ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2116/2018

Ședința publică din data de 23 mai 2018

Deliberând asupra recursurilor, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la data de 18 aprilie 2014, sub număr de dosar x/2014, reclamanta S.C. A. S.A., în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.A., a solicitat instanței să dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 2.720.903,71 RON, din care suma de 2.720.663,71 RON reprezintă energie electrica furnizată și neachitată, suma de 90.00 RON reprezintă valoare taxa radio și suma de 150.00 RON reprezintă valoare taxa TV, precum și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată, din care suma de 30,814.04 RON reprezintă taxa judiciară de timbru aferentă.

Pârâta S.C. B. S.A. a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune al reclamantei pentru pretențiile acesteia care depășesc 3 ani anteriori formulării cererii de chemare în judecată și a solicitat respingerea acestei pretenții, ca fiind prescrise.

Prin încheierea din 4 decembrie 2014, Tribunalului București a admis excepția prescripției dreptului la acțiune pentru debitul aferent perioadei 02.10.2009 - 17.04.2011, pentru considerentele cuprinse în încheierea de ședință de la acea dată. Considerentele au vizat, în esență, că momentul începerii cursului prescripției se raportează la dispozițiile art. 12 din Decretul nr. 167/1958; că dreptul la acțiune s-a născut la momentul consumului, așa încât termenul de prescripție de 3 ani trebuie calculat anterior introducerii acțiunii.

Prin sentința nr. 1338 din 3 martie 2016 pronunțată de Tribunalul București s-a dispus majorarea onorariului de expert, s-a respins ca prescrisă cererea reclamantei aferentă pretențiilor pentru perioada 2.10.2009 - 17.04.2011, s-a admis în parte cererea și a fost obligată pârâta să plătească reclamantei suma de 1.412.771,74 RON diferență contravaloare energie electrică aferentă perioadei 18.04.2011-1.01.2013 și suma de 17.732,71 RON cheltuieli de judecată

Împotriva acestei sentințe au declarat apel ambele părți.

Prin decizia nr. 376/2017 din 24 februarie 2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, au fost respinse ca nefondate ambele apeluri formulate de apelanta-pârâtă S.C. B. S.A. împotriva sentinței civile nr. 1338 din 3 martie 2016 și a încheierii de la termenul din 28 ianuarie 2016 (încheiere de dezbateri), precum și de către apelanta-reclamantă S.C. A. S.A., împotriva sentinței civile nr. 1338 din 3 martie 2016 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă.

În termen legal, împotriva deciziei nr. 376/2017 din 24 februarie 2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, atât reclamanta S.C. A. S.A., cât și pârâta S.C. B. S.A. au declarat recurs.

Recurenta - reclamantă S.C. A. S.A. a invocat dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, modificarea în tot a deciziei recurate în sensul respingerii excepției prescripției extinctive și al obligării pârâtei la plata sumei de 1.308.131,97 RON reprezentând pretenții aferente perioadei 02.10.2009 - 17.04.2011.

Recurenta - reclamantă susține, în esență, că instanța de apel a dat o interpretare greșită dispozițiilor legale care reglementează prescripția extinctivă cu privire la începutul curgerii termenului general de prescripție de 3 ani, stabilit de dispozițiile art. 3 alin. (1) coroborat cu dispozițiile art. 7 din Decretul nr. 167/1958 aplicabil speței, raportat la exercitarea dreptului la acțiune având un obiect patrimonial aparținând reclamantei.

Critică pentru nelegalitate interpretarea instanței de control judiciar care a generat aplicarea greșită în speță a normelor de drept material raportat la considerentul că întreg raționamentul instanței a avut ca fundamentare natura juridică de vânzare-cumpărare, vădit eronată, acordată de către instanță contractului de furnizare dintre părți. Or, furnizarea energiei electrice chiar dacă ar putea fi asemuită unei vânzări-cumpărări, astfel cum este aceasta descrisă în cuprinsul dispozițiilor art. 1294 și urm. C. civ. de la 1864, este totuși diferită de această operațiune juridică existând reglementare specială aplicabilă, atât la nivelul legislației primare, cât și reglementari secundare emise de către ANRE (Legea energiei electrice nr. 13/2007, act normativ aplicabil la data încheierii contractului, care a fost abrogată prin Legea energiei electrice și a gazelor naturale nr. 123/2012 și Regulamentul de furnizare a energiei electrice la consumatori aprobat prin H.G. nr. 1007/2004, act normativ aplicabil la data încheierii si respectiv încetării contractului dintre părți, acte normative care reglementează printre altele și efectele contractelor de furnizare a energiei electrice.)

Așadar, cu privire la începutul curgerii termenului de prescripție, apreciază că, în speță, sunt incidente dispozițiile art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 coroborat cu dispozițiile aplicabile în legislația specială și în contractul încheiat între părți.

În acest sens, contrar celor reținute de către instanța de control judiciar, arată că părțile au convenit faptul că Furnizorul va furniza toată cantitatea de energie consumată efectiv de către Client, iar acesta din urma va plăti pentru energia electrică efectiv consumată, în sensul dispozițiilor art. 2.1 si 2.2 din contract. Părțile au stabilit de asemenea că în fiecare lună contractuală Clientul plătește Furnizorului contravaloarea energiei electrice furnizate, în sensul dispozițiilor art. 5 din contract, iar Furnizorul va emite pe întreaga durată de derulare a contractului, lunar, dar nu mai târziu de 5 zile financiare după încetarea fiecărei luni contractuale, o factură cu suma care trebuie plătită de Client pentru luna contractuală anterioară în conformitate cu dispozițiile art. 6 din contract.

Astfel, cu privire la momentul nașterii dreptului la preț, contrar reținerilor instanței de control judiciar, acesta este determinat de factura fiscală pe care reclamanta o emite în 5 zile financiare după încetarea fiecărei luni contractuale pentru consumul efectuat în luna anterioară.

Așadar, momentul nașterii dreptului la acțiune este reprezentat de factura fiscală emisă de reclamantă. Cu privire la acest moment, reclamanta a emis la data de 05.12.2012 factura fiscala seria x, moment care reprezintă data certitudinii dreptului de creanță, iar exigibilitatea acestuia s-a produs la data scadenței, respectiv 04.01.2013, care reprezintă termenul de început al curgerii prescripției extinctive în speță. În opinia recurentei acela este termenul de la care începe să curgă prescripția dreptului la acțiune, fără a avea în vedere perioada de recalculare raportat la data introducerii acțiunii.

Raportat la sancționarea recurentei - reclamante de către instanța de apel cu privire la pasivitatea în care s-ar fi aflat în toată perioada contractuală, învederează faptul că neconcordanța sesizată nu putea fi nici măcar avută în vedere la modul ipotetic de reclamantă, neputând fi depistată în lipsa intervențiilor în grupul de măsurare, intervenții care nu se justificau pe parcursul derulării contractului de furnizare, neexistând obligații legale în sarcina furnizorului în sensul verificării grupurilor de măsurare.

Totodată, mai arată recurenta, contrar celor reținute de către instanța de apel, pârâta și-a asumat obligația plății energiei electrice efectiv consumate dar nu a și executat această obligație, iar pentru această nerespectare a dispozițiilor contractuale a fost sancționată reclamanta, fiindu-i atribuita vinovăția față de stabilirea cantității de energie electrică ce a fost livrată pârâtei, reclamanta fiind astfel obligată să suporte consecințele unui consum efectuat dar neachitat.

De aceea, raportat la partea de pretenții pentru care s-a admis excepția prescripției, recurenta -reclamantă consideră că această defalcare nu ar trebui avută în vedere de către instanța de judecată, întrucât prescripția extinctivă nu poate opera asupra unei creanțe care nu a existat la data de 18.04.2011 (trei ani anteriori introducerii acțiunii la instanța de fond) și nici anterior, nefiind vorba de un drept de creanța născut în patrimonial reclamantei la data respectivă.

Recurenta - pârâtă S.C. B. S.A. și-a întemeiat recursul pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel.

În dezvoltarea recursului, recurenta - pârâtă a formulat, în esență, următoarele motive de casare subsumate pct. 8 al art. 488 C. proc. civ.:

- înlăturarea fără temei legal a Contractului și deci a efectelor referitoare la forța obligatorie a clauzelor contractuale privitoare la suportarea costului energiei electrice pe perioade anterioare în care se impuneau corecții sau regularizări, precum și a celor privitoare la completarea cu reglementările ANRE; având în vedere aplicarea greșită a principiului forței obligatorii a contractelor prevăzut de art. 969 C. civ. de la 1864 prin decizia recurată, se impune admiterea recursului, casarea deciziei si trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de apel, care, făcând aplicarea legală a art. 15 lit. e) din Contract poate obliga pârâta B. doar la plata contravalorii diferenței rezultată din aplicarea constantei 6000K pe luna septembrie 2012 - luna anterioară constatării necesității efectuării corecției, care este octombrie 2012 (procesul-verbal nr. x/10 octombrie 2012).

- în mod eronat curtea de apel a considerat că nu se aplică situației de fapt legislația secundară și terțiară a ANRE - Procedura pentru calculul energiei electrice care se facturează în situația defectării grupului de măsurare, aprobată prin Ordinul ANRE nr. 18/26 aprilie 2005 - precum și a altor normative tehnice ce stabilesc modul de punere în funcțiune, programarea, verificarea grupurilor de măsurare;

- ignorarea scopului și rațiunilor reglementarilor ANRE, care aveau în vedere protecția consumatorului (inclusiv a celui industrial) în cazul constatării defecțiunilor la grupurile de măsurare sau a unor diferențe de facturare, prin limitarea perioadei anterioare pentru care furnizorul de electricitate poate solicita contravaloarea energiei consumate și aplicare eronată a termenului de general de prescripție de trei ani pentru asemenea pretenții;

- greșita înlăturare a limitării răspunderii pârâtei, în subsidiar, la perioada de refacturare pentru situația consumului fraudulos de șase luni, în virtutea principiului de drept potrivit căruia eroarea nu poate fi sancționată mai sever decât frauda.

De asemenea, recurenta - pârâtă susține că prin modul în care s-a apreciat asupra raportului de transformare așa-zis real, la care ar fi trebuit să funcționeze grupul de măsurare de la instalația electrică a pârâtei, instanța de apel a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității, motiv de casare prevăzut de art. 488 pct. 5 C. proc. civ.

Arată că această apreciere a fost efectuată fără a se solicita opinia unui expert de specialitate, conform art. 330 C. proc. civ., deși problema pe care instanța a considerat, de asemenea eronat, că trebuie să o lămurească, era o chestiune de ordin pur tehnic, iar nu juridic, iar pe de alta parte în contra înscrisurilor aflate la dosarul cauzei si necontestate de părți.

Recurenta - pârâtă S.C. B. S.A. a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului declarat de reclamantă, ca nefondat.

Recurenta - reclamantă S.C. A. S.A. a depus întâmpinare prin care a invocat excepția nulității recursului declarat de recurenta - pârâtă.

De asemenea, recurenta - reclamantă a depus răspuns la întâmpinarea formulată de recurenta - pârâtă, solicitând înlăturarea ca nefondate a apărărilor recurentei - pârâte, admiterea recursului său astfel cum a fost formulat și obligarea recurentei - pârâte la plata cheltuielilor de judecată reprezentând taxa judiciară de timbru în apel și în recurs, anexând în probațiune lista de creanță pentru contractul nr. x/30.09.2009.

Recurenta - pârâtă S.C. B. S.A. a formulat răspuns la întâmpinarea depusă de recurenta - reclamantă solicitând respingerea excepției nulității invocată de recurenta - reclamantă, ca nefondată.

Înalta Curte de Casație și Justiție a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursurilor în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., prin raport constatându-se că recursul declarat de reclamantă este admisibil, iar cererea de recurs formulată de pârâtă nu îndeplinește cerințele de formă prevăzute la art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ.

Prin încheierea din camera de consiliu de la data de 15 noiembrie 2017, potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ., s-a dispus comunicarea către părți a raportului întocmit în cauză.

Recurenta-pârâtă S.C. B. S.A. a depus punct de vedere la raport, prin care a susținut, în esență, că motivele invocate se încadrează în punctele 5 și 8 ale art. 488 C. proc. civ., invocate în cuprinsul cererii de recurs.

Prin încheierea din 14 martie 2018, constatându-se că recursul reclamantei este admisibil în principiu și că sunt întrunite dispozițiile art. 493 alin. (7) din Codul de procedură civilă, s-a stabilit termen pentru soluționarea recursului declarat de reclamanta S.C. A. S.A., la data de 23 mai 2018, cu citarea părților, pentru acest termen fiind prorogată soluționarea recursului declarat de pârâta S.C. B. S.A.

Înalta Curte, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată în raport de criticile formulate, constată că recursul declarat de reclamanta S.C. A. S.A. este nefondat, pentru considerentele ce urmează:

Recursul reclamantei vizează exclusiv menținerea soluției de către instanța de apel asupra prescripției dreptului material la acțiune în ceea ce privește suma de 1.308.131,97 RON reprezentând pretenții aferente perioadei 02.10.2009 - 17.04.2011.

Se observă că problema de drept care se ridică în soluționarea excepției prescripției dreptului material la acțiune nu vizează durata termenului de prescripție ori temeiul juridic al acestuia, sub aceste aspecte atât părțile, cât și instanțele de fond fiind de acord că este vorba despre termenul de prescripție de 3 ani prevăzut de prevederile art. 3 din Decretul nr. 167/1954, aplicabil speței față de prevederile art. 6 alin. (4) C. proc. civ. coroborate cu art. 201 din Legea nr. 71/2011, conform căruia prescripțiile începute și neîmplinite la data intrării în vigoare a C. civ. sunt și rămân supuse dispozițiilor legale care le-au instituit.

Ceea ce susține recurenta-reclamantă, în contradicție cu motivarea instanțelor de fond, este momentul de la care a început să curgă termenul de prescripție de 3 ani prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958, respectiv data nașterii dreptului material la acțiune pentru plata contravalorii energiei furnizate suplimentar de ceea ce s-a achitat, în condițiile în care reclamanta a descoperit o eroare de măsurare a contorului.

În acest context, recurenta apreciază că prescripția extinctivă a început să curgă de la 04.01.2013, respectiv de la data la care a devenit exigibilă factura fiscală seria x emisă de reclamantă la 05.12.2012, moment care, în opinia sa, reprezintă data certitudinii dreptului de creanță.

Contrar susținerilor recurentei, ambele instanțe au aplicat corect dispozițiile Decretului nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă, și anume, prevederile art. 3 și art. 7 ale acestui act normativ, iar criticile recurentei sub aspectul greșitei admiteri a excepției prescripției dreptului la acțiune pentru pretențiile aferente perioadei 02.10.2009 - 17.04.2011 sunt nefondate.

Potrivit art. 7 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă, prescripția începe să curgă de la data la care se naște dreptul la acțiune sau dreptul de a cere executarea silită.

În speță, pretențiile reclamantei reprezintă prețul contractual al energiei electrice pretins furnizată de reclamantă și neachitată de către pârâtă, între părțile litgante fiind încheiat contractul de furnizare energie electrică 358I/30.09.2009.

În condițiile în care părțile nu au convenit un anume moment al nașterii dreptului la preț, acesta din urmă se naște pe măsura furnizării, dreptul de creanță născându-se la momentul efectuării prestației, iar nu de la momentul emiterii facturii fiscale, cum în mod greșit pretinde recurenta-reclamantă.

În mod legal, instanța de control judiciar a reținut că dreptul la preț nu se naște de la data la care reclamanta a luat la cunoștință de cantitatea reală de energie furnizată (adică de eroarea de facturare) și cu atât mai mult de la data facturării acestei cantități, deoarece izvorul obligației de plată constă, conform contractului care este obligatoriu pentru părți, în faptul obiectiv al furnizării, iar nu în elementul subiectiv al cunoașterii de către vânzător al cantității reale de marfă vândută.

Susținerile referitoare la calificarea juridică a contractului de furnizare a energiei electrice, respectiv că acesta este un contract special, reglementat de norme speciale, iar nu unul de vânzare-cumpărare nu sunt de natură să schimbe soluția sub aspectul prescripției dreptului la acțiune, întrucât normele speciale adoptate de ANRE în baza Legii energiei electrice nu vizează reguli speciale cu privire la prescripția extinctivă pentru consumul de energie electrică și, totodată, indiferent de calificarea convenției încheiată în cauză, este de necontestat că dreptul de creanță se naște la momentul efectuării prestației.

Contractul de furnizare a energiei electrice este un contract de vânzare special

Prin urmare, dreptul la acțiune pentru plata serviciului prestat (furnizarea energiei electrice) se naște lună de lună, pe măsura prestării.

Era în puterea reclamantului să măsoare și să factureze corect energia electrică furnizată lunar. Faptul că a descoperit după un timp îndelungat eroarea de măsurare nu o repune în termenul de prescripție prin emiterea unei noi facturi, pentru diferența de cantitate de energie electrică furnizată.

Așa fiind, în condițiile în care, cursul prescripției nu a fost întrerupt sau suspendat (necunoașterea de către vânzător a cantității reale de marfă livrată cumpărătorului datorată unei erori de măsurare/de interpretare a măsurătorilor nu reprezintă un motiv de întrerupere/suspendare a cursului termenului de prescripție), iar termenul de prescripție general de trei ani calculat de la momentul expirării termenului de plată pentru fiecare parte a prețului a fost depășit în raport de data formulării acțiunii ce formează obiectul prezentului litigiu (18 aprilie 2014), sunt nefondate criticile recurentei vizând greșita soluționare a excepției prescripției dreptului la acțiune în ceea ce privește suma de 1.308.131,97 RON reprezentând pretenții aferente perioadei 02.10.2009 - 17.04.2011.

Este de amintit că în ceea ce privește instituirea unor termene, fie de prescripție, fie de decădere, pentru sesizarea unei instanțe, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a considerat că este o caracteristică comună tuturor statelor europene și corespunde unei finalități importante, anume garantarea securității juridice, prin punerea oricărei persoane la adăpost de plângeri tardive, care de multe ori nu pot avea decât un caracter șicanatoriu, precum și prin preîntâmpinarea erorilor judecătorești, în situația în care instanțele ar trebui să se pronunțe asupra evenimentelor îndepărtate în timp, greu de probat (CEDO, Stubbings ș.a. c. Marea Britanie, hotărârea din 22 octombrie 1996, § 51).

Pentru rațiunile înfățișate, constatând că nu este incident motivul de nelegalitate prevăzut de dispozițiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ. și invocat de recurenta-reclamantă, decizia recurată fiind la adăpost de orice critică, Înalta Curte de Casație și Justiție, cu aplicarea dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., văzând și prevederile art. 499 C. proc. civ., va respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.A. împotriva deciziei nr. 376/2017 din 24 februarie 2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, ca nefondat, menținând decizia recurată, ca fiind legală.

Înalta Curte de Casație și Justiție, examinând cererea de recurs formulată de recurenta-pârâtă S.C. B. S.A. din perspectiva criticilor indicate, astfel cum acestea au fost circumscrise temeiurilor de drept invocate (art. 488 pct. 5 și 8 C. proc. civ.), reține inexistența motivelor de nelegalitate, în raport de reglementarea cuprinsă în art. 489 alin. (2) C. proc. civ., motiv pentru care, va admite excepția nulității recursului invocată de reclamanta S.C. A. S.A. și va anula recursul pârâtei pentru următoarele considerente:

Contrar celor susținute de recurenta-pârâtă, se constată că în argumentarea recursului au fost invocate formal dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., fără a se arăta în concret în ce constă nelegalitatea deciziei recurate din perspectiva textelor de lege indicate, iar dezvoltarea criticilor arătate în cuprinsul cererii de recurs nu face posibilă încadrarea acestora în niciunul dintre cazurile reglementate de pct. 1-8 ale textului de lege anterior menționat.

De altfel, chiar în cuprinsul punctului de vedere la raportul întocmit în cauză, pârâta a subliniat faptul că prin cererea de recurs a invocat încălcarea normelor de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității hotărârii atacate, conform pct. 5 al art. 488 C. proc. civ., raportat la faptul că: decizia atacată conține concluzii cu privire la o problemă de specialitate tehnică fără să recurgă la părerea unui expert; nu au fost administrate înscrisurile esențiale prevăzute de normele aplicabile în exploatarea unui echipament electric și care trebuiau întocmite de operatorul de rețea, pe baza cărora s-ar fi putut determina "constanta" la care ar fi trebuit să funcționeze contorul, dacă se considera necesară o asemenea analiză; instanța de apel a decis în contra constatărilor de fapt dintr-un înscris (procesul-verbal întocmit cu ocazia montării grupului de măsurare a energiei electrice) etc.

Este evident că motivul de casare prevăzut de pct. 5 al art. 488 C. proc. civ. a fost invocat doar cu scopul de a repune în discuție probele și de a solicita instanței de recurs să reconsidere stabilirea situației de fapt, ceea ce nu este permis în această fază procesuală.

Recursul este o cale nedevolutivă de atac, în cadrul căreia nu pot fi analizate critici privind temeinicia hotărârii pronunțate în apel, indiferent de gradul de nemulțumire al recurentei cu privire la modalitatea de analiză a probatoriului.

Din expunerea argumentelor evocate de recurenta-pârâtă rezultă cu evidență că s-au readus în discuție chestiuni de fond care depășesc sfera de analiză a motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 pct. 1-8 C. proc. civ.

Se observă că recurenta a relatat opinii despre dezlegările date împrejurărilor de fapt analizate de instanța de apel, ceea ce vizează, în realitate, netemeinicia deciziei atacate, criticile vizând exclusiv aspecte ce țin de modalitatea în care instanța a înțeles să-și argumenteze soluția adoptată în raport de stabilirea situației de fapt reținută în cauză.

De altfel, întreaga construcție a recursului pârâtei vizează exclusiv greșita stabilire a situației de fapt, ceea ce excedează acestei faze procesuale, iar faptul că se invocă motivele de nelegalitate prevăzute de pct. 5 și 8 ale art. 488 C. proc. civ., fără să se susțină o minimă argumentație în drept care să situeze criticile în sfera temeiurilor de casare reglementate expres de C. proc. civ., nu poate să atragă nicio analiză.

Întinderea controlului judiciar este condiționată de cuprinsul criticilor formulate prin cererea de recurs și de limitele conferite de dispozițiile legale, iar simpla nemulțumire a părții cu privire la soluția pronunțată, la modalitatea în care au fost administrate și analizate probele, precum și succinta relatare a situației de fapt nu pot constitui obiectul analizei instanței de recurs în raport de dispozițiile art. 488 C. proc. civ.

În considerarea celor ce preced, constatând că motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție, având în vedere și inexistența motivelor de ordine publică care să inducă aplicarea art. 489 alin. (3) C. proc. civ., va admite excepția nulității recursului declarat de recurenta-pârâtă S.C. B. S.A. și va anula recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. B. S.A. împotriva deciziei nr. 376/2017 din 24 februarie 2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, în temeiul art. 489 alin. (2) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.A. împotriva deciziei nr. 376/2017 din 24 februarie 2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Admite excepția nulității recursului declarat de recurenta-pârâtă S.C. B. S.A.

Anulează recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. B. S.A. împotriva deciziei nr. 376/2017 din 24 februarie 2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 23 mai 2018.