ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 542/2015

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 542/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2015)

Asupra cauzei de față

constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul

Tribunalului București, secția a IV-a civilă sub nr. 6457/3/2013, la data de 14

februarie 2013, reclamanta SC S.M. SRL în contradictoriu cu pârâta SC I.M. SRL a

solicitat instanței prin sentința ce o va pronunța să dispună obligarea pârâtei

să înceteze de îndată afișarea și promovarea pe site-ul de internet a

produselor oferite spre vânzare de către terți ce folosesc neautorizat marca „K.”

(marcă națională, înregistrată în favoarea din 17 ianuarie 2007), să scoată definitiv

din ofertele promovate pe site-ul de internet produsele ce folosesc semne identice

sau similare mărcii „K.” și să înceteze orice altă activitate de natură a aduce

atingere drepturilor sale exclusive asupra mărcii; să se dispună obligarea

pârâtei să furnizeze informații privind originea și rețelele de distribuire a

produselor comercializate prin intermediul site-ul sub denumirea „K.”; să se

dispună obligarea pârâtei SC I.M. SRL la plata echivalentului în lei al sumei

de 3.000 de euro (reprezentând 13.207,8 lei la cursul din data de 13 februarie 2013,

1 euro = 4.4026 lei), cu titlu de despăgubiri pentru repararea prejudiciului

decurgând din afișarea și promovarea pe site-ul de internet a produselor

purtând marca „K.”, rezervându-și dreptul de a majora câtimea pretențiilor, dacă

din probele administrate va rezulta un prejudiciu mai mare, în conformitate cu art.

132 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ.; să se dispună obligarea pârâtei să publice

pe cheltuiala sa, într-un ziar local și unul de circulație națională dispozitivul

hotărârii judecătorești ce urmează a fi pronunțată în prezenta cauză și să se

dispună obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată, în conformitate

cu prevederile art. 274 C. proc. civ.

În motivarea cererii,

reclamanta a arătat că este titulara mărcii K. și este autorizată în mod exclusiv

se utilizeze drepturile de proprietate industrială pe teritoriul României

asupra mărcii „K.” Site-ul de internet deținut de SC S.M. SA, este destinat

comercializării produselor cărora le este aplicată această marcă, produse

pentru care reclamanta deține calitatea de unic distribuitor pe teritoriul

României.

În cursul lunii

februarie a anului 2013, a constatat faptul ca pe site-ul de internet, deținut

de pârâta SC I.M. SRL sunt afișate și promovate produse ce folosesc neautorizat

mărcile „K.”. Reproducerea identică a mărcilor este însoțită și de reproducerea

produselor pentru care au fost înregistrate mărcile respective.

Reclamanta a mai

arătat că la data de 17 ianuarie 2007 a înregistrat la O.S.I.M. marca individuală

verbală K. pentru Clasa de produse 10 - Aparate și instrumente chirurgicale,

dentare, veterinare, membre, ochi și dinți artificiali; material de sudură,

conform Clasificării de la Nisa. SC S.M. SRL face parte din grupul „Studio M.”,

grup care este prezent pe piața a 21 de țări europene precum: Albania, Bosnia-Herțegovina,

Bulgaria, Croația, Cehia, Estonia, Ungaria, Kosovo, Letonia, Macedonia,

Polonia, Moldova, Muntenegru, România, Rusia, Serbia, Slovacia, Slovenia,

Turcia și Ucraina.

Produsul „K.”, fabricat

de compania Studio M., D.O.O. cu sediul în Slovenia, este înregistrat atât la nivel

național, cât și european și internațional ca dispozitiv medical, în conformitate

cu normativele și standardele europene și internaționale. Cu privire la

înregistrarea la nivel național a produsului „K.” ca dispozitiv medical pentru

terapia durerii, s-a arătat că aceasta s-a realizat de către Ministerul

Sănătății încă de la data de 01 noiembrie 2005, potrivit Certificatului 9372

din aceeași dată. Produsul „K.” consta într-un dispozitiv medical confecționat

dintr-un material special, ce poate fi utilizat de o categorie largă de

persoane pentru înlăturarea durerilor din zona lombară și a coloanei vertebrale.

Încă de la lansarea pe piață, produsul „K.” s-a bucurat de un real succes

internațional, înregistrând un număr total de 400 milioane de consumatori,

dintre care peste 2 milioane de clienți au confirmat pe site-ul de internet

,

faptul că sunt satisfăcuți de produsul K.

Datorită calităților

deosebite pe care le prezintă produsele din gama K., precum și datorită promovării

intense, atât prin internet, cât și prin programe de teleshopping la nivelul mai

multor state, K. a devenit cel mai de succes produs din gama de produse a

grupului Studio M., fiind comercializat în milioane de exemplare în întreaga

lume. Reclamanta Studio M. promovează produsul mai sus menționat prin

intermediul emisiunilor de teleshopping în cadrul a 42 (patruzeci și două) de televiziuni,

alocând anual în acest sens un însemnat buget.

Cu toate că

reclamanta a solicitat în mai multe rânduri reprezentanților pârâtei SC I.M.

SRL să retragă de pe site-ul de internet, ofertele de vânzare a produselor

comercializate sub marca K., aceasta nu a dat curs solicitărilor sale,

susținând faptul că numai în cazul în care ar primi o astfel de solicitare de

la Poliție privind adrese de email sau I.P.-uri ar da curs acesteia. Pârâta promovează

în mod constant pe site. ofertele unor terți privind vânzarea de produse ce

folosesc neautorizat marca K.

Reclamanta a invocat

prevederile art. 4 din Legea nr. 84/1998, dispozițiile art. 64 din aceeași lege

rap. la art. 4 din Protocolul referitor la Aranjamentului de la Madrid privind înregistrarea

internațională a mărcilor și la prevederile art. 4 din Aranjament, ce a fost

ratificat de România prin Legea nr. 5/1998, dispozițiile art. 4 alin. (2) din

Regulamentul de aplicare a Legii nr. 84/1998, ale art. 30 din aceeași lege,

precum și dispozițiile art. 36 din aceeași lege a mărcilor; în plus, au fost invocate

și dispozițiile art. 2 alin. (1) și art. 4 din O.U.G. nr. 100/2005, ale art. 8 alin.

(1), art. 37 și art. 92 din Legea nr. 84/1998; de asemenea, s-a invocat și art.

1357 și urm. C. civ. - dreptul comun în materia răspunderii civile delictuale.

Reclamanta apreciază

că în speța sunt întrunite condițiile necesare pentru angajarea răspunderii civile

a pârâtei SC I.M. SRL. Astfel, cu privire la fapta ilicită, s-a arătat că prin promovarea

ofertelor de vânzare pe site-ul de internet, a produselor contrafăcute purtând

denumirea „K.”, chiar și ulterior notificării de a retrage ofertele, pârâta SC

I.M. SRL a adus atingere drepturilor conferite reclamantei Studio M., în calitate

de deținătoare a drepturilor exclusive de folosința pe teritoriul României a

mărcii „K.”

AVând în vedere faptul

că, potrivit art. 36 din Legea nr. 84/1998, titularul unei mărci înregistrate

are un drept exclusiv asupra acesteia, utilizarea de către pârâta SC I.M. SRL

în activitatea sa comercială, a mărcii „K.”, după publicarea acestei mărci,

reprezintă o faptă ilicită, care trebuie să înceteze și ale cărei efecte negatiVe

trebuie înlăturate. Existența acestei fapte ilicite a pârâtei SC I.M. SRL este

demonstrată de capturile ecran (print screen-uri) realizate după site-ul de

internet deținut de pârâtă.

Cu privire la

existența prejudiciului și a legăturii de cauzalitate s-au invocat dispozițiile

art. 1381 și ale art. 1385 C. civ. Conform doctrinei juridice, prejudiciul ca

element al răspunderii delictuale, constă în rezultatul, în efectul negativ,

suferit de o anumita persoană, iar acesta trebuie să fie într-o legătură de cauzalitate

cu fapta ilicită săvârșită de o altă persoană. Totodată, este aplicabil

principiul reparării integrale a prejudiciului, potrivit căruia autorul faptei

ilicite trebuie să repare nu numai prejudiciul efectiv - damnum emergens, ci și

beneficiul nerealizat de victima - lucrum cessans, întrucât în acest mod se

urmărește restabilirea situației anterioare pentru cele care a suferit

prejudiciul.

De asemenea, sunt

incidente dispozițiile art. 13 alin. (2) din O.U.G. nr. 100/2005 privind asigurarea

respectării drepturilor de proprietate industriala, la stabilirea daunelor-interese,

instanța judecătorească va lua în considerare toate aspectele corespunzătoare,

cum ar fi: consecințele economice negative, în special, pierderea câștigului

suferită de partea vătămata, beneficiile realizate în mod injust de către

persoana care a încălcat un drept de proprietate industrială protejat și, după

caz, alte elemente decât factorii economici, cum ar fi prejudiciul moral cauzat

titularului dreptului încălcat.

Având în vedere aceste

dispoziții legale, reclamanta a susținut că, în speță, pârâta SC I.M. SRL

trebuie să repare în integralitate prejudiciul suferit de reclamanta Studio M.

prin promovarea ofertelor de vânzare de către pârâta pe site-ul de internet a

unor produse ce folosesc neautorizat semnul „K.”. Astfel, în primul rând, pârâta

trebuie să plătească despăgubiri echivalente profitului pe care l-a obținut

urmare a comercializării prin intermediul site-ului de internet a unor produse

contrafăcute purtând denumirea „K.”, dar și despăgubiri echivalente pierderii

suferite de reclamată urmare a faptului ca prin intermediul site-ului pârâtei

au fost comercializate produse contrafăcute sub denumirea de „K.” și nu

produsele reclamantei. Prin comercializarea unor produse contrafăcute, prin

folosirea neautorizată a mărcii „K.”, prin intermediul site-ului de internet,

reclamata a susținut că a suferit pierderi urmare a săvârșirii unei fapte

ilicite de către pârâta SC I.M. SRL care i-a încălcat drepturile exclusive asupra

mărcii.

În al doilea rând, a

mai susținut reclamanta, pârâta SC I.M. SRL va trebui să acopere nu numai

prejudiciul prezent, ci și prejudiciul viitor, în măsura în care producerea lui

este neîndoielnică; pârâta a promovat oferte ale unor produse folosind

neautorizat semnul „K.”, care aveau o calitate net inferioară celor

comercializate de reclamantă, astfel că reclamanta a susținut că va fi nevoită să

investească sume considerabile pentru ca publicul să înlăture confuzia.

Confuzia în rândul consumatorilor este cu atât mai mare cu cât produsele

comercializate de pârâtă sunt reproduceri de proastă calitate ale produselor originale,

consumatorul putând confunda produsele și, implicit, sursa din care provin.

Confuzia în percepția consumatorului va determina și scăderea reputației de

care se bucură produsele reclamantei, fapt ce va conduce la scăderea cifrei sale

de afaceri.

Reclamanta a susținut

că demersurile pentru înlăturarea confuziei se concretizează în costuri

suplimentare pe care va trebui să le suporte, urmare a săvârșirii de către

pârâtă a faptelor ilicite ce fac obiectul prezentului litigiu. Așadar, pârâta SC

I.M. SRL va trebui să fie obligată să o despăgubească pe reclamanta Studio M.

pentru costurile suplimentare de publicitate pe care va fi nevoită să le

suporte.

În consecință, având în

vedere prejudiciul suferit de reclamantă ca urmare a încălcării de către pârâtă

a drepturilor asupra mărcii „K.”, aceasta va trebui obligată la despăgubiri pe

care le-a estimat provizoriu la nivelul sumei de 10.000 euro, rezervându-și însă

dreptul de a majora câtimea pretențiilor dacă, din probatoriul administrat în cauză,

va rezulta un cuantum mai mare al prejudiciului.

Cu privire la

existența vinovăției, reclamanta a arătat că, în speță, pârâta a acționat cu vinovăție,

iar capacitatea acesteia de a realiza conținutul ilicit a faptei sale, precum

și prejudiciile la care aceasta era susceptibilă să dea naștere, este

reflectată în reaua-credință în săvârșirea actelor ilicite prin care a încălcat

drepturile reclamantei asupra mărcii „K.”

Pârâta cunoștea în mod

evident existența mărcii „K.”, întrucât i s-a solicitat retragerea de îndată de

pe site-ul de internet a ofertelor de vânzare a produselor ce folosesc

neautorizat semnul „K.”, fiind notificată în acest sens, potrivit email-ului

din data de 11 februarie 2013. Din toate aceste elemente, rezultă, fără putință

de tăgadă, vinovăția pârâtei SC I.M. SRL în săvârșirea actelor prin care s-a

adus atingere drepturilor reclamantei asupra mărcii „K.”

Reclamanta a mai învederat

că alte societăți comerciale ce desfășoară activitate comercială similară celei

realizate de pârâta SC I.M. SRL au procedat de îndată la retragerea de pe

site-urile deținute a ofertelor de vânzare a produselor contrafăcute.

Pârâta SC I.M. SRL a

depus întâmpinare, prin care, pe fond, a solicitat respingerea cererii de

chemare în judecată.

Prin aceeași

întâmpinare însă, pârâta a invocat excepția necompetenței teritoriale a

Tribunalului București, față de dispozițiile art. 5 C. proc. civ.; asupra

acestei excepții, tribunalul a reținut că în cauză nu sunt incidente

dispozițiile art. 10 C. proc. civ. care reglementează competența teritorială alternatiVă.

Pe fondul cauzei, pârâta

a arătat că în mod eronat reclamanta și-a întemeiat pretențiile pe dispozițiile

Legii nr. 84/1998, ale O.U.G. nr. 100/2005 și art. 1357, art. 1381 și art. 1385

C. civ., norme care nu au nicio legătură cu starea de fapt, astfel cum ea a

fost expusă.

S-a mai susținut că

în speță nu se verifică ipoteza din art. 36 al Legii nr. 84/1998, întrucât activitatea

pe care o desfășoară este reglementată de dispozițiile Legii privind comerțul

electronic nr. 365/2002, respectiv de Directiva nr. 2000/31, art. 11-15. Prin

urmare, prin mail-ul de răspuns din 11 februarie 2013, transmis reclamantei și anexat

cererii de chemare în judecată, pârâta și-a declinat orice răspundere, în baza

textelor de lege invocate, solicitând a fi contactate organele abilitate, întrucât

nu se consideră răspunzătoare de conținutul informațiilor postate pe site, responsabilitatea

aparținând utilizatorilor care le postează.

Prin sentința civilă nr.

2052 din 19 noiembrie 2013 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă,

s-a admis în parte cererea formulată de reclamanta SC S.M. SRL; s-a dispus

obligarea pârâtei să înceteze afișarea și promovarea pe site-ul a produselor

oferite spre vânzare de către terți care folosesc neautorizat marca „K.”; pârâta

a fost obligată să furnizeze reclamantei informații privind originea și

rețelele de distribuirea a produselor comercializate prin intermediul site-ului,

sub denumirea „K.”; au fost respinse ca neîntemeiate capetele de cerere privind

obligarea pârâtei la despăgubiri și la publicarea dispozitivului hotărârii în

presă; s-a admis în parte cererea de obligare a pârâtei la plata cheltuielilor

de judecată, dispunându-se obligarea pârâtei să plătească reclamantei suma de

16,60 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța

această sentință, prima instanță a reținut că reclamanta are calitatea de

titulară a mărcii K., care face obiectul certificatului de înregistrare emis de

O.S.I.M. la data de 17 ianuarie 2007.

În cursul anului

2013, pârâta SC I.M. SRL a promovat pe site-ul care, conform mențiunilor de pe

site-ul Ro V.L.D., îi aparține, produse oferite spre vânzare de către terți

care folosesc neautorizat marca K. Potrivit print-screen-urilor de la fila 17

dosar, instanța a constatat că prin intermediul acestui site sunt

comercializate produse purtând denumire identică celei protejate prin marca reclamantei.

Art. 36 alin. (2) lit.

a) din Legea nr. 84/1998 prevede că în ipoteza încălcării drepturilor exclusive

conferite de marcă, în acțiunea în contrafacere nu este necesar să fie dovedit riscul

de confuzie, acesta fiind prezumat dacă există identitate atât între semnul

folosit de către terț și cel înregistrat ca marcă de către reclamant, cât și

între produsele sau serviciile terțului și cele ale titularului mărcii. Sub

acest aspect, a fost avută în vedere și invocarea prezumției privind existența

riscului de confuzie în situația anterior descrisă, prezumție consacrată prin art.

16 din Acordul V.

Prima instanță a

constatat că semnul folosit de către pârâtă în scopul comercializării de

produse prin intermediul site-ului deținut de aceasta este identic cu marca

înregistrată ce aparține reclamantei - K., iar produsele promovate le reproduc

pe cele asupra cărora poartă protecția mărcii. Ca urmare, s-a apreciat că faptele

pârâtei reprezintă o încălcare a mărcii înregistrate K., fiind săvârșite în

absența unei autorizări sau unei alte justificări legitime, întrucât clauzele

contractelor încheiate cu utilizatorii (prin care se convine exonerarea de

răspundere a SC I.M. SRL cu privire la conținutul informațiilor postate), nu

sunt opozabile reclamantei, ci produc efecte exclusiv între părțile

contractante. În același timp, s-a constatat că deși a fost înștiințată cu privire

la faptul că informațiile postate prejudiciază drepturile reclamantei decurgând

din calitatea de titulară a mărcii în cauză, pârâta nu a acționat rapid în vederea

eliminării posibilității de acces oferite sau a blocării utilizării acesteia,

în sensul dispozițiilor art. 15 din Legea nr. 365/2002, act normativ invocat de

către pârâtă.

În aceste

circumstanțe, în condițiile existenței unui conflict între marca pentru care

reclamanta justifică drepturi exclusive și produsele comercializate prin

intermediul site-ului de către pârâtă sub aceeași denumire, tribunalul a

apreciat că pentru consumatorul mediu avizat există riscul să considere că

produsele reclamantei și cele care se regăsesc în postările de pe site-ul

pârâtei aparțin aceluiași comerciant sau unor comercianți diferiți, dar între

care există legături economice, financiare sau juridice, situație care atrage

în mod evident un risc de confuzie.

Drept urmare, s-a

reținut că în cauză sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale, potrivit

celor prevăzute de art. 1357 C. ciV.

Astfel, s-a reținut

că fapta ilicită a pârâtei constă în promovarea pe sit, a produselor oferite

spre vânzare de către terți care folosesc neautorizat marca K., cu încălcarea

dreptului exclusiv al reclamantei asupra mărcii K. S-a apreciat a fi evidentă legătura

de cauzalitate dintre această faptă și prejudiciul suferit de reclamantă,

reprezentat de pierderea parțială a clientelei proprii, beneficiile nerealizate

și diluarea mărcii. Vinovăția pârâtei a fost reținută sub forma relei-credințe,

având în vedere că acesta a promoVat oferte de vânzare a unor produse care nu provin

de la reclamantă, sub o denumire identică mărcii reclamantei, întrucât nu a dat

curs de îndată solicitării de retragere a postărilor incriminate.

Cererea privind obligarea

pârâtei la plata de sumei de 3.000 de euro, despăgubiri, a fost apreciată însă

ca neîntemeiată, întrucât reclamanta nu a administrat probe care să justifice

cuantumul sumei pretinse. În aplicarea principiului reparării integrale a prejudiciului,

tribunalul a dispus obligarea pârâtei să furnizeze reclamantei informațiile pe

care le deține privind originea și rețelele de distribuirea a produselor

comercializate prin intermediul site-ului sub denumirea „K.”

Cu privire la cererea

de publicare a dispozitivului hotărârii în presă, s-a constatat că aceasta nu

este fondată și a fost respinsă ca atare, tribunalul apreciind că amploarea

faptelor ilicite reținute în speță nu justifică această măsură.

În termen legal, împotriva

acestei sentințe, pârâta a formulat apel, criticând soluția pentru nelegalitate

și netemeinicie, atât în ce privește soluția dată excepției de necompetență

materială, cât și pe fondul cauzei.

Prin Decizia civilă nr.

392/A din 15 octombrie 2014 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă,

apelul pârâtei a fost respins ca nefondav

Pentru a decide în

acest sens, instanța de apel, analizând criticile formulate de către pârâtă a

reținut și apreciat următoarele:

În raport de prima

critică referitoare la necompetența teritorială a primei instanțe, s-a constatat

că excepția a fost respinsă nu în virtutea art. 10 C. proc. civ. privind competența

alternativă, așa cum susține apelanta, ci în temeiul art. 88 alin. (3) raportat

la art. 36 din Legea nr. 84/1998, text care prevedea, la data introducerii

acțiunii, competența exclusivă a Tribunalului București în cazul acțiunilor

întemeiate pe dispozițiile art. 36 din Legea nr. 84/1998; în consecință, s-a

înlăturat ca nefondată această critică.

În ceea ce privește criticile

referitoare la inaplicabilitatea Legii nr. 84/1998, a O.U.G. nr. 100/2005 și a art.

1357, 1381 și 1385 din N.C.C și prin care, în schimb, s-a invocat incidența Legii

nr. 365/2002, curtea de apel a reținut astfel:

Apelanta a pretins că

doar administrează site-ul, site ce permite oricărui utilizator să posteze

mesaje, astfel încât utilizatorul este unicul responsabil pentru conținutul

mesajului.

În prealabil, s-a

constatat că apelanta nu contestă calitatea intimatei reclamante de titular al

mărcii K., drepturile sale exclusiVe asupra mărcii și nici îndreptățirea

acesteia de a recurge la formularea unei acțiuni în contrafacere.

De asemenea, nu s-a

negat nici situația de fapt afirmată de către reclamantă și susținută prin probele

administrate la prima instanță, în sensul că pe site-ul apelantei a fost promovată

oferirea spre vânzare de către terți neautorizați a unor produse sub semnul K.,

terți care efectuau aceste operațiuni de comercializare a unor produse purtând

semne identice mărcii reclamantei prin intermediul site-ului menționat.

În drept, instanța de

apel a reținut că deși în raport de petitul concret iar nu de textul de lege

indicat, acțiunea promovată de reclamantă nu este o acțiune în contrafacere

propriu zisă, ci una în răspundere delictuală decurgând din încălcarea prevederilor

Legii nr. 365/2002; s-a apreciat însă că, prealabil analizării pretențiilor

concrete îndreptate împotriva pârâtei, se impune a se stabili dacă există o

contrafacere, respectiv dacă are loc a utilizare fără drept de către terți a

mărcii reclamantei prin intermediul site-ului pârâtei, întrucât, în lipsa unei

contrafaceri nu este posibilă eventuala antrenare a răspunderii pârâtei pentru

postarea respectivelor anunțuri.

Prin urmare, s-a

apreciat că acțiunea presupune analiza cerințelor art. 36 din Legea nr. 84/1998

prin verificarea incidentală a existenței contrafacerii.

Din acest punct de vedere,

instanța de apel a constatat că cele reținute în fapt de prima instanță se

confirmă, situația de fapt nefiind contestată nici de către apelantă prin

apelul formulat.

Pe de altă parte,

însă, s-a apreciat că obiectul acțiunii reclamantei nu privește decât

remedierea unei stări prejudiciabile pentru aceasta, cauzată de către pârâtă și

care nu poate fi reparată decât prin obligarea acesteia să înceteze afișarea și

promovarea pe site a produselor oferite de vânzare de către terți ce folosesc

neautorizat marca K., dar și prin obligarea pârâtei să furnizeze informații privind

originea și rețelele de distribuire a respectivelor produse.

Din această perspectivă,

curtea de apel a constatat că acțiunea promovată de către reclamantă reprezintă

o formă a acțiunii în răspundere civilă delictuală, astfel încât promovarea pe

site-ul pârâtei a produselor oferite spre vânzare de către terți neautorizați

să utilizeze marca, constituie o faptă ilicită.

Prin urmare, s-a

considerat că se impune a se verifica existența vinovăției pârâtei, în

condițiile în care aceasta doar a pus la dispoziția terților un site de

anunțuri, fără a avea posibilitatea de controla deținerea mărcii de către acești

terți utilizatori.

Din acest punct de vedere,

instanța de apel a constatat că potrivit art. 15 alin. (1) din Legea nr. 365/2002,

furnizorul serviciului care facilitează accesul la informația furnizată de alți

furnizori de servicii, nu răspunde pentru informația în cauză doar dacă nu are

cunoștință despre caracterul nelegal al informației sau dacă, având cunoștință

despre această nelegalitate, acționează rapid în vederea eliminării posibilității

de acces oferite la informație sau a blocării utilizării acesteia.

Or, în cauză, s-a

reținut că reclamanta a notificat-o pe pârâtă cu privire la încălcarea

drepturilor sale decurgând din marca protejată prin anunțurile publicate pe

site-ul pârâtei (conform înscrisurilor de la filele 15,16); ca atare, din acel

moment, nu poate fi ignorată vinovăția pârâtei, cu atât mai mult cu cât pârâta

nu a luat (și nici nu a pretins astfel) măsurile ce se impuneau cu privire la

încetarea afișării produselor oferite în mod neautorizat spre vânzare de către

terți.

Prin urmare, curtea

de apel a apreciat că apelanta nu se poate prevala de situațiile care înlătură

răspunderea sa civilă conform art. 15 alin. (1) lit. a) sau lit. b) din Legea nr.

365/2002, astfel încât aceasta răspunde de perpetuarea delictului, în timp ce

reclamanta este îndreptățită să solicite încetarea afișării și promovării produselor

în discuție, în temeiul art. 1357 C. civ. și să obțină de la pârâtă furnizarea

informațiilor privind originea și rețelele de distribuire a produselor

comercializate prin intermediul site-ului sub denumirea K.; în consecință,

apelul pârâtei a fost respins ca nefondat.

În termen legal, împotriva

acestei decizii, pârâta a promovat recurs, prevalându-se de dispozițiile art. 304

pct. 3 și 9 C. proc. ciV.

În dezvoltarea

motivelor de recurs, recurenta a învederat că instanța de apel în mod nelegal a

confirmat soluția asupra excepției de necompetență teritorială a Tribunalului

București, reținând incidența în cauză a prevederilor art. 36 din Legea nr. 84/1998.

Or, o astfel de

soluție nu poate fi menținută de vreme ce, instanța de apel, reconsiderând

temeiul juridic al cererii de chemare în judecată, a statuat că în cauză nu

sunt incidente dispozițiile art. 36 din Legea nr. 84/1998, ci cele ale Legii nr.

365/2002.

Pe de altă parte, se

arată de către recurentă că în mod greșit instanța de apel a reținut că

apelanta nu a contestat calitatea intimatei reclamante de titular al mărcii K.,

întrucât din simpla lecturare a motivelor de apel reiese că a recunoscut

calitatea reclamantei de „unic distribuitor al produsului K. pe teritoriul

României, fiind îndrituită în acest scop să protejeze/să apere marca de

contrafacere.”

Totodată, recurenta învederează

că a arătat în fața ambelor instanțe de fond că are doar calitatea de

administrator al site-ului, site public care permite oricărui utilizator să

posteze orice mesaje, astfel încât utilizatorul este unicul responsabil pentru

conținutul mesajului; în continuare, recurenta redă integral termenii și

condițiile de utilizare a site-ului, pentru verificarea susținerilor sale.

Față de conținutul

clauzelor de utilizare a site-ului, recurenta arată că fiind un site de

publicitate, similar cu „mica publicitate” pe suport de hârtie (din ziare/reviste)

oferta ocazională de vânzare sau cumpărare a unui produs K., nu poate fi

calificată drept o contrafacere (în temeiul art. 36 din Legea nr. 84/1998) și

nici drept faptă ilicită de natură a antrena răspunderea sa civilă delictuală

decurgând din încălcarea prevederilor Legii nr. 365/2002 astfel cum a reținut

curtea de apel.

Recurenta susține că

nu există nicio dispoziție legală care să interzică unei persoane private să

apeleze la mijloacele mass - media pentru a vinde bunuri din patrimoniul său

propriu, astfel cum este cazul și în speță.

Astfel, o persoană

fizică sau juridică ce a cumpărat produsul K. de pe oricare piață liberă, inclusiv

de la Studio M., nu poate fi îngrădită în dreptul sau de a dispune, după libera

apreciere, de bunul pe care îl deține în proprietate.

Prin urmare, în

opinia recurentei, nu subzistă ipoteza reținută de instanțele anterioare, anume

ca utilizatorii care au publicat ofertele lor pe site-ul în discuție sunt terți

„ce folosesc neautorizat marca K.”, întrucât, un astfel de aspect nu a fost demonstrat

în cauză.

Dimpotrivă, prin

intermediul site-ului de publicitate administrat de către recurentă, utilizatorii

aduc la cunoștința vizitatorilor site-ului oferta lor de vânzare a bunurilor

din patrimoniul personal sau inVers, utilizatorii aduc la cunoștința vizitatorilor

site-ului oferta de cumpărare a unor bunuri din patrimoniul personal al altor

utilizatori.

Recurenta mai susține

caracterul nelegal al deciziei recurate și din perspectiva faptului că deși

instanța de apel s-a raportat la dispozițiile art. 15 din Legea nr. 365/2002, a

ignorat prevederile alin. (2) din aceeași normă.

Astfel, art. 15 alin.

(2) și alin. (3) din actul normativ în materie prevede astfel: „(2) Furnizorul

de servicii răspunde pentru informația în cauză atunci când caracterul nelegal

al acesteia a fost constatat printr-o decizie unei autorități publice. (3) prevederile

alin. (1) nu se aplică în situația în care acționează din ordinul sau la

comanda furnizorului de servicii.”

În consecință, potrivit

art. 15 alin. (2) din Legea nr. 365/2002 furnizorul de servicii răspunde pentru

informația publicată doar în cazul în care caracterul nelegal al acesteia a

fost constatat printr-o decizie a unei autorități publice; ca atare, greșit a

reținut instanța de apel că simpla notificare pe care intimata i-a adresat-o,

în absența unei decizii a unei autorități publice care să constate caracterul

nelegal a informației furnizate, conduce la reținerea vinovăției recurentei, cu

consecința antrenării răspunderii sale civile delictuale.

Intimata-reclamantă a

formulat întâmpinare la motivele de recurs, prin care, pentru argumentele

susținute în conținutul acestui act de procedură, a solicitat menținerea

deciziei atacate prin respingerea recursului ca nefondav

Recursul formulat

este nefondat, potrivit celor ce urmează.

Motivele de recurs invocate

de către recurentă sunt cele prevăzute de art. 304 pct. 3 C. proc. civ. - când

hotărârea s-a dat cu încălcarea competenței de ordine publică a altei instanțe,

invocată în condițiile legii - și de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. - când

hotărârea este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau

aplicarea greșită a legii.

În susținerea

primului motiv de recurs, în fapt, recurenta critică dezlegarea dată de

instanța de apel motivelor sale de apel privind soluția dată de tribunal

excepției de necompetență teritorială, excepție pe care a invocat-o în termen

legal, prin întâmpinarea formulată la cererea de chemare în judecată, în

cuprinsul căreia a invocat dispozițiile art. 5 C. proc. civ.

Înalta Curte constată

că regula de competență teritorială prevăzută de art. 5 C. proc. civ. consacră

competența teritorială de drept comun, fiind o normă de competență relativă, de

ordine privată, iar nu cu caracter de ordine publică, aspect ce rezultă din dispozițiile

art. 159 C. proc. civ.; de aceea, regimul juridic privind invocarea sa - prevăzut

de art. 159

1

alin. (3) C. proc. civ. - în forma modificată prin

Legea nr. 202/2010 (cererea de chemare în judecată fiind formulată după

intrarea în vigoare a acestui act normativ) - este în sensul că: „Necompetența

de ordine privată poate fi invocată doar de către pârât prin întâmpinare sau,

când întâmpinarea nu este obligatorie, cel mai târziu la prima zi de

înfățișare.”

Potrivit celor

arătate, se reține că recurenta pârâtă a respectat dispozițiile anterior citate

(invocând această excepție relativă prin întâmpinare), iar prima instanță, la

termenul din 14 mai 2013, a dispus respingerea ei prin raportare la prevederile

art. 36 corob. cu art. 88 alin. (3) din Legea nr. 84/1998, republicată, norme

din a căror interpretare coroborată rezultă că, în materia contrafacerii (art. 36

din Legea nr. 84/1998, republicată), legea prevede o competență teritorială exclusivă

în favoarea Tribunalului București; în consecință, textele evocate înlătură

competența teritorială de drept comun (art. 5 sau, după caz, art. 7 alin. (1) ori

art. 10 pct. 8 C. proc. civ.), competența teritorială exclusivă fiind

reglementată prin norme de ordine publică, imperative.

Instanța de apel a

confirmat soluția dată de tribunal excepției susținute de pârâtă, astfel că,

Înalta Curte urmează a înlătura ca nefondat acest motiv de recurs, în speță nefiind

întrunite dispozițiile art. 304 pct. 3 C. proc. civ., întrucât dispozițiile art.

5 (în cazul pârâtului persoană fizică), art. 7 alin. (1) (pentru pârâtul

persoană juridică) ori ale art. 10 pct. 8 C. proc. civ. sunt norme de ordine privată;

prin respingerea excepției de necompetență teritorială de ordine privată, în

mod corect instanța de apel a confirmat aplicarea unei norme de competență

teritorială exclusivă, absolută, stabilită prin prevederile legii speciale,

întrucât corecta calificare juridică a cererii de chemare în judecată este

aceea de acțiune în contrafacere, astfel cum se va arăta în continuare.

Astfel, procedura

judiciară a fost inițiată de către reclamanta SC S.M. SRL pentru apărarea

drepturilor sale exclusive asupra mărcii verbale K., al cărei titular este, potrivit

certificatului, cu începere de la 17 ianuarie 2007, marcă ce poartă asupra

produselor din clasa 10 a Clasificării de la Nisa - aparate și instrumente

chirurgicale, dentare și veterinare, membre, ochi și dinți artificiali;

material de sudură (filele 11-12 dosar primă instanță).

Potrivit situației de

fapt reținute de instanțele de fond, pârâta este administratorul site-ului pe

care se regăsesc oferte de vânzare a unor produse medicale (dispozitiv medical

pentru terapia durerii) marcate cu semnul K., fără consimțământul titularului acestei

mărci (intimata-reclamantă); ca atare, intimata-reclamantă, după notificarea

pârâtei în sensul respectării drepturilor sale exclusive asupra mărcii K., a

procedat la chemarea în judecată a pârâtei (administrator de site), solicitând,

în esență, înlăturarea ofertelor de vânzare de pe site pentru produsele K. care

nu îi aparțin și pentru care nu și-a dat consimțământul comercializării pe

site-ul menționat, să înceteze orice altă activitate de natură a aduce atingere

drepturilor sale exclusive asupra mărcii etc., întrucât distribuirea on-line a

produselor sale are loc prin intermediul propriului său site.

Dată fiind

modalitatea concretă de oferire spre vânzare a produselor K. (postarea de către

utilizatori a unor oferte de vânzare a acestor produse pe site-ul pe care îl

administrează, produse cu privire la care reclamanta susține că sunt fabricate

și oferite spre vânzare în mediul on-line fără consimțământul său), recurenta

pârâtă s-a apărat invocând dispozițiile legii speciale în materie, Legea nr. 365/2002

privind comerțul electronic (în special, art. 15 alin. (2)), act normativ care

reglementează activitățile de natura celor desfășurate de către recurentă.

Se impune precizarea

că acest act normativ transpune în legislația națională

Directiva nr. 2000/31/CE

referitoare la anumite aspecte juridice privind serviciile societății

informaționale, în special comerțul electronic în piața internă, publicată în

Jurnalul Oficial al Comunităților Europene nr. 1178/2000, având în vedere că,

în cele ce urmează, instanța de recurs se va raporta și la cele dezlegate de

Curtea de Justiție a U.E. cu privire la anumite aspecte legate de aplicarea

acestei Directive.

Ca atare, contrar

celor reținute de instanța de apel, cererea dedusă judecății reprezintă o

cerere în contrafacere, reclamanta invocând în mod corect dispozițiile art. 36 alin.

(1) și (2) din Legea nr. 84/1998, republicată; astfel, capetele de cerere au

fost formulate în considerarea dispozițiilor art. 36 alin. (3) din același act normativ,

iar reclamanta s-a întemeiat pe exclusivitatea drepturilor sale asupra mărcii K.,

în sensul celor prevăzute de art. 36 alin. (1).

Cererea

în contrafacere poate fi formulată împotriva oricărui terț care săvârșește acte

de încălcare a mărcii (dispozițiile art. 36 alin. (3), fiind o aplicare

particulară, în cuprinsul legii speciale, a instituției răspunderii civile delictuale),

iar în cazul pârâtei sunt incidente dispozițiile Legii nr. 365/2002, act normativ

ce constituie sediul materiei pentru activitățile de natura celor derulate de

către aceasta (servicii ale societății informaționale) și căruia aceasta

trebuie să i se supună.

Astfel, art.

2 din Lege definește scopul și domeniul e aplicare a acestui act normativ: „

Prezenta lege are ca

scop stabilirea condițiilor de furnizare a serviciilor societății

informaționale, precum și prevederea ca infracțiuni a unor fapte săvârșite în

legătură cu securitatea domeniilor utilizate în comerțul electronic, emiterea

și utilizarea instrumentelor de plată electronică și cu utilizarea datelor de

identificare în vederea efectuării de operațiuni financiare, pentru asigurarea

unui cadru favorabil liberei circulații și dezvoltării în condiții de

securitate a acestor servicii.”

Constatarea

anterioară (sub aspectul calificării cererii de chemare în judecată) nu va conduce

însă la modificarea deciziei recurate, având în vedere că instanța de apel a

analizat pe cale incidentală cererea în contrafacere, ci doar se vor substitui

considerentele cu cele ale deciziei de față.

Dispozițiile legale relevante

pentru soluționarea cauzei de față (deci, și în analiza legalității deciziei

recurate) sunt: art. 36 alin. (1), 36 alin. (2) lit. a) și art. 36 alin. (3) lit.

a) și b) din Legea nr. 84/1998, republicată, cele ale Legii nr. 365/2002 (în

special, art. 1 și 11-15).

Potrivit prevederilor

din legea mărcilor, î

nregistrarea

mărcii conferă titularului său un drept exclusiv asupra acesteia, iar titularul

mărcii poate cere instanței judecătorești competente să interzică terților să

folosească, în activitatea lor comercială, fără consimțământul său: a) un semn

identic mărcii, pentru produse sau servicii identice celor pentru care marca a

fost înregistrată.

Art. 36 alin. (3) lit.

a) și b) din același act normativ: „În aplicarea alin. (2), titularul mărcii

poate cere să fie interzise terților, în special, următoarele acte: a) aplicarea

semnului pe produse sau pe ambalaje; b) oferirea produselor sau comercializarea

ori deținerea lor în acest scop sau, după caz, oferirea sau prestarea serviciilor

sub acest semn.”

Ambele instanțe de

fond au reținut a fi întrunite cerințele art. 36 alin. (2) lit. a) din Legea nr.

84/1998, republicată, constatându-se că în cauză, produsele postate pe site-ul

administrat de recurenta pârâtă sunt identice produselor protejate de marca

intimatei reclamante K. asupra căreia deține drepturi exclusive, acestea fiind

oferite spre vânzare pe site-ul al cărei titular este recurenta (conform

informațiilor Ro V.L.D., fila 18 dosar tribunal) sub semnul K.; prin urmare,

fiind vorba despre produse identice ce poartă un semn identic cu marca

reclamantei, riscul de confuzie pentru public este prezumat, în mod corect

fiind invocate de prima instanță dispozițiile art. 16 din Acordul V.

Intimata-reclamantă a

susținut că produsele poartă semnul K. și sunt oferite spre vânzare fără

acordul său - art. 36 alin. (3) lit. a) și b) din Legea nr. 84/1998,

republicată.

Recurenta-pârâtă s-a

apărat inVocând politica de utilizare a site-ului și faptul că întreaga

responsabilitate a informațiilor postate pe site aparține utilizatorilor;

aceasta doar pune la dispoziția utilizatorilor spațiul virtual pentru anunțuri

publicitare, informații ce pot fi accesate de către public.

În această privință,

Înalta Curte constată că în mod legal instanțele de fond au stabilit că

raporturile contractuale dintre recurentă și utilizatorii săi nu pot fi opuse intimatei

reclamante, în virtuirtutea relatitivității efectelor contractului (art. 1280

din N.C.C, în măsura în care acestea au fost încheiate după 1 octombrie 2011).

În plus, Înalta Curte

reține că art. 11 din cap. 4 (Răspunderea furnizorilor) al Legii nr. 365/2002

dispune astfel:

„(1)

Furnizorii de servicii sunt supuși dispozițiilor legale referitoare la

răspunderea civilă, penală și contravențională, în măsura în care prin prezenta

lege nu se dispune altfel.

(2)

Furnizorii de servicii răspund pentru informația furnizată de ei înșiși sau pe

seama lor.

(3)

Furnizorii de servicii nu răspund pentru informația transmisă, stocată sau la

care facilitează accesul, în condițiile prevăzute la art. 12 - 15.”

În

consecință, față de aceste dispoziții legale, rezultă că răspunderea civilă delictuală

a recurentei poate fi antrenată chiar atunci când informația nu este difuzată

de ea însăși, ci doar este furnizată pe seama sa, adică de utilizatorii

site-ului de publicitate.

Exonerarea

de răspundere a furnizorilor de servicii pentru informația transmisă, stocată

sau la care facilitează accesul nu poate avea loc decât în condițiile art. 12-15

din Legea nr. 365/2002, dispoziții legale avute în vedere și de instanța de

apel.

Potrivit distincțiilor

ce rezultă din art. 11 alin. (3), rezultă că furnizorii de servicii informaționale

pot să transmită, să stocheze sau să faciliteze accesul la informații (dintre

care, unele pot prejudicia drepturile unor terți), fiecare tip de serviciu al

societății informaționale dintre cele menționate, făcând obiectul unei

dispoziții speciale a legii: astfel, art. 12 reglementează intermedierea prin

simpla transmitere; art. 13 -

stocarea temporară a informației, stocarea-caching; art. 14,

stocarea permanentă a informației, stocarea-hosting, în timp ce art. 15 are ca

obiect de reglementare situația în care serviciul furnizorului constă în

punerea la dispoziția destinatarilor serviciului său a unor instrumente de

căutare a informațiilor sau a unor legături cu alte pagini web.

Față de

aceste distincții și constatând domeniul de aplicare al fiecărui text, Înalta

Curtea constată că serviciile furnizate de recurentă se încadrează în

preederile art. 14 din Legea nr. 365/2002, iar nu în cele ale art. 15, astfel

cum nelegal invocă recurenta.

În acest

context, se impune precizarea că și aceste considerente ale instanței de apel vor

fi substituite (raportarea la prevederile art. 15) și, consecutiv, și

susținerile recurentei privind incidența art. 15 alin. (2) din aceeași lege.

Astfel, art.

14 din Legea nr. 365/2002 privind comerțul electronic prevede:

„(1) Dacă

un serviciu al societății informaționale constă în stocarea informației

furnizate de un destinatar al serviciului respectiv, furnizorul acelui serviciu

nu răspunde pentru informația stocată la cererea unui destinatar, dacă este

îndeplinită oricare dintre următoarele condiții:

a)

furnizorul de servicii nu are cunoștință despre faptul că activitatea sau

informația stocată este nelegală și, în ceea ce privește acțiunile în daune, nu

are cunoștință despre fapte sau circumstanțe din care să rezulte că activitatea

sau informația în cauză ar putea vătăma drepturile unui terț;

b) având cunoștință

despre faptul că activitatea sau informația respectivă este nelegală ori despre

fapte sau circumstanțe din care să rezulte că activitatea ori informația în

cauză ar putea vătăma drepturile unui terț, furnizorul de servicii acționează

rapid în vederea eliminării sau a blocării accesului la aceasta.

(2) Prevederile

alin. (1) nu se aplică în situația în care destinatarul acționează sub

autoritatea sau controlul furnizorului de servicii.”

Situația

de fapt reținută de instanțele de fond și anterior descrisă, confirmată în mod

constant și de către recurentă, conduce la concluzia incidenței acestei norme,

întrucât recurenta a pus la dispoziția utilizatorilor site-ului său un spațiu

de stocare permanentă a informației - publicitate on-line, iar nu

instrumente de

căutare a informațiilor sau a unor legături cu alte pagini web - obiect de

reglementare al art. 15 din lege.

Cum

situația de excepție din art. 14 alin. (2) nu este incidentă - recurenta

nepretinzând că utilizatorii site-ului acționează sub autoritatea sa și nici

intimata reclamantă nu a produs probe în acest sens - rezultă că recurenta-pârâtă

poate fi exonerată de răspundere pentru conținutul informației prejudiciabile,

doar în condițiile art. 14 alin. (1) lit. a) ori ale art. 14 lit. b) - variante

alternative; diferența dintre cele două alineate ale textului, fixează

distincția dintre furnizorul de servicii activ (alin. (2)) și furnizorul de servicii

pasiv (alin. (1)), astfel încât furnizorul de servicii activ nu va putea fi

exonerat de răspundere în nici în condițiile ipotezelor descrise la alin. (1) lit.

a) și b).

Dată

fiind notificarea transmisă prin intermediul mijloacelor electronice de

comunicare (e-mail, fila 15 dosar primă instanță) pe care intimata - reclamantă

a trimis-o recurentei cu privire la caracterul nelegal al informației postate

pe site-ul său - în ce privește produsele K. oferite spre vânzare pe acest site

fără consimțământul titularului de marcă, rezultă că în speță nu sunt incidente

prevederile art. 14 alin. (1) lit. a) (situația furnizorului de servicii care

nu are cunoștință

despre faptul că activitatea sau informația stocată este nelegală

), ci, cele de la art.

14 alin. (1) lit. b).

Din

interpretarea celei din urmă norme, rezultă că furnizorul de servicii (pasiv,

deci cel care nu intervine asupra informației, nu organizează, nu gestionează

informația stocată, optimizând-o etc.) va fi exonerat de răspunderea ce poate

fi antrenată din cauza caracterului nelegal al activității sau a informației

postate ori a faptului că

informația în cauză ar putea vătăma drepturile unui terț

(precum în speță), numai dacă acesta, după ce a luat cunoștință fie de caracterul

nelegal al informației (ori al activității), fie doar de caracterul potențial vătămător

al acesteia, acționează rapid în vederea eliminării sau a blocării accesului la

aceasta.

În priVința

noțiunii de cunoaștere de către operatorul unei piețe on-line, se impune luarea

în considerare și a dezlegărilor cuprinse în Hotărârea C.J.U.E. (Marea Cameră)

din 12 iulie 2011 în cauza C

-

324/09,

L’Oréal SA Împotriva eBay International AG ș.a. (parag. 122) în care se face

referire la caracterul suficient de precis și susținut al comunicării efectuate

de cel ce se pretinde vătămat prin informațiile pretins ilicite, exigențe pe

care comunicarea transmisă prin e-mail de către intimată pârâtei le

îndeplinește, apreciază această instanță de recurs (filele 15-16 dosar primă

instanță).

Astfel, C.J.U.E.

a arătat că „pentru ca furnizorul unui serViciu al societății informaționale să

nu mai beneficieze de exonerarea de răspundere prevăzută la articolul 14 din Directiva

nr. 2000/31, este suficient să aibă cunoștință despre faptele sau despre

împrejurările pe baza cărora un operator economic diligent ar fi trebuit să

constate nelegalitatea în cauză și să acționeze în conformitate cu alineatul

(1) lit. (b) al articolului 14 menționat (parag. 120, Cauza C-324/09).

Cu privire

la modalitatea de a lua la cunoștință despre împrejurările în discuție, s-a

constatat că „deși, desigur, o comunicare nu poate înlătura automat beneficiul

exonerării de răspundere prevăzute la art. 14 din Directiva 2000/31, întrucât o

comunicare privind activități sau informații pretins ilicite poate să nu fie

suficient de precisă și de susținută, în general, aceasta constituie totuși un

element de care instanța națională trebuie să țină seama pentru a aprecia, în

raport cu informațiile transmise astfel operatorului, dacă acesta a avut în

realitate cunoștință de faptele sau de împrejurările pe baza cărora un operator

economic diligent ar fi trebuit să constate nelegalitatea.” (parag. 122, din

aceeași Cauză, la care s-a făcut deja referire).

Înalta

Curte mai constată că instanța de apel în mod legal a constatat că pârâta nu

numai că nu a acționat rapid în vederea eliminării sau a blocării accesului la

ofertele de vânzare ale produselor K. după ce i-a fost adus la cunoștință

caracterul pretins ilicit al informațiilor postate pe site (oferirea spre vânzare

a unor produse purtând marca reclamantei, fără consimțământul său), ci, în

răspunsul adresat intimatei-reclamante a comunicat că „nu este răspunzătoare de

conținutul informației postate pe site, ci utilizatorii care postează”, precum

și refuzul său de a-i oferi datele de identificare a utilizatorilor (mail sau I.P.),

informații pe care s-a arătat dispusă să le furnizeze doar la solicitarea

poliției.

În

consecință, Înalta Curte constată că în mod legal instanța de apel a confirmat

soluția dispusă de prima instanță, pentru motivele dezvoltate însă și prin

prezenta decizie.

Având în vedere toate

aceste considerente, Înalta Curte, în baza art. 312 C. proc. civ., va respinge

recursul ca nefondat, iar în aplicarea dispozițiilor art. 274 C. proc. civ. se va

dispune obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată efectuate de

intimata reclamantă în această etapă procesuală, potrivit dovezilor de la dosar

(filele 29-30).

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de pârâta SC I.M. SRL împotriva Deciziei nr. 392/A

din 15 octombrie 2014 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Obligă pe

recurenta-pârâtă la 2.217,57 lei cheltuieli de judecată către intimata-reclamantă

SC S.M. SRL.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică astăzi, 20 februarie 2015.