ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1973/2019

Ședința publică din data de 6 noiembrie 2019

Asupra recursurilor de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 16 martie 2015 sub nr. x/2015* pe rolul Tribunalului Suceava, secția Civilă, reclamanta A. S.A. a solicitat obligarea pârâtei S.C. B. S.R.L. la plata sumei de 469.260,94 RON, compusă din 419.444,53 RON, reprezentând contravaloare energie electrică, conform facturilor emise în perioada 13 decembrie 2013-15 iulie 2014 și suma de 49.816,41 RON, reprezentând contravaloarea penalităților de întârziere, calculate la data de 31 ianuarie 2015, cu cheltuieli de judecată.

Prin cererea reconvențională formulată la 23 aprilie 2015, pârâta a solicitat constatarea nulității absolute a convenției de plată și fideiusiune, încheiată între părți la data de 03.04.2014 și obligarea reclamantei la plata daunelor cauzate de întreruperile frecvente ale furnizării de energie electrică.

Prin sentința nr. 61 din 4 martie 2016, Tribunalul Suceava, secția a II-Civilă a admis cererea principală formulată de reclamanta-pârâtă A. S.A., împotriva pârâtei-reclamante S.C. B. S.R.L.; a obligat pârâta-reclamantă să plătească reclamantei-pârâte suma de 469.260,94 RON, din care: suma de 419.444,53 RON, reprezentând contravaloare energie electrică aferentă perioadei 13.12.2013-15.07.2014 și suma de 49.816,41 RON, reprezentând penalități de întârziere aferente debitului, calculate de la scadență și până la data de 31.01.2015; a respins, ca neîntemeiată, cererea reconvențională formulată de pârâta-reclamantă S.C. B. S.R.L. împotriva reclamantei-pârâte A. S.A.; a obligat pârâta-reclamantă S.C. B. S.R.L. la plata sumei de 8.298 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, către reclamanta-pârâtă A. S.A.

Prin decizia nr. 403 din 2 noiembrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel Suceava, secția a II-a civilă a fost admis apelul declarat de pârâta-reclamantă S.C. B. S.R.L., împotriva sentinței nr. 61 din 4 martie 2016. A fost schimbată în parte sentința atacată, în sensul că a fost admisă în parte cererea principală. A fost obligată pârâta-reclamantă să îi plătească reclamantei-pârâte suma de 294.444,53 RON, reprezentând diferența rămasă neachitată din contravaloarea energiei electrice, aferentă perioadei 13 decembrie 2013-15 iulie 2014, datorată conform convenției de plată și fideiusiune încheiate între părți la 3 aprilie 2014. A fost obligată pârâta-reclamantă la plata către reclamanta-pârâtă a sumei de 6.549,45 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată din prima instanță. A fost păstrată dispoziția de respingere ca neîntemeiată a cererii reconvenționale. A fost obligată intimata la plata către apelantă a sumei de 12.503,87 RON, reprezentând cheltuieli de judecată efectuate în apel.

Împotriva acestei decizii, ambele părți au declarat recurs.

Motivele recursului declarat de recurenta-reclamantă A. S.A. sunt, în esență, următoarele:

În mod eronat instanța de apel a diminuat obligația de plată a S.C. B. S.R.L. cu suma de 174.816,41 RON și a reținut că prin convenția de plată și fideiusiune nu sunt prevăzute penalități de întârziere.

Conform lit. c) și d) din preambulul la convenția de plată și fideiusiune, fideiusorul (S.C. B. S.R.L.) oferă o garanție A. S.A. pentru sumele menționate la art. 1 și 2, renunțând și la dreptul de a invoca beneficiul de discuțiune în situația neîndeplinirii de către S.C. C. S.R.L. a obligațiilor față de A. S.A.

Art. 1 din convenție se referă la debitele existente la data încheierii acesteia, respectiv 3 aprilie 2014, iar art. 2 se referă la facturile viitoare, denumite facturi curente, începând cu consumul lunii martie 2014.

Conform art. 2 din convenție, aceste facturi trebuia achitate, conform prevederilor contractuale, de S.C. C. S.R.L. sau, în cazul în care această societate nu le achita, de pârâta fideiusoare, cum prevede art. 4 din convenție.

Articolul 1.530 C. civ. prevede:

"Creditorul are dreptul la daune-interese pentru repararea prejudiciului pe care debitorul i l-a cauzat și care este consecința directă și necesară a neexecutării fără justificare sau, după caz, culpabile a obligației", iar art. 1.535 C. civ. statuează că:

"(l) În cazul în care o sumă de bani nu este plătită la scadență, creditorul are dreptul la daune moratorii, de la scadență până în momentul plății, în cuantumul convenit de părți sau, în lipsă, în cel prevăzut de lege, fără a trebui să dovedească vreun prejudiciu. În acest caz, debitorul nu are dreptul să facă dovada că prejudiciul suferit de creditor ca urmare a întârzierii plății ar fi mai mic.

(2) Dacă, înainte de scadență, debitorul datora dobânzi mai mari decât dobânda legală, daunele moratorii sunt datorate la nivelul aplicabil înainte de scadență.

(3) Dacă nu sunt datorate dobânzi moratorii mai mari decât dobânda legală, creditorul are dreptul, în afara dobânzii legale, la daune-interese pentru repararea integrală a prejudiciului suferit".

Daunele-interese reprezintă despăgubirile în bani pe care debitorul este îndatorat să le plătească în scopul reparării prejudiciilor suferite de creditor ca urmare a neexecutării, executării necorespunzătoare sau cu întârziere a obligațiilor contractuale.

În speță, daunele-interese au fost calculate anticipat, sub forma penalităților de întârziere, în contractul de furnizare a energiei electrice încheiat cu S.C. C. S.R.L.

În aceste condiții, ținând cont de prevederile art. 1.530 C. civ. și având în vedere că aceste facturi/rate de eșalonare trebuia achitate, conform prevederilor contractuale, de S.C. C. S.R.L. sau, în cazul în care această societate nu le achita, de pârâta fideiusoare S.C. B. S.R.L., aceasta trebuie obligată și la plata sumei de 49.816,41 RON penalități de întârziere, cum corect a reținut prima instanță.

În mod eronat instanța de apel a înlăturat de la plată suma de 125.000 RON, contravaloare energie electrică.

După cum reiese din raportul de expertiză efectuat în cursul judecării apelului, suma de 125.000 RON a fost achită de pârâta-apelantă anterior primului termen de scadență, care era în data de 9 septembrie 2014.

Aceasta sumă, chiar dacă a fost achitată în avans, a fost o sumă datorată de pârâtă în temeiul convenției de plată și fideiusiune din 3 aprilie 2014 și a fost scăzută din suma pentru care a solicitat obligarea fideiusorului la plată, aspect confirmat și de raportul de expertiză efectuat în cauză.

Dacă această sumă ar fi fost nedatorată de fideiusor, sau recurenta nu ar fi scăzut-o din suma ce face obiectul prezentei cauze, atunci exista temei pentru înlăturarea acesteia.

Contravaloarea debitului datorat de S.C. B. S.R.L., în temeiul convenției de plată și fideiusiune, a fost confirmată și de raportul de expertiza efectuat în cauză, prin care se confirma și faptul că plățile efectuate de S.C. C. S.R.L. și S.C. B. S.R.L. au fost operate conform mențiunilor de pe documentele de plată, cu respectarea prevederilor legale și contractuale.

De asemenea, raportul de expertiză confirmă faptul că debitul datorat de fideiusor la data de 31 ianuarie 2015, data întocmirii dosarului, este același cu debitul existent la data întocmirii raportului de expertiză, confirmând faptul că fideiusorul nu a achitat nici o sumă în cursul judecății, aspect care ar fi îndrituit instanța de apel să diminueze suma la plata căreia a fost obligat fideiusorul.

În drept, recursul a fost întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Motivele recursului declarat de recurenta-pârâtă S.C. B. S.R.L. sunt următoarele:

Instanța de apel a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității (art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.).

La termenul de judecată din data de 19 octombrie 2017, Curtea de Apel Suceava a închis dezbaterile și a amânat pronunțarea pentru a da posibilitatea părților să depună la dosar concluzii scrise.

Deși art. 394 alin. (3) C. proc. civ. stipulează că după închiderea dezbaterilor, părțile nu mai pot depune niciun înscris la dosarul cauzei, sub sancțiunea de a nu fi luat în seamă, anexat concluziilor scrise, reclamanta-pârâtă S.C. A. S.A. a depus la dosarul cauzei o serie de înscrisuri care au fost avute în vedere de către Curtea de Apel Suceava în soluționarea cererii de apel, în considerentele hotărârii făcându-se referire expresă la acestea.

Este adevărat că o parte din înscrisurile depuse de reclamanta-pârâtă după închiderea dezbaterilor se aflau la dosarul cauzei, însă nu în totalitate.

Recurenta precizează că înscrisurile care au fost depuse după închiderea dezbaterilor și care nu ar fi trebuit să fie luate în seamă la soluționarea cererii de apel sunt: preavizul de deconectare emis de către S.C. A. S.A. la data de 27.03.2014 către S.C. C. S.R.L. - filele nr. x și nr. 274, dovada de comunicare prin fax a avizului de deconectare - fila nr. x, corespondență electronică - filele nr. x, nr. 279, nr. 280, nr. 281 și nr. 282, cererea de încheiere a contractului de furnizare a energiei electrice - dosar apel.

Prin luarea în considerare a înscrisurilor depuse de reclamanta-pârâtă după închiderea dezbaterilor, instanța de apel a încălcat și dreptul la apărare al pârâtei -reclamante reglementat de art. 13 C. proc. civ., precum și principiul contradictorialității procesului civil, reglementat de art. 14 alin. (2) și (3) C. proc. civ.

În acest mod, recurenta nu a avut posibilitatea de a contesta înscrisurile sau de a formula apărări pertinente și punctuale față de acestea.

Decizia recurată a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material (art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.).

Instanța de apel a apreciat că nu sunt îndeplinite condițiile legale pentru anularea convenției de plată pe motiv de violență.

Este adevărat că S.C. B. S.R.L. avea posibilitatea de a încheia un nou contract de furnizare a energiei conform H.G. nr. 638/2007 cu un alt furnizor, însă, pentru încheierea acestui contract ar fi trebuit să se afle în posesia unui aviz tehnic de racordare eliberat de S.C. D. S.A. Or, din întregul probatoriu administrat în cauză rezultă că reclamanta a condiționat obținerea avizului tehnic de racordare de încheierea convenției de fidejusiune a cărei nulitate am solicitat-o. Dacă S.C. B. S.R.L. s-ar fi aflat în posesia avizelor tehnice de racordare, nu ar mai fi încheiat convenția de fideiusiune, deoarece ar fi avut posibilitatea de a încheia un contract de furnizare chiar și cu reclamanta, dar fără preluarea datoriilor unei alte societăți.

Data menționată pe cele două certificate de racordare, respectiv 27.02.2014, demonstrează că S.C. B. S.R.L. a făcut demersuri pentru obținerea avizelor de racordare cu mult timp înainte de încheierea convenției de fideiusiune.

Negocierea prealabilă cu un alt furnizor, despre care face vorbire instanța de apel, se putea realiza numai în condițiile în care recurenta se afla în posesia avizelor tehnice de racordare, deoarece o eventuală ofertă pe un loc de consum se poate face numai raportat la detaliile tehnice cuprinse de acestea.

Prin H.G. nr. 638/2007 s-a decis doar că, începând cu data de 1 iulie 2007, piața de energie electrică și piața de gaze naturale se deschide integral pentru toți consumatorii.

Din corespondența din 05.02.2014 purtată pe e-mail de către administratorul S.C. B. S.R.L. și reprezentantul reclamantei-pârâte rezultă și faptul că acesta din urmă și-a exprimat disponibilitatea de a ajuta recurenta în obținerea avizului tehnic de racordare, menționând și soldul societății C. S.R.L. și solicitând reprezentantului recurentei să facă toate eforturile pentru ajungerea la zi.

Mai mult decât atât, martorul audiat a recunoscut că a comunicat pârâtei-reclamante faptul că, în măsura în care nu va semna contractul de fideiusiune, nu va obține certificatul de racordare.

De asemenea, prin e-mailul aflat la dosar apel, același angajat al recurentei-reclamante comunică recurentei condiția achitării datoriilor C. S.R.L., din acest înscris reieșind amenințarea: continuarea activității sub condiția achitării datoriilor C..

În condițiile în care certificatele de racordare nu s-au aflat în posesia recurentei la momentul semnării convenției de fideiusiune, iar reprezentanții S.C. A. S.A. le-au folosit ca instrument de constrângere, amenințarea nu a fost justă (legitimă), cum în mod greșit a reținut Curtea de Apel Suceava.

S.C. A. S.A. și S.C. D. S.A. fac parte din același grup și au aceleași interese.

Recurenta arată și faptul că de la momentul emiterii certificatelor tehnice de racordare - 27.02.2014 și până la emiterea adreselor de comunicare - 01.04.2014, a trecut mai mult de o lună. Între data de 01.04.2014 și dimineața zilei de 03.04.2014, când reprezentantul recurentei/reclamante a venit la sediul S.C. B. S.R.L., există o singură zi intermediară. Acțiunea S.C. A. S.A. a fost dictată de imposibilitatea de a mai ține ascunse certificatele tehnice de racordare, în condițiile în care legea prevede 30 zile pentru comunicare.

Apariția S.C. B. S.R.L. ca pretendent la un contract de furnizare a oferit recurentei-reclamante ocazia pentru forțarea trecerii datoriei C. la această societate.

Dacă s-ar fi încheiat un contract de furnizare la data de 01.04.2014, recurenta-pârâtă nu ar mai fi încheiat contractul de fideiusiune. Dat fiind obiectul de activitate al recurentei-pârâte, pentru continuarea activității fără pierderi semnificative și fără a exista riscul blocării liniei de producție era vitală o continuitate în furnizarea energiei electrice, de aceea deconectarea intempestivă a fost o amenințare reală.

Prin concluziile scrise, recurenta a solicitat Curții de Apel Suceava să nu aibă în vedere la soluționarea cauzei un eventual preaviz de deconectare, deoarece acesta nu i-a fost comunicat administratorului judiciar al S.C. C. S.R.L. la data de 27.03.2014, situație în care nu putea produce nici un efect juridic.

Preavizul din data de 27.03.2014 ar fi trebuit comunicat administratorului judiciar al S.C. C. S.R.L., deoarece această societate se afla sub incidența Legii nr. 85/2006 la data emiterii preavizului, iar furnizarea energiei electrice se făcea în baza contractului de furnizare încheiat cu această societate.

Conform dispozițiilor din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenței, toate notificările adresate unei societăți împotriva căreia s-a declanșat procedura insolvenței trebuie comunicate administratorului judiciar sau după caz lichidatorului judiciar, deoarece acesta este reprezentantul legal al societății debitoare.

Administratorul/lichidatorul judiciar este cel care menține sau denunță contractele încheiate de debitor, indiferent dacă acestea au fost încheiate înainte sau după deschiderea procedurii.

Administratorul judiciar a S.C. C. S.R.L. nu și-a exprimat voința de a denunța contractul încheiat cu S.C. A. S.A.

Astfel, pentru ca întreruperea furnizării energiei electrice să poată fi făcută în mod legal și implicit pentru ca amenințarea recurentei-pârâte să fie justă, ar fi trebuit ca S.C. A. S.A. să negocieze cu administratorul judiciar a S.C. C. S.R.L. denunțarea contractului sau cel puțin să îl notifice pe acesta cu privire la solicitarea de denunțare a contractului de furnizare.

Contractul de furnizare a energiei electrice s-a perfectat între S.C. A. S.A. și S.C. C. S.R.L. la data de 29.11.2013, cu o societate supusă procedurii insolvenței, situație în care toate notificările trebuia comunicate către administratorul judiciar al acesteia în calitatea sa de reprezentant legal al societății C. S.R.L.

Pentru a putea opera pactul comisoriu de gradul IV prevăzut de art. 10.2 din contractul de furnizare a energiei electrice încheiat cu S.C. C. S.R.L., reținut de către instanța de fond în motivarea hotărârii apelate, era necesară comunicarea cel puțin a unei notificări către administratorul judiciar și nu către recurenta-pârâtă sau direct către S.C. C. S.R.L. la sediul social al acesteia.

Recurenta-pârâtă invocă, în acest sens, dispozițiile art. 1.552 alin. (1) și ale art. 1553 C. civ.

Punerea în întârziere a debitorului, chiar în cazul unui pact comisoriu de gradul IV se face numai printr-o notificare scrisă, comunicată reprezentantului legal conform dispozițiilor art. 1.522 C. civ.

Preavizul din data de 27.03.2014 este lipsit de orice efect juridic și nu poate fi avut în vedere la soluționarea prezentei cauze și din perspectiva art. 38 din Legea nr. 85/2006.

S.C. C. S.R.L. avea calitatea de consumator captiv, deoarece piața energiei electrice nu era liberalizată, în sensul că nu putea încheia un contract de furnizare cu alt furnizor fără să fi achitat datoria scadentă. În schimb, S.C. B. S.R.L., presupus deținător de drept din 27.02.2014 al certificatelor tehnice de racordare putea încheia contract de furnizare pentru prima dată, fără nicio constrângere.

Referitor la dovada de comunicare depusă după închiderea dezbaterilor, pe prima pagină a preavizului este menționat ca și nr. de fax al S.C. C. S.R.L. nr. x (care de fapt este un număr ce poate aparține numai unui telefon mobil), iar din analizarea dovezii de comunicare prin fax rezultă că acesta a fost trimis la nr. 90230 418 599. Astfel, există inadvertențe între numerele de fax care se presupun că ar fi aparținut societății C. S.R.L. și la care se presupune că s-ar fi comunicat preavizul de deconectare.

Cele două numere de telefon nu au aparținut niciodată societății C. S.R.L., situație în care recurenta-pârâtă înțelege să conteste dovada de comunicare.

Transmiterea preavizului trebuia să se facă prin poștă, cu confirmare de primire, confirmare care să asigure primirea sub semnătură privată a documentului.

Referitor la conținutul convenției de fideiusiune, clauzele nu pot fi reținute de către instanța de judecată în condițiile în care recurenta-pârâtă a solicitat anularea acestei convenții pentru violență, ca și viciu de consimțământ.

Pretinsa etapă de negociere a condițiilor convenției de fidejusiune s-a desfășurat sub amenințarea deconectării imediate a furnizării energiei electrice, comportamentul administratorului S.C. B. S.R.L. fiind influențat de iminența întreruperii furnizării energiei electrice, deconectare care ar fi avut drept consecință blocarea întregului ansamblu de producție de pe platforma industrială.

În aceste condiții, Curtea de Apel Suceava a făcut o aplicare greșită a dispozițiilor art. 1.216 C. civ.

De asemenea, în subsidiar, recurenta-pârâtă arată că a înțeles să invoce și dispozițiile art. 1.217 C. civ., conform cărora, amenințarea cu exercițiul unui drept devine constitutivă de violență în situația în care este făcută cu scopul de a obține avantaje injuste. Așadar, violența are caracter ilicit și atunci când, deși se utilizează un mijloc licit prin el însuși - exercițiul unui drept - scopul urmărit apare ca ilicit. În accepțiunea textului legal, prin scop ilicit se înțelege obținerea de avantaje injuste, această precizare fiind criteriul de diferențiere dintre caracterul nelegitim și cei legitim al amenințării cu exercițiul unui drept.

Recurenta-reclamantă, prin semnarea convenției de fideiusiune a urmărit în mod evident obținerea de foloase necuvenite, deoarece suma de 376.235,01 RON menționată în convenția de fideiusiune reprezenta o datorie exclusivă a S.C. C. S.R.L., supusă procedurii insolvenței, iar recurenta-pârâtă nu avea niciun interes să achite această sumă și nici nu dispunea de suficiente fonduri în acest sens.

Avantajul injust urmărit de către recurenta-reclamantă este mai mult decât evident și este reprezentat de debitul pe care S.C. B. S.R.L. a fost nevoită să-l garanteze.

În răspunsul la obiecțiunile formulate de S.C. B. S.R.L., expertul contabil a menționat că datoria acestei societăți față de S.C. A. S.A., dacă convenția de plată și de fidejusiune din 03.04.2014 nu ar fi fost încheiată, ținând cont de plățile efectuate de aceasta, ar fi fost în sumă de 66.663,53 RON.

Această sumă reprezintă un debit neachitat, ce rezultă din contractul de furnizare a energiei electrice ce a fost încheiat după semnarea convenției de plată și de fideiusiune, adică o datorie proprie, pentru consumurile proprii și nu face parte din debitele garantate.

Cererea de chemare în judecată este întemeiată în totalitate pe convenția de plată și de fidejusiune și nu cuprinde datoriile rezultate din contractul de furnizare încheiat ulterior cu reclamanta - pârâtă, aceste datorii făcând obiectul dosarului nr. x/2015, cauză suspendată până la soluționarea definitivă a prezentei cauze.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 8 C. proc. civ.

Înalta Curte, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., a dispus efectuarea raportului asupra admisibilității în principiu a recursurilor; acesta a fost redactat și comunicat părților.

Recurenta-reclamantă a depus precizări la raport.

Prin încheierea din 18.09.2019, Înalta Curte, constituită în completul de filtru, a admis în principiu recursurile și a fixat termen astăzi, în ședință publică, pentru soluționarea acestora.

Analizând recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.A. sub aspectul îndeplinirii cerințelor prevăzute de art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., având în vedere și dispozițiile art. 499 C. proc. civ., Înalta Curte constată următoarele:

Potrivit dispozițiilor imperative ale art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat, aceste obligații nefiind îndeplinite de către recurentă.

Conform art. 486 alin. (3) C. proc. civ., "mențiunile prevăzute la alin. (1) lit. a) și c)-e), precum și cerințele menționate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancțiunea nulității", art. 489 alin. (2) statuând sancțiunea nulității pentru ipoteza în care criticile invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488.

Așa fiind, încadrarea motivelor de recurs în cele enumerate de lege este o cerință care consacră legislativ o practică îndelungată și stabilă a instanțelor judecătorești, în condițiile în care și sub imperiul legii de procedură anterioare sancțiunea nulității exista și era reglementată atunci când, nefiind structurate, criticile din recurs nu puteau fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de lege.

Din dispozițiile imperative ale art. 489 alin. (2) C. proc. civ., se reține că instanțele au obligația de a verifica dacă motivele invocate de recurent se încadrează în cazurile de casare prevăzute de art. 488, iar dacă această cerință nu este îndeplinită, operează sancțiunea nulității recursului.

Simpla nemulțumire a părții cu privire la hotărârea pronunțată nu este suficientă, fiind necesar ca recursul să fie întemeiat pe cel puțin unul din motivele prevăzute expres și limitativ de lege, fiind o cale de atac de reformare prin care se realizează exclusiv controlul de legalitate a hotărârii atacate, deoarece părțile au avut la dispoziție o judecată în fond în fața primei instanțe și o rejudecare a fondului în apel.

Înalta Curte constată că recurenta a indicat ca temei de drept al cererii dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Casarea unei hotărâri, conform dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se mai poate cere atunci când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Acest motiv de casare vizează încălcarea legii de drept material, ce poate consta, cu titlu de exemplu, în aplicarea unui text de lege străin situației de fapt, extinderea normelor peste ipotezele la care se aplică ori restrângerea nejustificată a aplicării acestora, interpretarea greșită a normei corespunzătoare situației de fapt, încălcarea unor principii generale de drept.

Înalta Curte constată că, în expunerea argumentelor, recurenta invocă faptul că în mod eronat instanța de apel a diminuat obligația de plată a pârâtei cu suma de 174.816,41 RON și a reținut că în convenția de plată și fideiusiune nu sunt prevăzute penalități de întârziere, făcând, în acest sens, trimitere la lit. c) și d) din preambulul convenției și la art. 1 și 2 din acest act juridic, prin raportare la art. 1.530, art. 1.535 C. civ.

Recurenta tinde, prin expunerea acestor critici, la o cenzurare a interpretării contractului de către instanța de apel, din perspectiva aprecierii date de instanță mijloacelor de probă și la o devoluare a fondului, ceea ce este incompatibil cu calea de atac extraordinară a recursului, în cadrul căreia se verifică exclusiv legalitatea hotărârii, respectiv corecta aplicare a legii la situația de fapt stabilită de instanțele de fond, neputându-se realiza o verificare a temeiniciei și a elementelor de fapt ale cauzei.

Un o altă critică invocată de către recurentă vizează înlăturarea eronată de la plată a sumei de 125.000 RON, contravaloare energie electrică, raportat la raportul de expertiză întocmit în cauză, fiind, de asemenea, o critică de netemeinicie și nu de nelegalitate.

Recurenta tinde, așadar, să obțină o nouă verificare a susținerilor sale, cu toate că legea recunoaște doar dublul grad de jurisdicție și căile extraordinare de atac, iar nu și al treilea grad devolutiv.

Accesul la justiție presupune respectarea cerințelor formale în legătură cu promovarea unei căi extraordinare de atac, cerințe care nu au fost respectate de către recurentă.

Analizând recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. B. S.R.L., Înalta Curte constată următoarele:

Un prim motiv de recurs este întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Recurenta invocă încălcarea dispozițiilor art. 394 alin. (3) C. proc. civ., în sensul că reclamanta a depus la dosarul cauzei, ulterior momentului închiderii dezbaterilor, un set de înscrisuri, care au fost avute în vedere de instanță la soluționarea apelului, acest fapt generând încălcarea dreptului la apărare, reglementat de art. 13 C. proc. civ., precum și a principiului contradictorialității, conform art. 14 alin. (2) și (3) din același cod.

Recurenta arată în acest sens că, deși o parte a acestor înscrisuri se afla la dosarul cauzei, altele au fost depuse ulterior închiderii dezbaterilor, respectiv: preavizul de deconectare aflat la filele nr. x și nr. 274, dovada de comunicare prin fax a acestui preaviz: fila nr. x, corespondența electronică aflată la filele nr. x, nr. 279, nr. 280, nr. 281, nr. 282 și cererea de încheiere a contractului de furnizare a energiei electrice dosar apel.

Argumentele mai sus precizate vor fi înlăturate, motivat de următoarele considerente:

Principiul contradictorialității în procesul civil presupune ca orice aspect privitor la litigiu să fie pus în discuția părților, iar actele de procedură și înscrisurile să fie comunicate între acestea, cu respectarea prevederilor legale, astfel încât să aibă posibilitatea de a-și exprima opinia în legătură cu problemele de drept substanțial sau procedural ori de fapt din dezbatere.

Conform prevederilor art. 224 C. proc. civ., instanța este ținută să pună în discuția părților toate cererile, excepțiile, împrejurările de fapt sau temeiurile de drept prezentate de acestea sau invocate din oficiu, în acest mod asigurându-se posibilitatea părților ce se află în litigiu de a-și susține pretențiile, și respectiv de a se apăra împotriva celor sunt opuse de adversarul procesual.

Dreptul părților de a pune concluzii cu privire la chestiunile care formează obiect al litigiului pe care instanța este chemată să îl soluționeze constituie un element al exercitării dreptului la apărare, drept fundamental consacrat prin art. 24 din Constituție, pentru că numai în acest mod ele pot cunoaște pretențiile și apărările care li se opun, și limitele în care instanța urmează a se pronunța, având astfel posibilitatea de a susține propriile apărări în aceleași limite.

Principiul contradictorialități și principiul respectării dreptului la apărare dau expresie întregului complex de garanții și drepturi procesuale instituite de lege spre a servi părților la apărarea intereselor lor legitime, precum și dreptul lor de a participa la dezbateri și de a pune concluzii în legătură cu problemele dezbătute, dreptul de a exercita căile de atac etc.

Între principiul contradictorialității, principiul dreptului la apărare și principiul egalității părților în procesul civil există o relație indisolubilă, primul constituind garanția respectării celorlalte două principii.

Principiul contradictorialității constituie o garanție a unui proces echitabil, prin prisma exigențelor cerute de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Decizia recurată nu aduce atingere principiilor mai sus enunțate, Înalta Curte constatând că preavizul de deconectare se află și la dosar apel, fiind depus înainte de închiderea dezbaterilor.

De asemenea, corespondența electronică depusă ulterior momentului închiderii dezbaterilor, aflată la dosar apel se află și la filele nr. x, respectiv 322 dosar tribunal. Înscrisul depus la dosar apel este depus și la filele nr. x și respectiv 323 dosar tribunal, acest înscris fiind, de altfel, invocat chiar de către recurenta-pârâtă în susținerea recursului declarat - fila nr. x. Înscrisul de la dosar apel se regăsește la dosar apel și la dosar tribunal.

Totodată, Înalta Curte constată că înscrisul aflat la filele nr. x, 278 din dosarul de apel, emană chiar de la recurenta-pârâtă.

Înscrisurile depuse de către reclamantă și aflate la filele nr. x și 276 dosar apel nu sunt de natură a schimba hotărârea instanței, în condițiile în care aprecierea probelor este reprezentată de operațiunea mentală pe care o face judecătorul pentru a determina puterea probantă și valoarea fiecărei probe în parte, raportat la toate probele administrate în cauză.

Nici motivul de recurs ce vizează încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material - art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., nu poate fi reținut.

În susținerea acestui motiv de casare, recurenta arată că din întregul probatoriu administrat reiese că reclamanta a condiționat obținerea avizului tehnic de racordare de încheierea convenției de fideiusiune, că din datele celor două certificate de racordare reiese că recurenta-pârâtă a făcut demersuri pentru obținerea acestor avize înainte de încheierea convenției de fideiusiune, menționează corespondența purtată pe e-mail, depoziția martorului aflată la dosar fond, situația de fapt reținută de către instanța de apel, răspunsul la obiecțiuni depuse de expertul contabil cu privire la debitul neachitat în sumă de 66.663,53 RON.

Acestea sunt, însă, aspecte de netemeinicie, care excedează căii de atac a recursului, ca de altfel și argumentele recurentei referitoare la numărul de fax la conținut în dovada de comunicare a preavizului din 27.03.2014.

Totodată, susținerile prezentate de recurenta-pârâtă referitoare la: preavizul din 27.03.2014, incidența Legii nr. 85/2006, denunțarea contractului de furnizare a energiei electrice încheiat între S.C.A. S.A. și S.C. C. S.R.L., incidența art. 1.552 alin. (1), art. 1.553, art. 1522 C. civ., art. 1.217 C. civ. nu conțin critici, în sens propriu, împotriva deciziei recurate, din moment ce nu sunt altceva decât afirmațiile identice ale aceleiași părți făcute în fața instanței de apel, care și-au primit deja o rezolvare prin hotărârea atacată.

Prezentarea din nou a argumentelor expuse în cererea de apel nu răspunde exigențelor cerute de art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., care impun invocarea unor critici care pot fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ., iar modul de redactare a cererii de recurs nu îngăduie determinarea limitelor sesizării Înaltei Curți, învestite cu verificarea legalității hotărârii instanței de apel.

Prin reluarea criticilor deja cenzurate de instanța de apel, recurenta tinde să obțină o nouă verificare a susținerilor sale, cu toate că legea recunoaște doar dublul grad de jurisdicție și căile extraordinare de atac, iar nu și al treilea grad devolutiv.

De aceea, chiar dacă prin decizia de apel se menține hotărârea primei instanțe, al cărei raționament este astfel confirmat, motivele de recurs trebuie să vizeze exclusiv obiectul căii de atac, care este constituit de decizia instanței de prim control judiciar.

Având în vedere cele reținute mai sus, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție va anula recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.A. împotriva deciziei nr. 403 din 2 noiembrie 2017, pronunțate de Curtea de Apel Suceava, secția a II-a civilă și va respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. B. S.R.L. împotriva aceleiași decizii, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.A. împotriva deciziei nr. 403 din 2 noiembrie 2017, pronunțate de Curtea de Apel Suceava, secția a II-a civilă.

Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. B. S.R.L. împotriva aceleiași decizii, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 6 noiembrie 2019.