pct. 5 și 8 C. proc. civ., reclamanta susține, în esență, greșita interpretare și aplicare a dispozițiilor de drept material, în materia prescripției dreptului material la acțiune, precum și în materia interpretării contractelor.

În opinia recurentei-reclamante, instanța de apel în mod greșit a aplicat în soluționarea cauzei dispozițiile Decretului nr. 167/1958, respectiv a aplicat o normă care nu este incidență în speță.

În plus, consideră recurenta, instanța de apel a dat o interpretare greșită textului de lege corespunzător situației de fapt.

Recurenta susține că decizia recurată a fost pronunțată cu încălcarea principiului disponibilității, prin reținerea de către ambele instanțe a unei cauze eronate a pretențiilor deduse judecății, pentru ca apoi instanțele să considere că dreptul material la acțiune este prescris.

Această soluție a instanței de apel este nelegală, deoarece, similar instanței de fond, și instanța de apel a încălcat principiul disponibilității, aplicând o serie de texte de lege care nu sunt incidente în cauză, reținând în mod eronat o cauză incompletă a acțiunii cu care a fost învestită.

În primul rând, astfel cum rezultă în mod neechivoc din cuprinsul cererii de chemare în judecată, aceasta se întemeiază, din punct de vedere juridic, pe dispozițiile Contractului (ale întregului contract, nu doar pe un singur articol din contract) ale textelor referite (dispozițiile aplicabile ale C. civ. 1864 și ale Noului C. civ. în ceea ce privește calculul termenului de prescripție al dreptului material la acțiune).

Justificarea în fapt a acțiunii în răspundere civilă s-a făcut prin invocarea dezechilibrului contractual survenit ca urmare a executării Contractului nr. x CE/2003. Adaptarea contractului, în urma unei proceduri de renegociere sau, dimpotrivă, chiar încetarea sau rezilierea se întemeia tocmai pe existența acestui dezechilibru care făcea obligațiile A. extrem de oneroase și care generase inclusiv intrarea în insolvență.

În opinia recurentei, instanța de apel, menținând dispozițiile instanței de fond, a reținut în mod greșit faptul că cererea de chemare în judecată a fost introdusă după împlinirea termenului de prescripție de 3 ani, care a început să curgă cel mai târziu la data de 31 decembrie 2011 și s-a împlinit la data de 31 decembrie 2014.

Solicită instanței de recurs să constate că pretențiile formulate în primul capăt de cerere vizează perioada 1 ianuarie 2011 - 31 decembrie 2011, iar pretențiile formulate în cel de-al doilea capăt de cerere vizează perioada 1 ianuarie 2011 - 31 mai 2012, așa cum rezultă din adresa prin care societatea recurentă a răspuns adresei de regularizare a cererii de chemare în judecată și căreia i-a fost atașată Nota nr. 7 din Raportul Corpului de Control al A. S.A.

În ceea ce privește perioada și valoarea pretențiilor ce fac obiectului celui de-al doilea capăt de cerere, recurenta precizează că a indicat valoarea totală a beneficiului nerealizat în perioada 1 ianuarie 2011 - 31 mai 2012 în cuantum de 4.334.800 RON, reprezentând contravaloarea diferenței dintre prețul mediu ponderat de pe piața contractelor bilaterale și prețul de cost mediu de producție al S.C. A. S.A.

Atât valoarea totală estimativă a beneficiului nerealizat cât și modul de calcul al acestuia rezultă din Nota nr. 7 extras din Raportul Corpului de Control al A. S.A. ce constituie Anexa nr. 8 și care vizează perioada 1 ianuarie 2011 - 31 mai 2012.

În dovedirea pretențiilor a anexat facturile ce atestă livrarea către pârâtă a cantităților de energie în perioada 1 ianuarie 2011 - 31 mai 2012.

Consideră că în mod greșit instanța de apel a reținut și faptul că la momentul intrării în vigoare a Noului C. civ., termenul de prescripție cu privire la acțiunea în despăgubire a reclamatei în contra intimatei-pârâte, începuse să curgă pentru prejudiciul înregistrat în perioada 1 ianuarie 2011 - 30 septembrie 2011 și nu a început să curgă după intrarea în vigoare a Noului C. civ., prin raportare la prevederile art. 201 din Legea nr. 71/2011.

Însă, pe de o parte, prevederile Decretului nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă sunt incidente numai cu privire la acele termene de prescripție începute și neîmplinite la data intrării în vigoare a Noului C. civ., prin raportare la prevederile art. 201 din Legea nr. 71/2011 de punere în aplicare a Noului C. civ.

Or, în speță, susține recurenta-reclamantă, la momentul intrării în vigoare a Noului C. civ., termenul de prescripție cu privire la dreptul subiectiv de despăgubire în contra co-contractantului său nu numai că nu s-a împlinit, dar nici nu începuse să curgă.

Prin urmare, consideră ca fiind incidente în cauză prevederile Noului C. civ., respectiv art. 2523 și art. 2528 din Noul C. civ., iar nu cele ale Decretului nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă.

Astfel, termenul de prescripție a dreptul material la acțiune începe să curgă curgă de la data întocmirii Raportului Curții de Conturi nr. x din 17 decembrie 2014, prin care s-a reținut că A. a săvârșit abateri de la legalitate și regularitate constând în nerealizarea de venituri în sumă totală de 444.872.830 RON din vânzarea energiei electrice, efectuată la un preț mai, mic decât costul de producție/achiziție.

Aceasta întrucât, arată recurenta, numai în urma Raportului Curții de Conturi, înregistrat la A. sub nr. 133829 din 17 decembrie 2014 a avut reflectarea prejudiciului cauzat de intimată pârâtă B. S.A. prin derularea Contractului de furnizare a energiei electrice la consumator eligibil din 28 martie 2003.

Așa fiind, acesta este momentul la care societatea recurentă a cunoscut atât întinderea prejudiciului, cât și pe cel ce răspunde de el (în speță pârâta B. SA), deci momentul de început al curgerii termenului de prescripție.

S-a stabilit că valoarea estimativă a abaterii este de 7.019.105 RON, acest prejudiciu fiind egal cu diferența dintre costul de producție și prețul de vânzare, înmulțit cu numărul de MWh vânduți în 2011 - 2012.

Curtea de Conturi a stabilit în sarcina A. obligația de a respecta prevederile legale privind achiziția și vânzarea de energie electrică și "dispunerea de măsuri pentru recuperarea veniturilor nerealizate inclusiv a beneficiilor nerealizate" (pag. 33 din Raportul de control).

Sintetizând cele susținute, arată că una dintre cauzele ajungerii A. în stare de insolvență, astfel cum au fost identificate de către administratorul judiciar prin Raportul asupra cauzelor și împrejurărilor care au condus la insolvență, a fost derularea contractelor bilaterale de vânzare-cumpărare a energiei electrice în condiții dezavantajoase pentru A., respectiv la un preț mult mai mic față de prețul pieței și chiar mai mic decât costul de producție și ineficiența din punct de vedere juridic clauzei de reziliere din contractele de vânzare cumpărare.

Subsumat motivului de casare reglementat de pct. 6 al art. 488 C. proc. civ., recurenta-reclamantă susține, în esență, că în soluționarea excepției prescripției dreptului material la acțiune, prezintă relevanță și litigiile aflate pe rolul instanțelor de judecată în perioada 15 februarie 2010 (data notificării de reziliere a contractului) - 16 noiembrie 2012 (data la care a fost pronunțată Decizia nr. 4328 din 6 noiembrie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în Dosarul nr. x/2010).

Or, din această perspectivă, instanța de apel nu a analizat toate aspectele și nu a motivat decizia recurată în ceea ce privește considerentele pentru care a menținut soluția instanței de fond prin care a fost admisă excepția prescripției dreptului material la acțiune.

Sub un ultim aspect, recurenta-reclamantă consideră că, în speță, sunt îndeplinite condițiile atragerii răspunderii civile a intimatei-pârâte B., respectiv: existența unei fapte ilicite - abuzul de drept în executarea contractului; existența unui prejudiciu; existența legăturii de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu; existența vinovăției.

Intimata-pârâtă B. S.A. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat, în esență, respingerea recursului.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ., soluția preconizată fiind aceea de anulare a recursului, motivat de împrejurarea că acesta a fost declarat cu depășirea termenului imperativ reglementat de art. 485 alin. (1) C. proc. civ.

Prin încheierea din 25 octombrie 2017 a fost încuviințat, în unanimitate raportul asupra admisibilității în principiu a recursului și s-a dispus comunicarea acestuia părților, potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Prin punctul de vedere la raportul întocmit în cauză, recurenta - reclamantă a invocat înscrierea în fals cu privire la procesul-verbal din 3 ianuarie 2017 vizând comunicarea deciziei atacate, susținând, în esență, că decizia atacată i-a fost comunicată, personal, la data de 9 ianuarie 207.

Prin încheierea din 14 februarie 2018 pronunțată de Înalta a Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, a fost respinsă cererea de înscriere în fals, apreciindu-se că motivele arătate nu se încadrează în dispozițiile art. 304 C. proc. civ. și, constatându-se că recursul este admisibil în principiu, că sunt întrunite dispozițiile art. 493 alin. (7) din Codul de proceduri civilă, s-a stabilit termen pentru soluționarea recursului la data de 18 aprilie 2018, cu citarea părților.

În ședința publică de la 18 aprilie 2018, reprezentantul intimatei-pârâte a depus cerere de amânare a judecării cauzei pentru imposibilitatea de prezentare a apărătorului titular, concluzii scrise prin care a invocat excepția tardivității recursului, precum și o cerere de înscriere în fals împotriva înscrisului constând în adresa din 9 ianuarie 2017 emisă de Oficiul Poștal Municipal București - Oficiul Poștal București 4.

La termenul 18 aprilie 2018 cauza a fost amânată pentru 13 iunie 2018, la solicitarea reprezentantului ales al intimatei-pârâte și, totodată, pentru a da posibilitatea recurentei să ia la cunoștință de conținutul cererii de înscriere în fals împotriva înscrisului constând în adresa din 9 ianuarie 2017 emisă de Of. Poștal București Sector 4, fiind prorogată discutarea excepției tardivității invocată la acel termen de judecată.

La termenul din 13 iunie 2018, Înalta Curte de Casație și Justiție, în raport cu prevederile art. 304 C. proc. civ., a respins cererea de înscriere în fals împotriva înscrisului constând în adresa din 9 ianuarie 2017 emisă de Of. Poștal București Sector 4.

Preliminar, se reține că, deși în cuprinsul raportului întocmit în cauză soluția preconizată a fost aceea de anulare a recursului, față de împrejurarea că acesta a fost declarat cu depășirea termenului imperativ reglementat de art. 485 alin. (1) C. proc. civ., prin încheierea din 14 februarie 2018 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, s-a constatat că recursul este admisibil în principiu, că sunt întrunite dispozițiile art. 493 alin. (7) din Codul de procedură civiă, fiind stabilit termen pentru soluționarea recursului, în ședință publică.

Astfel, în condițiile în care prin raportul întocmit în cauză s-a reținut tardivitatea recursului, față de împrejurarea că acesta a fost declarat cu depășirea termenului imperativ reglementat de art. 485 alin. (1) C. proc. civ., părțile au depus puncte de vedere sub acest aspect, iar prin încheierea interlocutorie din 14 februarie 2018 s-a acordat termen pentru soluționarea recursului, este evident că la acest moment nu se mai poate reveni asupra excepției tardivității invocată de intimată după depășirea procedurii de filtru.

Pentru considerentele expuse, va fi respinsă excepția tardivității invocată de intimata-pârâtă prin concluziile scrise depuse la termenul de judecată din 18 aprilie 2018, termen acordat pentru soluționarea recursului.

Înalta Curte, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată în raport de criticile formulate și temeiurile de drept invocate, ținând cont și de apărările intimatei formulate prin întâmpinare, constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce urmează:

În speță, instanța de apel a verificat aplicarea legii de către instanța de fond, raportat la scopul urmărit prin promovarea acțiunii (obligarea pârâtei la repararea pierderii suferite prin vânzarea energiei electrice la un preț mediu per MWh sub costul de producție pentru 1 MWh și a beneficiului nerealizat pentru perioada 1 ianuarie 2011 - 31 decembrie 2011), în limitele în care apelanta-reclamantă a înțeles să învestească instanța de control judiciar și să-și argumenteze susținerile, ținând cont și de apărările formulate de pârâtă, iar faptul că soluția pronunțată nu a corespuns voinței recurentei, nu reprezintă un motiv de nelegalitate care să conducă la casarea decizie recurate, conform art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Este de necontestat că instanțele au datoria de a se pronunța numai asupra a ceea ce s-a cerut, or, în acest sens a procedat și Curtea de Apel București, cu respectarea principiul disponibilității.

În limitele învestirii, instanța de apel a analizat și a constatat în mod legal că perioada pentru care reclamanta a solicitat repararea pierderii suferite și a beneficiului nerealizat a fost indicată, atât în cererea de chemare în judecată, cât și în precizarea acesteia, ca fiind 1 ianuarie 2011 - 31 decembrie 2011.

Astfel, contrar celor susținute de recurenta-reclamantă (inclusiv în cuprinsul cererii de recurs), pretențiile solicitate a fi acordate prin cel de al doilea capăt de cerere nu au fost formulate în legătură cu perioada 1 ianuarie 2011 - 31 mai 2012.

În acest context, s-a arătat cu justețe că documentele anexate cererii de chemare în judecată nu sunt de natură a modifica obiectul acțiunii cu care a fost învestită instanța, ci pot fi utilizate doar în scop probatoriu pentru susținerea celor pretinse prin petit.

Din cuprinsul cererii introductive, a rezultat că reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata beneficiului nerealizat de A. prin vânzarea cantității totale de 156.412 MWh, cantitate contractată și livrată pe întreg anul 2011, nicidecum pe anul 2012, împrejurare afirmată chiar și în cuprinsul Notei nr. 7 din Raportul Corpului de Control al A. S.A.

Tot în contextul nerespectării principiului disponibilității, recurenta a criticat hotărârea atacată motivat de împrejurarea că instanța de apel, în mod greșit, a reținut că acțiunea s-a întemeiat exclusiv pe dispozițiile art. 8 din contractul nr. x/2003 încheiat între părțile litigante, iar nu pe întregul contract.

Or, trecând peste faptul că instanța de apel nu a statuat în vreun fel că acțiunea reclamantei s-a întemeiat exclusiv pe dispozițiile art. 8 din contract, critica recurentei în acest sens este lipsită de justificare, întrucât nu are consecințe asupra soluției vizând excepția prescripției dreptului material la acțiune.

Contrar susținerilor recurentei, ambele instanțe au aplicat corect dispozițiile Decretului nr. 167/1958, incidente în cauză, iar criticile vizând momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție a dreptului material la acțiune, precum și cele referitoare la greșita reținere a excepției prescripției dreptului material la acțiune sunt nefondate, nefiind incident nici motivul de casare instituit de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Conform art. 201 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., prescripțiile începute și neîmplinite la data intrării în vigoare a C. civ. sunt și rămân supuse dispozițiilor legale care le-au instituit.

În interpretarea acestor dispoziții legale, Înalta Curte de Casație și Justiție a pronunțat Decizia nr. 1/2014 în recursul în interesul legii prin care a statuat că:

" în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 5, art. 201 și art. 223 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ. și ale art. 6 alin. (4), art. 2.512 și art. 2.513 din Legea nr. 287/2009 privind C. civ., prescripțiile extinctive începute anterior datei de 1 octombrie 2011, împlinite ori neîmplinite la aceeași data, rămân supuse dispozițiilor art. 18 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă, republicat, astfel încât atât instanțele de judecată, din oficiu, cât și părțile interesate pot invoca excepția prescripției extinctive, indiferent de stadiul procesual, chiar în litigii începute după 1 octombrie 2011".

Având în vedere data încheierii contractului între părțile litigante, respectiv 28 martie 2003 (anterior intrării în vigoare a Noului C. civ.), raportat la prevederile art. 102 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., conform cărora Contractul este supus dispozițiilor legii în vigoare la data când a fost încheiat în tot ceea ce privește încheierea, interpretarea, efectele, executarea și încetarea sa" rezultă că prezentei cauze îi sunt aplicabile prevederile vechiul C. civ. (în ceea ce privește încheierea, interpretarea, modificarea, încetarea contractului) și implicit ale Decretului nr. 167/1958 (în ceea ce privește prescripția extinctivă rezultată din derularea contractului).

Demersul judiciar al reclamantei a avut la bază controlul efectuat de Curtea de Conturi a României la A. în perioada 8 septembrie - 17 decembrie 2014, prin Raportul Curții de Conturi reținându-se că prin vânzarea energiei electrice în baza contractului nr. x CE din 28.03.2003, încheiat cu pârâta S.C. B. S.A., la un preț de vânzare sub costul de producție, reclamanta a înregistrat în 2011 pierderi în sumă de 6.361.296 RON.

Se constată caracterul nefondat al susținerilor recurentei-reclamante prin care pretinde aplicarea în cauză a dispozițiilor Noului C. civ. raportat la faptul că, la momentul intrării în vigoare a dispozițiilor acestei legi, termenul de prescripție nici nu începuse să curgă, în opinia sa, termenul de prescripție a dreptului material la acțiune începând să curgă de la data întocmirii Raportului Curții de Conturi nr. x din 17 decembrie 2014.

Paguba reclamată constând atât în pierderea efectivă (suferită prin vânzarea energiei electrice la un preț mediu sub costul de producție al acesteia), cât și sub forma beneficiului nerealizat (reprezentat de contravaloarea diferenței dintre prețul mediu ponderat de pe piața contractelor bilaterale și costul mediu de producție sau prețul mediu pe contract, la care a fost vândută energia electrică), vizează perioada 1 ianuarie 2011 - 31 decembrie 2011.

Data la care începe să curgă termenul de prescripție este data procedurii prejudiciului în patrimoniul recurentei, și nicidecum data constatării de către auditorii publici externi din cadrul Curții de Conturi a României a unei abateri care a condus la prejudicierea societății reclamante.

Cum în mod legal a reținut și instanța de apel, Curtea de Conturi exercită o funcție de control asupra modului de formare, de administrare și de întrebuințare a resurselor financiare ale statului și ale sectorului public (art. 1 din Legea nr. 94/1992), constatând încălcări ale normelor legale, iar faptul că prin raportul întocmit Curtea a stabilit în sarcina reclamante obligația de a recupera prejudicii în legătură cu contractul părților, în considerarea prevederilor art. 33 alin. (3) din Legea nr. 94/1992, este lipsit de relevanță, atât timp cât cauza acțiunii este nemijlocit legată de executarea contractului.

Au fost analizate susținerile reclamantei raportat la posibilitățile pe care le avea pentru cunoașterea pagubei, cât și a celui care răspunde de aceasta, concluzionându-se în mod corect că recurenta-reclamantă putea cunoaște atât paguba, cât și pe cel care răspunde de aceasta cel târziu la data finalizării exercițiului financiar anual 2011 (31 decembrie 2011), respectiv cu mult înainte de comunicarea Raportului de control.

De altfel, criticile recurentei-reclamante nu au vizat o presupusă necunoaștere a celui care răspunde de pagubă, acesta fiind în mod evident co-contractantul (respectiv intimata-pârâtă), persoana acestuia fiind cunoscută încă de la momentul încheierii contractului.

Prin urmare, s-a reținut în mod legal aplicabilitatea în cauză a dispozițiilor art. 8 din Decretul nr. 167/1958, conform cărora prescripția dreptului la acțiunea în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea.

Recurenta nu poate pretinde că nu a cunoscut paguba până la data întocmirii raportului de control al Curții de Conturi nr. x din 17 decembrie 2014, care a statuat condițiile și împrejurările producerii prejudiciului în patrimoniul societății.

Această susținere echivalează cu invocarea propriei culpe, în condițiile în care, cuantificarea diferenței dintre prețul contractual și costul de producție, respectiv dintre prețul contractual și prețul mediu ponderat ar fi trebuit să fie cunoscute reclamantei anterior activităților de control și evaluare, cel mai târziu la data finalizării exercițiului financiar anual 2011 (31 decembrie 2011).

De altfel, întreaga motivare cu privire la momentul de la care începe să curgă, în opinia recurentei, termenul de prescripție a dreptului material la acțiune, este construită prin invocarea propriei culpe.

Or, potrivit adagiului latin:

"nemo auditor propriam turpitudinem allegans" (nimeni nu poate invoca în susținerea intereselor sale propria sa culpă), nimeni nu poate să obțină foloase invocând propria sa vină, incorectitudine și nici să se apere valorificând un asemenea temei.

În altă ordine de idei, prevederile art. 2.523, respectiv cele ale art. 2.528 din Noul C. civ. nu cuprind nicio diferență de substanță în ceea ce privește momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție în repararea pagubei cauzate printr-o faptă ilicită, întrucât și noile dispoziții prevăd același termen de prescripție, precum și aceleași momente de la care termenul începe să curgă, respectiv data la care păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cale care răspunde de aceasta, sub acest aspect instanța de apel reținând cu justețe ca fiind formală distincția pe care reclamanta o face între regimul juridic aplicabil executării contractului anterior ori ulterior intrării în vigoare a Noului C. civ.

Sunt nefondate și criticile privind lipsa motivării deciziei de către instanța de apel, având în vedere că au fost expuse în cuprinsul considerentelor hotărârii atacate toate argumentele are au condus la pronunțarea soluției, cu luarea în considerare a temeiurilor de drept ale cererii de chemare în judecată, precum și a dispozițiilor legale aplicabile, așa încât nici motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. și invocat de recurentă nu-și găsește incidența.

Argumentat și legal motivat, instanța de apel a reținut cu justețe că litigiile la care face referire reclamanta nu sunt de natură să întrerupă sau să suspende prescripția și nici să determine un alt moment pentru începerea cursului prescripției, în condițiile în care acțiunile au fost promovate de pârâta din prezentul litigiu, astfel că reclamanta nu le poate valorifica pentru a-și justifica propria pasivitate.

În ceea ce privește data întocmirii Raportului asupra cauzelor și împrejurărilor care au condus la insolvența reclamantei A. S.A., publicat în Buletinul Procedurilor de Insolvență nr. 11723 din 27 august 2012, instanța de apel, în concordanță cu cele reținute de instanța de fond a concluzionat că nici acesta nu poate fi momentul de la care curge termenul de prescripție. Faptul că prin acest raport au fost indicate contractele bilaterale de furnizare a energiei electrice drept cauză, printre altele, a stării de insolvență, nu înlătură premisele legale care determină concluzia că partea reclamantă avea toate reperele necesare formulării acțiunii anterior întocmirii Raportului de către administratorul judiciar.

Așa fiind, în condițiile în care, cursul prescripției nu a fost întrerupt sau suspendat, iar termenul de prescripție general de trei ani calculat de la 31 decembrie 2011 (data finalizării exercițiului financiar anual 2011 și la care reclamanta ar fi trebuit să cunoască paguba) a fost depășit în raport de data formulării acțiunii ce formează obiectul prezentului litigiu (9 aprilie 2015), Înalta Curte de Casație și Justiție va înlătura criticile recurentei care vizează greșita soluționare a excepției prescripției dreptului la acțiune.

În raport de reținerea corectă a instanței de apel vizând soluționarea cauzei pe excepția prescripției dreptului material la acțiune, Înalta Curte de Casație și Justiție apreciază că susținerile vizând fondul cauzei nu pot forma obiectul judecății.

Este de amintit că în ceea ce privește reglementarea unor termene, fie de prescripție, fie de decădere, pentru sesizarea unei instanțe, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a considerat că este o caracteristică comună tuturor statelor europene și corespunde unei finalități importante, anume garantarea securității juridice, prin punerea oricărei persoane la adăpost de plângeri tardive, care de multe ori nu pot avea decât un caracter șicanatoriu, precum și prin preîntâmpinarea erorilor judecătorești, în situația în care instanțele ar trebui să se pronunțe asupra evenimentelor îndepărtate în timp, greu de probat (CEDO, Stubbings ș.a. c. Marea Britanie, hotărârea din 22 octombrie 1996, § 51).

Pentru rațiunile înfățișate, constatând că nu sunt incidente motivele de nelegalitate prevăzut de dispozițiile art. 488 pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ. și invocate de recurenta-reclamantă, decizia recurată fiind la adăpost de orice critică, Înalta Curte de Casație și Justiție, cu aplicarea dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., văzând și prevederile art. 499 C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.A. împotriva Deciziei civile nr. 1391/A/2016 din 20 septembrie 2016 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, menținând decizia recurată, ca fiind legală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția tardivității recursului, invocată de intimata-pârâtă S.C. B. S.A.

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.A. împotriva Deciziei civile nr. 1391/A/2016 din 20 septembrie 2016 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 13 iunie 2018.

Procesat de GGC - MM