ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1900/2021

Ședința publică din data de 29 septembrie 2021

Asupra recursului de față, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Ilfov la 20 iulie 2016, sub nr. x/2016, reclamanta S.C. A. S.A. prin administrator judiciar B. SPRL a solicitat obligarea pârâtei S.C. C. S.R.L. la plata sumei de 1.386.350,04 RON, reprezentând debit principal, compus din 726.247,92 RON, cu titlu de contravaloare a facturilor fiscale emise și neachitate în baza contractului de prestări servicii nr. x din 13 aprilie 2010 și a actelor adiționale, 685.775,14 RON, cu titlu de contravaloare a facturilor fiscale emise și neachitate în baza contractului de prestări servicii nr. x din 24 august 2012 și a actelor adiționale, sume din care se scad 25.673,02 RON, reprezentând contravaloarea facturii nr. x din 24 iulie 2012, emisă de pârâtă. De asemenea, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 1.415.030,41 RON, reprezentând contravaloarea penalităților de întârziere calculate conform prevederilor contractuale, până la 31 mai 2016, precum și obligarea pârâtei la plata sumei de 8.947 RON, reprezentând daune interese suplimentare minimale, conform art. 10 din Legea nr. 72/2013; cu cheltuieli de judecată.

Pârâta S.C. C. S.R.L. a depus întâmpinare prin care a invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru debitul în cuantum de 767.491,78 RON și excepția inadmisibilității capătului 3 de cerere, iar pe fond, a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată.

La termenul de judecată de la 20 septembrie 2016 tribunalul a calificat excepția inadmisibilității capătului 3 de cerere ca apărare de fond, a dispus unirea excepției prescripției dreptului material la acțiune cu fondul cauzei, a încuviințat pentru părți proba cu înscrisurile existente la dosarul cauzei și a respins proba cu expertiza contabilă, solicitată de reclamantă.

Prin sentința civilă nr. 2544 din 7 octombrie 2016, Tribunalul Ilfov, secția Civilă a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată de către pârâtă, a respins cererea de chemare în judecată având ca obiect obligarea pârâtei la plata debitului aferent facturilor fiscale ce au scadența până la 19 iulie 2016 (data formulării cererii de chemare în judecată), ca prescrisă, și a respins, în rest, cererea de chemare în judecată formulată de reclamantă, ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentințe și a încheierii din 20 septembrie 2016 a formulat apel reclamanta.

Prin încheierea de ședință din 20 iunie 2018, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a admis excepția inadmisibilității pentru pretențiile solicitate prin capătul 5 al cererii de apel, a încuviințat proba cu expertiza contabilă și proba cu înscrisuri, solicitate de către reclamantă și a pus în vedere pârâtei să depună la dosar dovada demersurilor depuse la autorități și răspunsul primit din partea acestor instituții. A prorogat discutarea emiterii acestor adrese, după depunerea precizărilor solicitate. I-a pus în vedere reclamantei să formuleze precizări scrise cu privire la cele solicitate prin nota de probatorii de astăzi de către intimată și să depună înscrisurile corespunzătoare, totodată, să comunice și părții adverse precizările efectuate. A stabilit onorariul provizoriu pentru efectuarea raportului de expertiză și a desemnat expertul contabil. Judecarea apelului a fost amânată la 19 septembrie 2018.

Prin decizia civilă nr. 1179A/2019 din 4 iulie 2019, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a admis apelul formulat de reclamantă, a schimbat sentința civilă apelată, în sensul că a admis în parte cererea de chemare în judecată, a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 1.337.197,90 RON, reprezentând debit principal, precum și a sumei de 1.365.240,15 RON, reprezentând penalități de întârziere și a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 40 euro, în echivalent în RON la cursul BNR de la data plății, cu titlu de daune-interese suplimentare minimale. A respins excepția prescripției dreptului material la acțiune ca neîntemeiată. A respins cererea privind obligarea intimatei-pârâte la plata penalităților de întârziere de la 31 mai 2016 și până la plata efectivă ca inadmisibilă. A obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei a sumei de 3.770 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei decizii și a încheierii de ședință din 20 iunie 2018 a formulat recurs pârâta, solicitând casarea încheierii de ședință cu privire la măsura admiterii înscrisurilor noi depuse de reclamantă în apel peste termenul legal și casarea hotărârii recurate.

Motivele de recurs invocate sunt, în esență, următoarele:

În susținerea recursului declarat împotriva încheierii de ședință din 20 iunie 2018, recurenta a arătat că în fața primei instanțe, reclamanta a depus doar contractele, actele adiționale, facturile și avizele de însoțire a deșeurilor. La fila x din cererea sa de apel, reclamanta și-a limitat proba cu înscrisuri strict la adresa solicitata către A.F.P. Ilfov (la care a renunțat în ședința din 20 iunie 2018), deși pârâta invocase excepția de neexecutare încă din întâmpinarea pe care a formulat-o în fața instanței de fond. Prin cererea de apel, reclamanta nu a înțeles să solicite alte înscrisuri în susținerea apelului sau în dovedirea faptului că și-ar fi executat serviciile.

Autoarea căii de atac afirmă că la 17 aprilie 2018 reclamanta a primit întâmpinarea formulata de către pârâtă, iar instanța i-a pus în vedere să formuleze răspuns la întâmpinare, în termenul legal de 10 zile prevăzut de art. 471 alin. (6) C. proc. civ., termenul legal pentru depunerea răspunsului la întâmpinare expirând la 30 aprilie 2018. Prin întâmpinarea depusă în apel, pârâta a reinvocat excepția de neexecutare a serviciilor, însă reclamanta nu a formulat răspuns la întâmpinare și nici nu a solicitat probe în combaterea apărărilor pârâtei, în termenul prevăzut pentru răspunsul la întâmpinare. Arată că abia la 16 mai 2018, mult după expirarea termenului pentru depunerea răspunsului la întâmpinare, reclamanta a depus înscrisuri noi, împreuna cu notele scrise (dosarul de apel.

Recurenta susține că actele la care face referire sunt certificatele de eliminare și valorificare depuse, împreuna cu notele scrise, la dosarul de apel (însoțite de bonuri de cântar și formulare de transport), pe care se și bazează hotărârea recurată. Menționează că reclamanta a depus înscrisuri noi și ulterior datei de 16 mai 2018, fără ca instanța de apel să dispună vreo măsură de respingere a acestora.

Recurenta apreciază că, în termen legal, a solicitat Curții de Apel București să constate că reclamanta era decăzută din dreptul de a mai administra înscrisurile noi depuse de către aceasta la 16 mai 2018, ca și din dreptul de a mai formula apărări noi (cele din notele scrise), care nu au fost invocate în fața instanței de fond sau arătate în motivarea apelului.

Recurenta-pârâtă arată că cele dispuse de curtea de apel, prin încheierea de ședință din 20 iunie 2018 în sensul admiterii înscrisurile noi depuse de către reclamantă încalcă dispozițiile art. 478 alin. (2) și ale art. 254 alin. (2) pct. 4 C. proc. civ.

În susținerea motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta expune, exhaustiv, argumente de netemeinicie, care vizează probele administrate în cauză, interpretarea dată acestora de către instanța de apel, istoricul relațiilor contractuale. Astfel, aceeași parte susține că nu există probe la dosar din care să rezulte dacă și cum au fost eliminate deșeurile sau din care să rezulte dacă intimata-reclamantă și-a îndeplinit obligațiile contractuale. Arată că în mod greșit a reținut curtea de apel că ar fi fost dovedită creanța pretinsă de reclamantă și susține că raportul de expertiză dispus în cauză nu face dovada pretențiilor intimatei-reclamante.

În opinia recurentei-pârâte, instanța de apel a interpretat greșit procesul-verbal nr. x din 27 aprilie 2015 și certificatele de eliminare și valorificare finală depuse în faza apelului, constatând în mod eronat că acestea fac dovada executării obligațiilor de către intimata-reclamantă.

Recurenta-pârâtă și-a întemeiat cererea de recurs pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ.

Intimata-reclamantă a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Pe baza cererii de recurs, a întâmpinării depuse și a răspunsului la întâmpinare, în temeiul art. 493 C. proc. civ., s-a dispus întocmirea raportului de către magistratul-asistent desemnat prin care s-a reținut că recursul este admisibil în principiu.

Prin încheierea din 9 decembrie 2020, s-a dispus comunicarea către părți a raportului asupra admisibilității în principiu a recursului declarat, în temeiul dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.. Recurenta-pârâtă a depus punct de vedere cu privire la raport.

Prin încheierea din 31 martie 2021 a fost admis în principiu recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. C. S.R.L. împotriva încheierii din 20 iunie 2018 și a deciziei civile nr. 1179A/2019 din 4 iulie 2019 și s-a fixat termen de judecată la 29 septembrie 2021, în vederea soluționării recursului în ședință publică.

Examinând încheierea și decizia atacate, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate și de dispozițiile legale incidente, Înalta Curte de Casație și Justiție reține următoarele:

Motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității.

Înalta Curte va înlătura criticile formulate de recurenta-pârâtă referitor la nelegalitatea dispoziției curții de apel din încheierea de ședință din 20 iunie 2018 de a încuviința proba cu înscrisurile depuse de reclamantă în apel întrucât din considerentele acestei încheieri rezultă că au fost respectate prevederile art. 254 alin. (2) pct. 4 C. proc. civ.. Acest text de lege instituie o excepție de la sancțiunea decăderii ce se aplică în cazul probelor ce nu au fost propuse prin cererea de chemare în judecată sau prin întâmpinare, excepție motivată de faptul că administrarea probei nu duce la amânarea judecății. Instanța supremă observă că prin încheierea recurată, instanța de apel a dispus mai multe măsuri procesuale, între care și încuviințarea probei cu expertiză contabilă, cu stabilirea obiectivelor și a onorariului de expert, motiv pentru care a acordat termen.

Înalta Curte reține că instanța de apel a acționat în virtutea rolului său devolutiv și a dat eficiență prevderilor art. 478 alin. (2) teza a II-a C. proc. civ., urmărind stabilirea corectă a situației de fapt. Mai reține că nu a fost încălcat dreptul la apărare al recurentei-pârâte care a avut posibilitatea să ia cunoștință de respectivele înscrisuri.

Astfel cum reiese din considerentele Deciziei nr. 9 din 30 martie 2020, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, apelantului i s-a creat posibilitatea, în scopul justei soluționări a cauzei, concordant cu aflarea adevărului, să aducă în calea de atac dovezi noi față de cele reținute prin hotărârea a cărei cenzură solicită, prin care să își demonstreze susținerile.

În aceeași decizie s-a mai reținut că "în condițiile tezei finale a art. 478 alin. (2) din C. proc. civ., care statuează că "instanța de apel poate încuviința și administrarea probelor a căror necesitate rezultă din dezbateri, și a art. 479 alin. (2) din C. proc. civ. anterior expuse, raportat la prevederile art. 22 din același act normativ ce reglementează rolul activ al judecătorului în aflarea adevărului, efectele sancțiunii decăderii nu se întind asupra probelor ce pot fi încuviințate în apel, de vreme ce instanța de apel poate administra orice probe a căror necesitate rezultă din dezbateri".

Deși recurenta invocă și motivul de recurs reglementat de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 Cod rocedură civilă, argumentele sale vizează încălcarea de către instanța de apel a normelor de procedură, aspect care se circumscrie motivului de recurs reglementat de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din același cod, astfel cum au fost analizate mai sus.

Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. vizează încălcarea normelor de drept material, ce poate consta în aplicarea unui text de lege străin situației de fapt, în extinderea normelor dincolo de ipotezele la care se aplică ori în restrângerea nejustificată a aplicării acestora.

Înalta Curte nu va avea în vedere criticile subsumate de autoarea căii de atac dispozițiilor legale de mai sus întrucât din analiza susținerilor din cererea de recurs se constată că acest motiv de casare este invocat formal, argumentele expuse de recurentă vizând aspecte de netemeinicie. Aceasta expune istoricul relațiilor dintre părți și contestă modul în care instanța de apel a dat eficiență expertizei contabile și a interpretat prevederile contractuale și înscrisurile depuse la dosar (certificatele de certificatele de eliminare și valorificare finală). Aceeași parte afirmă că intimata-reclamantă nu și-a executat obligațiile ce îi reveneau în temeiul contractelor încheiate între părți și arată că nu s-a făcut dovada existenței unei creanțe certe, lichide și exigibile, indicând facturile ce au fost emise în temeiul contractului.

Recursul este o cale extraordinară de atac, în cadrul căreia nu se poate rejudeca fondul și se pot analiza exclusiv aspectele de nelegalitate, nu și cele de netemeinicie.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. C. S.R.L. împotriva încheierii din 20 iunie 2018 și a deciziei civile nr. 1179A/2019 din 4 iulie 2019, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. C. S.R.L. împotriva încheierii din 20 iunie 2018 și a deciziei civile nr. 1179A/2019 din 4 iulie 2019, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 29 septembrie 2021.