ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 542/2015

Asupra cauzei de față constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă sub nr. 6457/3/2013, la data de 14 februarie 2013, reclamanta SC S.M. SRL în contradictoriu cu pârâta SC I.M.

SRL a solicitat instanței prin sentința ce o va pronunța să dispună obligarea pârâtei să înceteze de îndată afișarea și promovarea pe site-ul de internet a produselor oferite spre vânzare de către terți ce folosesc neautorizat marca „K.” (marcă națională, înregistrată în favoarea din 17 ianuarie 2007), să scoată definitiv din ofertele promovate pe site-ul de internet produsele ce folosesc semne identice sau similare mărcii „K.” și să înceteze orice altă activitate de natură a aduce atingere drepturilor sale exclusive asupra mărcii; să se dispună obligarea pârâtei să furnizeze informații privind originea și rețelele de distribuire a produselor comercializate prin intermediul site-ul sub denumirea „K.”; să se dispună obligarea pârâtei SC I.M.

SRL la plata echivalentului în lei al sumei de 3.000 de euro (reprezentând 13.207,8 lei la cursul din data de 13 februarie 2013, 1 euro = 4.4026 lei), cu titlu de despăgubiri pentru repararea prejudiciului decurgând din afișarea și promovarea pe site-ul de internet a produselor purtând marca „K.”, rezervându-și dreptul de a majora câtimea pretențiilor, dacă din probele administrate va rezulta un prejudiciu mai mare, în conformitate cu art. 132 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ.; să se dispună obligarea pârâtei să publice pe cheltuiala sa, într-un ziar local și unul de circulație națională dispozitivul hotărârii judecătorești ce urmează a fi pronunțată în prezenta cauză și să se dispună obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată, în conformitate cu prevederile art. 274 C. proc.

civ. În motivarea cererii, reclamanta a arătat că este titulara mărcii K. și este autorizată în mod exclusiv se utilizeze drepturile de proprietate industrială pe teritoriul României asupra mărcii „K.” Site-ul de internet deținut de SC S.M. SA, este destinat comercializării produselor cărora le este aplicată această marcă, produse pentru care reclamanta deține calitatea de unic distribuitor pe teritoriul României. În cursul lunii februarie a anului 2013, a constatat faptul ca pe site-ul de internet, deținut de pârâta SC I.M. SRL sunt afișate și promovate produse ce folosesc neautorizat mărcile „K.”. Reproducerea identică a mărcilor este însoțită și de reproducerea produselor pentru care au fost înregistrate mărcile respective.

Reclamanta a mai arătat că la data de 17 ianuarie 2007 a înregistrat la O.S.I.M. marca individuală verbală K. pentru Clasa de produse 10 - Aparate și instrumente chirurgicale, dentare, veterinare, membre, ochi și dinți artificiali; material de sudură, conform Clasificării de la Nisa. SC S.M. SRL face parte din grupul „Studio M.”, grup care este prezent pe piața a 21 de țări europene precum: Albania, Bosnia-Herțegovina, Bulgaria, Croația, Cehia, Estonia, Ungaria, Kosovo, Letonia, Macedonia, Polonia, Moldova, Muntenegru, România, Rusia, Serbia, Slovacia, Slovenia, Turcia și Ucraina. Produsul „K.”, fabricat de compania Studio M., D.O.O. cu sediul în Slovenia, este înregistrat atât la nivel național, cât și european și internațional ca dispozitiv medical, în conformitate cu normativele și standardele europene și internaționale.

Cu privire la înregistrarea la nivel național a produsului „K.” ca dispozitiv medical pentru terapia durerii, s-a arătat că aceasta s-a realizat de către Ministerul Sănătății încă de la data de 01 noiembrie 2005, potrivit Certificatului 9372 din aceeași dată. Produsul „K.” consta într-un dispozitiv medical confecționat dintr-un material special, ce poate fi utilizat de o categorie largă de persoane pentru înlăturarea durerilor din zona lombară și a coloanei vertebrale.

Încă de la lansarea pe piață, produsul „K.” s-a bucurat de un real succes internațional, înregistrând un număr total de 400 milioane de consumatori, dintre care peste 2 milioane de clienți au confirmat pe site-ul de internet , faptul că sunt satisfăcuți de produsul K. Datorită calităților deosebite pe care le prezintă produsele din gama K., precum și datorită promovării intense, atât prin internet, cât și prin programe de teleshopping la nivelul mai multor state, K. a devenit cel mai de succes produs din gama de produse a grupului Studio M., fiind comercializat în milioane de exemplare în întreaga lume. Reclamanta Studio M. promovează produsul mai sus menționat prin intermediul emisiunilor de teleshopping în cadrul a 42 (patruzeci și două) de televiziuni, alocând anual în acest sens un însemnat buget.

Cu toate că reclamanta a solicitat în mai multe rânduri reprezentanților pârâtei SC I.M. SRL să retragă de pe site-ul de internet, ofertele de vânzare a produselor comercializate sub marca K., aceasta nu a dat curs solicitărilor sale, susținând faptul că numai în cazul în care ar primi o astfel de solicitare de la Poliție privind adrese de email sau I.P.-uri ar da curs acesteia. Pârâta promovează în mod constant pe site. ofertele unor terți privind vânzarea de produse ce folosesc neautorizat marca K. Reclamanta a invocat prevederile art. 4 din Legea nr. 84/1998, dispozițiile art. 64 din aceeași lege rap.

la art. 4 din Protocolul referitor la Aranjamentului de la Madrid privind înregistrarea internațională a mărcilor și la prevederile art. 4 din Aranjament, ce a fost ratificat de România prin Legea nr. 5/1998, dispozițiile art. 4 alin. (2) din Regulamentul de aplicare a Legii nr. 84/1998, ale art. 30 din aceeași lege, precum și dispozițiile art. 36 din aceeași lege a mărcilor; în plus, au fost invocate și dispozițiile art. 2 alin. (1) și art. 4 din O.U.G. nr. 100/2005, ale art. 8 alin. (1), art. 37 și art. 92 din Legea nr. 84/1998; de asemenea, s-a invocat și art. 1357 și urm. C. civ. - dreptul comun în materia răspunderii civile delictuale. Reclamanta apreciază că în speța sunt întrunite condițiile necesare pentru angajarea răspunderii civile a pârâtei SC I.M.

SRL. Astfel, cu privire la fapta ilicită, s-a arătat că prin promovarea ofertelor de vânzare pe site-ul de internet, a produselor contrafăcute purtând denumirea „K.”, chiar și ulterior notificării de a retrage ofertele, pârâta SC I.M. SRL a adus atingere drepturilor conferite reclamantei Studio M., în calitate de deținătoare a drepturilor exclusive de folosința pe teritoriul României a mărcii „K.” AVând în vedere faptul că, potrivit art. 36 din Legea nr. 84/1998, titularul unei mărci înregistrate are un drept exclusiv asupra acesteia, utilizarea de către pârâta SC I.M. SRL în activitatea sa comercială, a mărcii „K.”, după publicarea acestei mărci, reprezintă o faptă ilicită, care trebuie să înceteze și ale cărei efecte negatiVe trebuie înlăturate.

Existența acestei fapte ilicite a pârâtei SC I.M. SRL este demonstrată de capturile ecran (print screen-uri) realizate după site-ul de internet deținut de pârâtă. Cu privire la existența prejudiciului și a legăturii de cauzalitate s-au invocat dispozițiile art. 1381 și ale art. 1385 C. civ. Conform doctrinei juridice, prejudiciul ca element al răspunderii delictuale, constă în rezultatul, în efectul negativ, suferit de o anumita persoană, iar acesta trebuie să fie într-o legătură de cauzalitate cu fapta ilicită săvârșită de o altă persoană. Totodată, este aplicabil principiul reparării integrale a prejudiciului, potrivit căruia autorul faptei ilicite trebuie să repare nu numai prejudiciul efectiv - damnum emergens, ci și beneficiul nerealizat de victima - lucrum cessans, întrucât în acest mod se urmărește restabilirea situației anterioare pentru cele care a suferit prejudiciul.

De asemenea, sunt incidente dispozițiile art. 13 alin. (2) din O.U.G. nr. 100/2005 privind asigurarea respectării drepturilor de proprietate industriala, la stabilirea daunelor-interese, instanța judecătorească va lua în considerare toate aspectele corespunzătoare, cum ar fi: consecințele economice negative, în special, pierderea câștigului suferită de partea vătămata, beneficiile realizate în mod injust de către persoana care a încălcat un drept de proprietate industrială protejat și, după caz, alte elemente decât factorii economici, cum ar fi prejudiciul moral cauzat titularului dreptului încălcat. Având în vedere aceste dispoziții legale, reclamanta a susținut că, în speță, pârâta SC I.M.

SRL trebuie să repare în integralitate prejudiciul suferit de reclamanta Studio M. prin promovarea ofertelor de vânzare de către pârâta pe site-ul de internet a unor produse ce folosesc neautorizat semnul „K.”. Astfel, în primul rând, pârâta trebuie să plătească despăgubiri echivalente profitului pe care l-a obținut urmare a comercializării prin intermediul site-ului de internet a unor produse contrafăcute purtând denumirea „K.”, dar și despăgubiri echivalente pierderii suferite de reclamată urmare a faptului ca prin intermediul site-ului pârâtei au fost comercializate produse contrafăcute sub denumirea de „K.” și nu produsele reclamantei. Prin comercializarea unor produse contrafăcute, prin folosirea neautorizată a mărcii „K.”, prin intermediul site-ului de internet, reclamata a susținut că a suferit pierderi urmare a săvârșirii unei fapte ilicite de către pârâta SC I.M.

SRL care i-a încălcat drepturile exclusive asupra mărcii. În al doilea rând, a mai susținut reclamanta, pârâta SC I.M. SRL va trebui să acopere nu numai prejudiciul prezent, ci și prejudiciul viitor, în măsura în care producerea lui este neîndoielnică; pârâta a promovat oferte ale unor produse folosind neautorizat semnul „K.”, care aveau o calitate net inferioară celor comercializate de reclamantă, astfel că reclamanta a susținut că va fi nevoită să investească sume considerabile pentru ca publicul să înlăture confuzia. Confuzia în rândul consumatorilor este cu atât mai mare cu cât produsele comercializate de pârâtă sunt reproduceri de proastă calitate ale produselor originale, consumatorul putând confunda produsele și, implicit, sursa din care provin.

Confuzia în percepția consumatorului va determina și scăderea reputației de care se bucură produsele reclamantei, fapt ce va conduce la scăderea cifrei sale de afaceri. Reclamanta a susținut că demersurile pentru înlăturarea confuziei se concretizează în costuri suplimentare pe care va trebui să le suporte, urmare a săvârșirii de către pârâtă a faptelor ilicite ce fac obiectul prezentului litigiu. Așadar, pârâta SC I.M. SRL va trebui să fie obligată să o despăgubească pe reclamanta Studio M. pentru costurile suplimentare de publicitate pe care va fi nevoită să le suporte. În consecință, având în vedere prejudiciul suferit de reclamantă ca urmare a încălcării de către pârâtă a drepturilor asupra mărcii „K.”, aceasta va trebui obligată la despăgubiri pe care le-a estimat provizoriu la nivelul sumei de 10.000 euro, rezervându-și însă dreptul de a majora câtimea pretențiilor dacă, din probatoriul administrat în cauză, va rezulta un cuantum mai mare al prejudiciului.

Cu privire la existența vinovăției, reclamanta a arătat că, în speță, pârâta a acționat cu vinovăție, iar capacitatea acesteia de a realiza conținutul ilicit a faptei sale, precum și prejudiciile la care aceasta era susceptibilă să dea naștere, este reflectată în reaua-credință în săvârșirea actelor ilicite prin care a încălcat drepturile reclamantei asupra mărcii „K.” Pârâta cunoștea în mod evident existența mărcii „K.”, întrucât i s-a solicitat retragerea de îndată de pe site-ul de internet a ofertelor de vânzare a produselor ce folosesc neautorizat semnul „K.”, fiind notificată în acest sens, potrivit email-ului din data de 11 februarie 2013. Din toate aceste elemente, rezultă, fără putință de tăgadă, vinovăția pârâtei SC I.M.

SRL în săvârșirea actelor prin care s-a adus atingere drepturilor reclamantei asupra mărcii „K.” Reclamanta a mai învederat că alte societăți comerciale ce desfășoară activitate comercială similară celei realizate de pârâta SC I.M. SRL au procedat de îndată la retragerea de pe site-urile deținute a ofertelor de vânzare a produselor contrafăcute. Pârâta SC I.M. SRL a depus întâmpinare, prin care, pe fond, a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată. Prin aceeași întâmpinare însă, pârâta a invocat excepția necompetenței teritoriale a Tribunalului București, față de dispozițiile art. 5 C. proc. civ.; asupra acestei excepții, tribunalul a reținut că în cauză nu sunt incidente dispozițiile art. 10 C. proc.

civ. care reglementează competența teritorială alternatiVă. Pe fondul cauzei, pârâta a arătat că în mod eronat reclamanta și-a întemeiat pretențiile pe dispozițiile Legii nr. 84/1998, ale O.U.G. nr. 100/2005 și art. 1357, art. 1381 și art. 1385 C. civ., norme care nu au nicio legătură cu starea de fapt, astfel cum ea a fost expusă. S-a mai susținut că în speță nu se verifică ipoteza din art. 36 al Legii nr. 84/1998, întrucât activitatea pe care o desfășoară este reglementată de dispozițiile Legii privind comerțul electronic nr. 365/2002, respectiv de Directiva nr. 2000/31, art. 11-15.

Prin urmare, prin mail-ul de răspuns din 11 februarie 2013, transmis reclamantei și anexat cererii de chemare în judecată, pârâta și-a declinat orice răspundere, în baza textelor de lege invocate, solicitând a fi contactate organele abilitate, întrucât nu se consideră răspunzătoare de conținutul informațiilor postate pe site, responsabilitatea aparținând utilizatorilor care le postează. Prin sentința civilă nr. 2052 din 19 noiembrie 2013 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, s-a admis în parte cererea formulată de reclamanta SC S.M.

SRL; s-a dispus obligarea pârâtei să înceteze afișarea și promovarea pe site-ul a produselor oferite spre vânzare de către terți care folosesc neautorizat marca „K.”; pârâta a fost obligată să furnizeze reclamantei informații privind originea și rețelele de distribuirea a produselor comercializate prin intermediul site-ului, sub denumirea „K.”; au fost respinse ca neîntemeiate capetele de cerere privind obligarea pârâtei la despăgubiri și la publicarea dispozitivului hotărârii în presă; s-a admis în parte cererea de obligare a pârâtei la plata cheltuielilor de judecată, dispunându-se obligarea pârâtei să plătească reclamantei suma de 16,60 lei cu titlu de cheltuieli de judecată. Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut că reclamanta are calitatea de titulară a mărcii K., care face obiectul certificatului de înregistrare emis de O.S.I.M.

la data de 17 ianuarie 2007. În cursul anului 2013, pârâta SC I.M. SRL a promovat pe site-ul care, conform mențiunilor de pe site-ul Ro V.L.D., îi aparține, produse oferite spre vânzare de către terți care folosesc neautorizat marca K. Potrivit print-screen-urilor de la fila 17 dosar, instanța a constatat că prin intermediul acestui site sunt comercializate produse purtând denumire identică celei protejate prin marca reclamantei. Art. 36 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 84/1998 prevede că în ipoteza încălcării drepturilor exclusive conferite de marcă, în acțiunea în contrafacere nu este necesar să fie dovedit riscul de confuzie, acesta fiind prezumat dacă există identitate atât între semnul folosit de către terț și cel înregistrat ca marcă de către reclamant, cât și între produsele sau serviciile terțului și cele ale titularului mărcii.

Sub acest aspect, a fost avută în vedere și invocarea prezumției privind existența riscului de confuzie în situația anterior descrisă, prezumție consacrată prin art. 16 din Acordul V. Prima instanță a constatat că semnul folosit de către pârâtă în scopul comercializării de produse prin intermediul site-ului deținut de aceasta este identic cu marca înregistrată ce aparține reclamantei - K., iar produsele promovate le reproduc pe cele asupra cărora poartă protecția mărcii. Ca urmare, s-a apreciat că faptele pârâtei reprezintă o încălcare a mărcii înregistrate K., fiind săvârșite în absența unei autorizări sau unei alte justificări legitime, întrucât clauzele contractelor încheiate cu utilizatorii (prin care se convine exonerarea de răspundere a SC I.M.

SRL cu privire la conținutul informațiilor postate), nu sunt opozabile reclamantei, ci produc efecte exclusiv între părțile contractante. În același timp, s-a constatat că deși a fost înștiințată cu privire la faptul că informațiile postate prejudiciază drepturile reclamantei decurgând din calitatea de titulară a mărcii în cauză, pârâta nu a acționat rapid în vederea eliminării posibilității de acces oferite sau a blocării utilizării acesteia, în sensul dispozițiilor art. 15 din Legea nr. 365/2002, act normativ invocat de către pârâtă.

În aceste circumstanțe, în condițiile existenței unui conflict între marca pentru care reclamanta justifică drepturi exclusive și produsele comercializate prin intermediul site-ului de către pârâtă sub aceeași denumire, tribunalul a apreciat că pentru consumatorul mediu avizat există riscul să considere că produsele reclamantei și cele care se regăsesc în postările de pe site-ul pârâtei aparțin aceluiași comerciant sau unor comercianți diferiți, dar între care există legături economice, financiare sau juridice, situație care atrage în mod evident un risc de confuzie. Drept urmare, s-a reținut că în cauză sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale, potrivit celor prevăzute de art. 1357 C. ciV.

Astfel, s-a reținut că fapta ilicită a pârâtei constă în promovarea pe sit, a produselor oferite spre vânzare de către terți care folosesc neautorizat marca K., cu încălcarea dreptului exclusiv al reclamantei asupra mărcii K. S-a apreciat a fi evidentă legătura de cauzalitate dintre această faptă și prejudiciul suferit de reclamantă, reprezentat de pierderea parțială a clientelei proprii, beneficiile nerealizate și diluarea mărcii. Vinovăția pârâtei a fost reținută sub forma relei-credințe, având în vedere că acesta a promoVat oferte de vânzare a unor produse care nu provin de la reclamantă, sub o denumire identică mărcii reclamantei, întrucât nu a dat curs de îndată solicitării de retragere a postărilor incriminate.

Cererea privind obligarea pârâtei la plata de sumei de 3.000 de euro, despăgubiri, a fost apreciată însă ca neîntemeiată, întrucât reclamanta nu a administrat probe care să justifice cuantumul sumei pretinse. În aplicarea principiului reparării integrale a prejudiciului, tribunalul a dispus obligarea pârâtei să furnizeze reclamantei informațiile pe care le deține privind originea și rețelele de distribuirea a produselor comercializate prin intermediul site-ului sub denumirea „K.” Cu privire la cererea de publicare a dispozitivului hotărârii în presă, s-a constatat că aceasta nu este fondată și a fost respinsă ca atare, tribunalul apreciind că amploarea faptelor ilicite reținute în speță nu justifică această măsură.

În termen legal, împotriva acestei sentințe, pârâta a formulat apel, criticând soluția pentru nelegalitate și netemeinicie, atât în ce privește soluția dată excepției de necompetență materială, cât și pe fondul cauzei. Prin Decizia civilă nr. 392/A din 15 octombrie 2014 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, apelul pârâtei a fost respins ca nefondav Pentru a decide în acest sens, instanța de apel, analizând criticile formulate de către pârâtă a reținut și apreciat următoarele: În raport de prima critică referitoare la necompetența teritorială a primei instanțe, s-a constatat că excepția a fost respinsă nu în virtutea art. 10 C. proc. civ.

privind competența alternativă, așa cum susține apelanta, ci în temeiul art. 88 alin. (3) raportat la art. 36 din Legea nr. 84/1998, text care prevedea, la data introducerii acțiunii, competența exclusivă a Tribunalului București în cazul acțiunilor întemeiate pe dispozițiile art. 36 din Legea nr. 84/1998; în consecință, s-a înlăturat ca nefondată această critică. În ceea ce privește criticile referitoare la inaplicabilitatea Legii nr. 84/1998, a O.U.G. nr. 100/2005 și a art. 1357, 1381 și 1385 din N.C.C și prin care, în schimb, s-a invocat incidența Legii nr. 365/2002, curtea de apel a reținut astfel: Apelanta a pretins că doar administrează site-ul, site ce permite oricărui utilizator să posteze mesaje, astfel încât utilizatorul este unicul responsabil pentru conținutul mesajului.

În prealabil, s-a constatat că apelanta nu contestă calitatea intimatei reclamante de titular al mărcii K., drepturile sale exclusiVe asupra mărcii și nici îndreptățirea acesteia de a recurge la formularea unei acțiuni în contrafacere. De asemenea, nu s-a negat nici situația de fapt afirmată de către reclamantă și susținută prin probele administrate la prima instanță, în sensul că pe site-ul apelantei a fost promovată oferirea spre vânzare de către terți neautorizați a unor produse sub semnul K., terți care efectuau aceste operațiuni de comercializare a unor produse purtând semne identice mărcii reclamantei prin intermediul site-ului menționat.

În drept, instanța de apel a reținut că deși în raport de petitul concret iar nu de textul de lege indicat, acțiunea promovată de reclamantă nu este o acțiune în contrafacere propriu zisă, ci una în răspundere delictuală decurgând din încălcarea prevederilor Legii nr. 365/2002; s-a apreciat însă că, prealabil analizării pretențiilor concrete îndreptate împotriva pârâtei, se impune a se stabili dacă există o contrafacere, respectiv dacă are loc a utilizare fără drept de către terți a mărcii reclamantei prin intermediul site-ului pârâtei, întrucât, în lipsa unei contrafaceri nu este posibilă eventuala antrenare a răspunderii pârâtei pentru postarea respectivelor anunțuri. Prin urmare, s-a apreciat că acțiunea presupune analiza cerințelor art. 36 din Legea nr. 84/1998 prin verificarea incidentală a existenței contrafacerii.

Din acest punct de vedere, instanța de apel a constatat că cele reținute în fapt de prima instanță se confirmă, situația de fapt nefiind contestată nici de către apelantă prin apelul formulat. Pe de altă parte, însă, s-a apreciat că obiectul acțiunii reclamantei nu privește decât remedierea unei stări prejudiciabile pentru aceasta, cauzată de către pârâtă și care nu poate fi reparată decât prin obligarea acesteia să înceteze afișarea și promovarea pe site a produselor oferite de vânzare de către terți ce folosesc neautorizat marca K., dar și prin obligarea pârâtei să furnizeze informații privind originea și rețelele de distribuire a respectivelor produse. Din această perspectivă, curtea de apel a constatat că acțiunea promovată de către reclamantă reprezintă o formă a acțiunii în răspundere civilă delictuală, astfel încât promovarea pe site-ul pârâtei a produselor oferite spre vânzare de către terți neautorizați să utilizeze marca, constituie o faptă ilicită.

Prin urmare, s-a considerat că se impune a se verifica existența vinovăției pârâtei, în condițiile în care aceasta doar a pus la dispoziția terților un site de anunțuri, fără a avea posibilitatea de controla deținerea mărcii de către acești terți utilizatori. Din acest punct de vedere, instanța de apel a constatat că potrivit art. 15 alin. (1) din Legea nr. 365/2002, furnizorul serviciului care facilitează accesul la informația furnizată de alți furnizori de servicii, nu răspunde pentru informația în cauză doar dacă nu are cunoștință despre caracterul nelegal al informației sau dacă, având cunoștință despre această nelegalitate, acționează rapid în vederea eliminării posibilității de acces oferite la informație sau a blocării utilizării acesteia.

Or, în cauză, s-a reținut că reclamanta a notificat-o pe pârâtă cu privire la încălcarea drepturilor sale decurgând din marca protejată prin anunțurile publicate pe site-ul pârâtei (conform înscrisurilor de la filele 15,16); ca atare, din acel moment, nu poate fi ignorată vinovăția pârâtei, cu atât mai mult cu cât pârâta nu a luat (și nici nu a pretins astfel) măsurile ce se impuneau cu privire la încetarea afișării produselor oferite în mod neautorizat spre vânzare de către terți. Prin urmare, curtea de apel a apreciat că apelanta nu se poate prevala de situațiile care înlătură răspunderea sa civilă conform art. 15 alin. (1) lit. a) sau lit. b) din Legea nr. 365/2002, astfel încât aceasta răspunde de perpetuarea delictului, în timp ce reclamanta este îndreptățită să solicite încetarea afișării și promovării produselor în discuție, în temeiul art. 1357 C. civ.

și să obțină de la pârâtă furnizarea informațiilor privind originea și rețelele de distribuire a produselor comercializate prin intermediul site-ului sub denumirea K.; în consecință, apelul pârâtei a fost respins ca nefondat. În termen legal, împotriva acestei decizii, pârâta a promovat recurs, prevalându-se de dispozițiile art. 304 pct. 3 și 9 C. proc. ciV. În dezvoltarea motivelor de recurs, recurenta a învederat că instanța de apel în mod nelegal a confirmat soluția asupra excepției de necompetență teritorială a Tribunalului București, reținând incidența în cauză a prevederilor art. 36 din Legea nr. 84/1998. Or, o astfel de soluție nu poate fi menținută de vreme ce, instanța de apel, reconsiderând temeiul juridic al cererii de chemare în judecată, a statuat că în cauză nu sunt incidente dispozițiile art. 36 din Legea nr. 84/1998, ci cele ale Legii nr. 365/2002.

Pe de altă parte, se arată de către recurentă că în mod greșit instanța de apel a reținut că apelanta nu a contestat calitatea intimatei reclamante de titular al mărcii K., întrucât din simpla lecturare a motivelor de apel reiese că a recunoscut calitatea reclamantei de „unic distribuitor al produsului K. pe teritoriul României, fiind îndrituită în acest scop să protejeze/să apere marca de contrafacere.” Totodată, recurenta învederează că a arătat în fața ambelor instanțe de fond că are doar calitatea de administrator al site-ului, site public care permite oricărui utilizator să posteze orice mesaje, astfel încât utilizatorul este unicul responsabil pentru conținutul mesajului; în continuare, recurenta redă integral termenii și condițiile de utilizare a site-ului, pentru verificarea susținerilor sale.

Față de conținutul clauzelor de utilizare a site-ului, recurenta arată că fiind un site de publicitate, similar cu „mica publicitate” pe suport de hârtie (din ziare/reviste) oferta ocazională de vânzare sau cumpărare a unui produs K., nu poate fi calificată drept o contrafacere (în temeiul art. 36 din Legea nr. 84/1998) și nici drept faptă ilicită de natură a antrena răspunderea sa civilă delictuală decurgând din încălcarea prevederilor Legii nr. 365/2002 astfel cum a reținut curtea de apel. Recurenta susține că nu există nicio dispoziție legală care să interzică unei persoane private să apeleze la mijloacele mass - media pentru a vinde bunuri din patrimoniul său propriu, astfel cum este cazul și în speță.

Astfel, o persoană fizică sau juridică ce a cumpărat produsul K. de pe oricare piață liberă, inclusiv de la Studio M., nu poate fi îngrădită în dreptul sau de a dispune, după libera apreciere, de bunul pe care îl deține în proprietate. Prin urmare, în opinia recurentei, nu subzistă ipoteza reținută de instanțele anterioare, anume ca utilizatorii care au publicat ofertele lor pe site-ul în discuție sunt terți „ce folosesc neautorizat marca K.”, întrucât, un astfel de aspect nu a fost demonstrat în cauză. Dimpotrivă, prin intermediul site-ului de publicitate administrat de către recurentă, utilizatorii aduc la cunoștința vizitatorilor site-ului oferta lor de vânzare a bunurilor din patrimoniul personal sau inVers, utilizatorii aduc la cunoștința vizitatorilor site-ului oferta de cumpărare a unor bunuri din patrimoniul personal al altor utilizatori.

Recurenta mai susține caracterul nelegal al deciziei recurate și din perspectiva faptului că deși instanța de apel s-a raportat la dispozițiile art. 15 din Legea nr. 365/2002, a ignorat prevederile alin. (2) din aceeași normă. Astfel, art. 15 alin. (2) și alin. (3) din actul normativ în materie prevede astfel: „(2) Furnizorul de servicii răspunde pentru informația în cauză atunci când caracterul nelegal al acesteia a fost constatat printr-o decizie unei autorități publice.

(3) prevederile alin. (1) nu se aplică în situația în care acționează din ordinul sau la comanda furnizorului de servicii.” În consecință, potrivit art. 15 alin. (2) din Legea nr. 365/2002 furnizorul de servicii răspunde pentru informația publicată doar în cazul în care caracterul nelegal al acesteia a fost constatat printr-o decizie a unei autorități publice; ca atare, greșit a reținut instanța de apel că simpla notificare pe care intimata i-a adresat-o, în absența unei decizii a unei autorități publice care să constate caracterul nelegal a informației furnizate, conduce la reținerea vinovăției recurentei, cu consecința antrenării răspunderii sale civile delictuale. Intimata-reclamantă a formulat întâmpinare la motivele de recurs, prin care, pentru argumentele susținute în conținutul acestui act de procedură, a solicitat menținerea deciziei atacate prin respingerea recursului ca nefondav Recursul formulat este nefondat, potrivit celor ce urmează.

Motivele de recurs invocate de către recurentă sunt cele prevăzute de art. 304 pct. 3 C. proc. civ. - când hotărârea s-a dat cu încălcarea competenței de ordine publică a altei instanțe, invocată în condițiile legii - și de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. - când hotărârea este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii. În susținerea primului motiv de recurs, în fapt, recurenta critică dezlegarea dată de instanța de apel motivelor sale de apel privind soluția dată de tribunal excepției de necompetență teritorială, excepție pe care a invocat-o în termen legal, prin întâmpinarea formulată la cererea de chemare în judecată, în cuprinsul căreia a invocat dispozițiile art. 5 C. proc.

civ. Înalta Curte constată că regula de competență teritorială prevăzută de art. 5 C. proc. civ. consacră competența teritorială de drept comun, fiind o normă de competență relativă, de ordine privată, iar nu cu caracter de ordine publică, aspect ce rezultă din dispozițiile art. 159 C. proc. civ.; de aceea, regimul juridic privind invocarea sa - prevăzut de art. 159 1 alin. (3) C. proc. civ.

- în forma modificată prin Legea nr. 202/2010 (cererea de chemare în judecată fiind formulată după intrarea în vigoare a acestui act normativ) - este în sensul că: „Necompetența de ordine privată poate fi invocată doar de către pârât prin întâmpinare sau, când întâmpinarea nu este obligatorie, cel mai târziu la prima zi de înfățișare.” Potrivit celor arătate, se reține că recurenta pârâtă a respectat dispozițiile anterior citate (invocând această excepție relativă prin întâmpinare), iar prima instanță, la termenul din 14 mai 2013, a dispus respingerea ei prin raportare la prevederile art. 36 corob.

cu art. 88 alin. (3) din Legea nr. 84/1998, republicată, norme din a căror interpretare coroborată rezultă că, în materia contrafacerii (art. 36 din Legea nr. 84/1998, republicată), legea prevede o competență teritorială exclusivă în favoarea Tribunalului București; în consecință, textele evocate înlătură competența teritorială de drept comun (art. 5 sau, după caz, art. 7 alin. (1) ori art. 10 pct. 8 C. proc. civ.), competența teritorială exclusivă fiind reglementată prin norme de ordine publică, imperative. Instanța de apel a confirmat soluția dată de tribunal excepției susținute de pârâtă, astfel că, Înalta Curte urmează a înlătura ca nefondat acest motiv de recurs, în speță nefiind întrunite dispozițiile art. 304 pct. 3 C. proc.

civ., întrucât dispozițiile art. 5 (în cazul pârâtului persoană fizică), art. 7 alin. (1) (pentru pârâtul persoană juridică) ori ale art. 10 pct. 8 C. proc. civ. sunt norme de ordine privată; prin respingerea excepției de necompetență teritorială de ordine privată, în mod corect instanța de apel a confirmat aplicarea unei norme de competență teritorială exclusivă, absolută, stabilită prin prevederile legii speciale, întrucât corecta calificare juridică a cererii de chemare în judecată este aceea de acțiune în contrafacere, astfel cum se va arăta în continuare. Astfel, procedura judiciară a fost inițiată de către reclamanta SC S.M.

SRL pentru apărarea drepturilor sale exclusive asupra mărcii verbale K., al cărei titular este, potrivit certificatului, cu începere de la 17 ianuarie 2007, marcă ce poartă asupra produselor din clasa 10 a Clasificării de la Nisa - aparate și instrumente chirurgicale, dentare și veterinare, membre, ochi și dinți artificiali; material de sudură (filele 11-12 dosar primă instanță).

Potrivit situației de fapt reținute de instanțele de fond, pârâta este administratorul site-ului pe care se regăsesc oferte de vânzare a unor produse medicale (dispozitiv medical pentru terapia durerii) marcate cu semnul K., fără consimțământul titularului acestei mărci (intimata-reclamantă); ca atare, intimata-reclamantă, după notificarea pârâtei în sensul respectării drepturilor sale exclusive asupra mărcii K., a procedat la chemarea în judecată a pârâtei (administrator de site), solicitând, în esență, înlăturarea ofertelor de vânzare de pe site pentru produsele K. care nu îi aparțin și pentru care nu și-a dat consimțământul comercializării pe site-ul menționat, să înceteze orice altă activitate de natură a aduce atingere drepturilor sale exclusive asupra mărcii etc., întrucât distribuirea on-line a produselor sale are loc prin intermediul propriului său site.

Dată fiind modalitatea concretă de oferire spre vânzare a produselor K. (postarea de către utilizatori a unor oferte de vânzare a acestor produse pe site-ul pe care îl administrează, produse cu privire la care reclamanta susține că sunt fabricate și oferite spre vânzare în mediul on-line fără consimțământul său), recurenta pârâtă s-a apărat invocând dispozițiile legii speciale în materie, Legea nr. 365/2002 privind comerțul electronic (în special, art. 15 alin. (2)), act normativ care reglementează activitățile de natura celor desfășurate de către recurentă.

Se impune precizarea că acest act normativ transpune în legislația națională Directiva nr. 2000/31/CE referitoare la anumite aspecte juridice privind serviciile societății informaționale, în special comerțul electronic în piața internă, publicată în Jurnalul Oficial al Comunităților Europene nr. 1178/2000, având în vedere că, în cele ce urmează, instanța de recurs se va raporta și la cele dezlegate de Curtea de Justiție a U.E. cu privire la anumite aspecte legate de aplicarea acestei Directive.

Ca atare, contrar celor reținute de instanța de apel, cererea dedusă judecății reprezintă o cerere în contrafacere, reclamanta invocând în mod corect dispozițiile art. 36 alin. (1) și (2) din Legea nr. 84/1998, republicată; astfel, capetele de cerere au fost formulate în considerarea dispozițiilor art. 36 alin. (3) din același act normativ, iar reclamanta s-a întemeiat pe exclusivitatea drepturilor sale asupra mărcii K., în sensul celor prevăzute de art. 36 alin. (1). Cererea în contrafacere poate fi formulată împotriva oricărui terț care săvârșește acte de încălcare a mărcii (dispozițiile art. 36 alin. (3), fiind o aplicare particulară, în cuprinsul legii speciale, a instituției răspunderii civile delictuale), iar în cazul pârâtei sunt incidente dispozițiile Legii nr. 365/2002, act normativ ce constituie sediul materiei pentru activitățile de natura celor derulate de către aceasta (servicii ale societății informaționale) și căruia aceasta trebuie să i se supună.

Astfel, art. 2 din Lege definește scopul și domeniul e aplicare a acestui act normativ: „ Prezenta lege are ca scop stabilirea condițiilor de furnizare a serviciilor societății informaționale, precum și prevederea ca infracțiuni a unor fapte săvârșite în legătură cu securitatea domeniilor utilizate în comerțul electronic, emiterea și utilizarea instrumentelor de plată electronică și cu utilizarea datelor de identificare în vederea efectuării de operațiuni financiare, pentru asigurarea unui cadru favorabil liberei circulații și dezvoltării în condiții de securitate a acestor servicii.” Constatarea anterioară (sub aspectul calificării cererii de chemare în judecată) nu va conduce însă la modificarea deciziei recurate, având în vedere că instanța de apel a analizat pe cale incidentală cererea în contrafacere, ci doar se vor substitui considerentele cu cele ale deciziei de față.

Dispozițiile legale relevante pentru soluționarea cauzei de față (deci, și în analiza legalității deciziei recurate) sunt: art. 36 alin. (1), 36 alin. (2) lit. a) și art. 36 alin. (3) lit. a) și b) din Legea nr. 84/1998, republicată, cele ale Legii nr. 365/2002 (în special, art. 1 și 11-15). Potrivit prevederilor din legea mărcilor, î nregistrarea mărcii conferă titularului său un drept exclusiv asupra acesteia, iar titularul mărcii poate cere instanței judecătorești competente să interzică terților să folosească, în activitatea lor comercială, fără consimțământul său: a) un semn identic mărcii, pentru produse sau servicii identice celor pentru care marca a fost înregistrată.

Art. 36 alin. (3) lit. a) și b) din același act normativ: „În aplicarea alin. (2), titularul mărcii poate cere să fie interzise terților, în special, următoarele acte: a) aplicarea semnului pe produse sau pe ambalaje; b) oferirea produselor sau comercializarea ori deținerea lor în acest scop sau, după caz, oferirea sau prestarea serviciilor sub acest semn.” Ambele instanțe de fond au reținut a fi întrunite cerințele art. 36 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 84/1998, republicată, constatându-se că în cauză, produsele postate pe site-ul administrat de recurenta pârâtă sunt identice produselor protejate de marca intimatei reclamante K. asupra căreia deține drepturi exclusive, acestea fiind oferite spre vânzare pe site-ul al cărei titular este recurenta (conform informațiilor Ro V.L.D., fila 18 dosar tribunal) sub semnul K.; prin urmare, fiind vorba despre produse identice ce poartă un semn identic cu marca reclamantei, riscul de confuzie pentru public este prezumat, în mod corect fiind invocate de prima instanță dispozițiile art. 16 din Acordul V. Intimata-reclamantă a susținut că produsele poartă semnul K. și sunt oferite spre vânzare fără acordul său - art. 36 alin. (3) lit. a) și b) din Legea nr. 84/1998, republicată.

Recurenta-pârâtă s-a apărat inVocând politica de utilizare a site-ului și faptul că întreaga responsabilitate a informațiilor postate pe site aparține utilizatorilor; aceasta doar pune la dispoziția utilizatorilor spațiul virtual pentru anunțuri publicitare, informații ce pot fi accesate de către public. În această privință, Înalta Curte constată că în mod legal instanțele de fond au stabilit că raporturile contractuale dintre recurentă și utilizatorii săi nu pot fi opuse intimatei reclamante, în virtuirtutea relatitivității efectelor contractului (art. 1280 din N.C.C, în măsura în care acestea au fost încheiate după 1 octombrie 2011). În plus, Înalta Curte reține că art. 11 din cap. 4 (Răspunderea furnizorilor) al Legii nr. 365/2002 dispune astfel: „(1) Furnizorii de servicii sunt supuși dispozițiilor legale referitoare la răspunderea civilă, penală și contravențională, în măsura în care prin prezenta lege nu se dispune altfel.

(2) Furnizorii de servicii răspund pentru informația furnizată de ei înșiși sau pe seama lor. (3) Furnizorii de servicii nu răspund pentru informația transmisă, stocată sau la care facilitează accesul, în condițiile prevăzute la art. 12 - 15.” În consecință, față de aceste dispoziții legale, rezultă că răspunderea civilă delictuală a recurentei poate fi antrenată chiar atunci când informația nu este difuzată de ea însăși, ci doar este furnizată pe seama sa, adică de utilizatorii site-ului de publicitate. Exonerarea de răspundere a furnizorilor de servicii pentru informația transmisă, stocată sau la care facilitează accesul nu poate avea loc decât în condițiile art. 12-15 din Legea nr. 365/2002, dispoziții legale avute în vedere și de instanța de apel.

Potrivit distincțiilor ce rezultă din art. 11 alin. (3), rezultă că furnizorii de servicii informaționale pot să transmită, să stocheze sau să faciliteze accesul la informații (dintre care, unele pot prejudicia drepturile unor terți), fiecare tip de serviciu al societății informaționale dintre cele menționate, făcând obiectul unei dispoziții speciale a legii: astfel, art. 12 reglementează intermedierea prin simpla transmitere; art. 13 - stocarea temporară a informației, stocarea-caching; art. 14, stocarea permanentă a informației, stocarea-hosting, în timp ce art. 15 are ca obiect de reglementare situația în care serviciul furnizorului constă în punerea la dispoziția destinatarilor serviciului său a unor instrumente de căutare a informațiilor sau a unor legături cu alte pagini web.

Față de aceste distincții și constatând domeniul de aplicare al fiecărui text, Înalta Curtea constată că serviciile furnizate de recurentă se încadrează în preederile art. 14 din Legea nr. 365/2002, iar nu în cele ale art. 15, astfel cum nelegal invocă recurenta. În acest context, se impune precizarea că și aceste considerente ale instanței de apel vor fi substituite (raportarea la prevederile art. 15) și, consecutiv, și susținerile recurentei privind incidența art. 15 alin. (2) din aceeași lege.

Astfel, art. 14 din Legea nr. 365/2002 privind comerțul electronic prevede: „(1) Dacă un serviciu al societății informaționale constă în stocarea informației furnizate de un destinatar al serviciului respectiv, furnizorul acelui serviciu nu răspunde pentru informația stocată la cererea unui destinatar, dacă este îndeplinită oricare dintre următoarele condiții: a) furnizorul de servicii nu are cunoștință despre faptul că activitatea sau informația stocată este nelegală și, în ceea ce privește acțiunile în daune, nu are cunoștință despre fapte sau circumstanțe din care să rezulte că activitatea sau informația în cauză ar putea vătăma drepturile unui terț; b) având cunoștință despre faptul că activitatea sau informația respectivă este nelegală ori despre fapte sau circumstanțe din care să rezulte că activitatea ori informația în cauză ar putea vătăma drepturile unui terț, furnizorul de servicii acționează rapid în vederea eliminării sau a blocării accesului la aceasta.

(2) Prevederile alin. (1) nu se aplică în situația în care destinatarul acționează sub autoritatea sau controlul furnizorului de servicii.” Situația de fapt reținută de instanțele de fond și anterior descrisă, confirmată în mod constant și de către recurentă, conduce la concluzia incidenței acestei norme, întrucât recurenta a pus la dispoziția utilizatorilor site-ului său un spațiu de stocare permanentă a informației - publicitate on-line, iar nu instrumente de căutare a informațiilor sau a unor legături cu alte pagini web - obiect de reglementare al art. 15 din lege.

Cum situația de excepție din art. 14 alin. (2) nu este incidentă - recurenta nepretinzând că utilizatorii site-ului acționează sub autoritatea sa și nici intimata reclamantă nu a produs probe în acest sens - rezultă că recurenta-pârâtă poate fi exonerată de răspundere pentru conținutul informației prejudiciabile, doar în condițiile art. 14 alin. (1) lit. a) ori ale art. 14 lit. b) - variante alternative; diferența dintre cele două alineate ale textului, fixează distincția dintre furnizorul de servicii activ (alin. (2)) și furnizorul de servicii pasiv (alin. (1)), astfel încât furnizorul de servicii activ nu va putea fi exonerat de răspundere în nici în condițiile ipotezelor descrise la alin. (1) lit. a) și b). Dată fiind notificarea transmisă prin intermediul mijloacelor electronice de comunicare (e-mail, fila 15 dosar primă instanță) pe care intimata - reclamantă a trimis-o recurentei cu privire la caracterul nelegal al informației postate pe site-ul său - în ce privește produsele K. oferite spre vânzare pe acest site fără consimțământul titularului de marcă, rezultă că în speță nu sunt incidente prevederile art. 14 alin. (1) lit. a) (situația furnizorului de servicii care nu are cunoștință despre faptul că activitatea sau informația stocată este nelegală ), ci, cele de la art. 14 alin. (1) lit. b). Din interpretarea celei din urmă norme,

rezultă că furnizorul de servicii (pasiv, deci cel care nu intervine asupra informației, nu organizează, nu gestionează informația stocată, optimizând-o etc.) va fi exonerat de răspunderea ce poate fi antrenată din cauza caracterului nelegal al activității sau a informației postate ori a faptului că informația în cauză ar putea vătăma drepturile unui terț (precum în speță), numai dacă acesta, după ce a luat cunoștință fie de caracterul nelegal al informației (ori al activității), fie doar de caracterul potențial vătămător al acesteia, acționează rapid în vederea eliminării sau a blocării accesului la aceasta. În priVința noțiunii de cunoaștere de către operatorul unei piețe on-line, se impune luarea în considerare și a dezlegărilor cuprinse în Hotărârea C.J.U.E.

(Marea Cameră) din 12 iulie 2011 în cauza C - 324/09, L’Oréal SA Împotriva eBay International AG ș.a. (parag. 122) în care se face referire la caracterul suficient de precis și susținut al comunicării efectuate de cel ce se pretinde vătămat prin informațiile pretins ilicite, exigențe pe care comunicarea transmisă prin e-mail de către intimată pârâtei le îndeplinește, apreciază această instanță de recurs (filele 15-16 dosar primă instanță). Astfel, C.J.U.E. a arătat că „pentru ca furnizorul unui serViciu al societății informaționale să nu mai beneficieze de exonerarea de răspundere prevăzută la articolul 14 din Directiva nr. 2000/31, este suficient să aibă cunoștință despre faptele sau despre împrejurările pe baza cărora un operator economic diligent ar fi trebuit să constate nelegalitatea în cauză și să acționeze în conformitate cu alineatul (1) lit. (b) al articolului 14 menționat (parag.

120, Cauza C-324/09). Cu privire la modalitatea de a lua la cunoștință despre împrejurările în discuție, s-a constatat că „deși, desigur, o comunicare nu poate înlătura automat beneficiul exonerării de răspundere prevăzute la art. 14 din Directiva 2000/31, întrucât o comunicare privind activități sau informații pretins ilicite poate să nu fie suficient de precisă și de susținută, în general, aceasta constituie totuși un element de care instanța națională trebuie să țină seama pentru a aprecia, în raport cu informațiile transmise astfel operatorului, dacă acesta a avut în realitate cunoștință de faptele sau de împrejurările pe baza cărora un operator economic diligent ar fi trebuit să constate nelegalitatea.” (parag.

122, din aceeași Cauză, la care s-a făcut deja referire). Înalta Curte mai constată că instanța de apel în mod legal a constatat că pârâta nu numai că nu a acționat rapid în vederea eliminării sau a blocării accesului la ofertele de vânzare ale produselor K. după ce i-a fost adus la cunoștință caracterul pretins ilicit al informațiilor postate pe site (oferirea spre vânzare a unor produse purtând marca reclamantei, fără consimțământul său), ci, în răspunsul adresat intimatei-reclamante a comunicat că „nu este răspunzătoare de conținutul informației postate pe site, ci utilizatorii care postează”, precum și refuzul său de a-i oferi datele de identificare a utilizatorilor (mail sau I.P.), informații pe care s-a arătat dispusă să le furnizeze doar la solicitarea poliției.

În consecință, Înalta Curte constată că în mod legal instanța de apel a confirmat soluția dispusă de prima instanță, pentru motivele dezvoltate însă și prin prezenta decizie. Având în vedere toate aceste considerente, Înalta Curte, în baza art. 312 C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat, iar în aplicarea dispozițiilor art. 274 C. proc. civ. se va dispune obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată efectuate de intimata reclamantă în această etapă procesuală, potrivit dovezilor de la dosar (filele 29-30).

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta SC I.M. SRL împotriva Deciziei nr. 392/A din 15 octombrie 2014 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Obligă pe recurenta-pârâtă la 2.217,57 lei cheltuieli de judecată către intimata-reclamantă SC S.M. SRL. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 20 februarie 2015.