ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1388/2019

Ședința publică din data de 19 septembrie 2019

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin cererea înregistrată sub nr. x/2015 pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, reclamanta A. S.A. a chemat în judecată pârâtul Municipiul Timișoara, solicitând instanței să dispună obligarea acestuia la plata următoarelor sume: 498.430,06 RON reprezentând contravaloare energie electrică furnizată debitorului; 254,96 RON reprezentând contravaloare taxă servicii; 132.656,94 RON reprezentând contravaloare penalități de întârziere la plată calculate conform contractului; obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 9.938,57 RON reprezentând taxa judiciară de timbru precum și a altor cheltuieli de judecată ce vor fi efectuate pe parcursul soluționării procesului.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 194 și urm. Noul C. proc. civ., art. 1270, art. 1350, art. 1480 C. civ., Legea nr. 123/2012 privind energia electrica si gazele naturale, astfel cum a fost modificată și completată, Decizia ANRE nr. 57/1999 de aprobare a Contractului cadru de furnizare a energiei electrice, Ordinul ANRE nr. 64/2014 și celelalte norme juridice incidente în cauză.

Tribunalul București, secția a VI-a civilă, prin sentința civilă nr. 7433/2016 din 23 noiembrie 2016, a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Timișoara, prin Primar.

A admis excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru suma de 215.803,39 RON reprezentând contravaloarea facturii nr. x din 28 iunie 2012 și a respins acțiunea având ca obiect această sumă, ca prescrisă.

A obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 282.626,67 RON - contravaloare energie electrică, suma de 254,96 RON-taxe servicii și suma de 132.656,94 RON - penalități de întârziere.

A obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 20.209,78 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe a formulat apel reclamanta A. S.A.

Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, prin decizia nr. 437/2018 din 26 februarie 2018, a admis apelul declarat de reclamanta A. S.A împotriva sentinței civile nr. 7433/23.11.2016 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2015.

A schimbat în parte sentința civilă apelată în sensul că a fost obligată pârâta și la plata sumei de 215.803,39 RON, reprezentând contravaloarea Facturii nr. x/28.06.2012, ca urmare a respingerii excepției prescripției dreptului material la acțiune pentru această factură.

A menținut celelalte dispoziții ale sentinței civile atacate.

A respins ca nefondat apelul declarat de către pârâtul Municipiul Timișoara prin Primar împotriva sentinței civile nr. 7433/23.11.2016 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2015.

A obligat intimatul pârât la plata cheltuielilor de judecată către apelanta reclamantă, în sumă de 22.417,82 RON (taxă de timbru, onorariu expert - fond și apel).

Împotriva deciziei nr. 437/2018 din 26 februarie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, pârâtul Municipiul Timișoara prin Primar a declarat recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., solicitând admiterea căii extraordinare de atac, casarea în tot a deciziei atacate și rejudecând pe fond respingerea în întregime a cererii de chemare în judecată.

Recurentul-pârât susține, în esență, că din înscrisurile reținute de instanța de apel privind soluția de respingere a excepției prescripției, rezultă că reclamanta doar a comunicat notificarea fără a avea dovada confirmării de primire de către destinatar.

Raportat la dispozițiile art. 2537 pct. 4 și art. 152 alin. (2) din Noul C. civ., recurentul-pârât consideră că nu a fost întrerupt cursul prescripției prin comunicarea așa-zisei "notificări", câtă vreme aceasta nu a fost realizată în conformitate cu dispozițiile art. 152 din Noul C. civ., iar cererea de chemare în judecată a fost introdusă după împlinirea termenului de 6 luni prevăzut de dispozițiile art. 2540 din același cod.

Sub aceste aspect, recurentul-pârât considerând că sunt incidente atât art. 488 pct. 6 cât și pct. 8 care vorbesc despre aplicarea greșită a normelor de drept material, instanța de apel neluând în seamă și nemotivând absolut deloc nerespectarea de către intimată a prevederilor legale mai sus invocate.

Recurentul-pârât susține că în speță sunt incidente prevederile art. 18 și art. 23 ale Ordinului ANRE nr. 18 din 27 aprilie 2005 coroborate cu cele ale art. 108 și art. 86 lit. C) din Regulamentul de furnizare a energiei electrice la consumatori aprobat prin H.G. nr. 1007 din 25 iunie 2004, în ceea ce privește calculul duratei neînregistrate, respectiv de înregistrare eronată a energiei. Potrivit dispozitivului, se ia în considerare intervalul de timp de la ultima citire făcută, la factura care a fost acceptată, fără a se putea depăși 3 luni, aspect și prevederi legale ignorate de către instanța de apel.

Invocă caracterul contradictoriu al reținerilor instanței de apel care, pe de o parte, consideră ca lipsită de relevanță împrejurarea că obiecțiunile au fost comunicate la data de 03.11.2016 (în realitate fiind expediate la data de 04.11.2016), iar pe de altă parte, precizează că pârâtul era obligat să depună obiecțiunile la termenul din 9.11.2016, deși acestea au fost expediate cu mult înaintea termenului de judecată și au ajuns la registratura instanței la 9.11.2016 (dată la care instanța a rămas în pronunțare și ulterior a amânat pronunțarea soluției).

Recurentul susține că intimata-reclamantă trebuisa să respecte prevederile din contractul de furnizare a energiei electrice, în sensul verificării funcționării echipamentelor de măsurare a energiei electrice, a efectuării reviziilor și reparațiilor și a facturării energiei electrice la tarifele legale în vigoare.

În concluzie, recurentul-pârât arată că deși a fost privat în mod nelegal de dreptul de a i se răspunde la criticile aduse raportului de expertiză, lucrarea în specialitatea electroenergetică nu a lămurit neînțelegerile existente cu privire la facturile emise de către reclamantă, ci a analizat obiectivele încuviințate de instanța de judecată din punct de vedere contabil în condițiile în care contoarele ori reductorii au fost înlocuiți, expertul neavând posibilitatea stabilirii consumului înainte de înlocuire sau inversare a indecșilor.

Recurentul-pârât critică și cuantumul cheltuielilor de judecată la care a fost obligat în apel, respectiv suma de 20.209,78 RON. Raportat la dispozițiile art. 451 Noul C. proc. civ., solicită ca instanța să constate disproporționalitatea acestor cheltuieli și să dispună scutirea de la plata cheltuielilor de judecată ori reducerea cuantumului acestora.

Intimata-reclamantă a transmis întâmpinare prin care a solicitat, în esență, constatarea nulității recursului, iar in subsidiar respingerea acestuia, ca nefondat.

Înalta Curte a procedat la efectuarea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, întocmit în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ., care a fost comunicat părților, iar acestea au depus puncte de vedere.

Prin încheierea din 28 februarie 2019, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a admis, în principiu, recursul și a acordat termen la data de 19 septembrie 2019, pentru judecata pe fond a recursului.

Prioritar, Înalta Curte, reține că, în condițiile în care recursul a fost admis în principiu, chestiunea privind nulitatea recursului a fost depășită, impunându-se analizarea pe fond a cererii de recurs.

Analizând recursul declarat de pârâtul MUNICIPIUL TIMIȘOARA PRIN PRIMAR împotriva deciziei nr. 437/2018 din 26 februarie 2018, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, Înalta Curte, urmează a respinge recursul ca nefondat, având în vedere următoarele considerente:

In conformitate cu prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când aceasta a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Dispozițiile anterior citate vizează aplicarea unui text de lege străin situației de fapt prin restrângerea sau extinderea nejustificată a aplicării normelor unei situații de fapt determinată, interpretarea și aplicarea greșită a textului de lege la o anumită situație de fapt sau încălcarea unor principii generale de drept.

Obiectul litigiului îl reprezintă acțiunea în pretenții formulată de reclamanta A. S.A. în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Timișoara, prin care s-a solicitat obligarea acestuia la plata unor sume de bani, reprezentând contravaloare energie electrică furnizată; contravaloare taxă servicii și contravaloare penalități de întârziere la plată, calculate conform contract.

Dispozițiile art. 2517 C. civ. prevăd că, "Termenul prescripției este de 3 ani, dacă legea nu prevede un alt termen".

Potrivit art. 2537 pct. 4 C. civ. "Prescripția se întrerupe:... prin orice act prin care cel în folosul căruia curge prescripția este pus în întârziere", iar conform art. 2540 din același cod "Prescripția este întreruptă prin punerea în întârziere a celui în folosul căruia curge prescripția numai dacă aceasta este urmată de chemarea lui în judecată în termen de 6 luni de la data punerii în întârziere".

Conform art. 1522 alin. (2) C. civ. (și nu 152, cum menționează recurentul), "Dacă prin lege sau prin contract nu se prevede altfel, notificarea se comunică debitorului prin executor judecătoresc sau prin orice alt mijloc care asigură dovada comunicării".

Se reține că, potrivit art. 2540 C. civ., pentru a produce efectul întreruptiv, punerea în întârziere a debitorului este condiționată de introducerea cererii de chemare în judecată în termen de 6 luni de la data când a operat punerea în întârziere. Pentru ca punerea în întârziere a debitorului să producă efectul întreruptiv de prescripție prevăzut de art. 2540 C. civ. aceasta trebuie să îndeplinească condițiile prevăzute de art. 1522 C. civ., prescripția fiind întreruptă de la data expedierii notificării prin executor judecătoresc sau prin orice alt mijloc care asigură dovada comunicării.

În cauză, se constată că instanța de prim control judiciar a analizat în mod judicios cauza prin prisma dispozițiilor legale incidente, văzând și clauza 7 pct. 1, respectiv clauza 8 din contracte. Astfel, în mod corect s-a reținut că, întrucât notificarea creditorului s-a făcut la data de 20.05.2015, iar cererea de chemare în judecată a fost introdusă în interiorul termenului de 3 ani prevăzut de dispozițiile art. 2517 din C. civ. (la data de 29.07.2015), se impune a fi respinsă ca neîntemeiată excepția de prescripție a dreptului material la acțiune al apelantei reclamante de a solicita contravaloarea facturii fiscale nr. x/28.06.2012.

Și aceasta, întrucât reclamanta a făcut dovada notificării pârâtului privind facturile nr. x/28.06.2012 și nr. x/28.08.2013, prin notificarea nr. x/19.05.2015, expediată către pârât în data de 20.05.2015, prin poștă și e-mail, potrivit înscrisurilor dosarului.

Trebuie arătat că recurentul-pârât redă trunchiat dispozițiile art. 1522 alin. (2) C. civ., respectiv doar partea referitoare la comunicarea notificării prin executorul judecătoresc, fără a menționa și dispoziția potrivit căreia notificarea se poate comunica prin orice alt mijloc care asigură dovada comunicării, modalitate de comunicare la care a apelat reclamanta în speță și care este conformă prevederilor legale anterior amintite, sens în care susținerea recurentului-pârât potrivit căreia, din înscrisurile reținute de instanța de apel privind soluția de respingere a excepției prescripției, rezultă că reclamanta doar a comunicat notificarea fără a avea dovada confirmării de primire de către destinatar, nu pot fi primite.

De asemenea, față de dispozițiile legale menționate și văzând clauza 7 pct. 1, respectiv clauza 8 din contracte, Înalta Curte constată că, în mod corect, a reținut instanța de apel, în acord cu prima instanță, că facturile cu privire la care pârâta a invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune: nr. x/28.08.2013, nr. x/04.12.2013, nr. x/14.04.2014, nr. x/13.05.2014, prin raportare la data introducerii acțiunii, 29.07.2015, nu erau prescrise, câtă vreme facturile au datele scadente cuprinse între 27.09.2013 și 12.06.2014, termenul de prescripție de 3 ani nefiind astfel împlinit.

Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când aceasta nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Criticile recurentului-pârât care vizează nemotivarea hotărârii prin prisma art. 2537 pct. 4 C. civ., art. 2540, art. 1522 alin. (2) C. civ. (și nu 152, cum menționează recurentul) nu pot fi susținute cu temei, în condițiile în care, așa cum s-a arătat anterior, instanța de apel a procedat la analizarea tuturor dispozițiilor legale incidente.

Cât privește susținerile recurentului-pârât prin care a fost invocat caracterul contradictoriu al celor reținute de instanța de apel care, pe de o parte, consideră ca lipsită de relevanță împrejurarea că obiecțiunile au fost comunicate la data de 03.11.2016, iar pe de altă parte, precizează că pârâtul era obligat să depună obiecțiunile la termenul din 9.11.2016, acestea nu pot fi primite, în condițiile în care motivarea contradictorie presupune invocarea unor contradicții de raționamente, care nu se regăsesc în speță.

Cu toate acestea, se cuvine a se menționa că, potrivit art. 10 alin. (1) C. proc. civ., părțile au obligația să îndeplinească actele de procedură în condițiile, ordinea și termenele stabilite de lege sau de judecător.

Astfel, în mod corect, a reținut instanța de apel ca fiind lipsită de relevanță împrejurarea că expedierea obiecțiunilor s-a făcut de către pârât în data de 03.11.2016, având în vedere că pârâtul era obligat să depună obiecțiunile la termenul din data de 09.11.2016.

Trebuie menționat că îndatorirea de a motiva coerent și unitar hotărârea sub aspectul tuturor cererilor, fără a exista contradicții între considerente sau între unele considerente și dispozitiv, constituie o garanție pentru justițiabili, în fața eventualului arbitrariu judecătoresc, fiind singurul mijloc prin care se dă posibilitatea de a putea exercita un eficient control judiciar.

În cauză, instanța de apel a respectat aceste exigențe, motivarea hotărârii cuprinzând în considerentele sale motivele de fapt și de drept care au condus la soluția pronunțată, care au legătură directă cu aceasta și care susțin soluția la care s-a oprit instanța, astfel că nu se poate susține cu temei că este vorba de motive contradictorii, atâta vreme cât considerentele deciziei sprijină soluția din dispozitiv și nici nu există considerente contradictorii, după cum nu poate fi vorba nici de nemotivarea hotărârii.

Criticile recurentului nu susțin contradictorialitatea și nemotivarea, ci vizează exclusiv aspecte ce țin de modalitatea în care instanța a înțeles să-și argumenteze soluția adoptată, astfel că dezlegarea dată prin hotărârea instanței de apel este legală sub aspectul prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Nu în ultimul rând, este de amintit că recursul este un mijloc procedural prin care se realizează un examen al hotărârii atacate, sub aspectul legalității acesteia, instanța de recurs verificând dacă hotărârea atacată a fost sau nu pronunțată cu respectarea dispozițiilor legale.

Criticile recurentului privind modalitatea de apreciere a probatoriului, în vederea reconsiderării situației de fapt, nu se pot constitui în niciunul din motivele de nelegalitate prevăzute de actuala reglementare, din moment ce în susținerea acestora recurentul se raportează la reținerea unei situații de fapt, aspect ce impune o evaluare de netemeinicie și nu una de nelegalitate, care să se circumscrie cerințelor motivelor de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Nu poate fi primită susținerea recurentului-pârât în sensul că, deși a fost privat în mod nelegal de dreptul de a i se răspunde la criticile aduse raportului de expertiză, lucrarea în specialitatea electroenergetică nu a lămurit neînțelegerile existente cu privire la facturile emise de către reclamantă, ci a analizat obiectivele încuviințate de instanța de judecată din punct de vedere contabil, în condițiile în care contoarele ori reductorii au fost înlocuiți, expertul neavând posibilitatea stabilirii consumului înainte de înlocuire sau inversare a indecșilor, întrucât, pe de o parte acesta nu a fost privat în mod nelegal de dreptul exhibat, ci, dimpotrivă, în respectarea principiilor fundamentale ale procesului civil, instanța a procedat, așa cum s-a arătat, conform dispozițiilor legale, iar pe de altă parte modul în care instanța de apel a apreciat probele nu se poate constitui într-o critică de nelegalitate.

În ceea ce privește criticile recurentului-pârât referitoare la cuantumul cheltuielilor de judecată la care a fost obligat în apel, se reține că acestea vizează aspecte de netemeinicie, lăsate la aprecierea instanței în fața căreia se solicită acordarea acestor cheltuieli, motiv pentru care criticile nu pot fi primite în recurs, unde pot fi invocate numai critici de nelegalitate; iar solicitarea recurentului de a se dispune scutirea acestuia de la plata cheltuielilor de judecată, nu poate fi primită, față de prevederile art. 453 alin. (1) C. proc. civ.

Contrar celor susținute de recurentul-pârât, se constată că dezlegarea dată de instanța de apel este conformă dispozițiilor legale incidente, motiv pentru care, în considerarea celor ce preced, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul formulat în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul MUNICIPIUL TIMIȘOARA PRIN PRIMAR împotriva deciziei nr. 437/2018 din 26 februarie 2018, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 19 septembrie 2019.