ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1409/2020

Ședința publică din data de 21 iulie 2020

Asupra recursului de față

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanța la data de 28.12.2015 sub nr. x/2015, reclamanta ENEL ENERGIE S.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta A. S.A., obligarea acesteia la plata următoarelor sume: 225.430,49 RON reprezentând contravaloare energie electrică consumată conform facturii emise la 29.11.2012; 8825,15 RON reprezentând penalități de întârziere calculate conform celor două facturi emise la data de 13.12.2012 și la data de 13.02.2013; cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 2012 din 6 decembrie 2017, Tribunalul Constanța a respins excepția prescripției dreptului de a factura și excepția prescripției dreptului la acțiune, excepții invocate de pârâtă, ca nefondate, a respins acțiunea formulată de reclamanta ENEL ENERGIE S.A. în contradictoriu cu pârâta A. S.A., ca neîntemeiată. A obligat reclamanta la plata către pârâtă a sumei de 1100 RON reprezentând cheltuieli de judecată constând în onorariu expert.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut că, în raport cu situația de fapt relevată de probatoriile administrate, sunt aplicabile următoarele dispoziții legale:

S-a arătat că, în raport de data încheierii contractului (01.01.2005) ce a reprezentat temeiul acțiunii introductive, în cauză sunt aplicabile dispozițiile vechiul C. civ., față de dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 287/2009 privind C. civ. și ale art. 102 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., potrivit cu care "contractul este supus dis­pozițiilor legii în vigoare la data când a fost încheiat în tot ceea ce privește încheierea, interpretarea, efectele, executarea și încetarea sa".

Potrivit art. 969 C. civ., "contractul valabil încheiat are putere de lege între părțile contractante".

În raport de dispozițiile art. 6 alin. (4) C. civ., în vederea analizării excepției prescripției, față de data emiterii facturilor, instanța a apreciat că sunt incidente dispozițiile noului C. civ. și anume:

- art. 2500:

"(1)Dreptul material la acțiune, denumit în continuare drept la acțiune, se stinge prin prescripție, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit de lege.

(2)În sensul prezentului titlu, prin drept la acțiune se înțelege dreptul de a constrânge o persoană, cu ajutorul forței publice, să execute o anumită prestație, să respecte o anumită situație juridică sau să suporte orice altă sancțiune civilă, după caz".

- art. 2517:

"Termenul prescripției este de 3 ani, dacă legea nu prevede un alt termen"

- art. 2526:

"Când este vorba de prestații succesive, prescripția dreptului la acțiune începe să curgă de la data la care fiecare prestație devine exigibilă, iar dacă prestațiile alcătuiesc un tot unitar, de la data la care ultima prestație devine exigibilă".

- art. 2540:

"Prescripția este întreruptă prin punerea în întârziere a celui în folosul căruia curge prescripția numai dacă aceasta este urmată de chemarea lui în judecată în termen de 6 luni de la data punerii în întârziere".

Instanța s-a raportat la art. 41 din Legea nr. 318/2003 a energiei electrice (în vigoare la data încheierii contractului nr. x/01.01.2005) potrivit căruia "(1)Furnizarea energiei electrice este activitatea prin care persoana juridică titulară de licență comercializează energie clienților. Pentru furnizarea energiei electrice se încheie un contract în conformitate cu regulamentul de furnizare a energiei electrice. (2)Energia electrică furnizată clientului se facturează de către furnizor pe baza valorilor înregistrate de echipamentele de contorizare. (3)Furnizorul care este și operator de distribuție este obligat să încheie contracte de furnizare cu consumatorii captivi și cu cei acreditați ca eligibili, care nu își exercită acest drept. (4)Este interzis consumul de energie electrică fără încheierea contractului de furnizare".

De asemenea, s-a arătat, art. 45 din aceeași lege prevede că "În conformitate cu prevederile contractului, consumatorul este obligat să plătească contravaloarea energiei electrice consumate" iar art. 47 următoarele:

"(1)Consumatorul răspunde pentru daunele cauzate furnizorului din culpa sa, în condițiile stabilite prin contractul de furnizare. (2)Nerespectarea de către consumator a contractului de furnizare a energiei electrice atrage plata contravalorii energiei electrice consumate, respectiv evaluate, și, după caz, suportarea următoarelor consecințe: a)penalizări; b)sistarea temporară a furnizării energiei electrice; c)deconectarea de la rețeaua electrică. (3)În cazul consumului fraudulos, consumatorul va fi deconectat de la rețeaua electrică, fiind obligat, totodată, la plata contravalorii energiei electrice consumate și a costurilor aferente deconectării, evaluate conform normelor tehnice în vigoare".

Au fost considerate relevante următoarele dispoziții din H.G. nr. 1007/2004 privind aprobarea Regulamentului din 25 iunie 2004 de furnizare a energiei electrice la consumatori (în forma în vigoare la data încheierii contractului de față):

- art. 55:

"(1)Consumatorii pot conveni cu furnizorul sistarea temporară a furnizării energiei electrice, fără rezilierea contractului, pentru o perioadă de minimum o lună și de maximum 12 luni. Consumatorii vor face în acest sens o solicitare în scris către furnizor, cu minimum 5 zile înainte de data solicitată pentru sistare. (2)Consumatorul cu care s-a convenit, la cererea sa, sistarea temporară a furnizării energiei electrice va plăti contravaloarea lucrărilor efectuate de furnizor în acest scop, conform tarifelor aprobate de autoritatea competentă. (3)Pe durata sistării furnizării, consumatorul este obligat să efectueze în continuare plata energiei electrice consumate înainte de data sistării și, după caz, a penalităților și majorărilor de întârziere la plată, conform facturilor emise de către furnizor";

- art. 85 lit. i):

"Furnizorul are următoarele obligații (…) i)să verifice în cel mai scurt timp situațiile deosebite sesizate de consumator și să răspundă în termen legal tuturor reclamațiilor și sesizărilor acestuia, conform Standardului de performanță pentru serviciul de furnizare a energiei electrice".

O primă problemă analizată de instanță a reprezentat-o excepția prescripției dreptului de a factura consumurile înregistrate la data de 19.10.2011.

Sub acest aspect, instanța a reținut că dispozițiile Decretului nr. 167/1958 sau ale C. civ. nou nu reglementează prescripția dreptului de a factura prestațiile furnizate ci dreptul material la acțiune, respectiv dreptul de a cere concursul forței de constrângere a statului în vederea realizării dreptului de creanță al creditoarei sau apărarea vreunui drept real. Astfel, s-a arătat, după cum rezultă din art. 2500 alin. (2) C. civ., dreptul la acțiune reprezintă dreptul de a constrânge o persoană, cu ajutorul forței publice să execute o anumită prestație, să respecte o anumită situație juridică sau să suporte orice altă sancțiune civilă. Întrucât nu se pune problema expirării vreunui termen la acțiune în cazul emiterii facturii fiscale, în cauză s-a apreciat că această excepție trebuie calificată ca fiind tot prescrierea dreptului la acțiune în sensul de a cere plata consumurilor energiei electrice, drept la acțiune căruia i se aplică termenul de 3 ani de la data constatării acestui consum prin factura nr. x/29.11.2012, respectiv de la data scadenței acesteia.

În ce privește prescripția dreptului la acțiune în ceea ce privește emiterea facturii nr. x/29.11.2012, s-a constatat că aceasta era scadentă la data de 09.12.2012 astfel că termenul de 3 ani prevăzut de art. 2517 C. civ. (nou) care a început să curgă de la această dată s-ar fi împlinit la data de 09.12.2015. Însă, la data de 25.06.2015, reclamanta a formulat cererea de ordonanță de plată pentru care era obligatorie formularea notificării prevăzute de art. 1015 alin. (1) C. proc. civ.

Din sentința civilă nr. 2705/12.11.2015 rezultă că în dosarul nr. x/2015 s-a depus somația emisă debitoarei (somația 23344/06.10.2014) astfel că aceasta, potrivit art. 1015 alin. (2) C. proc. civ.,coroborat cu art. 2540 C. civ. a întrerupt termenul de prescripție care a început să curgă după data de 06.10.2014 fiind întrerupt din nou prin formularea la data de 28.12.2015 a prezentei acțiuni.

Față de aceste considerente, excepția prescripției dreptului la acțiune invocată de pârâtă a fost respinsă sub ambele aspecte.

Pe fondul cauzei, s-a constatat că reclamanta și-a întemeiat acțiunea pe răspunderea contractuală a pârâtei ca urmare a încheierii contractului nr. x/01.01.2005 chiar dacă nu a indicat în mod expres dispozițiile art. 969 C. civ. dar a făcut referire la existența contractelor încheiate între părți și la emiterea facturilor în baza acestora. Mai mult, în facturile pe baza cărora se solicită obligarea pârâtei la plata sumei de 234255,64 RON se menționează contractul nr. x Prin urmare instanța va analiza condițiile răspunderii contractuale iar nu ale răspunderii delictuale.

Cu privire la contractul nr. x/01.01.2005, s-a constatat că acesta nu a fost depus la dosar. Având în vedere că încheierea acestui contract nu a fost contestată, că în facturile fiscale emise ulterior se menționează acest contract și că însăși pârâta a solicitat încetarea acestui contract, instanța a prezumat existența acestuia și a analizat răspunderea contractuală a pârâtei întemeiată pe acest contract.

Potrivit art. 969 C. civ. (preluat de art. 1270 C. civ. nou) contractul încheiat în mod legal între părți are forță obligatorie iar partea care are calitatea de titular de drepturi dobândite prin contract este îndreptățită a pretinde celeilalte părți satisfacerea acelor drepturi. De asemenea, instanța a avut în vedere și faptul că în cazul încheierii unui contract, creditoarei îi revine obligația de a dovedi existența contractului și faptul că obligația nu a fost executată, culpa debitorului fiind prezumată în această situație, potrivit art. 1082 C. civ. din 1864.

Astfel cum rezultă din dispozițiile art. 85 lit. i) din Regulamentul din 25 iunie 2004 de furnizare a energiei electrice la consumatori aprobat prin H.G. nr. 1007/2004, chiar reclamanta avea obligația de a efectua verificări cu privire la sesizările pârâtei.

Instanța a reținut, astfel, că la data de 25.06.2009 și 03.07.2009 a formulat cerere de debranșare, cerere acceptată de reclamantă care la data de 06.07.2009 a procedat la debranșare conform adresei nr. x/22.12.2011, consumurile înregistrate până la data debranșării precum și costurile debranșării fiind achitate de pârâtă în baza facturilor nr. x/29.07.2009 în cuantum de 20377,47 RON și nr. x/29.09.2009. Mai trebuie precizat că în cererea de debranșare nr. x/25.06.2009 pârâta a făcut mențiunea că a înstrăinat vilele 14-15 și că există alte persoane care refuză să achite contravaloarea energiei electrice.

S-a observat, astfel, că pârâta în calitate de consumator în baza contractului nr. x/01.01.2005 nu numai că a solicitat debranșarea și nu a mai solicitat rebranșarea, dar a formulat numeroase sesizări de consum fraudulos pentru care reclamanta în calitate de furnizor nu a luat fie măsuri de a nu se mai permite branșarea ilegală de către persoane străine, fie formularea de plângeri penale împotriva acestor sustrageri și branșamente ilegale. Astfel, deși pârâta a formulat mai multe sesizări și reclamații solicitând rezolvarea problemei și debranșarea definitivă având în vedere că nu deține active alimentate din acest PT, cu toate acestea, reclamanta nu a făcut decât o constatare formală, o debranșare temporară ce se pare că a putut fi refăcută imediat și a imputat pârâtei tot consumul înregistrat de la debranșarea efectuată la cererea pârâtei (06.07.2009) și până la data de 19.10.2011.

Având în vedere că pârâta a sesizat faptul că nu mai deține active alimentate la PT 105, că prin notele de constatare s-a menționat că s-au realizat branșamente deși pârâta fusese deconectată, că în raportul de expertiză s-a precizat că pârâta nu avea acces în postul de transformare PT 105 și că reconectarea nu se putea realiza decât cu participarea lucrătorilor operatorilor de distribuție, precum și faptul că prin aceleași contoare sunt deserviți mai mulți consumatori, instanța constată că răspunderea contractuală a pârâtei nu poate fi antrenată întrucât aceasta nu a beneficiat de furnizarea energiei electrice, aspect comunicat reclamantei care nu a luat măsurile necesare de rezolvare imediată a acestei situații (prin sistarea definitivă a furnizării energiei electrice prin acest PT 105) sau de sesizare a organelor judiciare pentru furtul de energie electrică.

Prin urmare, a reținut instanța de fond, atâta timp cât pârâta nu a beneficiat de serviciile de furnizare a energiei electrice după data de 06.07.2009, în mod abuziv au fost emise cele trei facturi x/29.11.2012, nr. x/13.12.2012 și nr. x/13.02.2013 ce menționează consumuri înregistrate în perioada de facturare x/2012-12.02.2013.

În conformitate cu art. 451 și 453 C. proc. civ., instanța a obligat reclamanta ca "parte care a pierdut procesul", la plata către pârâtă a sumei de 1100 RON reprezentând cheltuieli de judecată constând în onorariu de expertiză tehnică judiciară.

Împotriva acestei hotărâri au declarat apel reclamanta ENEL ENERGIE S.A. și pârâta A. S.A.

Prin motivele de apel formulate, reclamanta ENEL ENERGIE S.A. a arătat că în sarcina intimatei - pârâte subzistă obligația de a achita contravaloarea diferenței de energie consumată efectiv prin prisma obligațiilor contractuale asumate, motiv pentru care a solicitat admiterea apelului și schimbarea sentinței apelate, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată și obligarea intimatei - pârâte la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de acest proces.

În drept, apelul a fost întemeiat pe dispozițiile C. civ., Noului C. proc. civ., Legii energiei electrice și a gazelor naturale nr. 123/2012, Regulamentului de furnizare a energiei electrice la clienții finali, Decizia A.N.R.E. nr. 57/1999 de aprobare a Contractului cadru de furnizare a energiei electrice.

În susținerea cererii de apel a invocat probele administrate în fața primei instanțe de judecată.

Prin motivele de apel formulate, pârâta A. S.A. a invocat faptul că instanța de fond a reținut în mod greșit că somația de plată nr. x/06.10.2015 comunicată societății A. S.A. prin poștă, prin scrisoare recomandată fără conținut declarat nu are efect întreruptiv de prescripție raportat la art. 1015 alin. (2) C. proc. civ. coroborat cu art. 2540 C. civ. întrucât cererea de ordonanță de plată nu a fost formulată în termenul de 6 luni prevăzut de art. 2540 C. civ.

Art. 1015 alin. (2) C. proc. civ. prevede în mod expres faptul că somația prevăzută de art. 1015 alin. (1) C. proc. civ. are efect întreruptiv de prescripție potrivit dispozițiilor art. 2540 din C. civ., care se aplică în mod corespunzător.

Pe cale de consecință, s-a arătat, neformularea unei cereri de chemare în judecată în termen de 6 luni de la transmiterea somației are drept consecință pierderea caracterului întreruptiv de prescripție.

Pârâta a solicitat instanței de judecată să constate faptul că dreptul material la acțiune s-a născut la data de 19.10.2011, prin întocmirea Notei de constatare nr. x din 19.10.2011, dată la care reclamanta a luat la cunoștință despre existența acestor consumuri, considerate frauduloase din moment ce pârâta A. S.A. figura ca deconectată, iar în condițiile în care reclamanta nu a introdus cererea de ordonanță de plată în termen de 6 luni de la data comunicării somației de plată nr. x/06.10.2014 (primită la data de 15.10.2014), la data formulării celei de-a doua somații de plată, respectiv 07.05.2015, dreptul material la acțiunea al reclamantei era prescris încă de la data de 19.10.2014.

În drept, a invocat prevederile art. 466 C. proc. civ.

Prin decizia civilă nr. 603 din 8 noiembrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă au fost respinse ca nefondate apelurile.

În ceea ce privește apelul pârâtei, s-a reținut că partea a criticat hotărârea primei instanțe exclusiv sub aspectul soluției asupra excepției prescripției dreptului material la acțiune.

În aplicarea prevederilor legale cuprins în art. 2517, art. 2537, art. 2526 C. civ., în referire la prescripția dreptului la acțiune cu privire la pretențiile derivând din factura nr. x/29.11.2012, scadentă la data de 09.12.2012, s-a constatat că, în mod corect, a apreciat prima instanță că termenul de 3 ani prevăzut de art. 2517 C. civ. care a început să curgă de la această dată, nu era împlinit la data formulării prezentei acțiuni.

Aceasta întrucât, deși acest termen s-ar fi împlinit la data de 09.12.2015, formularea de către reclamantă a unei notificări la data de 07.05.2015 urmată de cererea privind emiterea ordonanței de plată din 25.06.2015, respectiv de cererea de chemare în judecată la data de 28.12.2015 au întrerupt cursul prescripției.

S-a apreciat, astfel, că notificarea din 07.05.2015 a pus în întârziere pârâta, fiind urmată de cererea de ordonanță de plată, care, chiar dacă a fost respinsă, a fost urmată de o cerere de chemare în judecată introdusă în mai puțin de 6 luni, care a fost admisă.

În ceea ce privește momentul de început al cursului prescripției, s-a constatat că, în mod corect, prima instanță s-a raportat la nașterea dreptului material la acțiune constând în scadența termenului de plată a sumei menționate în facturile emis de reclamantă.

În ceea ce privește apelul formulat de reclamantă, instanța a reținut caracterul neîntemeiat al criticilor formulate și care au vizat, în esență, aprecierea greșită a situației de fapt în referire la beneficiarul consumului de energie electrică facturat de această parte.

S-a avut în vedere că, din coroborarea probelor administrate în primă instanță, a rezultat că cererile de debranșare adresate de pârâtă reclamantei au fost acceptate de aceasta din urmă, astfel că la data de 06.07.2009 pârâta a fost debranșată.

În contextul probator existent în cauză, Curtea a apreciat judicios raționamentul primei instanțe, aceasta făcând o corectă raportare a normelor legale incidente la situația de fapt reținută.

Astfel, s-a reținut că, după debranșare, pârâta nu a mai formulat cerere de rebranșare iar noua cerere de debranșare din 09.06.2010 s-a datorat constatării că la data menționată branșamentul a fost refăcut. S-a întocmit nota de constatare nr. x/01.07.2010 conform căreia s-a procedat la deconectarea contorului x, indexul afișat fiind de 06838.

În condițiile în care pârâta a solicitat debranșarea fără a mai solicita rebranșarea și sesizând în multe rânduri furnizorul în legătură cu rebranșarea realizată de persoane necunoscute și, implicit, consumul de energie electrică, nu a putut fi primită susținerea apelantei-reclamante care plasează intimata-pârâtă în poziția de beneficiar al acestui consum.

În acest context, Curtea a considerat că, în mod corect, a reținut prima instanță că răspunderea contractuală a pârâtei nu poate fi antrenată în condițiile în care aceasta nu a beneficiat de furnizarea energiei electrice.

Instanța de apel a subliniat faptul că, în contextul legal aplicabil, reclamantei, ca furnizor al energiei electrice, îi revenea sarcina de a verifica toate sesizările pârâtei, de a împiedica branșarea ilegală realizată de către terți, respectiv de a sesiza organele competente în legătură cu aceste aspecte, informată în nenumărate rânduri de pârâtă.

În lumina acestor argumente, reținând că nu poate fi antrenată răspunderea contractuală a pârâtei în condițiile în care aceasta nu a fost beneficiarul energiei electrice furnizate, Curtea a apreciat că hotărârea primei instanțe este temeinică și legală.

Prin încheierea din 14 martie 2019, Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă a dispus, din oficiu, îndreptarea erorii materiale, în temeiul dispozițiilor art. 442 C. proc. civ., în sensul că se va trece în dispozitiv "cu drept de recurs în 30 de zile de la comunicare, calea de atac urmând a se depune la Curtea de Apel Constanța" în loc de "Definitivă".

Împotriva deciziei civile nr. 603 din 8 noiembrie 2018 și încheierii din 14 martie 2019, pronunțate de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă în dosarul nr. x/2015, a declarat recurs, în cadrul unor cereri distincte, pârâta S.C. A. S.A.

Recursul declarat împotriva deciziei civile nr. 603 din 8 noiembrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă este întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Recurenta-pârâtă formulează, în concret, o singură critică, aceasta vizând dezlegarea dată de instanță excepției prescripției dreptului la acțiune. În susținerea acestei critici recurenta aduce următoarele argumente:

Instanța de apel a reținut, în mod greșit, faptul că pretențiile reclamantei derivă din factura nr. x din 29 noiembrie 2012, scadentă la 9 decembrie 2012, în condițiile în care contractul în baza căreia a fost emisă era suspendat încă din luna august 2009, astfel încât reclamanta nu avea temei contractual pentru a emite o astfel de factură.

Pe de altă parte, se arată, această factură reprezintă o modalitate prin care reclamanta a stabilit în mod unilateral daune în sarcina pârâtei pentru un consum fraudulos.

Recurenta-pârâtă consideră că printr-o corectă interpretare a prevederilor C. civ., niciuna dintre părțile unui contract nu poate stabili în mod unilateral daunele sau prejudiciile produse, ca urmare a încălcării obligațiilor contractuale, iar posibilitatea de a factura daune se naște numai în temeiul unei clauze penale.

Întrucât contractul era suspendat, iar acest consum fraudulos are natura unei fapte ilicite extra contractuale, recurenta-pârâtă consideră că temeiul juridic al acestor pretenții trebuie să îl constituie răspunderea civilă delictuală și nu contractuală, fiind incidente prevederile art. 2528 din C. civ., referitoare la prescripție, care a început să curgă de la 19 octombrie 2011, data întocmirii notei de constatare.

Totodată, s-a menționat faptul că niciuna dintre părțile prezentului litigiu nu a putut depune în copie contractul nr. x, în baza căreia a fost emisă factura.

Recurenta arată că exigibilitatea pretențiilor reclamantei trebuie apreciată atât în raport de prevederile contractuale, cât și în raport de momentul la care reclamanta a avut la cunoștință despre aceste consumuri și nu de la momentul exigibilității unei facturi emisă atât cu încălcarea prevederilor contractuale, cât și cu cea a prevederilor fiscale.

Recurenta-pârâtă a solicitat instanței de recurs să constate faptul că, în prezenta cauză se tinde la repararea prejudiciului cauzat printr-o faptă ilicită extra contractuală, iar facturarea acestui consum fraudulos, în temeiul unui contract ale cărui efecte au fost suspendate, nu poate schimba temeiul juridic al pretențiilor, și implicit calificarea juridică a actelor și faptelor deduse judecății, pe care judecătorul trebuie să o dea în raport de art. 22 alin. (4) din C. proc. civ.

Raportat la aceste precizări, recurenta consideră că prescripția extinctivă a început să curgă, în temeiul art. 2528 C. civ. de la data de 19.10.2011, prin întocmirea Notei de constatare nr. x din 19.10.2011, dată la care reclamanta a luat la cunoștință despre existența acestor consumuri, considerate frauduloase, acesta fiind data de la care reclamanta a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea.

Un alt argument adus în susținerea criticii formulate se referă la faptul că instanța de apel a reținut în mod greșit că somația de plată nr. x/06.10.2015 comunicată societății pârâte 2000 S.A. prin poștă, prin scrisoare recomandată, fără conținut declarat, nu are efect întreruptiv de prescripție raportat la art. 1015 alin. (2) C. proc. civ. coroborat cu art. 2540 C. civ. întrucât cererea de ordonanță de plată nu a fost formulată în termenul de 6 luni prevăzut de acest articol.

Se arată că art. 1015 alin. (2) C. proc. civ. prevede în mod expres faptul că somația prevăzută de art. 1015 alin. (1) C. proc. civ. are efect întreruptiv de prescripție potrivit dispozițiilor art. 2540 din C. civ., care se aplică în mod corespunzător iar, potrivit art. 2540 C. civ. "prescripția este întreruptă prin punerea în întârziere a celui în folosul căruia curge prescripția numai dacă aceasta este urmată de chemarea lui în judecată în termen de 6 luni de la data punerii în întârziere".

Pe cale de consecință, consideră recurenta, neformularea unei cereri de chemare în judecată în termen de 6 luni de la transmiterea somație are drept consecință pierderea caracterului întreruptiv de prescripție.

În plus, se arată, această somație nu îndeplinește prevederile art. 1015 alin. (2) C. proc. civ., în sensul că scrisoarea recomandată nu avea conținut declarat.

Concluzionează recurenta că, în aceste condiții, reclamanta a promovat cererea de ordonanță de plată numai după transmiterea unei noi somații la data de 07.07.2015, somație care îndeplinește prevederile art. 1015 alin. (2) C. proc. civ.

Recursul declarat de recurenta-pârâtă împotriva încheierii din 14 martie 2019, pronunțate de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă în dosarul nr. x/2015 este întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Recurenta solicită casarea încheierii atacate față de faptul că aceasta a fost pronunțată cu încălcarea regulilor de procedură aplicabile prezentului litigiu (legea de procedură în vigoare la data înregistrării cererii introductive de instanță, 28.12.2019, neprevăzând calea de atac a recursului).

În susținerea acestei critici recurenta aduce următoarele argumente:

La data înregistrării cererii introductive de instanță, 28.12.2015, regimul căilor de atac era guvernat de art. XVIII din Legea nr. 2/2013 care prevedea faptul că "în procesele pornite începând cu data intrării in vigoare a prezentei legi (15 februarie 2013) și până la data de 31 decembrie 2018 nu sunt supuse recursului hotărârile pronunțate în cererile prevăzute la art. 94 pct. 1 lit. a) - i) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., republicată, în cele privind navigația civilă și activitatea în porturi, conflictele de muncă și de asigurări sociale, în materie de expropriere, în cererile privind repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare, precum și în alte \cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv. De asemenea, în aceste procese nu sunt supuse recursului hotărârile date de instanțele de apel în cazurile în care legea prevede că hotărârile de primă instanță sunt supuse numai apelului."

Prin Decizia nr. 369 din 30 mai 2017, publicată în M. Of. nr. 582/20.07.2017, Curtea Constituțională, admițând excepția de neconstituționalitate, a statuat că sintagma "precum și în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv cuprinsă în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirii punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ. este neconstituțională.

Astfel, art. XVIII din Legea nr. 2/2013 a fost în vigoare între data de 15.02.2013 și 20.07.2017, data publicării în M. Of. a Deciziei CCR.

Prin Decizia nr. 52/2018, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în M. Of. nr. 609 din 17.07.2018 s-a statuat că "în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 27 din C. proc. civ., cu referire la art. 147 alin. (4) din Constituția României, efectele Deciziei Curții Constituționale nr. 369 din 30 mai 2017 se produc cu privire la hotărârile judecătorești pronunțate: după publicarea acesteia în Monitorul Oficial al României, în litigiile evaluabile în bani de până la 1.000.000 RON inclusiv, pornite ulterior publicării deciziei (2 iulie 2017)'.

În motivarea acestei decizii, obligatorii de la data publicării în M. Of., se arată că: "într-o interpretare și aplicare neretroactivă, a dezlegărilor date prin Decizia Curții Constituționale nr. 369 din 30 mai 2017, în litigiile începute înainte de data publicării acesteia în Monitorul Oficial al României (20 iulie 2017). căile de atac vor fi cele prevăzute de legea în vigoare la data declanșării proceselor [respectiv, forma nemodificată a dispozițiilor art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013].

Ca atare, consideră recurenta, efectele deciziei de neconstituționalitate privesc toate hotărârile judecătorești pronunțate după data publicării acesteia, însă în procesele pornite după data de 20 iulie 2017".

Întrucât prezentul litigiu este evaluabil în bani, pretențiile fiind în sumă de 231.809,45 RON (fără penalitățile de întârziere solicitate prin acțiune), recurenta solicită instanței să constate că prezentul litigiu, evaluabil în bani de până la 1.000.000 RON inclusiv, este guvernat de legea în vigoare de la data formulării cererii introductive de instanță, respectiv 28.12.2015 anterioară publicării Decizia nr. 369 din 30 mai 2017 a CCR în M. Of. și nu de legea în vigoare de la data pronunțării deciziei în apel de către Curgea de Apel Constanta.

Prin încheierea din 3 decembrie 2019 Înalta Curte a dispus comunicarea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, iar, prin încheierea din 3 martie 2020, a admis în principiu recursurile declarate de pârâta S.C. A. S.A. împotriva deciziei civile nr. 603 din 8 noiembrie 2018 și a încheierii din 14 martie 2019, pronunțate de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, în dosarul nr. x/2015.

La data de 12 mai 2020 Înalta Curte a constatat că judecata este suspendată de plin drept, în temeiul art. 42 alin. (6) din Capitolul V al Anexei nr. 1 cuprinse în Decretul privind instituirea stării de urgență pe teritoriul României nr. 195 din 16 martie 2020, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 212 din 16 martie 2020 și al dispozițiilor art. 63 alin. (11) din Anexa nr. 1 la Decretul nr. 240 din 14 aprilie 2020, privind prelungirea stării de urgență pe teritoriul României, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 311 din 14 aprilie 2020.

Potrivit rezoluției existente la dosar, s-a fixat termen pentru soluționarea recursului la data de 21 iulie 2020, când a fost pronunțată prezenta hotărâre.

Examinând excepția lipsei de interes a recursurilor, invocată din oficiu la acest termen, Înalta Curte constată că aceasta este întemeiată pentru următoarele motive:

Înțeles ca una din condițiile de exercițiu ale acțiunii civile, interesul este folosul practic pe care o parte îl urmărește prin declanșarea procedurii judiciare. Interesul afirmat în justiție trebuie să fie legitim, personal, născut și actual.

Or, în speță, recurenta A. S.A. se situează pe poziția părții care a câștigat procesul, de vreme ce acțiunea formulată împotriva sa a fost respinsă ca neîntemeiată prin sentința civilă nr. 2012 din 6 decembrie 2017, pronunțată de Tribunalul Constanța, prin aceeași hotărâre fiind respinsă excepția prescripției dreptului de a factura și excepția prescripției dreptului la acțiune, excepții invocate de recurenta-pârâtă. Această hotărâre a fost menținută prin decizia civilă nr. 603 din 8 noiembrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, prin care au fost respinse ca nefondate atât apelul reclamantei cât și apelul pârâtei.

Criticile aduse de pârâtă deciziei atacate vizează modul în care au fost dezlegate de către instanța de apel excepția prescripției dreptului de a factura și excepția prescripției dreptului la acțiune.

Față de hotărârile pronunțate de instanța de fond și de cea din apel, recurenta nu justifică niciun folos practic prin promovarea prezentului recurs, cu atât mai mult cu cât, în mod generic, soluția de respingere ca netemeinică a unei acțiuni, comparativ cu aceea de respingere ca prescrisă a acesteia, soluție avută în vedere de recurentă, presupune o analiză completă a fondului cauzei și relevă lipsa oricărei culpe a pârâtei.

În considerarea celor ce preced, excepția invocată din oficiu se dovedește a fi întemeiată, recursurile declarate de pârâta S.C. A. S.A. împotriva deciziei civile nr. 603 din 8 noiembrie 2018 și a încheierii din 14 martie 2019, pronunțate de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, în dosarul nr. x/2015 urmând a fi respinse ca lipsite de interes.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca lipsite de interes recursurile declarate de pârâta S.C. A. S.A. împotriva deciziei civile nr. 603 din 8 noiembrie 2018 și a încheierii din 14 martie 2019, pronunțate de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, în dosarul nr. x/2015.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 21 iulie 2020.