ÎCCJ, decizie (scj.ro #219210)

Acțiune în răspundere civilă delictuală. Prejudiciu cauzat prin fapte ilicite imputate mai multor persoane. Anularea cererii de chemare în judecată pentru deficitara motivare în fapt. Formalism excesiv. Încălcarea dreptului de acces la o instanță

Cuprins pe materii: Drept procesual civil. Procedura contencioasă. Judecata

Index alfabetic: răspundere solidară

cerere de chemare în judecată

motive de fapt

dreptul de acces la o instanță

C.proc.civ., art. 194 lit. d), art. 196

Cerința formală impusă de instanța de fond cererii de chemare în jucată - a particularizării contribuției fiecărui pârât la fiecare faptă și la cauzarea rezultatului păgubitor - se referă la elemente ale litigiului care ar fi trebuit să facă parte din cercetarea judecătorească și să fie determinate pe bază de probe, neconstituind elemente esențiale ale cererii de chemare în judecată. În absența acestora, instanța nu era împiedicată de a judeca litigiul, după cum nici pârâții nu puteau fi împiedicați de a-și face apărările necesare în raport cu faptele imputate prin cererea de chemare în judecată.

Prin urmare, nu se poate susține în mod rezonabil că „neparticularizarea contribuției fiecărui pârât la fiecare faptă” atrage caracterul incomplet al cererii de chemare în judecată din punct de vedere al indicării obiectului și valorii lui (art. 194 lit.c C.proc.civ.) ori al arătării motivelor de fapt și de drept pe care se întemeiază aceasta (art. 194 lit.d C.proc.civ.), înțelegându-se de altfel din expunerea situației de fapt din cuprinsul acțiunii că o atare particularizare nici nu era necesară deoarece, potrivit viziunii reclamantului, imputarea faptelor explicitate îi viza pe fiecare dintre pârâții chemați în judecată care, în virtutea atribuțiilor de serviciu și prin modul defectuos în care au fost îndeplinite, au săvârșit pe rând și în concurs faptele arătate. Confirmarea acestor acuzații și verificarea  măsurii în care sarcinile de serviciu ale pârâților se suprapuneau unora sau tuturor faptelor imputate de reclamant ținea de administrarea probelor și de cercetarea în fond a cauzei, neputându-se invoca și sancționa de către instanță o deficitară descriere a situației de fapt prin neparticularizarea faptelor imputate și contribuției fiecărui pârât la producerea pagubei.

În aceste condiții, anulând cererea de chemare în judecată pentru motivul neindicării particularizate a contribuției fiecărui pârât la fiecare din faptele imputate și la rezultatul păgubitor, instanța de fond (a cărei soluție a fost validată de cea din apel) a dovedit un formalism excesiv, sancționând pretinse lipsuri ale cererii de chemare în judecată care ar fi trebuit să facă obiectul cercetării sale judecătorești, încălcând în acest fel dreptul reclamantului de acces la instanță (a cărui cerere a fost anulată în loc să fie judecată) fără posibilitatea de a mai fi remediată vătămarea produsă în acest fel.

I.C.C.J., Secția I civilă, decizia nr. 2263 din 22 noiembrie 2023

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată în data de 19.08.2021 pe rolul Tribunalului Iași - Secția I civilă, reclamantul  Ministerul Apărării Naționale, a solicitat, în contradictoriu cu pârâții A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., obligarea pârâților în solidar la plata sumei de 223.727,20 lei, reprezentând valoarea de înlocuire a bunurilor lipsă din gestiune a Unității Militare X, sumă ce va fi actualizată cu rata inflației și dobânda legală calculată la data achitării integrale a prejudiciului.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 1349 alin. 1 și 1350, 1355 alin. 1, 1357, 1359 1365 și 1370 C.civ.

Pârâtul A. a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția nulității cererii de chemare în judecată

,

excepția prescripției dreptului material la acțiune.

Pârâții B., M. și L. au formulat întâmpinare, prin care au invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune, excepția lipsei calității lor procesuale pasive, iar pe fondul cauzei au solicitat respingerea cererii, ca neîntemeiată.

De asemenea, prin întâmpinările formulate, pârâții C. și J. au solicitat respingerea cererii, ca neîntemeiată.

Pârâții D., E., I., F., G., H. au formulat întâmpinare, prin care au invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune, iar pe fondul cauzei au solicitat respingerea cererii, ca neîntemeiată.

Prin sentința nr. 490 din 25.02.2022, Tribunalul Iași - Secția I civilă a anulat cererea, a obligat reclamantul să plătească câte 2.000 lei cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat, pârâților A. și J., respectiv câte 1.000 lei, cu titlu redus, pentru fiecare, către pârâții D., F., G., I., E., H..

Prin decizia nr. 22 din 18.01.2023, Curtea de Apel Iași - Secția civilă a respins, ca nefondat, apelul reclamantului împotriva sentinței și a obligat apelantul la plata către intimatul A. a sumei de 4.000 lei, către intimatul C. la plata sumei de 1.500 lei, către intimatul K. la plata sumei de 1.000 lei, către intimatul J. la plata sumei de 2.000 lei și către intimații B., L. și M. la plata sumei de 3.400 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. 1 pct. 8 C.proc.civ., reclamantul, arătând că instanța de apel a interpretat și aplicat greșit dispozițiile art. 196 alin. 1 cu referire la art. 194 lit. c) și d) C.proc.civ., fără a ține seama de dispozițiile art. 200 alin. 3 din același act normativ.

Obiectul cererii de chemare în judecată și valoarea lui au fost precizate, în mod expres, la pagina 1 alin. 2 din acțiune (suma de 223.727,20 lei, reprezentând valoarea de înlocuire a bunurilor constatate lipsă din gestiunea Unității Militare X), iar modul de calcul prin care s-a dispus determinarea acestei valori, chiar dacă nu a fost individualizat în parte pentru fiecare pârât (fiind vorba despre o răspundere solidară), rezultă din probatoriul solicitat a fi admis în cauză, constând în înscrisuri, care au fost comunicate tuturor pârâților împreună cu cererea de chemare în judecată.

Faptele care au determinat producerea prejudiciului au fost precizate în cuprinsul cererii de chemare în judecată la filele 2-5, iar particularizarea lor pentru fiecare pârât nu este o obligație impusă de dispozițiile art. 194 lit. d) C.proc.civ., acestea urmând a fi analizate de către instanță prin prisma probatoriul administrat în cauză.

Pârâții care au recunoscut că și-au îndeplinit defectuos îndatoririle de serviciu au încheiat acorduri de recunoaștere a vinovăției, prin care au recunoscut infracțiunile de neglijență în serviciu și fals intelectual, acorduri admise prin sentința penală nr. 254/2017 pronunțată de Tribunalul Iași în dosarul nr. x/99/2016 și sentința penală nr. 434/2017 pronunțată de Tribunalul Iași în dosarul nr. x/99/2017.

Referitor la pârâtul J., potrivit sentinței penale nr. 15/2020 pronunțate de Tribunalul Militar Iași în dosarul nr. x/739/2019 (definitivă prin decizia penală nr. 67/2020 a Curții Militare de Apel București), instanța a dispus încetarea procesului penal, fiind lăsată nesoluționată cererea de constituire ca parte civilă formulată de Ministerul Apărării Naționale, pentru Unitatea Militară X.

Prejudiciul, reprezentat de lipsa cantității de 34.255,46 kg combustibil lichid tip M, cu o valoare de înlocuire de 223.727,20 lei, s-a produs ca urmare a neîndeplinirii obligațiilor de serviciu care le reveneau pârâților, potrivit atribuțiilor funcționale, sau îndeplinirii în mod defectuos a acestora.

Vinovăția pârâților rezultă, în mod indubitabil, atât din rechizitoriu, cât și acordurile de recunoaștere a vinovăției.

Raportul de cauzalitate dintre prejudiciu și fapta ilicită este dovedit prin înscrisurile depuse la dosar, fiind determinat de îndeplinirea defectuoasă a atribuțiunilor de serviciu, neefectuarea măsurătorilor zilnice și lunare, precum și de înscrierea eronată a unor date nereale în Registrul de măsurători zilnice, neexistând, astfel, o evidență clară a cantităților de combustibil din gestiune.

Refuzând să dea eficiență hotărârilor judecătorești prin care au fost admise acordurile de recunoaștere a vinovăției, instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 28 C.proc.pen., potrivit cărora hotărârea definitivă a instanței penale are autoritate de lucru judecat în fața instanței civile care soluționează acțiunea civilă, cu privire la existența faptei și a persoanei care a săvârșit-o.

Este greșit argumentul instanței de apel potrivit căruia decizia nr. 4432/2018 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția a II-a civilă, pe care Ministerul Apărării Naționale a invocat-o ca practică judiciară în susținerea motivelor de apel, nu ar fi relevantă în speță.

În considerentele deciziei menționate s-a reținut că, în cazul în care, în cadrul procedurii de regularizare, reclamantul a completat capătul de cerere ce privește beneficiul nerealizat, fără a indica în mod expres în cuprinsul cererii completatoare perioada și modul de calcul al sumei solicitate cu acest titlu, făcând, însă, trimitere la documentele anexate cererii, prin care tinde la dovedirea pretențiilor sale, din care reies atât perioada de referință, cât și modul de calcul al acesteia, sunt respectate cerințele art. 194 C.proc.civ..

Contrar susținerilor instanței de apel, recurentul arată că existența, în cauza de față, a unui concurs de fapte juridice ilicite săvârșite de persoane diferite, toate în legătură de cauzalitate cu prejudiciul pretins, nu poate lipsi de valabilitate raționamentul instanței supreme exprimat în decizia nr. 4432/2018.

Complexitatea cauzei nu poate constitui un criteriu după care să se facă aprecierea îndeplinirii sau nu a exigențelor impuse de dispozițiile art. 194 C.proc.civ., atât timp cât elementele obligatorii ale cererii de chemare în judecată rezultă din documentele anexate acesteia.

Instanța de apel a reținut în mod greșit că „în lipsa unei dispoziții exprese care să limiteze în acest sens posibilitatea instanței de a aplica sancțiunea nulității cererii de chemare în judecată în raport de situațiile prevăzute la art. 196 alin. 1 C.proc.civ. nu se poate admite teza apelantului în sensul că, odată depășită etapa prealabilă scrisă a procedurii judiciare civile, pârâții ar fi în imposibilitate de a invoca viciile deforma ale cererii de chemare în judecată și în consecință, că instanța însăși nu ar mai putea să facă aplicarea textului sancționator”.

În motivarea apelului formulat de Ministerul Apărării Naționale nu se regăsește o astfel de susținere.

Ceea ce s-a arătat prin cererea de apel și se susține în continuare este faptul că prima instanță a aplicat în mod greșit sancțiunea prevăzută de art. 196 alin. 1 C.proc.civ., fără a reține incidența dispozițiilor art. 200 din același act normativ, la care legiuitorul face trimitere expresă în partea finală a aceluiași articol.

Ministerul Apărării Naționale nu era obligat să facă aceste precizări după comunicarea întâmpinării, ci numai dacă instanța ar fi dispus în acest sens, în conformitate cu prevederile art. 200 alin. 3 C.proc.civ., potrivit cărora: „când cererea nu îndeplinește condițiile prevăzute la art. 194-197, reclamantului i se vor comunica în scris lipsurile, cu mențiunea că, în termen de 10 zile de la primirea comunicării, trebuie să facă completările sau modificările dispuse, sub sancțiunea anulării cererii”.

Abia în situația în care obligația comunicată în scris de instanță nu ar fi fost îndeplinită în termenul stabilit, instanța ar fi avut posibilitatea legală de a aplica sancțiunea anulării cererii de chemare în judecată, potrivit prevederilor art. 200 alin. 4 C.proc.civ., care statuează că „dacă obligațiile privind completarea sau modificarea cererii nu sunt îndeplinite în termenul prevăzut la alin. 3, prin încheiere, dată în camera de consiliu, se dispune anularea cererii”.

În mod evident, comunicarea despre care face vorbire art. 200 alin. 3 C.proc.civ. nu poate fi complinită prin întâmpinarea depusă de unul dintre pârâți, deoarece redactarea textului de lege nu permite o astfel de interpretare.

Chiar dacă nulitatea cererii de chemare în judecată a fost invocată prin întâmpinarea depusă de unul dintre pârâți, sancțiunea anulării cererii putea fi aplicată de instanță doar dacă, mai întâi, ar fi comunicat în scris reclamantului pretinsele lipsuri ale cererii de chemare în judecată și ar fi acordat un termen pentru remedierea acestora, iar reclamantul nu s-ar fi conformat.

În dezacord cu argumentele reținute de instanța de apel, recurentul arată că, procedând în acest mod, s-a produs Ministerului Apărării Naționale o vătămare procesuală gravă, constând în aplicarea sancțiunii anulării cererii de chemare în judecată, ceea ce nu a mai permis cercetarea pe fond a acestei cereri.

Din perspectiva art. 6 al Convenției Europene a Drepturilor Omului, anularea cererii de chemare în judecată în temeiul dispozițiilor art. 196 C.proc.civ. reprezintă o ingerință în dreptul de acces la instanță al reclamantului.

Contrar celor reținute de instanța de apel, în cauză, criteriul proporționalității nu a fost respectat, măsura luată fiind excesivă în raport cu pretinsele omisiuni în formularea cererii de chemare în judecată, reținute de instanța de fond.

Concluzia se impune cu atât mai mult cu cât, în perioada de regularizare a cererii de chemare în judecată, prima instanță nu a făcut aplicarea dispozițiilor art. 200 alin. 3 C.proc.civ. și nu a pus în vedere Ministerului Apărării Naționale să facă precizări sau completări la cererea de chemare în judecată, considerând că aceasta îndeplinește condițiile prevăzute de art. 194-197 din același act normativ.

Întrucât apelul formulat de Ministerul Apărării Naționale a vizat doar admiterea, în mod greșit, de către prima instanță, a excepției nulității cererii de chemare în judecată și s-a soluționat la primul termen de judecată, se impune reducerea cuantumului cheltuielilor de judecată acordate pârâților cu titlu de onorariu de avocat în apel.

Prin întâmpinare, intimatul-pârât A. a invocat excepția nulității recursului pentru neîncadrarea criticilor formulate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C.proc.civ., arătând că, în cauză, nu s-a pus problema corectei sau incorectei aplicări a normelor de drept material.

Cât privește motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. 1 pct. 8 C.proc.civ., despre care a menționat că a fost indicat, în mod evaziv, la finalul cererii de recurs, a precizat că acesta este incident numai atunci când prin hotărârea recurată s-a rezolvat pricina pe fond.

Or, în speță, pricina nu a fost rezolvată pe fondul raportului juridic litigios și nu s-a pus problema corectei sau incorectei aplicări a normelor de drept material.

De asemenea, în ceea ce privește modalitatea în care au fost acordate cheltuielile de judecată reprezentând onorariu de avocat, este vorba despre o evaluare care se sprijină pe analiza unor aspecte de fapt, iar nu pe o interpretare a unor norme juridice, sens în care s-a referit la dezlegările date prin Decizia nr. 3/2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii.

În subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca neîntemeiat, arătând că fapta care i-a fost imputată prin sentința penală nr. 434/2017 pronunțată de către Tribunalul lași în dosarul nr. x/99/2017, la care a făcut referire recurentul-reclamant prin cererea introductivă de instanță, este total diferită și fără nicio legătură cu faptele pentru care au fost cercetați ceilalți pârâți și la care, în termeni destul de generali, se face trimitere în cererea de chemare în judecată.

Or, în conformitate cu prevederile art. 1.382 C.civ., solidaritatea debitorilor din raportul de răspundere civilă delictuală este instituită pentru autorii uneia și aceleiași fapte delictuale cauzatoare de prejudicii.

A mai precizat și că se poate ajunge la angajarea răspunderii solidare numai împotriva participanților la una și aceeași faptă cauzatoare de prejudiciu, neexistând solidaritate între autorii unor fapte prejudiciabile diferite, chiar dacă este vorba despre o singură victimă în patrimoniul căreia s-au produs pagubele.

În consecință, în privința obiectului, cererea de chemare în judecată ar fi trebuit să arate în mod clar valoarea prejudiciului produs de fiecare dintre faptele enumerate generic în expunerea motivelor de fapt ale cererii, cu indicarea distinctă a autorilor fiecăreia dintre fapte și între care ar exista pretinsa solidaritate, motiv pentru care a considerat că este incidentă sancțiunea nulității cererii de chemare în judecată, în conformitate cu prevederile art. 196 alin. 1 C.proc.civ.

De asemenea, s-a referit și la faptul că petitul cererii de chemare în judecată include exprimări vagi privitoare la actualizarea sumei cu rata inflației - în privința căreia a precizat că poate fi efectuată doar de către executorul judecătoresc, conform art. 628 alin. 3 C.proc.civ., respectiv la dobânda legală calculată la data achitării integrale a prejudiciului - fără a se indica un moment de început și un moment de sfârșit al curgerii acesteia, astfel încât, cu privire la aceste solicitări, a apreciat că nu există o motivare în fapt, cererea de chemare în judecată fiind nulă și din această perspectivă.

Totodată, a susținut și că prima instanță a dat o corectă rezolvare excepției nulității cererii de chemare în judecată, fiind stabilit în mod legal că este în sarcina reclamantului să indice în concret, în cuprinsul cererii de chemare în judecată, iar nu prin trimitere la alte acte, care sunt faptele delictuale puse în sarcina fiecăruia dintre pârâți, pentru că altfel instanța ar fi pusă în situația de a se substitui reclamantului în interpretarea unor acte și în stabilirea intenției reclamantului cu privire la modalitatea în care funcționează angajarea răspunderii civile delictuale raportat la un ansamblu de fapte a căror corelare revine tot în sarcina reclamantului.

De asemenea, în mod judicios, a statuat că, fiind vorba de fapte distincte, este cu atât mai necesar ca reclamantul să particularizeze contribuția fiecărui pârât la fiecare faptă.

A precizat și că în mod corect a fost respins, ca nefondat, apelul formulat împotriva sentinței, din moment ce enumerarea unor înscrisuri anexate cererii de chemare în judecată nu satisface exigențele impuse de dispozițiile art. 194 lit c) și d) C.proc.civ..

În mod greșit se susține că sancțiunea nulității cererii de chemare în judecată ar fi fost posibil să fie aplicată de către instanță numai în procedura de regularizare.

Nu este vorba nici despre un formalism excesiv în stăruința de a i se pretinde unui reclamant ca, pentru fiecare faptă pe care o invocă în cererea de chemare în judecată, să arate atât contribuția fiecărui pârât, cât și întinderea prejudiciului provocat de către fiecare faptă în parte.

Nefondat este și motivul de recurs referitor la soluția de acordare a cheltuielilor de judecată în apel. Cheltuielile de judecată au fost în mod real suportate de către parte, au caracter necesar și sunt rezonabile față de activitatea depusă de către apărător, gradul de complexitate al pricinii și importanța cauzei pentru partea ce a avut nevoie de asigurarea apărării.

Prin întâmpinare, intimatul-pârât J. a invocat excepția nulității recursului întrucât motivarea acestuia nu se circumscrie motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 8 C.proc.civ., iar în subsidiar, solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

A precizat că recurentul s-a aflat în eroare când a prezentat situația factuală, din moment ce faptele presupus a fi săvârșite de către intimatul-pârât J. sunt infracțiuni de pericol, iar nu cauzatoare de prejudicii, acesta fiind și motivul pentru care prejudiciul nu a fost reținut în rechizitoriul din dosarul nr. x/739/2019 al Tribunalului Militar Iași.

A arătat că în mod corect a fost admisă excepția nulității cererii de chemare în judecată conform prevederilor art. 194 lit. c) și d) C.proc.civ., din moment ce nu s-a indicat ce faptă, dintre cele 8 enumerate, a comis fiecare dintre pârâți, făcându-se trimitere la acordurile de recunoaștere a vinovăției, deși recurentul-reclamant avea cunoștință că intimatul-pârât J. nu a încheiat niciun acord de recunoaștere a vinovăției.

A mai susținut și că, deși în dosarul penal a fost dispusă restituirea cauzei către Parchetul Militar în vederea completării rechizitoriului - din actul de sesizare lipsind mențiunile cu privire la latura civilă a cauzei, nu s-a indicat modul de calcul al prejudiciului reținut și în ce modalitate a contribuit fiecare dintre cei trei inculpați trimiși în judecată la producerea prejudiciului (intimatul-pârât J. fiind inculpat în respectiva cauză penală), recurentul-reclamant nu a reținut că trebuie să individualizeze contribuția fiecăruia dintre pârâți și legătura de cauzalitate, chiar și în condițiile în care pârâții au solicitat, prin întâmpinare, precizări privind acest aspect.

De asemenea, a precizat că în mod corect a fost înlăturată critica recurentului-reclamant privitoare la încălcarea prevederilor art. 200 C.proc.civ., acesta făcând confuzie între anularea cererii, conform art. 200 alin. 4 C.proc.civ., și nulitatea cererii prevăzută de art. 196 alin. 1 C.proc.civ..

A solicitat și respingerea criticii privind formalismul excesiv, în speță nefiind aplicabil principiul referitor la accesul la o instanță de grad superior și jurisprudența în materie de formalism excesiv.

Prin întâmpinare, intimații-pârâți D., E., I., F., G. și H., au invocat excepția nulității recursului pentru neîncadrarea criticilor în motivele de casare prevăzute de lege, iar în subsidiar au solicitat respingerea recursului.

Cât privește excepția nulității recursului, au arătat că memoriul de recurs nu poate fi încadrat în prevederile invocate, art. 488 alin. 1 pct. 8 C.proc.civ., din moment ce, în cauză, nu a fost stabilită o situație de fapt, nefiind judecată cauza în fondul ei, iar astfel nu au fost încălcate sau aplicate greșit norme de drept material raportat la o situație de fapt stabilită.

De asemenea, au arătat că recurentul a reiterat, practic, argumentele invocate în apelul formulat, corect respins de către Curtea de Apel Iași.

Au invocat faptul că recurentul face o confuzie între anularea cererii, conform art. 200 alin. 4 C.proc.civ., și nulitatea cererii, prevăzută de art. 196 alin. lit. d) și art. 195-197 din același cod pentru acțiunea care nu cuprinde obiectul și motivele de fapt ale acesteia.

Or, revenea în sarcina reclamantului, ca inițiator al procedurii judiciare, să indice, în concret, în cuprinsul cererii de chemare în judecată, elementele răspunderii civile delictuale pentru fiecare dintre pârâți.

Subsecvent, trimiterea la înscrisurile atașate poate avea exclusiv semnificație probatorie, însă omisiunile din cuprinsul cererii de chemare în judecată nu pot fi complinite prin înscrisurile depuse odată cu aceasta.

De asemenea, în speță, odată comunicată cererea de chemare în judecată către pârâți și după invocarea, prin întâmpinare, a excepției nulității, recurentul-reclamant avea posibilitatea să remedieze viciile de formă invocate în susținerea excepției, întrucât instanța de fond nu mai era în măsură să se reîntoarcă la procedura de regularizare, această etapă fiind depășită.

Cât privește motivul de recurs referitor la reducerea cheltuielilor de judecată acordate în apel, au arătat că acestea nu pot fi analizate în recurs, neîncadrându-se în dispozițiile art. 488 alin. 1 C.proc.civ., făcând, în acest sens, referire și la Decizia nr. 3/2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii.

Prin întâmpinare, intimații-pârâți B., L., K. și M. au invocat excepția nulității recursului pentru neîncadrarea criticilor în motivele de casare prevăzute de lege, iar în subsidiar au solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

În dezvoltarea excepției invocate, au susținut că aspectele evidențiate în cuprinsul cererii de recurs nu reprezintă critici de nelegalitate a hotărârii care să permită încadrarea în vreunul dintre motivele de nelegalitate expres prevăzute de dispozițiile art. 488 C.proc.civ..

În ceea ce privește soluția instanței de apel, au precizat că aceasta este legală, în mod corect fiind dispusă respingerea cererii de apel a reclamantului.

Referitor la critica privitoare la cheltuielile de judecată acordate în calea de atac a apelului, au solicitat respingerea acesteia, având în vedere că reprezintă un aspect de temeinicie, iar nu de legalitate a hotărârii atacate.

Prin concluziile scrise depuse în interiorul termenului de formulare a întâmpinării, intimatul-pârât C. a invocat excepția nulității recursului pentru neîncadrarea criticilor în motivele de casare prevăzute de lege, iar în subsidiar a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

A arătat că în mod corect a fost admisă excepția nulității cererii de chemare în judecată, din moment ce în cauzele cu mai mulți pârâți, în lipsa menționării obiectului cererii și a valorii acestuia în raport cu fiecare pârât în parte, pârâții nu ar putea să-și formuleze apărări eficiente și nici instanța nu poate judeca și pronunța o soluție corect.

Obligația pârâților este divizibilă, iar aceștia nu răspund solidar pentru prejudiciul invocat, întrucât solidaritatea nu se prezumă, ci trebuie dovedită.

Chiar dacă majoritatea pârâților au încheiat acorduri de recunoaștere, în ceea ce privește latura civilă, aceștia nu și-au însușit prejudiciul invocat de reclamant.

În lipsa unor criterii corecte, instanța, din oficiu, nu poate defalca pentru fiecare pârât în parte prejudiciul pretins de către recurentul-reclamant.

A precizat că nici nu ar fi echitabil că intimatul-pârât C., în calitatea sa de gestionar înlocuitor timp de aproximativ o lună, să achite în mod egal cu gestionarul permanent sau cu comandantul unității.

Înscrisurile invocate de către recurent nu au menirea de a dovedi întinderea prejudiciului, vinovăția fiecărui pârât în parte, legătura de cauzalitate dintre vinovăție și prejudiciu, respectiv contribuția fiecărui pârât în parte la producerea prejudiciului.

În speță prejudiciul nu este nici cert și nici nu se cunoaște întinderea acestuia în raport cu fiecare pârât în parte.

Din acest punct de vedere, acțiunea reclamantului este informă, lipsind elemente esențiale din învestirea instanței, pe care aceasta nu le poate aprecia din oficiu sau din probatoriu, tocmai pentru că în procesul civil operează principiul disponibilității părților.

Reclamantul nu a complet cererea de chemare în judecată ulterior invocării excepției de nulitate, pârâții fiind în situația de a formula apărări față de un prejudiciu necunoscut, incert, care izvorăște dintr-o faptă ilicită care nu se cunoaște. Era necesar, pentru acuratețe juridică, ca prejudiciul să fie defalcat pentru fiecare pârât în parte, precizându-se, totodată, care anume acțiuni/inacțiuni l-au cauzat.

Recurentul-reclamant a formulat răspuns la întâmpinările intimaților-pârâți D., E., I., F., G. și H., respectiv B., L., K. și M., prin care a solicitat respingerea, ca neîntemeiată, a excepției nulității recursului, precizând că instanța de apel a interpretat și aplicat greșit dispozițiile art. 196 alin. 1 cu referire la art. 194 lit. c) și d) C.proc.civ., fără a ține seama de dispozițiile art. 200 alin. 3 din același cod.

Intimatul-pârât J. a formulat răspuns la întâmpinarea intimatului A., prin care a arătat că susține apărările formulate în cuprinsul acesteia.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Analizând recursul formulat prin raportare la criticile acestuia și la normele de drept incidente cauzei, Înalta Curte reține caracterul său întemeiat.

Deși și-a fundamentat calea de atac pe dispozițiile art. 488 alin. 1 pct. 8 C.proc.civ., recursul formulat este susceptibil de încadrare în motivul legal prevăzut de art. 488 alin. 1pct. 5 C.proc.civ., văzând că se atacă o soluție de anulare a cererii de chemare în judecată pentru neregularități de ordin formal, în timp ce argumentele de nelegalitate a acesteia sunt invocate cu trimitere la o greșită interpretare și aplicare a normelor de procedură – respectiv, a celor date de prevederile art. 196 alin.(1) cu referire la art. 194 lit.c) și d), la neaplicarea art. 200 alin. 3 C.proc.civ., cu consecința încălcării dreptului reclamantului de acces la instanță.

Așa cum s-a reținut și la termenul de dezbatere a recursului, modul de susținere a căii de atac de către recurent nu atrage nulitatea acestuia pentru neîncadrarea motivelor formulate în cele permise de legiuitor și enunțate în cuprinsul art. 488 alin. 1 C.proc.civ., după cum s-au apărat intimații-pârâți, ci îl face susceptibil de o reîncadrare a criticilor în cele ce corespund în mod real motivelor de nelegalitate invocate.

Criticile susținute pe calea recursului sunt îndreptățite, dovedindu-se că soluția primei instanțe, menținută în urma controlului judiciar din apel, de anulare a cererii de chemare în judecată pentru deficitara motivare în fapt a acesteia este una nelegală și excesivă, deopotrivă.

Soluția criticată este nelegală întrucât, așa cum susține reclamantul, cererea nu este afectată de vicii de formă dintre cele enunțate expres în cuprinsul art. 196 alin. 1 și descrise în cuprinsul art. 194 C.proc.civ. care să împiedice efectuarea cercetării judecătorești de către instanță și dezlegarea raporturilor juridice litigioase deduse judecății.

Astfel, contrar celor reținute de instanța de apel (asemenea primei instanțe) cererii nu îi lipsește obiectul și nici valoarea lui, identificate în raport cu solicitarea de obligare a pârâților în solidar la plata sumei de 223.727,20 Ron ce reprezintă valoarea de înlocuire a cantității de 34.255,46 kg combustibil  de tip M cu care a fost alimentată UM X și care s-a stabilit că lipsește din gestiune.

De asemenea, cererii nu îi lipsește nici „arătarea motivelor de fapt și de drept pe care se întemeiază cererea” (art. 194 lit.d) C.proc.civ.) cât timp în descrierea faptelor din cuprinsul acesteia reclamantul a indicat că pârâții sunt toți angajați ai UM X și că prejudiciul este urmarea încălcării și îndeplinirii defectuoase a îndatoririlor de serviciu ale acestora, fapte ce se circumscriu prevederilor art. 1349 alin. 1, art.1350, art. 1357 și art.1370 C.civ. Cât privește faptele imputate pârâților, acestea au fost explicitate cu trimitere la:1) neexecutarea măsurătorilor zilnice ale cantităților de combustibil existente în gestiune; 2) neînscrierea acestor măsurători în registrul de măsurători zilnice; 3) înscrierea eronată sau înscrierea unor date nereale; 4) gestionarea deficitară și ineficientă a consumurilor de combustibil; 5) lipsa unei evidențe clare a măsurătorilor; 6) neefectuarea reală și corectă a inventarierii lor; 7) înscrierea în listele de inventariere prin confirmarea stocurilor înscrise în condițiile în care acestea nu exprimau realitatea pe teren; 8) depozitarea combustibilului tip M în rezervoare care nu au fost calibrate, toate aceste fapte fiind săvârșite prin încălcarea prevederilor legale din „L 8/4 Instrucțiuni privind  manipularea și depozitarea carburanților – lubrefianților, lichidelor speciale și a tehnicii de resort” aprobate prin O.M.Ap.N. nr. M 149 din 11.10.2004, cu modificările și completările ulterioare.

Ceea ce s-a reproșat reclamantului și s-a considerat – în viziunea instanțelor de fond – că nu satisface exigențele de formă impuse prin dispozițiile art. 194 lit.d) C.proc.civ. a fost lipsa individualizării faptelor imputate fiecăruia dintre pârâți și neparticularizarea contribuției fiecăruia dintre aceștia la generarea prejudiciului reclamat.

Or, astfel după cum în mod pertinent critică reclamantul, faptele care au determinat producerea prejudiciului au fost precizate în cuprinsul cererii de chemare în judecată la filele 2-5, în timp ce

„particularizarea acestora”

pentru fiecare pârât nu constituia o obligație impusă prin dispozițiile art. 194 lit.d) din Codul de procedură civilă, ci urma a fi determinată de către instanță cu prilejul cercetării cauzei, prin prisma probatoriului ce avea a fi administrat.

Nu se poate susține în mod rezonabil că „neparticularizarea contribuției fiecărui pârât la fiecare faptă” – potrivit considerentelor avute în vedere de tribunal și susținute prin decizia de apel – atrage caracterul incomplet al cererii de chemare în judecată din punct de vedere al indicării obiectului și valorii lui (art. 194 lit.c) C.proc.civ.) ori al arătării motivelor de fapt și de drept pe care se întemeiază aceasta (art. 194 lit.d), înțelegându-se de altfel din expunerea situației de fapt din cuprinsul acțiunii că o atare particularizare nici nu era necesară deoarece, potrivit viziunii reclamantului, imputarea faptelor explicitate îi viza pe fiecare dintre pârâții chemați în judecată care, în virtutea atribuțiilor de serviciu și prin modul defectuos în care au fost îndeplinite, au săvârșit pe rând și în concurs faptele arătate. Confirmarea acestor acuzații și verificarea  măsurii în care sarcinile de serviciu ale pârâților se suprapuneau unora sau tuturor faptelor imputate de reclamant ținea de administrarea probelor și de cercetarea în fond a cauzei, neputându-se invoca și sancționa de către instanță o deficitară descriere a situației de fapt prin neparticularizarea faptelor imputate și contribuției fiecărui pârât la producerea pagubei.

De altfel, pentru a justifica o pretinsă neregularitate de ordin formal a cererii, instanțele de fond au recurs în mod nefiresc la o serie de argumente care țin de elementele de fond ale litigiului și de evaluarea acestora, cum sunt cele prin care s-a invocat conținutul art. 1382 C.civ. și faptul că solidaritatea debitorilor din raportul de răspundere civilă delictuală este instituită pentru autorii uneia și aceleiași fapte ori cele prin care s-a arătat că nu ar fi existat acorduri de recunoaștere a vinovăției în procesul penal pentru pârâții J. și C..

Înalta Curte apreciază însă că nici măcar invocarea argumentului de text – cu trimitere la dispozițiile art. 1382 C.civ. – nu este în măsură să justifice cerința de ordin formal impusă de instanțele de fond întrucât acestea omit faptul că tocmai pentru situații precum cele deduse judecății prin cererea reclamantului, legiuitorul a instituit reglementări menite să ușureze, deopotrivă, sarcina „acuzării”, dar și pe cea a „cercetării”, stabilind spre exemplu în conținutul art. 1370 C.civ. (text de lege regăsit și între cele ce au dat temei cererii reclamantului)  că „Dacă prejudiciul  a fost cauzat prin acțiunea simultană sau succesivă a mai multor persoane, fără să se poată stabili că a fost cauzat sau, după caz, că nu putea fi cauzat prin fapta vreuneia dintre ele, toate aceste persoane vor răspunde solidar față de victimă”. Tot astfel, subsecvent textului de lege invocat de instanțele de fond ca argument al impedimentelor în cercetarea cauzei date de „deficiențele” motivării în fapt a cererii reclamantului (art. 1382 din C.civ.) se regăsește textul art. 1383 care stabilește că „Între cei care răspund solidar, sarcina reparației se împarte proporțional în măsura în care fiecare a participat la cauzarea prejudiciului ori potrivit cu intenția sau cu gravitatea culpei fiecăruia, dacă această participare nu poate fi stabilită. În cazul în care nici astfel nu se poate împărți sarcina reparației, fiecare va contribui în mod egal la repararea prejudiciului”.

Iată, deci, că la nivel de dispoziții legale, instanțele dispuneau de instrumente suficiente cât să asigure judecata de fond a cauzei în raport de descrierea situației de fapt regăsite în cererea de chemare în judecată – chiar pentru ipoteza în care mai mulți făptuitori sunt acuzați de săvârșirea mai multor fapte ilicite, a căror înlănțuire rezultă din chiar descrierea acestora și a căror materializare se susține că a cauzat paguba a cărei reparare se urmărește – fără a fi necesare particularizări suplimentare în privința faptelor ori participației la cauzarea prejudiciului.

Soluția atacată este și excesivă, după cum cu îndreptățire critică reclamantul, și aceasta în primul rând, în raport cu circumstanțele procedurale în care aceasta a fost adoptată.

Se reține, sub acest aspect, că într-o primă etapă, cererea de chemare în judecată a fost considerată regulat formulată din punct de vede al cerințelor legale de ordin formal instituite prin art. 194 – 197 C.proc.civ., nefiind deci supusă procedurii de regularizare reglementată de art. 200 C.proc.civ., ci primind termen direct în ședință publică la 2.02.2022.

Anularea cererii pentru caracterul său deficitar cât privește motivarea în fapt a survenit ca urmare a invocării unei atare apărări prin întâmpinarea pârâtului A. (comunicată reclamantului)  și discutării acesteia la unicul termen de judecată acordat în cauză  (2.02.2022).

Este corect argumentul instanței de apel care reține că, deși depășită etapa prealabilă scrisă a procedurii judiciare civile, instanța de judecată dispune în continuare de posibilitatea de a aplica sancțiunea anulării cererii în raport de situațiile prevăzute de art. 196 alin. 1 C.proc.civ. (procedura regularizării cererii reglementată în cuprinsul art. 200 C.proc.civ. fiind una necontencioasă, astfel că măsurile dispuse de instanță în această etapă nu sunt înzestrate cu atributul autorității de lucru judecat).

Deși corect însă, argumentul nu răspunde criticii reclamantului care, în esență, s-a plâns de neaplicarea de către tribunal a dispozițiilor art. 200 alin. 3 (la care trimite în mod expres art. 196 alin. 1 C.proc.civ.), prin aceea că instanța i-a anulat direct cererea de chemare în judecată fără a-i comunica lipsurile și a-i da un termen specific (de 10 zile pentru) pentru remedierea ori complinirea acestora.

Este îndreptățită critica acestuia potrivit căreia comunicarea despre care face vorbire art. 200 alin. 3 C.proc.civ. nu poate fi complinită de comunicarea întâmpinării prin care unul dintre pârâții chemați în judecată invocă nulitatea cererii pentru deficiențe de ordin formal, mai ales în contexte similare celui din prezenta cauză, în care cererea de chemare în judecată a fost văzută, într-o primă etapă, ca fiind completă și nesusceptibilă de regularizare (motiv pentru care i s-a stabilit termen în ședință publică) pentru ca ulterior partea să afle despre schimbarea opiniei instanței asupra neîntrunirii cerințelor de ordin formal, însă abia după anularea cererii sale.

Ceea ce a contestat reclamantul în calea de atac a apelului (ulterior și pe calea recursului) a fost nu posibilitatea instanței de anulare a cererii de chemare în judecată în temeiul art. 196 alin.1 C.proc.civ., în afara procedurii regularizării cererii, ci sancționarea sa prin anularea cererii pentru caracterul deficitar al motivării sale în fapt semnalat ca atare nu de instanță, ci de unul dintre pârâți pe calea întâmpinării, fără ca necesitatea complinirii lipsurilor să îi fie impusă printr-o dispoziție a instanței care să îi fie adusă la cunoștință.

Circumstanțele procesuale în care instanța a acționat, chiar dacă dispunea în continuare de posibilitatea legală de a aplica norma art. 196 alin. 1 C.proc.civ., nu au fost decât unele de natură să surprindă partea și să-i afecteze dreptul de acces la instanță, aceasta nefiind informată asupra presupuselor deficiențe  ale cererii sale (de care a aflat abia ulterior anulării acesteia) și neavând posibilitatea, eventual, de a le complini într-un termen acordat în acest sens.

Deși instanța de apel reține că reclamantul a fost informat asupra „sesizării” privind viciile de formă ale cererii sale prin întâmpinarea pârâtului A., ce i-a fost comunicată, și că a avut posibilitatea efectivă/ timpul necesar de a remedia deficiențele, aceasta omite că standardul normei a cărei neaplicare este criticată de reclamant – art. 200 alin. 3 C.proc.civ. – este acela al măsurilor care sunt dispuse ori aparțin instanței, ceea ce a lipsit judecății înfăptuite de tribunal. Respectarea acestui standard era cu atât mai necesară cu cât aceeași instanță considerase inițial cererea ca fiind conformă, ea neputând sancționa neconformarea reclamantului cerințelor de formă pretinse de pârât, astfel cum se înțelege că s-a întâmplat din circumstanțele procedurale în care tribunalul a acționat.

Sub un al doilea aspect, soluția adoptată este excesivă deoarece nu respectă criteriul proporționalității.

În jurisprudența sa (cauza Hasan Tunc și alții împotriva Turciei, pct. 32-33 și cauza Zubac împotriva Croației), Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut că, în aplicarea normelor de procedură, instanțele naționale trebuie să evite un formalism excesiv care ar aduce atingere caracterului echitabil al procedurilor, apreciind că dreptul de acces la o instanță este afectat în însăși esența sa atunci când reglementarea acestuia încetează să mai servească scopurilor de securitate juridică și bunei administrării a justiției și constituie un obstacol care împiedică justițiabilul să solicite soluționarea pe fond a litigiului. Chiar în cazul unei indicări inexacte ori incorecte a obligațiilor procesuale care trebuie respectate de părți, instanțele naționale trebuie să țină cont suficient de circumstanțele specifice fiecărei cauze în parte și să evite aplicarea normelor de procedură relevante într-un mod prea rigid.

Justificând legalitatea soluției adoptate în cauză de tribunal, în parametrii art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a jurisprudenței CEDO, instanța de apel a reținut că măsura dispusă (anularea cererii) este prevăzută de lege (art. 196 alin. 1),  că urmărește un scop legitim – buna administrare a justiției și respectarea dreptului la apărare al pârâților – este necesară și proporțională cu scopul urmărit de legiuitor la edictarea normelor de procedură, apreciere bazată pe observația că lipsa mențiunilor în discuție, esențiale în redactarea cererii de chemare în judecată, a pus instanța în imposibilitate de a soluționa cauza.

Așa cum s-a arătat în prima parte a prezentei analize, dedicate verificării caracterului legal al soluției, s-a reținut, pe de o parte, că cerința formală impusă de instanța de fond cererii de chemare în jucată - a particularizării contribuției fiecărui pârât la fiecare faptă și la cauzarea rezultatului păgubitor – se referă la elemente ale litigiului care ar fi trebuit să facă parte din cercetarea judecătorească și să fie determinate pe bază de probe, neconstituind elemente esențiale ale cererii de chemare în judecată. Pe de altă parte, s-a reținut că, și în absența acestora, instanța nu era împiedicată de a judeca litigiul, după cum nici pârâții nu puteau fi împiedicați de a-și face apărările necesare în raport cu faptele imputate prin cererea de chemare în judecată.

În aceste condiții, anulând cererea de chemare în judecată pentru motivul neindicării particularizate a contribuției fiecărui pârât la fiecare din faptele imputate și la rezultatul păgubitor, instanța de fond (a cărei soluție a fost validată de cea din apel) a dovedit un formalism excesiv, sancționând pretinse lipsuri ale cererii de chemare în judecată care ar fi trebuit să facă obiectul cercetării sale judecătorești, încălcând în acest fel dreptul reclamantului la acces la instanță (a cărui cerere a fost anulată în loc să fie judecată) fără posibilitatea de a mai fi remediată vătămarea produsă în acest fel.

Astfel fiind, în temeiul dispozițiilor art. 497 și art. 488 alin. 1 pct. 5 C.proc.civ., Înalta Curte, a admis recursul și a casat decizia atacată și sentința nr. 490/2022 a Tribunalului Iași – Secția I civilă, cu consecința trimiterii cauzei spre soluționare aceluiași tribunal, potrivit solicitării recurentului-reclamant, în cauză fiind îndeplinite condițiile art. 480 alin.3 C.proc.civ.

Dată fiind soluția asupra recursului, care a impus casarea ambelor hotărâri de fond prin care s-au stabilit în sarcina reclamantului obligații de plată a cheltuielilor de judecată față de pârâți, s-a apreciat ca fiind lipsită de interes analiza criticilor de recurs prin care se contestau ca excesive sumele la plata cărora acesta a fost obligat, urmând ca obligațiile de plată a cheltuitelor de judecată să fie stabilite funcție de rezultatul procesului și după finalizarea acestuia.