ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2036/2020

Ședința publică din data de 21 octombrie 2020

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 19.08.2015 pe rolul Tribunalului Mehedinți, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, reclamanta A. S.A. a chemat în judecată pe pârâta B. - Sucursala București, solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să oblige pârâta la plata către reclamantă a sumei totale de 870.613,87 RON, reprezentând plăți nejustificate, precum și la plata beneficiilor nerealizate aferente plății nelegale, calculate de la data producerii prejudiciului până la data plății efective.

La 16.09.2015 reclamanta a depus la dosar precizări, prin care a menționat că valoarea beneficiilor nerealizate la 12.08.2015 este în cuantum de 122.691,58 RON și a fost anexat un mod de calcul al sumelor solicitate cu titlu de debit principal și accesorii.

Pârâta a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția necompetenței teritoriale a Tribunalului Mehedinți și excepția prescripției dreptului material la acțiune, iar pe fond a solicitat respingerea acțiunii reclamantei, ca neîntemeiată.

Prin sentința nr. 182/03.12.2015, Tribunalul Mehedinți, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a admis excepția necompetenței sale teritoriale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, pe rolul căruia dosarul a fost înregistrat la 21.12.2015.

Prin încheierea din 06.09.2016, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune cu privire la pretențiile ce decurg din facturile nr. x/30.11.2011, nr. y/15.05.2012, nr. z/14.06.2012 și nr. 47/29.06.2012 (parțial, pentru suma de 181.165,07 RON).

Prin sentința civilă nr. 5246/13.09.2016, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a respins pretențiile aferente facturilor nr. x/30.11.2011, nr. y/15.05.2012, nr. z/14.06.2012 și nr. 47/29.06.2012 (parțial, pentru suma de 181.165,07 RON), ca fiind prescrise; a fost respinsă în rest cererea ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentințe, A. S.A., reprezentată prin administrator judiciar C.., a declarat apel.

Prin cererea de apel, reclamanta a încunoștințat instanța că, prin încheierea din 10.10.2016, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2016, a fost deschisă procedura insolvenței împotriva sa, C.. fiind desemnată administrator judiciar.

Prin decizia civilă nr. 1099/13.06.2019, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a respins ca nefondat apelul.

Împotriva acestei decizii, A. S.A., reprezentată prin administrator judiciar C.., a declarat recurs, solicitând casarea ei și rejudecarea cauzei.

În motivare, a susținut că în cauză nu a fost reținută corect situația de fapt și de drept aferentă derulării raporturilor contractuale dintre părți și nu au fost luate în considerare toate probele administrate, fiind admisă în mod nelegal excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru facturile nr. x/30.11.2011, nr. y/15.05.2012, nr. z/14.06.2012 și nr. 47/29.06.2012 (parțial, pentru suma de 181.165,07 RON).

Cu privire la acest aspect, recurenta a susținut că a luat cunoștință de existența unui prejudiciu, din decizia nr. 127/14.01.2014 emisă de Curtea de Conturi, prin care auditorii externi au constatat săvârșirea unei fapte ilicite.

Astfel, în opinia recurentei, termenul de prescripție curge de la această dată, așa cum relevă și doctrina și jurisprudența în materie.

În continuare, recurenta a arătat că a fost înființată la 05.08.2013, ca urmare a finalizării unor procese de fuziune prin contopire a filialelor A. ale S.C. D. S.A. București și constituirea unei noi societăți, actuala A. S.A., context în care termenul la care noua societate a cunoscut posibilul prejudiciu este data înregistrării raportului de control nr. x/19.12.2013 și a înregistrării deciziei nr. 127/14.01.2014, de când curge termenul de prescripție de 3 ani.

Autoarea căii de atac a evocat dispozițiile art. 7 și 8 din Decretul nr. 167/1958, precum și ale art. 2.528 C. civ., cu privire la data de la care începe să curgă termenul de prescripție și a arătat că prin plângerea penală formulată împotriva intimatei și împotriva S.C. E. S.R.L. a solicitat tragerea la răspunderea penală a făptuitorilor și s-a constituit parte civilă pentru repararea în întregime a prejudiciului ce i-a fost cauzat.

Raportat la fondul litigiului, recurenta a descris situația de fapt constatată în urma controlului de audit efectuat de Curtea de Conturi a României, finalizat cu întocmirea raportului de control nr. x/19.12.2013 și a deciziei nr. 127/14.01.2014, prin care s-a constatat prejudiciul pe care l-a suferit.

De asemenea, a susținut că intimata nu a respectat obligațiile inserate la art. 12.2 și art. 16 din contractul de execuție lucrări nr. x/04.07.2011 și că sunt îndeplinite condițiile plății nedatorate, având în vedere raportul Curții de Conturi cu privire la plata sumei de 870.613,87 RON, efectuată din eroare.

Potrivit recurentei, proba contrară a faptului că plata s-a făcut cu intenția de a plăti o datorie proprie, conform art. 1.341 C. civ., este chiar raportul Curții de Conturi, care precizează ca s-a făcut o plată nejustificată.

În final, recurenta a solicitat instanței să constate că în speță sunt aplicabile dispozițiile art. 1.357 C. civ., referitoare la răspunderea civilă delictuală, în condițiile în care, așa cum rezultă din raportul Curții de Conturi, intimata nu a respectat clauzele contractuale, a încasat plăți pentru servicii neefectuate și a decontat materiale fără să aducă dovada provenienței acestora.

În drept, a invocat dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 3, 6 și 8 C. proc. civ.

Intimata nu a formulat întâmpinare.

În ședința din 29.07.2020, completul de filtru a pronunțat, în temeiul art. 493 alin. (7) C. proc. civ., o încheiere de admitere în principiu a recursului, acordând termen în ședință publică, în vederea soluționării căii de atac.

Se cuvine menționat, cu prioritate, că potrivit art. 499 C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanței de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate și analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins.(...)".

Analizând decizia atacată, prin prisma criticilor de nelegalitate invocate, Înalta Curte reține următoarele:

Recurenta a indicat în mod expres motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 3, 6 și 8 C. proc. civ., potrivit cărora casarea unei decizii se poate cere atunci când a fost dată cu încălcarea competenței de ordine publică a altei instanțe, invocată în condițiile legii; când nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei; când a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Înalta Curte constată că autoarea căii de atac nu a dezvoltat critici din perspectiva motivelor de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 3 și 6 C. proc. civ., pe care le-a invocat doar formal, dar susținerile sale pot fi analizate prin prisma ipotezei reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Prin cererea de chemare în judecată, A. S.A. a solicitat obligarea B. - Sucursala București la plata sumei totale de 870.613,87 RON, reprezentând plăți nejustificate, conform deciziei nr. 127/14.01.2014 emisă de Curtea de Conturi în baza raportului de control nr. x/19.12.2013, prin care s-a constatat că cea din urmă, în baza contractului de execuție de lucrări nr. x/04.07.2011, încheiat cu antecesoarea reclamantei (S.C. A.), ar fi facturat și încasat în mod nejustificat contravaloarea unor materiale și a manoperei; totodată, a solicitat obligarea părții adverse la plata beneficiilor nerealizate aferente plății nelegale, calculate de la data producerii prejudiciului până la data plății efective.

Prima instanță, al cărei raționament a fost validat în apel, a reținut ca prescris dreptul material la acțiune pentru pretențiile care trimit la facturile nr. x/30.11.2011, nr. y/15.05.2012, nr. z/14.06.2012 și nr. 47/29.06.2012 (parțial, pentru suma de 181.165,07 RON) și a apreciat celelalte pretenții ca fiind neîntemeiate, pe motiv că nu sunt îndeplinite condițiile plății nedatorate sau ale angajării răspunderii civile delictuale, invocate de autoarea cererii de chemare în judecată.

Prima critică expusă de recurentă vizează soluția dată excepției prescripției dreptului material la acțiune.

Potrivit autoarei căii de atac, momentul de la care a început să curgă termenul de prescripție de trei ani este cel la care a luat cunoștință de existența unui prejudiciu, din decizia nr. 127/14.01.2014 a Curții de Conturi.

Conform art. 2.528 C. civ., prescripția dreptului la acțiune în repararea unei pagube care a fost cauzată printr-o faptă ilicită sau în restituirea întemeiată pe plata nedatorată începe să curgă de la data la care păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea.

Așadar, începutul cursului prescripției extinctive este marcat de două momente, unul subiectiv, al cunoașterii tuturor elementelor cerute de lege, și unul obiectiv, la care păgubitul trebuia să cunoască paguba și pe cel care răspunde de ea, a cărui stabilire se întemeiază pe ideea culpei prezumate a celui păgubit de a nu fi depus toate diligențele necesare pentru descoperirea pagubei și recuperarea acesteia.

Pornind de la aceste premise, Înalta Curte apreciază că, sub aspectul curgerii prescripției extinctive, nu are relevanță constatarea făcută și adusă la cunoștință de organul de control al Curții de Conturi, care este un terț față de raporturile juridice care s-au derulat între părți, atât timp cât raportul de control constată doar producerea pagubei.

Izvorul obligației intimatei nu îl reprezintă actul de control al Curții de Conturi, ci faptul juridic care, în opinia autoarei căii de atac, a generat paguba invocată.

Prin decizia nr. 19/2019, Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit, în interesul legii, că "în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 268 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii, republicată, cu modificările și completările ulterioare, raportat la art. 8 și 12 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă, republicat, și a dispozițiilor art. 211 lit. c) din Legea dialogului social nr. 62/2011, republicată, cu modificările și completările ulterioare, respectiv a art. 2.526 din C. civ., actul de control efectuat de Curtea de Conturi sau de un alt organ cu atribuții de control, prin care s-a stabilit în sarcina angajatorului obligația de a acționa pentru recuperarea unui prejudiciu produs de un salariat ori rezultat în urma plății către acesta a unei sume de bani necuvenite, nu marchează începutul termenului de prescripție extinctivă a acțiunii pentru angajarea răspunderii patrimoniale a salariatului."

În considerentele deciziei sus-menționate, s-a reținut că "43. din perspectiva dispozițiilor legale enunțate se constată că în alin. (2) din ambele reglementări (art. 2.528 din C. civ. și art. 8 din Decretul nr. 167/1958) se prevede că dispozițiile alin. (1) se aplică, în mod corespunzător, și în cazul faptei juridice licite, respectiv acțiunii în restituire întemeiate pe îmbogățirea fără justă cauză, plății nedatorate sau gestiunii de afaceri, dispoziții ce au relevanță și în analiza problemei de drept, obiect al recursului în interesul legii, din perspectiva dispozițiilor art. 256 alin. (1) din Codul muncii, care obligă la restituirea sumei datorate încasate de salariat. 44. Astfel, termenul de prescripție în cazul unei acțiuni întemeiate pe îmbogățirea fără justă cauză începe să curgă, în condițiile art. 8 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958 (art. 2.528 din C. civ.), de la momentul la care cel al cărui patrimoniu s-a micșorat a cunoscut sau trebuia să cunoască atât faptul măririi altui patrimoniu, cât și pe cel care a beneficiat de această mărire. 45. În ceea ce privește obligația instituită prin art. 256 din Codul muncii de restituire a unei plăți nedatorate, ce vizează un fapt juridic licit ce exclude ideea de culpă, termenul de 3 ani începe să curgă de la momentul efectuării plății, când angajatorul trebuia să cunoască împrejurarea că a făcut o plată nedatorată, neputându-se susține că ulterior plății au apărut elemente care au determinat caracterul nedatorat al acesteia, precum raportul Curții de Conturi sau raportul altui organ cu atribuții de control. 46. Așadar, indiferent de constatările unor organe de control cu privire la caracterul datorat sau nedatorat al drepturilor salariale achitate de angajator, acesta trebuia în momentul plății să cunoască dacă plata bănească către angajați era în concordanță cu dispozițiile care reglementau plata salariilor, dată la care evident angajatorul cunoștea identitatea angajaților cărora le-a acordat drepturi bănești.(...) 75. Constatările rezultate din activitatea de control a Curții de Conturi sau a unui alt organ cu atribuții de control pot fi, eventual, valorificate ca mijloace de probă în litigiul având ca obiect atragerea răspunderii patrimoniale a salariatului, răspundere ce are ca unic temei raportul de muncă dintre salariat și angajator."

Este adevărat că decizia în interesul legii nu are incidență directă în speță, însă dezlegările pe care le oferă sunt relevante, întrucât raționamentul juridic este similar, de vreme ce există identitate de rațiune în ce privește modul de calcul al termenului de prescripție, în condițiile emiterii unui raport al Curții de Conturi.

A. S.A. a pretins restituirea de către B. - Sucursala București a sumei de 870.613,87 RON, cu titlu de plată nedatorată, ca urmare a facturării și încasării nejustificate a contravalorii unor materiale și a manoperei.

Pornind de la considerentele expuse mai sus, instanța supremă reține că, așa cum judicios a apreciat și instanța de apel, autoarea căii de atac trebuia să cunoască paguba și pe cel care răspunde de ea cel mai târziu la momentul la care a achitat facturile fiscale în privința cărora susține că reprezintă plăți nedatorate.

Beneficiarul lucrărilor ar fi trebuit să aibă reprezentarea unei eventuale facturări nejustificate la data la care a achitat sumele aferente facturilor, care au fost emise de intimată în baza unor situații de lucrări semnate de toate părțile contractante.

Afirmațiile recurentei, în sensul că a fost înființată la data de 05.08.2013, ca urmare a finalizării unor procese de fuziune prin contopire a filialelor A. ale S.C. D. S.A. București și constituirea unei noi societăți, actuala A. S.A., nu sunt apte să conducă spre o altă concluzie.

Aceasta, întrucât recurenta este succesoarea în drepturi și obligații a filialelor care au fuzionat prin contopire, printre care și cea care a semnat contractul de execuție lucrări nr. x/04.07.2011, astfel că intimata îi poate opune toate mijloacele și apărările, inclusiv excepția prescripției dreptului material la acțiune, în aceleași condiții în care le putea opune persoanei juridice care a semnat contractul.

Eventualele împrejurări legate de operațiunile efective de predare-preluare a activului și pasivului de către societatea rezultată din fuziunea prin contopire nu pot fi imputate intimatei, iar cursul prescripției nu poate fi determinat de atitudinea creditorului, căci întârzierea sa în operațiunea de identificare a unui eventual prejudiciu nu poate să rămână nesancționată.

Așa fiind, în mod corect a reținut curtea de apel că, raportat la momentul la care păgubitul trebuia să cunoască paguba și pe cel care răspunde de ea, dreptul material la acțiune în privința sumelor de bani aferente facturilor fiscale nr. x/30.11.2011 (achitată la data de 06.04.2012), nr. 23/15.05.2012 (achitată la data de 22.05.2012), nr. 44/14.06.2012 (achitată la data de 28.06.2012) și nr. 47/29.06.2012 (achitată la data de 10.08.2012 pentru suma de 181.165,07 RON) este prescris, în raport cu data introducerii cererii de chemare în judecată.

Cu privire la eventuala întrerupere a prescripției, ca urmare a formulării plângerii penale, instanța supremă reține că, raportat la regimul de ordine privată al prescripției, instituit de noul C. civ. (aplicabil față de data emiterii și plății facturilor în discuție), atât timp cât recurenta nu a criticat concluziile curții de apel care a statuat că nu a operat întreruperea prescripției, acestea au intrat în puterea lucrului judecat.

O altă critică vizează îndeplinirea în cauză a condițiilor plății nedatorate.

Potrivit autoarei căii de atac, intimata nu a respectat obligațiile inserate la art. 12.2 și art. 16 din contractul de execuție lucrări nr. x/04.07.2011 și a solicitat și încasat nejustificat plata contravalorii unor materiale puse în operă și a manoperei, astfel că sunt îndeplinite condițiile plății nedatorate, având în vedere raportul Curții de Conturi cu privire la plata sumei de 870.613,87 RON, efectuată din eroare.

Reglementarea plății nedatorate și a consecințelor acesteia este cuprinsă în art. 1.341-1.344 C. civ.

Plata nedatorată reprezintă un fapt juridic licit, care presupune executarea de către o persoană, din eroare, a unei prestații la care nu era obligată și are drept consecință nașterea unui raport de obligații în temeiul căruia cel care a plătit (solvens) este creditor al obligației de restituire a prestației executate, iar cel care a primit plata (accipiens) este debitorul aceleiași obligații.

Pentru nașterea obligației de restituire, așa cum au reținut și instanțele devolutive, trebuie îndeplinite în mod cumulativ trei condiții: solvens să fi efectuat o plată; datoria în vederea stingerii căreia s-a efectuat plata să nu existe din punct de vedere juridic în raporturile dintre solvens și accipiens, iar plata să fi fost făcută din eroare.

Autoarea căii de atac, invocând plata nedatorată, a solicitat restituirea unor sume achitate în baza facturilor emise de intimată în temeiul contractului de execuție de lucrări nr. x/04.07.2011.

Or, nu se poate susține cu temei că plata unor sume de bani în baza facturilor emise ca urmare a executării unor lucrări, conform contractului, a fost efectuată pentru stingerea unei datorii inexistente din punct de vedere juridic; dimpotrivă, plata a stins o datorie născută din contract.

Raportat la drepturile și obligațiile părților contractului, care presupuneau ca factura înaintată la plată să fie însoțită de situațiile de plată confirmate de contractant, de procesele-verbale de recepție și de documente justificative privind cantitățile și prețul materialelor puse în operă, dar și ca recurenta, prin intermediul responsabilului de lucrare desemnat, să urmărească cantitativ și calitativ lucrarea și să confirme cantitățile de lucrări în vederea decontării acestora, nu este îndeplinită nici condiția referitoare la existența unei erori, ce presupune ca aceasta să fie scuzabilă.

În condițiile în care părțile contractului au încheiat procese-verbale prin care s-a constatat că lucrările au fost executate și recepționate și s-a stabilit contravaloarea acestora, nu se poate conchide că plata sumelor achitate conform facturilor aferente a fost efectuată din eroare, pentru stingerea unei datorii care nu exista din punct de vedere juridic între părți.

Mai mult decât atât, curtea de apel a constatat că, raportat la probatoriul administrat în cauză, prezumția instituită de art. 1.341 alin. (3) C. civ. referitoare la plata sumei de bani în vederea stingerii unei datorii proprii, izvorâte din executarea contractului, urmează a-și produce efectele.

Din această perspectivă, raportul Curții de Conturi, ale cărui constatări nu pot fi opuse intimatei și care nu se coroborează cu restul probelor administrate, ce relevă îndeplinirea obligațiilor contractuale de către aceasta din urmă, nu are valența unei probe contrare, care să răstoarne prezumția amintită mai sus.

Nici critica recurentei, în sensul că în speță sunt aplicabile dispozițiile art. 1.357 C. civ., referitoare la răspunderea civilă delictuală, nu justifică admiterea recursului.

Autoarea căii de atac a susținut sub acest aspect că, așa cum rezultă din raportul Curții de Conturi, intimata nu a respectat clauzele contractuale, a încasat plăți pentru servicii neefectuate și a decontat materiale fără să aducă dovada provenienței acestora.

Or, aceste argumente, în măsura în care ar fi reale, ar putea fundamenta angajarea răspunderii civile contractuale, iar nu delictuale, a intimatei.

Așa fiind, Înalta Curte constată, în acord cu instanțele devolutive, că nu sunt îndeplinite condițiile angajării răspunderii civile delictuale a intimatei.

De aceea, criticile recurentei nu justifică măsura casării deciziei atacate, așa încât, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ., recursul va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.A., reprezentată prin administrator judiciar C.., împotriva deciziei civile nr. 1099/13.06.2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 21 octombrie 2020.