ÎCCJ, decizie (scj.ro #226661)

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, Secția a III-a civilă, la data de 28.12.2020, reclamanta Administrația Bazinală de Apă A. a chemat în judecată pe pârâta B. S.R.L., solicitând instanței să dispună, prin hotărârea pe care o va pronunța, obligarea pârâtei să îi lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul teren, respectiv Insula lac Fundeni, situată în București, intabulată în Cartea Funciară Individuală nr. x. A mai solicitat să se dispună rectificarea corespunzătoare a cărții funciare a imobilului revendicat, în sensul radierii dreptului de proprietate al pârâtei și înscrierii dreptului de proprietate al Statului Român, precum și a dreptului de administrare al reclamantei și, de asemenea, să se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare autentificat cu nr. 1382 din data de 3.06.2009 de către „Birou notar public X” și a tuturor actelor subsecvente. Reclamanta a solicitat introducerea în cauză a Statului Român, în calitatea sa de titular al dreptului de proprietate, în temeiul art. 68 C.proc.civ., cerere care a fost respinsă de tribunal prin încheierea de ședință din data de 19.05.2022.

Hotărârea pronunțată în primă instanță Prin sentința civilă 1798 F din data de 18.11.2022, Tribunalul București Secția a III-a civilă a respins cererea ca neîntemeiată și a obligat-o pe reclamantă la plata către pârâtă a sumei de 5.000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată reduse, reprezentând onorariu de avocat.

Hotărârea pronunțată în apel Prin decizia civilă nr. 211A din data de 22.02.2024, Curtea de Apel București, Secția a IV-a civilă a admis apelul declarat de reclamanta Administrația Bazinală de Apă A. împotriva sentinței civile nr. 1798/2022, pronunțate de Tribunalul București, Secția a III-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă B. S.R.L. A anulat în parte sentința apelată și a trimis spre rejudecare primei instanțe capătul de cerere având ca obiect declararea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare. A păstrat celelalte dispoziții ale sentinței. A obligat apelanta să plătească intimatei suma de 30.000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând parte din onorariul de avocat, corespunzător soluției din primă instanță care a fost menținută, ce a fost redus în conformitate cu dispozițiile art. 451 alin. (2) C.proc.civ.

Calea de atac formulată în cauză Împotriva deciziei civile nr. 211A/2024, pronunțate de Curtea de Apel București, Secția a IV-a civilă au declarat recurs reclamanta și pârâta. Recursul declarat de reclamanta Administrația Națională „Apele Române” – Administrația Bazinală A. Invocând incidența motivelor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C.proc.civ., recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate și, pe fond, admiterea cererii de chemare în judecată. Totodată, a solicitat obligarea părții adverse la plata cheltuielilor de judecată. Astfel a arătat că, potrivit art. 1 din Anexa nr. 2 la O.U.G. nr. 107/2002, este administratorul de drept al apelor cu potențialul lor valorificabil, cu excepția resurselor acvatice vii și a celor care pot fi folosite în interes public, cu albiile lor minore, malurile și cuvetele lacurilor, cu bogățiile lor naturale, plajele și marea teritorială, precum și al altor bunuri aparținând patrimoniului public de interes național. A precizat că imobilele revendicate sunt nominalizate în mod expres în H.G. nr. 1705/2006 privind aprobarea inventarului bunurilor care fac parte din domeniul public al Statului (Anexa 12), la poziția MF 102141, ca fiind imobile aflate în domeniul public, date în administrarea Administrației Naționale „Apele Române”, în conformitate cu Legea apelor nr. 107/1996 și O.U.G. nr. 107/2002. A susținut că, în raport cu dispozițiile art. 866 C.civ., este titulara dreptului de administrare al imobilelor revendicate. Recurenta-reclamantă a arătat că dreptul de administrare privind bunurile din domeniul public al statului este un drept real, instituit prin art. 136 alin. (4) din Constituție și prin Codul civil, opozabil erga omnes , inalienabil, imprescriptibil și insesizabil. Sub acest aspect, a menționat că atât tribunalul, cât și instanța de apel au reținut în mod corect că dreptul de administrare pe care îl exercită asupra imobilelor revendicate este legat de dreptul de proprietate publică și au respins partea de cerere referitoare la revendicarea dreptului de proprietate în numele Statului Român, însă nu s-au pronunțat cu privire la acest drept de administrare. A subliniat recurenta-reclamantă că a solicitat introducerea în cauză a Statului Român reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, în calitate de intervenient forțat în nume propriu. Față de împrejurarea că Statul Român nu a fost citat, ba chiar mai mult, tribunalul și curtea de apel au respins cererea de introducere în cauza a acestuia, consideră că se impune admiterea recursului și trimiterea cauzei spre rejudecare, astfel încât judecarea acesteia să se facă în cadrul procesual corespunzător. Totodată, redând dispozițiile art. 136 alin. (2) din Constituție, recurenta-reclamantă a afirmat că acestea reglementează posibilitatea apărării dreptului de proprietate publică împotriva oricăror încălcări, indiferent din partea cui ar veni. A arătat că statul are, conform alin. (1) al art. 865 C.civ., obligația de a întreprinde orice măsuri necesare pentru apărarea proprietății publice, atât măsuri administrative, de identificare și inventariere a acestor bunuri, cât și măsuri de natură judiciară. De asemenea, a susținut că, potrivit art. 865 alin. (2) lit. b) C.civ., „titularii drepturilor corespunzătoare proprietății publice sunt obligați să îl introducă în proces pe titularul dreptului de proprietate publică, în condițiile prevăzute de Codul de procedură civila”. Prin urmare, a învederat că legea nu prevede faptul că titularul dreptului de administrare nu poate sta în judecată, însă îl obligă pe acesta să cheme alături de el Statul Român, obligația apărării dreptului de proprietate publică, atât la instanță, cât și în afara ei, revenind titularului dreptului de administrare, cu arătarea titularului dreptului de proprietate. În opinia recurentei-reclamante, refuzul instanței de fond de a introduce în cauză Statul Roman lasă fără aplicare dispozițiile legale menționate mai sus, titularul dreptului de administrare fiind obligat să îl introducă în proces pe titularul pretins al dreptului de proprietate, în condițiile Codului de procedură civilă, cât timp un alt instrument procedural nu poate fi identificat în acest scop, iar potrivit art. 5 alin. (2) C.proc.civ.: „niciun judecător nu poate refuza să judece pe motiv că legea nu prevede, este neclară sau incompletă”; în acest sens s-a pronunțat Înalta Curte de Casație și Justiție într-o cauză similară, reținând că în mod greșit a fost respinsă solicitarea reclamantei de a se proceda la introducerea în cauză a Statului Român, această operațiune urmând a avea loc potrivit art. 78 alin. (2) C.proc.civ. A mai susținut recurenta-reclamantă că decizia recurată este criticabilă cel puțin sub un aspect, respectiv acela legat de dreptul său de administrare. Astfel, a considerat că instanța de apel a făcut o greșită aplicare și interpretare a actelor normative atunci când a respins ca neîntemeiată partea de acțiune privind acțiunea confesorie în apărarea dreptului de administrare și capătul de cerere privind rectificarea înscrierilor de carte funciară. A precizat că are în administrare întreg cursul de apă ce aparține râului Colentina, pe care este amplasată acumularea Fundeni, ce include și Insula Fundeni și a subliniat că dreptul de administrare privind bunurile din domeniul public al statului este un drept real, instituit prin art. 136 alin. (4) din Constituție, art. 866 C.civ., Legea apelor nr. 107/1996, O.U.G nr. 107/2002 și prin Legea nr. 213/1998, opozabil erga omnes, inalienabil, imprescriptibil și insesizabil. Totodată, a arătat că, potrivit O.U.G nr. 107/2002 privind înființarea Administrației Naționale „Apele Române”, cu modificările și completările ulterioare, este o instituție publică de interes național, administrează bunurile din domeniul public al statului de natura celor prevăzute la art. 136 alin. (3) din Constituție, în baza art. 2 alin. (2) coroborat cu Anexa nr. 2 a O.U.G nr. 107/2002. În acest context, a menționat că Insula lac Fundeni este înscrisă în Anexa nr. 12 a H.G. nr. 1705/2006 pentru aprobarea inventarului centralizat al bunurilor din domeniul public al statului, sub nr. de inventar MF 102141, fapt ce certifică apartenența acestui bun imobil la domeniul public al statului. În ceea ce privește calitatea sa procesuală activă, a susținut că instituțiile publice care au în administrare bunuri aflate în proprietatea publică a statului sunt obligate să efectueze demersurile necesare în vedere apărării dreptului de administrare, cu atât mai mult cu cât această obligație le revine acestora în temeiul exercitării acestui drept. A precizat că Ministerul de Finanțe deține numai inventarul bunurilor, acesta neavând de unde să știe care este situația juridică și de fapt a acestora, iar încredințarea, prin acte juridice de drept administrativ în cadrul unor raporturi de subordonare, a bunurilor proprietate publică unor instituții publice, permite acestora din urmă să aibă un patrimoniu propriu, distinct de acela al altor subiecte de drept, pe baza căruia, pe de o parte, își vor realiza scopurile pentru care au fost înființate, iar, pe de altă parte, vor putea să participe la circuitul civil, potrivit capacității lor de folosință și de exercițiu. Astfel, a subliniat recurenta-reclamantă că, în caz de încălcare a dreptului real de administrare de către celelalte subiecte de drept civil, titularii acestuia pot să-l apere prin mijloacele de drept comun, reglementate de legea civilă, formulând, după caz, acțiuni în revendicare, posesorii, în pretenții etc. În considerarea dispozițiilor legale redate anterior, a apreciat că are obligația de a depune toate diligențele în vederea apărării dreptului de proprietate publică al statului asupra bunurilor aflate în administrarea sa, inclusiv prin formularea de acțiuni în instanță, în cadrul cărora are obligația să solicite introducerea în cauză a titularului dreptului, în aceste condiții, instanța urmând să dispună citarea Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice. A menționat și că în acest sens este și jurisprudența în materie, prin aceasta statuându-se că este „titulara unui drept de administrare, în temeiul acestuia având dreptul să posede, să folosească bunul și să dispună de acesta, în condițiile în care i-a fost dat în administrare”. Recurenta-reclamantă a susținut că, prin înscrierea unui drept propriu al recurentei-pârâte este anulat în fapt dreptul său de administrare, iar dreptul de administrare nu este un drept steril, ci un drept ce implică folosința, uzul și uzufructul bunului, drepturi de care este lipsită prin înscrierea dreptului de proprietate al părții adverse asupra bunului. Enunțând prevederile art. 2 alin. (2) din O.U.G. nr. 107/2002 privind înființarea Administrației Naționale „Apele Romane”, a arătat că nu poate administra decât bunurile aflate în domeniul public al statului, date în administrarea sa de acesta și nu și bunurile aflate în domeniul privat, precum și că însăși procedura de închiriere a bunului, ca modalitate de exercitare a dreptului de administrare și uzufruct al acestuia, implică necesitatea înscrierii dreptului de proprietate al statului, neputând închiria un bun ce are înscris în cartea funciară un alt proprietar decât statul. Ca atare, a afirmat că se poate constata că instanța de apel, deși a reținut că poate fi titularul unui drept de administrare, nu a procedat la tranșarea acestei chestiuni de drept, cum, de altfel, nu a făcut-o nici prima instanță. Recurenta-reclamantă a reiterat că deține calitatea de administrator al Insulei lac Fundeni, imobil al cărui proprietar este Statul Român. A arătat că Lacul de acumulare Fundeni face parte din domeniul public al statului pe care îl administrează și este înscris în Anexa nr. 12 a H.G. nr. 1705/2006 pentru aprobarea inventarului centralizat al bunurilor din domeniul public al statului, iar realizarea Lacului de acumulare Fundeni a fost aprobată prin Hotărârea Consiliului de Miniștri ai R.S.R. nr. 1618 din data de 15 iulie 1968 privind autorizarea Consiliului Popular al municipiului București de a amenaja râul Colentina pe sectorul Buftea – Cernica, iar amplasamentul lucrărilor de amenajare a lacului a fost aprobat prin Decretul prezidențial nr. 321 din dat de 22 decembrie 1980 privind amplasarea unor obiective în afara perimetrelor construibile ale localităților, exproprierea unor terenuri și construcții, scoaterea din producția agricolă și din fondul forestier a unor terenuri, precum și defrișarea unor suprafețe împădurite. Totodată, a arătat că nu există nicio similitudine intre Insula Fundeni existentă la acest moment și o eventuală insulă ce ar fi existat anterior edificării barajului, pentru că, pe de o parte, o insulă preexistentă ar fi fost acoperită de apele lacului, iar, pe de altă parte, insula în litigiu este o formațiune artificială, rezultată în urma lucrărilor de îndiguire și dragare. Prin urmare, în opinia recurentei-reclamante, având în vedere faptul că Insula lac Fundeni nu a fost o întindere de pământ naturală, care să fi preexistat construirii acumulării Fundeni, rezultând în întregime din activitatea de dragare a fundului lacului și de depunere a materialului aluvionar rezultat în incintele îndiguite construite special ca batale de retenție, aceasta nici nu putea face obiectul retrocedării și reconstituirii dreptului de proprietate, pentru simplul motiv că nu exista înainte de preluarea terenurilor de către stat. Cu referire la dreptul de proprietate publică asupra imobilului revendicat, recurenta-reclamantă a enunțat dispozițiile art. 136 alin. (2)-(4) din Constituție, art. 5 alin. (1) și (2) din Legea nr. 18/1991, art. III alin. (1) din Legea nr. 169/1997 actualizată, pentru modificarea și completarea Legii fondului funciar nr. 18/1991, art. 3 alin. (1), (3) și (3 1 ) din Legea apelor nr. 107/1996, art. 40 alin. (1) și (2) din Legea apelor nr. 107/1996, anexa 2 lit. c), precum și ale art. 3 alin. (2) din Legea nr. 213/1998. A arătat recurenta-reclamantă că, din punct de vedere legal, albiile minore, cuvetele lacurilor, inclusiv insulele au fost la data aplicării Legii fondului funciar și au rămas în continuare proprietate publică a statului, ceea ce face ca punerea în posesie a unui teren situat în cuveta unui lac de acumulare să fie realizată prin încălcarea prevederilor legale enumerate mai sus și, pe cale de consecință, actul juridic de proprietate este nul absolut. Ca atare, a susținut că actul de proprietate ce stă la baza proprietății publice este, în situația de față, legea, statul neavând nevoie de act de proprietate sau „titlu”, anexele hotărârii de guvern de inventariere a bunurilor din domeniul public al statului dovedind nu proprietatea, ci faptul că acest imobil face parte din domeniul public al statului, fiind inclus în inventarul acestuia. În raport cu cele anterior arătate, a apreciat că sunt nefondate atât susținerile părții adverse conform cărora „statul nu deține un titlu valabil”, cât și cele reținute de instanță în sensul că nu a fost făcută dovada proprietății. Printr-un alt motiv de recurs, recurenta-reclamantă a criticat decizia curții de apel sub aspectul cuantumului cheltuielilor de judecată la care a fost obligată, apreciind că suma de 30.000 lei, reprezentând onorariu avocațial redus pentru apel este vădit disproporționată în raport cu complexitatea cauzei și cu activitatea desfășurată de avocați, fiind greșit aplicate dispozițiile art. 451 alin (2) C.proc.civ. În dezvoltarea acestei critici a afirmat că au fost numai două termene de judecată, că nu au fost administrate niciun fel de probe suplimentare fondului și că au fost folosite aceleași apărări ca la fond, ceea ce exclude vreun grad ridicat de complexitate. Recursul declarat de pârâta B. S.R.L. Susținând incidența motivelor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6, 7 și 8 C.proc.civ., recurenta-pârâtă a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel, în ceea ce privește soluția nelegală de admitere în parte a apelului reclamantei. După o scurtă prezentare a situație de fapt a litigiului, precum și a soluțiilor pronunțate în cauză de tribunal și de curtea de apel, recurenta-pârâtă a precizat că motivele de nelegalitate pe care le-a dezvoltat în cererea de recurs se raportează doar la soluția și considerentele vizând admiterea apelului și trimiterea spre rejudecare a capătului de cerere privind constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1382 din data de 3.06.2099 de BNP X, prin care s-a transferat proprietatea de la vechiul proprietar – C. – către societate. Prin primul motiv de recurs, recurenta-pârâtă a afirmat incidența motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C.proc.civ., instanța de apel, prin hotărârea data, încălcând, în opinia sa, dispozițiile art. 78 alin. (2), (3) și (4) coroborate cu cele ale art. 482 și ale 478 C.proc.civ. Astfel, a arătat că motivul unic care a condus la admiterea apelului l-a reprezentat invocarea din oficiu de către instanța de control judiciar a dispozițiilor art. 78 alin. (2) C.proc.civ., reținându-se că, în mod greșit, prima instanța nu a dispus din oficiu introducerea în cauză a numitului C. A susținut recurenta-pârâtă că invocarea de către instanță a acestui temei de drept, pentru un motiv de apel de ordine publică, este nelegală pentru că dispozițiile evocate sunt, pe de o parte, contrare judecății în faza procesuală a apelului și, pe de altă parte, nu sunt destinate a apăra ordinea publică, întrucât nu se instituie în sarcina instanței de fond obligația de a apăra interesele particulare ale unei persoane fizice. Potrivit dispozițiilor art. 78 alin. (3) C.proc.civ., introducerea în cauză va fi dispusă, prin încheiere, până la terminarea cercetării procesului înaintea primei instanțe, iar limitele judecății în apel sunt trasate în această ipoteză de dispozițiile art. 482 și 478 C.proc.civ., conform cărora dispozițiile de procedură aplicabile în primă instanță sunt aplicabile și în faza judecății în apel în ipoteza în care nu sunt potrivnice dispozițiilor aferente judecății în apel reglementate de Titlul II, Capitolul II C.proc.civ. Prin apel să nu se poate schimba cadrul procesual stabilit în fata primei instanțe. De altfel, a precizat că aceasta este și opinia doctrinei în materie care reține faptul că introducerea unei persoane din oficiu în proces poate fi făcută numai în fața primei instanțe, întrucât, schimbarea cadrului procesual în apel sau în recurs ar contraveni art. 478 alin. (1) C.proc.civ., potrivit căruia în apel nu se poate schimba cadrul procesual stabilit în fața primei instanțe, și art. 494 C.proc.civ. care face trimitere la judecata în apel, rațiunea rezidând în regula neîncălcării gradelor de jurisdicție prevăzute de lege. Chiar dacă instanța de apel nu putea dispune introducerea în cauză per se a unor terți în faza procesuală a apelului, în opinia recurentei-pârâte, nu se justifică invocarea acestui aspect din oficiu și trimiterea cauzei spre rejudecare, cu argumentul ca instanța de fond nu a dispus din oficiu introducerea în cauză a foștilor proprietari, întrucât reprezintă o deturnare a scopului dispozițiilor legale prevăzute de legiuitor, respectiv a dispozițiilor art. 479 alin. (1) teza finală C.proc.civ. De asemenea, a susținut că pentru a putea constitui un motiv de apel și/sau de analiză de nelegalitate și/sau temeinicie din partea instanței de apel, obiectul controlului trebuia să fie o dispoziție legală imperativă, care să ocrotească ordinea publică și pe care prima instanța ar fi avut obligația să o respecte. Art. 78 alin. (2) C.proc.civ. nu instituie o obligație imperativă în sarcina instanței de a dispune introducerea în cauză a unor terțe persoane și nici nu ocrotesc ordinea publică. Acest text reglementează situația generică în materie contencioasă și anume aceea a posibilității instanței de a pune în discuție necesitatea introducerii în cauză a altei persoane. Pe cale de consecință, a apreciat că prima instanță nu avea obligația de a pune în discuție părților necesitatea introducerii în cauză a foștilor proprietari, ci doar, dacă și numai dacă, ar fi considerat necesar, avea posibilitatea învederării acestui aspect părților. Astfel, a susținut că, având în vedere că „ordinea publică” reprezintă acea caracteristică a unor norme juridice imperative de a apăra valorile fundamentale ale unui stat, valori ce sunt considerate a exprima interesul general al societății, într-un anumit moment și context politico-social, rezultă că dispozițiile legale de care s-a folosit instanța de apel pentru motivul de apel invocat din oficiu apără un interes particular al unei persoane fizice individuale. A mai subliniat recurenta-pârâtă și că norma de ordine publică este o subdiviziune a celei imperative, astfel că orice normă de ordine publică este imperativă, însă nu orice normă imperativă este de ordine publică, iar confuzia dintre norma imperativă și norma de ordine publică este foarte frecventă, atât în doctrină, cât și în jurisprudență, confuzie care duce la pronunțarea unor hotărâri de nulitate absolută bazate pe încălcarea unor simple norme imperative, fără a se cerceta existența caracterului de ordine publică al acestora. A arătat că prima instanță, contrar celor reținute de către curtea de apel, a pus în vedere părții adverse să își precizeze acțiunea și cadrul procesual, fiind acordat un termen de judecată în acest sens. În consecință, recurenta-pârâtă a apreciat că în mod legal a avut loc manifestarea unui rol activ de către instanța de fond, care a înțeles că nu se poate transforma într-un apărător al părții adverse, iar, atât timp cât prima instanța a pus în vedere recurentei-reclamante să precizeze care este obiectul acțiunii și cu cine dorește să se judece, sentința instanței de fond a fost legală, iar cea a instanței de control judiciar este una nelegală. A subliniat și că recurenta-reclamantă a beneficiat de apărare specializată, prin intermediul consilierului juridic ce s-a prezentat în fața instanței la termenele de judecată, astfel că apare nelegală constatarea curții de apel în sensul că instanța de fond nu a manifestat rol activ, în contextul în care, așa cum a mai arătat, aceasta a pus în vedere părții adverse să își precizeze cadrul procesual. În concluzie, a susținut că, prin invocarea din oficiu a unui motiv de apel, nelegal pretins a fi de ordine publică, dar și prin intermediul considerentelor deciziei recurate, judecătorii din completul de apel s-au transformat în apărătorii părții. Recurenta-pârâtă a arătat că, deși instanța de apel a reținut existența unui motiv de ordine publică, nu a motivat deloc și nu a prezentat care sunt argumentele pentru o atare calificare, nici în considerentele deciziei recurate și nici în încheierile de ședință atacate, fiind nesocotite prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) C.proc.civ. A considerat că, în speță, ne aflăm în ipoteza invocării de către instanță din oficiu a unui motiv de ordine publică, fără a cunoaște care este norma de ordine publică apărată din oficiu de către instanța de apel, astfel că însăși instanța de recurs este în imposibilitate de a analiza legalitatea invocării motivului de ordine publică. Nu doar părțile, dar și instanța este obligată să respecte principiile procesului civil, printre care și principiul legalității, reglement de art. 7 C.proc.civ., care obligă la respectarea legii, inclusiv a legii de procedură civilă, care prevede obligativitatea motivării deciziilor instanței de judecată, art. 20 C.proc.civ. fiind explicit în această privință. Recurenta-pârât a mai învederat și că, în fapt, chiar și în ipoteza admiterii necesității introducerii în cauză a foștilor proprietari, această împrejurare ar putea conduce, în mod extrem, doar la reîntoarcerea imobilului în patrimoniul foștilor proprietari. În consecință, a apreciat că, în absența unei norme care să ocrotească ordinea publică și în condițiile unei invocări total nemotivate, atât în încheierea de repunere pe rol cât și în decizia atacată, ne aflăm în ipoteza în care instanța de apel încalcă principiul legalității. De asemenea, recurenta-pârâtă a susținut că, prin invocarea ca temei al motivului de ordine publică a dispozițiilor art. 78 alin. (2) C.proc.civ., instanța de apel a creat apelantei o situație mai grea, deoarece văduvește acțiunea recurentei-reclamante de una dintre condițiile esențiale de exercitare – interesul reglementat de art. 32 alin. (1) lit. d) C.proc.civ. A apreciat că instanța de apel a ignorat dispozițiile art. 481 C.proc.civ., pentru că decizia recurată este nelegală și prin prisma încălcării necesității existenței unui interes în justificarea cererii privind anularea contractului de vânzare-cumpărare. Făcând trimitere la dispozițiile art. 33 C.proc.civ. și la aspectele teoretice reținute în doctrină în raport cu cerința justificării interesului, condiție de exercitare a acțiunii civile și/sau apel în situația dată, recurenta-pârâtă a precizat că a arătat instanței de apel faptul că, în ipoteza constatării nulității absolute a contractului, nulitatea va desființa actul juridic cu efect retroactiv, considerându-se că acest act nu a fost niciodată încheiat și, astfel, se va reveni la starea anterioară încheierii contractului, respectiv proprietatea va aparține domnului C. A menționat că, în acest sens s-a pronunțat și Înalta Curte de Casație și Justiție când a statuat faptul că „deși nulitatea absolută ocrotește un interes obștesc (general), un asemenea interes nu exclude existența și a unui interes individual (personal), astfel că persoana care invocă nulitatea absolută a unui act juridic trebuie să urmărească obținerea unui folos propriu din anularea actului respectiv”; astfel, Înalta Curte a precizat că legiuitorul, reglementând în beneficiul unui cerc larg de persoane posibilitatea de a invoca nulitatea absolută a unui act juridic, le-a acordat acestor persoane calitate procesuală activă, dar aceasta nu înseamnă că în mod automat ele ar justifica și un interes propriu. Astfel, recurenta-pârâtă a susținut că, având în vedere faptul că nulitatea contractului nu face ca bunul să revină în patrimoniul statului, și cu atât mai puțin în patrimoniul recurentei-reclamante, partea adversă nu justifică un interes care să permită formularea capătului de cerere privind constatarea nulității absolute a contractului. În opinia recurentei-pârâte, tocmai analiza existenței sau inexistenței condițiilor de exercitare a acțiunii civile/apelului reprezintă manifestarea unui rol activ din partea instanței de apel, obligație care era în sarcina acesteia la momentul analizării motivelor de apel. Tot în dezvoltarea criticilor formulate în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5 C.proc.civ., recurenta-pârâtă a susținut încălcarea de către instanța de apel a principiului legalității în exercitarea rolului activ, reglementat de dispozițiile art. 22 coroborate cu cele ale art. 7 C.proc.civ. În opinia recurentei-pârâte, nelegalitatea deciziei recurate reiese și din faptul ca instanța de apel a depășit limitele rolului activ, considerând că părțile și instanța de fond nu au fost în măsură să stabilească cadrul procesual corect, obligând astfel, prin decizia recurată, ca și instanța de fond să facă același lucru. A subliniat că rolul activ al instanței se exercită în limitele legii și nu în afara acesteia, iar aplicarea acestui principiu nu trebuie să suplinească pasivitatea părților din proces și nu poate să aducă atingere echilibrului procesual, egalității părților litigante și nici să determine magistratul să abdice de la respectarea obligației de a asigura o judecată imparțială în cauză. Pe cale de consecință, a apreciat că, din moment ce prima instanța a pus în vedere părții adverse să își precizeze acțiunea, în sensul indicării motivelor propriei acțiuni, precum și a cadrului procesual, aceasta a manifestat rol activ în sensul aflării adevărului. Afirmând incidența motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C.proc.civ., recurenta-pârâtă a arătat că hotărârea recurată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, instanța de apel nemotivând legalitatea invocării din oficiu a motivului de ordine publică. A subliniat recurenta-pârâtă că nici în încheierea de ședință din data de 25.01.2024 și nici în considerentele deciziei recurate, instanța de apel nu a motivat în niciun fel de ce a invocat motivul de ordine publică și nici nu a arătat care sunt motivele ce au stat la baza acestei invocări ex officio , singura referință la invocarea motivului de ordine publică regăsindu-se în încheierea din data de 25.01.2024, prin care doar se menționează faptul că se invoca un motiv de ordine publică prin prisma incidenței dispozițiilor art. 78 alin. (2) C.proc.civ., mențiune reluată identic în considerentele deciziei recurate. De asemenea, a apreciat că lipsa motivării curții de apel face ca instanța de control judiciar să nu poate exercita un control efectiv de legalitate asupra aspectelor reținute sub acest aspect în decizia recurată și, totodată, a precizat că lipsa existenței unei motivări a fost ridicată și în fața instanței de apel la termenul de judecată din data de 22.02.2024. Ca atare, a considerat că decizia recurată nu îndeplinește exigențele prevăzute de art. 425 alin. (1) lit. b) C.proc.civ. Instanța de apel nu a analizat în niciun moment apărările pe care le-a formulat, ci doar motivele susținute de către partea adversă, și, mai mult decât atât, depășindu-și rolul activ, a făcut apărări în interesul recurentei-reclamante, invocând din oficiu aspecte ce nu au fost invocate de către parte. Și din această perspectivă, apreciază că decizia recurată nu îndeplinește exigențele prevăzute de art. 425 alin. (1) lit. b) C.proc.civ., aspect ce impune admiterea recursului. Printr-un alt motiv de recurs, formulat în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 7 C.proc.civ., recurenta-pârâtă a susținut că instanța de apel, prin hotărârea dată a încălcat autoritatea de lucru judecat a deciziei civile nr. 2765 din data de 11.12.2003 pronunțate de Curtea de Apel București în dosarul nr. x/2003. Altfel a arătat că, dacă domenialitatea publică este aceea care legitimează demersul instanței de apel de a ieși din pasivitate și de a manifesta rol activ, atunci urmează a se reține că instanța de control judiciar a acționat cu încălcarea autorității de lucru judecat a deciziei civile nr. 2765 din data de 11.12.2003 pronunțată de Curtea de Apel București în dosarul nr. x/2003, prin care s-a statuat că: „Din adresele eliberate de Primăria Dobroiești și actele de proprietate ale părților coroborate cu concluziile raportului de expertiză efectuat în cauză, rezultă în mod indubitabil ca titlul de proprietate a cărui anulare o solicită reclamanții privește alte suprafețe de teren decât cele menționate de reclamanți în acțiune, terenul din titlul de proprietate se află în planul cadastral extravilan al comunei, este teren arabil și nu face parte din domeniul public.” Afirmând că autoritatea de lucru judecat privește inclusiv motivele cu valoare decizională, a subliniat că natura juridică a terenului deținut a fost tranșată în litigiul anterior menționat. În raport cu aspectele ce rezultă din doctrină și din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, cu referire la efectele autorității de lucru judecat, a susținut că, din moment ce instanța de apel avea tranșat cu autoritate de lucru judecat, faptul că terenul ce face obiectul litigiului nu se află în domeniul public al statului, aspect pe care l-a invocat în întâmpinare, în opinia sa, este nelegală trimiterea cauzei spre rejudecare în vederea analizării de către prima instanță a unei cauze de nulitate. Criticând decizia recurată prin prisma motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ., recurenta-pârâtă a susținut că hotărârea a fost dată cu încălcarea dispozițiilor art. 565 C.civ., ale art. 9 și art. 480 alin. (3) teza a II-a C.proc.civ., precum și ale art. 194 lit. d) și e) C.proc.civ. Printr-o primă critică subsumată acestui motiv de recurs, recurenta-pârâtă a afirmat că instanța de apel a încălcat prevederile art. 565 C.civ., nesocotind calitatea sa de proprietar tabular, conform dispozițiilor legale și încheierilor de carte funciară. Astfel, a apreciat că instanța de apel a încălcat dispozițiilor legale din materia apărării dreptului de proprietate, mai precis pe cele ale art. 565 C.civ. care instituie regula ca, în cazul imobilelor înscrise în cartea funciară, dovada dreptului de proprietate să se facă cu extrasul de carte funciară. Precizează că, în acest sens, a fost depus în fața instanței de fond extrasul de carte funciară nr. x din data de 21.09.2021, din care rezultă faptul că, încă din anul 2009, figurează ca titular al dreptului de proprietate asupra imobilului situat în str. X, dobândit prin cumpărare în temeiul contractului de vânzare nr. 1382/2009. A mai susținut și că recurenta-reclamantă, care se pretinde proprietar asupra bunului, are sarcina probei dreptului pretins, iar recurenta-posesoare are o situație comodă, pur pasivă, de așteptare, în favoarea acesteia operând o prezumție relativă de proprietate, dedusă din simplul fapt al posesiei. Cu alte cuvinte, în opinia recurentei-pârâte, pentru a justifica temeinicia acțiunii, partea adversă trebuia să facă dovada incidenței unui mod de dobândire a proprietății în favoarea sa, dintre cele reglementate de art. 557 C.civ., o astfel de dovadă presupunând existența unui titlu de proprietate, înțeles ca act juridic, jurisdicțional sau administrativ, cu efect constitutiv, translativ sau declarativ de proprietate, care generează o prezumție relativă în favoarea persoanei care îl invocă. A subliniat că recurenta-reclamantă nu a probat calitatea sa de proprietar al bunului revendicat, ci mai mult, a recunoscut faptul că aceasta exercită doar un presupus drept de administrare asupra imobilului. Prin urmare, a apreciat că instanța de fond a motivat concis și cuprinzător respingerea capătului de cerere având ca obiect constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1382 din data de 3.06.2009 și, în mod temeinic și legal, a constatat că recurenta-reclamantă nu deține un titlu valabil, fapt ce a condus la respingerea și a capătului de cerere privitor la nulitatea contractului de vânzare-cumpărare ca neîntemeiat, soluția instanței de apel fiind una nelegală, care ignoră apărările pe care le-a formulat și evidenta motivare a instanței de fond. În ceea ce privește legea aplicabilă dreptului tabular pe care l-a dobândit în temeiul contractului 1382, consideră că sunt aplicabile dispozițiile Decretului-lege nr. 115/1938, în raport cu istoricul prezentat de partea adversă, respectiv cu Hotărârea Consiliului de Miniștri al RSR nr. 1618 din data de 15 iulie 1968 și Decretul Prezidențial nr. 321 din data de 22 decembrie 1980 raportat la Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. XXI din data de 12 decembrie 2005. În acest sens, arată că, potrivit art. 17 din Decretul-lege nr. 115/1938, drepturile reale asupra imobilelor se vor dobândi numai dacă între cel care dă și cel care primește dreptul este acord de voință asupra constituirii sau strămutării, în temeiul unei cauze arătate, iar constituirea sau strămutarea a fost înscrisă în cartea funciară. A susținut că, și în ipoteza unei înscrieri fără cauză legitimă, art. 27 din Decretul-lege nr. 115/1938 prevede faptul că drepturi reale, care pot fi dobândite în temeiul uzucapiunii, vor rămâne valabil dobândite, dacă titularul dreptului le-a posedat cu buna-credință, potrivit legii, timp de 10 ani. Prin urmare, a subliniat că, având în vedere natura imobilului-teren Insula Fundeni – proprietate privată –, inclusiv în ipoteza puțin probabilă în care titlul său de proprietate ar fi desființat, dreptul său va rămâne valabil în temeiul uzucapiunii tabulare, astfel cum este reglementată de dispozițiile Decretului-lege nr. 115/1938. A menționat că figurează ca titular al dreptului de proprietate din anul 2009, deci de aproximativ 15 ani. În opinia recurentei-pârâte, această concluzie rezultă în mod firesc și sancționează lipsa de diligentă a părții adverse, care, deși a susținut că Insula Fundeni aparține statului încă din perioada comunistă, a omis să facă opozabil dreptul său, deși imobilul teren a avut deschisă carte funciară încă din anul 2002. Ca atare, a apreciat că orice interpretare contrară ar conduce la o insecuritate juridică, în sensul că titularul dreptului real imobiliar înscris în cartea funciară nu se va putea bucura de caracterul cert al dreptului dobândit pe calea înscrierii, iar terții nu ar cunoaște niciodată situația juridică exactă a imobilului. Făcând referire și la cele statuate de Curtea Constituțională prin decizia nr. 641 din data de 15 octombrie 2019 în legătură cu înscrierea imediată a dreptului de proprietate în cartea funciară, a susținut că se bucură de protecția oferită de dispozițiile legale aplicabile dreptului său tabular, acesta rămânând un drept valabil chiar și în ipoteza desființării titlului de proprietate în temeiul căruia s-a făcut înscrierea, aspect încălcat de decizia atacată. În dezvoltarea criticii prin care a pretins încălcarea dispozițiilor art. 9 și art. 480 alin. (3) teza a II-a C.proc.civ., a arătat că instanța de apel nu putea trimite cauza spre rejudecare primei instanțe ca urmare a precizării de acțiune făcută oral de consilierul juridic al părții adverse. Astfel, a subliniat că, potrivit dispozițiilor art. 480 alin. (3) teza a II-a C.proc.civ., instanța de apel are posibilitatea trimiterii cauzei spre rejudecare primei instanțe doar în ipoteza în care cel puțin una din părți solicită aceasta, or, prin cererea de apel, recurenta-reclamantă a solicitat, pe de o parte, admiterea apelului și rejudecarea cauzei, iar, pe de altă parte, trimiterea spre rejudecare primei instanțe. A arătat că, având în vedere că solicitarea este una contradictorie – aspect pe care l-a evidențiat în cadrul întâmpinării din apel –, instanța de apel a pus în vedere părții adverse să precizeze care este solicitarea sa privind apelul, această precizare fiind făcută verbal de către consilierul juridic prezent la termenul din data de 11.1.2024, moment la care a precizat ca dorește judecarea cauzei de către instanța de apel. Pe cale de consecință, a apreciat că, în lipsa solicitării de trimitere a cauzei spre rejudecare de nicio parte, instanța de apel nu avea posibilitatea legală de a dispune în acest sens. A precizat că de altfel, chiar instanța de apel a reținut în considerente obligativitatea existenței unei cereri prealabile din partea părților pentru a putea dispune trimiterea cauzei spre rejudecare, însă, cu toate acestea, nu a menționat în niciun moment faptul că nu exista nicio solicitare de trimitere a cauzei spre rejudecare din partea părților – aceasta fiind retrasă de către parte la primul termen de judecată când instanța i-a pus în vedere să precizeze ce solicită de la instanță. Pentru ipoteza, pe care o consideră a fi eronată, în care s-ar considera că recurenta-reclamantă ar fi solicitat trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe, a subliniat că această solicitare avea ca obiect introducerea în cauză a Statului Român (cerere respinsă de către prima instanță) și nu a foștilor proprietari. Ca atare, a apreciat că instanța în mod nelegal și cu încălcarea dispozițiilor art. 9 alin. (2) C.proc.civ., a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe în raport de un motiv invocat de aceasta ex officio . Totodată, recurenta-pârâtă a invocat că instanța a nesocotit prevederile art. 194 lit. d) și e) C.proc.civ., în contextul în care partea adversă nu a formulat niciun probatoriu cu privire la constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare. În opinia recurentei-pârâte, chiar dacă se admite că nu este obligatoriu ca reclamantul să indice chiar textele de lege pe care se întemeiază pretenția sa, în speță, acestea lipsesc cu desăvârșire. De asemenea, a arătat că instanța de apel a ignorat și neîndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 194 lit. e) C.proc.civ., respectiv lipsa dovezilor pe care se sprijină fiecare capăt de cerere al părții adverse. Recurenta-reclamantă a susținut, contrar celor reținute de către instanța de apel, că partea adversă nu a formulat niciodată vreun probatoriu cu privire la capătul de cerere privind constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr. 1382, aspect pe care l-a subliniat în cadrul întâmpinării depuse la fond cât și în cadrul întâmpinării depuse în apel. Această chestiune a fost analizată și de către prima instanță care a reținut că recurenta-reclamantă a susținut că acest contract este lovit de nulitate absolută, însă, nu a produs nicio probă care să ateste temeinicia acestor susțineri, nu a probat și nici nu a indicat care este motivul pretinsei nulități, iar sarcina probei revenea acesteia, conform dispozițiilor art. 249 C.proc.civ. Ca atare, recurenta-pârâtă, a apreciat că, din moment ce acest capăt inform de cerere are un scop pur formal, nedovedit sub niciun aspect, în mod evident, instanța de apel nu putea trimite cauza spre rejudecare pentru considerente ce nu pot fi analizate de către instanță, cu atât mai mult cu cât introducerea în cauză a foștilor proprietari ar avea un caracter pur vexatoriu și fără niciun scop efectiv pentru partea adversă. Astfel, a susținut că, în condițiile unui capăt de cerere asupra căruia nu se poate pronunța decât soluția nulității lui, față de viciile formale care nu mai pot fi acoperite în al doilea ciclu procesual, se impune casarea hotărârilor atacate și admiterea recursului astfel cum a fost formulat. În plus, a afirmat că argumentele expuse în vederea susținerii cererii în revendicare nu pot fi considerate argumente inclusiv în vederea constatării nulității absolute a contractului nr. 1382, ținând cont de finalitatea diferită a celor două cereri, precum și de obiectul probei.

Apărările formulate în cauză Recurenta-pârâtă B. S.R.L. a depus întâmpinare la recursul formulat de reclamanta A., solicitând respingerea acestuia ca nefondat și obligarea recurentei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul demers judiciar. Pe cale de excepție, în temeiul art. 489 alin. (2) C.proc.civ., a invocat nulitatea recursului, afirmând, în esență, că motivele de casare au fost invocate doar formal, iar criticile formulate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 C.proc.civ. Totodată, a susținut, în raport cu dezlegările date prin Decizia nr. 3/2020 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, inadmisibilitatea motivului de recurs privind contestarea modalității prin care instanța de apel s-a pronunțat asupra cheltuielilor de judecată. Recurenta-pârâtă a apreciat că recursul reclamantei este ambiguu în raport de petitul acestuia, întrucât partea adversă a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate, iar pe fond admiterea acțiunii, în condițiile în care, în raport cu prevederile art. 497 C.proc.civ., Înalta Curte de Casație și Justiție va trimite cauza spre rejudecare instanței de apel, în acest stadiu procesual nefiind în măsură să efectueze o analiză pe fond a cauzei. Totodată, a solicitat să constate faptul că dispozițiile Legii nr. 213/1998 privind bunurile proprietate publică, reinvocate de către recurenta-reclamantă, au fost abrogate prin intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 57/2019 privind Codul administrativ, în data de 5 iulie 2019, astfel că, la data înregistrării acțiunii și/sau a cererii de apel și/sau a recursului, respectiv 28 decembrie 2020/10 iulie 2023/24 aprilie 2024, aceste texte legale nu mai erau în vigoare și nu mai pot reprezenta temei juridic pentru o parte din susținerile părții adverse. Recurenta-pârâtă a mai susținut inadmisibilitatea /completarea, direct în recurs, a cererii de chemare în judecată cu apărarea dreptului de administrare al recurentei-reclamante pe calea acțiunii confesorii. Astfel, a arătat că partea adversă nu a invocat, nici în fața tribunalului și nici în fața instanței de apel, ca temei de fapt sau de drept, apărarea dreptului de administrare prin exercitarea unei acțiuni confesorii, ci a susținut că a formulat o acțiune în revendicare. Ca atare, a apreciat că un capăt de cerere vizând o acțiune confesorie, susținut pentru prima dată în faza procesuală a recursului, este inadmisibil, conform art. 494 coroborat cu art. 478 alin. (3) raportat la art. 204 alin. (1) C.proc.civ. Prin urmare a solicitat respingerea ca inadmisibilă a apărării recurentei-reclamante referitoare la neanalizarea de către instanța de apel a acțiunii confesorii. A mai arătat recurenta-pârâtă că instanța de fond a dispus în mod legal respingerea cererii de introducere în cauză a Statului Român, iar solicitarea părții adverse de casare a deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare și judecarea acesteia și cu Statul Român, în calitate de presupus proprietar al imobilului, este inadmisibilă. Sub acest aspect, a arătat că, în ipoteza în care instanța de recurs ar admite recursul reclamantei și ar casa hotărârea recurată, trimițând cauza spre rejudecare, instanța de apel nu l-ar putea introduce în cauză pe Statul Român, având în vedere limitările clare prevăzute de art. 478 alin. (3) C.proc.civ. Totodată, în măsura în care s-ar considera că recurenta-reclamantă ar putea să supună analizei controlului judiciar o asemenea cerere, a solicitat să se constate că aceasta este inadmisibilă în raport de obiectul prezentei cauze – revendicare imobiliară. A susținut și că, astfel cum a fost formulată, cererea de intervenție forțată nu ar putea fi interpretată a reprezentând un act efectuat de recurenta-reclamantă în favoarea Statului Român, cât scopul acesteia constă în opozabilitatea hotărârii ce urmează a fi pronunțată, inclusiv față de terțul intervenient. Contrar susținerilor recurentei-reclamate, a arătat că art. 865 C.civ. face trimitere la Codul de procedură civilă, iar acesta nu prevede noțiunea de intervenient forțat în nume propriu. De altfel, a considerat că instanța de control judiciar trebuie să aprecieze și asupra calității procesuale active a recurentei-reclamante, în raport cu obiectul acțiunii, precum și cu recunoașterea expresă a acesteia cu privire la faptul că exercită exclusiv un presupus drept de administrare – în opinia sa, acțiunea în revendicare a fost formulată de o persoană fără calitate procesuală activă. Apreciind că hotărârea recurată este legală în raport cu criticile formulate de recurenta-reclamantă ce vizează delimitarea suprafeței imobilului în litigiu și domenialitatea imobilului teren, recurenta-pârâtă a arătat că între suprafața imobilului revendicat și cea pentru care partea adversă pretinde un drept de administrare este o diferență de 3.481 m.p., iar acțiunea în revendicare nu poate fi făcută in abstracto , prin susținerea simplului fapt că o insulă este men