ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 845/2019

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Ilfov, secția Civilă, la 20 iunie 2014, sub nr. x/2014, reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.A., a solicitat obligarea acesteia la plata debitului în sumă de 211.388,04 RON, reprezentând contravaloarea facturilor emise în perioada 16.07.2012- 05.12.2012. În drept, au fost invocate prevederile art. 194 C. proc. civ., art. 969 C. civ., Regulamentul de furnizare a energiei electrice, aprobat prin H.G. nr. 1007/2004.

Prin sentința civilă nr. 2265 din 15 septembrie 2015 pronunțată de Tribunalul Ilfov, secția civilă, s-a admis cererea formulată de reclamanta A. S.A., iar pârâta S.C. B. S.A. a fost obligată să plătească reclamantei suma de 211.388,04 RON, reprezentând contravaloare facturi emise în perioada 16.07.2012-05.12.2012, precum și la plata cheltuielilor de judecată. În argumentarea acestei soluții, prima instanță a reținut în esență că acțiunea reclamantei A. S.A. este întemeiată, iar pârâta S.C. B. S.A. este obligată să plătească reclamantei suma de 211.388 RON, întrucât nota de constatare din data de 06.06.2012 și procesul-verbal de verificare din data de 13.06.2012 au fost semnate fără obiecțiuni de către reprezentantul pârâtei și că, prin raportul de expertiză tehnică judiciară efectuat de expert C. s-a constatat că facturarea s-a realizat în mod eronat cu constanta K=1 în loc de constanta K=40, context în care cantitatea de energie electrică consumată de pârâtă a fost recalculată corect de către reclamantă.

Împotriva sentinței civile nr. 2265 din 15 septembrie 2015 pronunțate de Tribunalul Ilfov, secția civilă a declarat apel pârâta S.C. B. S.A.. Prin decizia nr. 2248A din 7 decembrie 2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a fost admis apelul declarat de pârâta S.C. B. S.A. împotriva sentinței civile nr. 2265 din 15 septembrie 2015 pronunțate de Tribunalul Ilfov, secția Civilă, în dosarul nr. x/2014, fiind schimbată sentința atacată, în sensul admiterii excepției prescripției dreptului la acțiune și, în consecință, au fost respinse ca fiind prescrise pretențiile aferente perioadei 26.03.2009-01.07.2011. A fost respinsă în rest acțiunea, ca neîntemeiată. A fost obligată intimata-reclamantă A. S.A. să plătească apelantei-pârâte S.C. B. S.A. suma de 73.466,5 de RON, cu titlu de cheltuieli de judecată. Pentru a pronunța astfel, instanța de apel a reținut că, în raport cu data introducerii cererii de chemare în judecată - 01.07.2014 -, pretențiile aferente perioadei 26.03.2009-01.07.2011 sunt prescrise, în temeiul dispozițiilor art. 1, 3 și 12 din Decretul nr. 167/1958 privind prescripția extinctivă, norme aplicabile în cauză având în vedere că raportul juridic dedus judecății se află sub imperiul C. civ. de la 1865. Cu privire la pretențiile constând în contravaloarea energiei electrice consumate în perioada 02.07.2011-05.12.2012, instanța de apel a reținut că acțiunea reclamantei A. S.A. este neîntemeiată, întrucât probele de la dosar nu sunt de natură să formeze convingerea că pârâta S.C. B. S.A. a consumat cantitatea de energie pretinsă, conform recalculărilor făcute de reclamantă.

Împotriva deciziei nr. 2248A din 7 decembrie 2017 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a declarat recurs reclamanta A. S.A., în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului și casarea deciziei atacate. Recurenta-reclamantă A. S.A. a susținut în principal că excepția prescripției dreptului material la acțiune în ceea ce privește contravaloarea energiei electrice consumată în perioada de facturare x/2009-01.07.2011, menționată în factura nr. xMF 8074272/10.08.2012, a fost invocată din oficiu de către instanța de apel. Această excepție nu a fost pusă în discuția părților, astfel că s-au încălcat prevederile art. 224 C. proc. civ., dreptul la apărare consacrat de art. 13 C. proc. civ. și principiul contradictorialității reglementat de art. 14 din același cod. S-a mai arătat că instanța nu a comunicat reclamantei răspunsul expertului la obiecțiunile raportului de expertiză, astfel încât acestea să fie discutate în contradictoriu, fiind încălcate prevederile art. 224 C. proc. civ. Instanța de apel a dat o interpretare greșită dispozițiilor legale care reglementează prescripția extinctivă cu privire la momentul de la care începe să curgă termenul general de prescripție de 3 ani, reglementat de art. 3 alin. (1) coroborat cu art. 7 din Decretul nr. 167/1958. Recurenta-reclamantă A. S.A. a susținut că, privitor la momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție, sunt incidente prevederile art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, cât și dispozițiile aplicabile din legislația specială referitoare la furnizarea energiei electrice și contractul de furnizare a energiei electrice, respectiv Legea energiei electrice nr. 13/2007, Regulamentul de furnizare a energiei electrice aprobat prin H.G. nr. 1007/2004. S-a mai arătat că, în opinia recurentei-reclamante A. S.A., dreptul la acțiune al său se naște odată cu împlinirea termenului de scadență al fiecărei facturi fiscale în parte, data scadentă a facturii nr. xMF 8074272 fiind 20 august 2012, în condițiile în care potrivit art. 11 lit. a) din contractul-cadru, aprobat prin Decizia nr. 57/1999, consumatorul are obligația de a achita integral și la termen contravaloarea energiei electrice furnizate, în termen de 10 zile, conform art. 14 alin. (1) lit. a) din același contract-cadru. Totodată, împrejurarea că factura respectivă cuprinde o recalculare a consumului de energie electrică pentru perioada 26.03.2009-26.03.2012 nu are relevanță asupra momentului la care începe să curgă termenul de prescripție, în condițiile în care prevederile legale incidente și cele contractuale sunt cât se poate de clare. În opinia recurentei-reclamante data scadenței facturii - 20.08.2012 - reprezintă momentul de la care începe să curgă prescripția extinctivă, instanța de apel raportându-se în mod eronat la perioada de recalculare a energiei electrice coroborat cu data introducerii acțiunii. Raportat la partea de pretenții pentru care s-a admis excepția prescripției - 26.03.2009-1.07.2011- recurenta-reclamantă A. S.A. consideră că această departajare nu ar trebui avută în vedere de către instanța de judecată, întrucât prescripția extinctivă nu poate opera asupra unei creanțe care nu a existat la data de 1.07.2011 și nici anterior, nefiind vorba de un drept de creanță născut în patrimoniul reclamantei la data respectivă. În continuare s-a mai susținut că, instanța de apel nu a pus în discuția părților pretențiile aferente celorlalte facturi, rezumându-se la respingerea în rest a acțiunii, cu încălcarea dispozițiilor art. 224 C. proc. civ. Pe fondul cauzei, se apreciază de către recurenta-reclamantă că instanța de apel a făcut o aplicare greșită a normelor speciale incidente în cauză, referitoare la furnizarea energiei electrice, fiind incidente prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Sub acest aspect, recurenta-reclamantă a arătat că între părți a fost încheiat un contract cu respectarea prevederilor contractului-cadru de furnizare a energiei electrice la micii consumatori finali, industriali și similari, a Legii energiei electrice nr. 13/2007 și Regulamentului de furnizare a energiei electrice aprobat prin H.G. nr. 1007/2004. Modificarea puterii contractante putea fi efectuată și solicitată la solicitarea părții contractante - pârâta - numai prin încheierea unui act adițional la contractul de furnizare a energiei electrice. Or, în speță, intimata-pârâtă nu a făcut o astfel de solicitare și nici nu a făcut dovada contrară, respectiv dovada existenței vreunei solicitări ori încheierea vreunui act adițional. Apărările făcute în fața instanței de apel sub acest aspect au fost ignorate. O altă ciritică vizează cheltuielile de judecată acordate de către instanța de apel, recurenta-reclamantă solicitând reducerea onorariului de avocat acordat în cuantum de 64.800 de RON până la minimul rezonabil, în temeiul dispozițiilor art. 451 alin. (2) C. proc. civ. Se consideră de către recurenta-reclamantă că suma acordată cu acest titlu este vădit disproporționată față de volumul de muncă presupus de pregătirea apărării și, totodată, raportat la valoarea cauzei - 211.388,04 RON - dar și la complexitatea cauzei.

Intimata-pârâtă B. S.A. a solicitat respingerea recursului reclamantei și menținerea deciziei recurate ca fiind temeinică și legală, cu obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată. Privitor la criticile subsumate motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., s-a arătat că această excepție a prescripției dreptului material la acțiune a fost ridicată pentru prima dată la termenul din 8 iunie 2017 și a fost soluționată trei termene mai târziu, astfel că recurenta-reclamantă A. S.A. a avut timp suficient să-și pregătească apărarea și să fie prezentă la termenul la care au avut loc dezbaterile pe această excepție. Totodată, criticile subsumate motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. sunt nefondate și netemeinice, iar recurenta este în eroare cu privire la data și momentul de la care curge termenul de prescripție, instanța de apel făcând o corectă aplicare a normelor legale incidente. În combaterea criticilor vizând modul de soluționare a fondului cauzei, intimata-pârâtă a invocat nulitatea acestora, în raport cu dispozițiile art. 489 alin. (2) C. proc. civ.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul dispozițiilor art. 493 alin. (2) C. proc. civ. Prin încheierea din 16 octombrie 2018 a fost analizat raportul întocmit în cauză și s-a dispus comunicarea acestuia, potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ. Prin încheierea din 12 februarie 2019 a fost admis în principiu recursul declarat în cauză, iar în raport cu dispozițiile art. 493 alin. (7) C. proc. civ. a fost stabilit termen de judecată la data de 16 aprilie 2019.

Examinând recursul prin prisma motivelor invocate și a dispozițiilor legale incidente în materie, Înalta Curte urmează să-l respingă pentru următoarele considerente: Acțiunea reclamantei A. S.A. are ca obiect obligarea pârâtei B. S.A. la plata sumei de 211.388,04 de RON, reprezentând contravaloarea unor facturi fiscale emise în perioada 16.07.2012 - 05.12.2012, privind recalcularea consumului de energie electrică pentru perioada 26.03.2009-26.03.2012. În justificarea demersului său judiciar, reclamanta a invocat contractul de furnizare a energiei electrice nr. 3904-2311728 din 26 martie 1999 încheiat între părțile litigante, nota de constatare nr. x din 28 martie 2012 și a procesului-verbal de verificare nr. x din 25 martie 2012, precum și nota de constatare nr. x din 6 iunie 2012 și procesul-verbal de verificare nr. x din 6 iunie 2012, susținând în principal că suma de 211.388,04 de RON reprezintă o recalculare a cantității de energie electrică consumată, ce a fost calculată și facturată eronat cu factorul constanta K=1, în loc de K=40, cum ar fi fost corect potrivit convenției dintre părți. Drept urmare, au fost emise facturile fiscale nr. xMF 8074272/10.08.2012 în valoare de 205.311,48 RON, nr. 2MF 7335154/16.07.2012 în valoare de 149,91 RON, nr. 2MF 12189489/5.12.2012 în valoare de 5.926,65 RON. Instanța de apel, prin decizia ce face obiectul prezentului recurs, a apreciat că pretențiile reclamantei aferente perioadei 26.03.2009-01.07.2011 pentru care s-au emis facturi, ca urmare a unei recalculări a cantității de energie electrică consumate, sunt prescrise, conform dispozițiilor art. 1, 3 și 12 din Decretul nr. 167/1958, având în vedere data introducerii cererii de chemare în judecată - 01.07.2014. Totodată, cu privire la pretențiile aferente perioadei următoare, respectiv 02.07.2012 - 05.12.2012 s-a apreciat că nu sunt întemeiate. O primă chestiune supusă analizei vizează modul de soluționare a excepției prescripției dreptului material la acțiune, prin prisma căreia recurenta-reclamantă A. S.A. invocă încălcarea dispozițiilor art. 224 din C. proc. civ., art. 13 și 14 din același Cod, referitoare la dreptul la apărare și principiul contradictorialității, precum și greșita aplicare și interpretare a prevederilor art. 3 alin. (1) coroborat cu art. 7 din Decretul nr. 167/1958 privind prescripția extinctivă. Criticile sunt nefondate. În susținerea motivelor referitoare la încălcarea dispozițiilor art. 224, 13 și 14 din C. proc. civ., recurenta-reclamantă a arătat că excepția prescripției dreptului material la acțiune nu a fost pusă în discuția părților, fiind nesocotit dreptul la apărare și principiul contradictorialității. Această critică nu poate fi primită, întrucât în cadrul etapei cercetării apelului instanța a pus în discuția părților excepția prescripției dreptului material la acțiune. Astfel, din lucrările de la dosar rezultă că, la termenul de judecată din 8 iunie 2017, instanța de apel a invocat din oficiu excepția prescripției dreptului material la acțiune, excepție asupra căreia instanța a rămas în pronunțare ulterior, respectiv la 7 decembrie 2017, interval în cadrul căruia au mai fost alte două termene de judecată. La termenul invocării excepției, când, de altfel, a fost prorogată discutarea acesteia, procedura de citare a părților a fost legal îndeplinită, iar instanța nu are îndatorirea de a amâna cauza în cazul părții absente, în lipsa unei norme legale în acest sens, părțile având dreptul de a urmări desfășurarea și finalizarea procesului, potrivit dispozițiilor art. 10 din C. proc. civ. Părțile dispun de soarta procesului potrivit propriei voințe, iar una din formele de manifestare a acestui drept poate fi opțiunea de neprezentare la termenul de judecată. Pasivitatea manifestată de reclamanta A. S.A. nu trebuie mijlocită de instanță pe motivul necesității respectării unor principii fundamentale cum ar fi contradictorialitatea și dreptul la apărare, o asemenea conduită, fiind, cel mai adesea, de natură a conduce la perpetuarea interesului pârâtei în tergiversarea soluționării cauzei. Potrivit dispozițiilor art. 6 alin. (1) din C. proc. civ., orice persoană are dreptul la judecarea cauzei sale în mod echitabil, în termen optim și previzibil, de către o instanță independentă, imparțială și stabilită de lege. În acest scop, instanța este datoare să dispună toate măsurile permise de lege și să asigure desfășurarea cu celeritate a judecății. Procedând în sens contrar, judecătorul își depășește atribuțiile conferite de C. proc. civ. și limitele legale ale principiului contradictorialității. Totodată, din perspectiva încălcării principiului contradictorialității, recurenta-reclamantă A. S.A. reproșează instanței de apel faptul că nu a procedat la comunicarea răspunsului formulat de expert la obiecțiunile raportului de expertiză pentru a putea fi discutate în contradictoriu, însă fără a arăta în concret ce vătămare i s-a produs. În vederea respectării principiului contradictorialității, dispozițiile art. 14 alin. (2) din C. proc. civ. impun ca părțile să comunice actele de procedură în care se concretizează motivele de fapt și de drept care stau la baza pretențiilor și apărărilor lor, precum și dovezile în susținerea acestora. Actele procedurale prin care părțile își fac cunoscute reciproc și în timp util, direct sau prin intermediul instanței, după caz, a argumentelor ce stau la baza pretențiilor și apărărilor sunt: cererea de chemare în judecată, întâmpinarea, cererea reconvențională, obligativitatea comunicării acestora reprezentând premise și totodată garanții ale respectării principiului contradictorialității. Dispozițiile procedurale nu instituie în sarcina instanței de judecată obligativitatea comunicării tuturor înscrisurilor de la dosar administrate în materie probatorie din cadrul unui litigiu, în contextul în care părțile au posibilitatea de a lua la cunoștință de conținutul lor de la dosarul cauzei, față de obligația ce le revine în desfășurarea procesului, potrivit art. 10 C. proc. civ., astfel că asigurarea respectării principiului contradictorialității și a dreptului la apărare al părți nu este afectat. Principiul contradictorialității presupune faptul că toate elementele procesului trebuie supuse dezbaterii și discuției părților, că fiecare parte trebuie să aibă posibilitatea de a se exprima cu privire la orice element care ar avea legătură cu pretenția dedusă judecății, astfel că starea de pasivitate a recurentei-reclamante A. S.A. nu poate fi imputată instanței de judecată printr-o așa-zisă încălcare a unor principii fundamentale. Așadar, în cauză, nu poate fi reținută încălcarea prevederilor art. 224 din C. proc. civ. și o eventuală neacordare a posibilității părții reclamante de a pune concluzii asupra excepției prescripției dreptului material la acțiune, astfel cum eronat se susține de către recurenta-reclamantă. Cu privire la momentul de la care curge termenul prescripției a dreptului material la acțiune pentru pretențiile aferente perioadei 26.03.2009-01.07.2011, recurenta-reclamantă A. S.A. invocă interpretarea greșită a dispozițiilor art. 3 alin. (1) Decretul nr. 167/1958, apreciind că sunt incidente dispozițiile art. 7 alin. (1) din același act normativ, precum și încălcarea dispozițiilor aplicabile în legislația specială referitoare la furnizarea energiei electrice, Legea nr. 13/2007 și H.G. nr. 1007/2004, și contractul de furnizare a energiei electrice. Astfel, se apreciază de către recurenta-reclamantă că dreptul său la acțiune s-a născut la 20 august 2012, data împlinirii termenului de scadență a facturii nr. x din 10 august 2012, iar împrejurarea că factura cuprinde o recalculare a energiei electrice consumate pentru perioada 26.03.2009-26.03.2012 nu are relevanță asupra momentului de la care începe să curgă termenul de prescripție. Criticile sunt nefondate. Teza recurentei-reclamante potrivit căreia sunt aplicabile dispozițiile art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 privind prescripția extinctivă și, implicit, nu cele ale art. 12 din același act normativ nu poate fi reținută, întrucât dreptul de creanță al acesteia derivat din consumul de energie electrică de către pârâtă reprezintă o prestație periodică, care se acumulează cu fiecare perioadă de timp căreia îi corespunde, context în care prescripția dreptului la acțiune începe să curgă de la data la care fiecare prestație devine exigibilă. Situația de fapt expusă cu privire la neconcordanța modalității de calcul a energiei electrice consumate de către pârâtă, ce a condus la recalcularea energiei electrice consumate pentru perioada 26.03.2009-01.07.2011 și imputarea acesteia prin emiterea facturii nr. x MF 8074272 din 10 august 2012, nu este de natură să atragă incidența prevederilor art. 7 din Decretul nr. 167/1958, furnizarea energiei electrice având natura unei prestări de servicii succesive, fiind incidente dispozițiile art. 12 din Decretul nr. 167/1958, potrivit cărora dreptul la acțiune cu privire la fiecare din aceste prestațiuni se stinge printr-o prescripție deosebită. Așadar, la momentul formulării cererii de chemare în judecată în cauza pendinte - 01.07.2014 -, dreptul material la acțiune în ceea ce privește drepturile de creanță solicitate de recurenta-reclamantă pentru energia electrică consumată de intimata-pârâtă aferentă perioadei 26.03.2009 - 01.07.2011 era prescris, instanța de apel dând în mod corect eficiență dispozițiilor art. 1, 3 și 12 din Decretul nr. 167/1958. Nici criticile cu privire la soluția de respingere dată asupra pretențiilor aferente perioadei 02.07.2012 - 05.12.2012, prin prisma cărora se susține că pârâtei îi revenea sarcina probei cu privire la modificarea contractului, nu pot fi reținute. Sub un prim aspect, se observă că deși se invocă încălcarea și aplicarea greșită a legii, recurenta-reclamantă nu indică normele legale pretins a fi încălcate, argumentele acesteia conducând, în realitate, la un transfer al sarcinii probei ce îi revine ei, în calitate de reclamantă, în sarcina celeilalte părți. Or, sarcina probei revine celui care face o susținere în cursul procesului, astfel că reclamanta urma să probeze faptul generator al raportului juridic dintre ea și pârâtă, prin prezentarea contractului de furnizare a energiei electrice nr. 3904-2311729/26.03.1999 și a unor înscrisuri doveditoare care să susțină situația de fapt expusă cu privire la contoarul și constanta acestuia pentru a fi comparată cu baza de date, în contextul în care nici rapoartele de expertiză nu au relevat cu certitudine tipul și raportul de transformare al echipamentului de măsurare și dacă constanta de măsurare K la locul de consum din litigiu era de 1, așa cum apare în baza de date a reclamantei, sau de 40, conform notelor de constatare încheiate în cursul anului 2012. Doar simpla invocare a existenței acordului dintre părți și a unui consum de energie electrică la o constantă diferită de cea aflată în baza de date nu sunt suficiente pentru a pretinde obligarea părții adverse la plata unor facturi pentru pretinsa energie electrică consumată recalculată. Totodată, se constată că în mod eronat se afirmă de către recurenta-reclamantă A. S.A. că instanța de apel nu ar fi pus în discuția părților pretențiile aferente celorlalte facturi, respectiv cele ce fac obiectul recalculării energiei electrice consumate de pârâtă aferente perioadei 02.07.2011-26.03.2012, pretenții ce se regăsesc parțial în factura nr. xMF 8074272 din 10.08.2012, precum și facturile nr. xMF 7335154 din 16.07.2012, în valoare de 149,91 RON, și nr. 2MF 12189489 din 5.12.2012, în valoare de 5.926,65 RON. Faptul că nu au fost individualizate nu înseamnă că nu au fost avute în vedere la soluționarea cauzei. Cu privire la critica vizând cuantumul cheltuielilor de judecată acordate de către instanța de apel, respectiv suma de 64.800 de RON cu titlu de onorariu de avocat, recurenta-reclamantă solicitând instanței de recurs reducerea acestuia, se reține că reprezintă o chestiune de apreciere iar nu de legalitate, astfel că nu poate fi analizată prin intermediul recursului, nefiind circumscrisă motivului de nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocat în cauză. În consecință, în condițiile în care nu s-a demonstrat că instanța de apel a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității și nici încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, criticile întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ. vor fi respinse. Prin urmare, față de cele ce preced, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 497 C. proc. civ., va respinge recursul reclamantei A. S.A. declarat împotriva deciziei civile nr. 2248A din 7 decembrie 2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă. În baza dispozițiilor art. 453 C. proc. civ., recurenta-reclamantă A. S.A. va fi obligată să achite intimatei-pârâte S.C. B. S.A. suma de 11.900 de RON cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat, potrivit chitanței Seria x nr. x din 23 mai 2018 și dovezii privind transferul sumei de 6.900 RON, sume aferente facturii fiscale nr. x din 20 aprilie 2018.