ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 531/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 531/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 1066 din 31 mai 2011,

Tribunalul București, secția a V-a civilă, a admis în parte acțiunea

reclamantei M.I.P. M.G. I.P.G.C., astfel cum a fost precizată la data de 24

februarie 2011 și a obligat pârâta SC K.D.A. SRL, la plata sumei de 22.315,37

lei către reclamantă, reprezentând profitul obținut ca urmare a comercializării

de produse contrafăcute, reactualizată cu indicele de inflație la momentul

plății. Au fost respinse celelalte capete de cerere, ca rămase fără obiect.

În motivarea sentinței,

tribunalul a reținut că prin cererea introductivă de instanță s-a solicitat

constatarea încălcării de către pârâtă a drepturilor de proprietate industrială

conferite de marca „Sigma”; să se dispună obligarea pârâtei la încetarea

imediată a activităților de import, stocare, distribuire, vânzare, export,

publicitate, promovare sau a oricăror alte activități de comercializare a

produselor contrafăcute, precum și a oricăror alte produse ce emite în mod

ilegal marca „Sigma”, sub sancțiunea daunelor cominatorii; obligarea pârâtei să

retragă de pe piață toate produsele contrafăcute sub sancțiunea daunelor

cominatorii, să distrugă toate produsele contrafăcute pe cheltuiala sa și care

imită în mod fraudulos marca „S.”; obligarea pârâtei la plata de despăgubiri

pentru acoperirea prejudiciului suferit de reclamantă prin comercializarea

produselor contrafăcute de reclamantă; să se dispună furnizarea tuturor

informațiilor de către pârâtă privind originea și rețelele de distribuire,

adresele și numele producătorilor fabricanților, distribuitorilor, furnizorilor

a celorlalți deținători, angrosiștilor și ale altor vânzători de marfă cu

amănuntul; să pună la dispoziție informații privind cantitățile de produse

fabricate livrate primite sau comandate, precum și prețul obținut pentru

mărfurile vândute; publicarea în presă a dispozitivului hotărârii judecătorești

pronunțată în cauză.

În drept, au fost

invocate dispozițiile art. 35 alin. (2) și (3) din Legea nr. 84/1998 privind

mărcile și indicațiile geografice, art. 85, 86, 89 alin. (2), art. 90 din Legea

nr. 84/1998, art. 5 alin. (1) lit. a), art. 9 și următoarele din Legea nr. 11/2001

privind concurența neloială, art. 998 C. civ., art. 11 alin. (1) lit. a), c), art.

14, 16 din O.U.G. nr. 100/2005 privind asigurarea respectării drepturilor de

proprietate industrială, art. 112 C. proc. civ.

În cursul judecății, față

de concluziile expertizei administrate în cauză, reclamanta a precizat valoarea

prejudiciului la suma de 280.892 lei fără T.V.A., reprezentând echivalentul

sumei încasate de pârâtă din comercializarea produselor contrafăcute, conform

constatărilor expertului.

Din analiza actelor

cauzei, tribunalul a reținut că reclamanta este titularul mărcii naționale Sigma

nr. 034854 din 02 februarie 1996 preluată prin cesiune și reînnoită la 20

februarie 2006 pentru produsele de la clasele 9-16 și 28 din clasificarea de la

Nisa, incluzând și protecția pe C.D.-R, memorii cu citire de pe C.D. respectiv

cititoare de C.D.-uri, ecrane cu cristale lichide.

Pârâta SC K.D.A.L.

SRL a încheiat cu M.T.G. un contract prin care s-a convenit comercializarea pe

piața românească a produselor inscripționate Sigma, respectiv C.D.-R. și D.V.D.-R.

În urma notificărilor transmise de reclamantă pârâtei, administratorul firmei

pârâte a decis stoparea comercializării produselor și returnarea mărfii la furnizor.

În acest sens, s-a depus la dosar actul adițional nr. 1 la contractul dintre

părți.

În examinarea

similarității dintre mărcile în discuție, se are în vedere analiza acestora

prin aprecierea de ansamblu din punct de vedere vizual, fonetic, conceptual și

asupra impresiei generale lăsată de marcă.

Din punct de vedere

vizual și fonetic, cele două mărci sunt similare prin prezența elementului

verbal distinctiv comun Sigma. Conceptual, ambele mărci sunt văzute de publicul

consumator din România drept mărci fanteziste, aspect ce face posibilă

evidențierea similarității dintre acestea, cu atât mai mult cu cât restul

elementelor distinctive din marca pârâtei sunt evidențiate cu caractere foarte

mici, ceea ce predomină fiind cuvântul Sigma.

Analiza similarității

se face ținând cont de toți factorii relevanți care includ inter alia publicul

țintă, complementaritatea produselor/serviciilor, etc. în speță, se reține

complementaritatea produselor protejate de mărcile în discuție, fiind produse

folosite în domeniul IT, aspect care pe fondul similarității semnelor în

conflict evidențiază existența unui risc de confuzie ce include riscul de

asociere în rândul publicului ceea ce impune admiterea în parte a acțiunii.

Prin înregistrarea mărcii R Sigma

tm

B.G.F.Y.D. se încalcă flagrant

prevederile Regulii nr. 15 alin. (1) din Regulamentul Mărcilor, potrivit cu

care un semn nu poate fi înregistrat ca marcă sau element al unei mărci, dacă

aduce atingere unui drept anterior protejat, iar în cauză, marca pârâtei

include elementul verbal ala mărcii reclamantului anterior înregistrată Sigma.

Prin folosirea de

către pârâtă a mărcii Sigma în condițiile existenței unei similarități între

cele două mărci și complementaritatea produselor, publicul relevant poate

reține o legătură între pârâtă și titularul mărcii înregistrate anterior,

legătură care ar profita pe nedrept pârâtei, publicul relevant fiind același

pentru ambele mărci, respectiv utilizatori în domeniul I.T. În situația

prezumtivă în care consumatorul avizat nu va fi mulțumit de produsele pârâtei

vor exista în mod direct și repercusiuni negative asupra imaginii create de

marca Sigma înregistrată de către reclamantă.

Pe de altă parte,

tribunalul a reținut că, prin întâmpinarea depusă de către pârâtă, aceasta a

învederat faptul că a decis stoparea comercializării produselor purtând marca Sigma,

precum și returnarea mărfii existente către furnizor. De asemenea, pârâta și-a

manifestat disponibilitatea cu privire la furnizarea informațiilor ce i-au fost

solicitate cu respectarea confidențialității acestora, conform legii.

Prin raportul de

expertiză întocmit în cauză se evidențiază faptul că din verificările făcute la

O.S.I.M., a rezultat că marca din 20 februarie 2007 nu mai există în baza de

date publică iar pârâta a restituit furnizorului mărfurile aflate în stoc, așa

cum reiese din actul adițional nr. 1 la contractul încheiat anterior de părți.

Materialul documentar care ar sta la baza efectuării expertizei vizează

perioada anterioară promovării acțiunii, din 12 decembrie 2007, ceea ce conduce

la concluzia că ulterior acestei date, pârâta nu a mai comercializat produse cu

marca în litigiu.

Prin Decizia nr. 61

din 4 aprilie 2012, Curtea de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru

cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă și asigurări

sociale, a respins, ca nefondate,

apelurile formulate

de reclamantul M.I.P. M.G.I.P.G.M.B.H.C.O. și de către pârâta SC K.D.A. SRL

.

În ceea ce privește

apelul pârâtei, instanța de apel a înlăturat, în primul rând, criticile privitoare

la confuzia comisă de către Tribunal privitor la dreptul de proprietate

industrială invocat în cauză de către reclamantă, întrucât, prin cererea de

chemare în judecată, reclamanta a invocat atât marca sa națională, cât și marca

comunitară purtând asupra aceluiași semn. Oricum chiar și o eventuală confuzie

asupra acestora nu poate atrage nelegalitatea soluției primei instanțe, câtă

vreme, pe teritoriul României, protecția acestor semne se suprapune astfel că

oricare dintre cele două drepturi de proprietate industrială poate fi invocat

în scopul obținerii acelorași efecte.

Pe de altă parte,

invocarea de către pârâtă a folosirii unui print privitor la protecția mărcii

comunitare și a faptului că acest document nu îi este opozabil, deoarece

conținutul său nu a fost tradus, nu poate fi primită direct în apel pe calea

excepției de nelegalitate.

Deși părțile au

obligația administrării probelor în limba oficială a jurisdicției, în speță

obligația traducerii în limba română a tuturor documentelor, nerespectarea acestei

obligații este de natură a atrage o nulitate virtuală, conform art. 105 alin. (2)

C. proc. civ., astfel încât lipsa traducerii documentului privind întinderea

înregistrării mărcii comunitare putea fi invocată doar în condițiile art. 108 alin.

(3) C. proc. civ., respectiv la prima zi de înfățișare ce a urmat după această

neregularitate și înainte de a pune concluzii în fond. Termenul prescris de

textul de lege nefiind respectat în cauză, nulitatea relativă virtuală s-a

acoperit.

Analizând susținerile

privitoare la lipsa similarității produselor protejate de cele două semne,

Curtea a reținut că, deși se invocă o anumită diferență în ceea ce privește

funcționalitatea produselor, aceasta nu este de natură a fi esențială în

aprecierea de către un consumator mediu.

Astfel, ceea ce

observă consumatorul mediu informat și diligent este aparența produselor, care

în speță este identică și funcția lor de a putea fi folosite ca suport de

înregistrare și redare a unui conținut transpus prin înregistrare optică.

Faptul că acestea pot

fi folosite la multiple înregistrări sau numai la o înregistrare depășește

elementul apreciat drept criteriu de analiză, adică atenția consumatorului

mediu diligent și informat și se adresează unui consumator instruit în domeniul

I.T. Prin urmare această împrejurare nu poate fi luată în considerare în

aprecierea gradului de similaritate al produselor.

Pe de altă parte,

similaritatea poate fi reținută chiar și în situația în care produsele sunt

cuprinse în clase diferite de produse, conform Clasificării de la Nisa, dacă ele sunt destinate aceleași sfere de activitate. Prin urmare, faptul că reclamanta

are înregistrată marca doar privitor la o parte dintre produsele enumerate în

clasa 9 a Clasificării nu este de natură să înlăture, prin el însuși, riscul de

confuzie.

În speță,

similaritatea produselor este dată și de interdependența lor, având în vedere

că C.D.-Rom ul este folosit pentru redarea înregistrărilor făcute pe C.D.-R.

iar fabricarea acestora are, de obicei aceeași sursă. Or, câtă vreme marca

indică proveniența produselor, este logică concluzia potrivit căreia, aceste

produse pot fi considerate de către publicul țintă ca provenind de la același

producător. Prin urmare, în speță, similaritatea produselor este dată de

complementaritatea lor.

Privitor la latura

subiectivă, Curtea a constatat că motivele invocate în apel sunt, de asemenea,

neîntemeiate.

Obiectul cauzei de

față nu îl constituie infracțiunea de contrafacere, ci fapta ilicită constând

în încălcarea dreptului la marcă.

Or, în reglementarea

ipotezelor pe care le poate îmbrăca această faptă, art. 36 din Legea 84/1998

stabilește o răspundere obiectivă, independentă de orice intenție a

făptuitorului.

Caracterul obiectiv

al răspunderii este dat de însemnătatea dreptului a cărui protecție se asigură

pe această cale și a cărui apărare ar fi îngreunată în ipoteza în care, în

cadrul procedurilor judiciare, ar fi necesară dovedirea unui element psihologic

precum intenția.

În analiza aceleași

răspunderi, Curtea a apreciat că sunt neîntemeiate susținerile apelantei

privitor la întemeierea în drept a prezentei acțiuni pe dispozițiile O.U.G. nr.

nr. 100/2005, câtă vreme acestea au caracter special în raport cu legea

mărcilor și urmăresc reglementarea unor măsuri cu caracter urgent.

Astfel, dreptul comun

în materia protecției mărcilor îl reprezintă dispozițiile Legii nr. 84/1998,

mai precis art. 36 și următoarele ce stabilesc răspunderea pentru situațiile de

încălcare a dreptului exclusiv a supra mărcilor, pe care le-a și invocat

reclamanta în motivarea în drept a acțiunii sale.

Pe de altă parte,

atitudinea pârâtei de a sista orice activitate de comercializare a produselor

ce fac obiectul cauzei, în urma notificării sale de către reclamantă, nu

echivalează cu o bună credință de natură să înlăture existența însăși a

contrafacerii, ci doar are efecte asupra determinării întinderii încălcării și

a efectelor acesteia.

Privitor la apelul

declarat de către reclamantă, Curtea a reținut că susținerile referitoare la

determinarea cuantumului prejudiciului tind să mărească întinderea acestuia, în

sensul adăugării la suma reprezentând profitul brut realizat de către pârâtă

prin comercializarea produselor contrafăcute a sumei cu care produsele au fost

achiziționate, pentru motivul că achiziționarea însăși face parte din

elementele constitutive ale acțiunii de contrafacere.

Or, în determinarea

cuantumului despăgubirilor, instanța a avut în vedere principiile generale

aplicabile răspunderii civile delictuale. Potrivit acestora, răspunderea

făptuitorului urmează a fi stabilită pentru beneficiul nerealizat de către

titularul dreptului încălcat și prejudiciul suferit.

Prin urmare, se

urmărește determinarea beneficiului pe care titularul l-ar fi realizat în lipsa

încălcării dreptului său de către autorul faptei ilicite. Simplul fapt că suma

folosită pentru achiziționarea produselor contrafăcute este unul din elementele

faptei ilicite nu poate duce însă la concluzia că și aceasta sumă trebuie

stabilită ca prejudiciu, câtă vreme aceasta excede noțiunii de beneficiu.

Pe de altă parte,

faptul că, în lipsa comiterii de către pârâtă a faptelor de contrafacere,

reclamanta ar fi putut comercializa un număr egal de produse cu cele

comercializate de către pârâtă nu poate fi reținut, câtă vreme aceasta este

doar o eventualitate ce nu poate fi un element în cauzalitatea prejudiciului

efectiv suferit.

Curtea a constatat, așadar

că, în mod corect, în determinarea prejudiciului suferit de către reclamantă,

prima instanță a reținut doar cuantumul brut al beneficiului realizat de către

aceasta.

Privitor la obligarea

pârâtei la suportarea cheltuielilor de judecată realizate de către reclamantă

în fața instanței de fond, Curtea a constatat că un capăt de cerere în acest

sens nu a fost formulat prin cererea introductivă de instanță și nici nu poate

fi formulat direct în apel, având în vedere interdicția instituită de art. 294 alin.

2 C. proc. civ., motiv pentru care criticile cu acest obiect sunt neîntemeiate.

Împotriva deciziei

menționate, a declarat recurs, în termen legal, reclamanta M.I.P. M.G.I.P.G.M.B.HC.O.,

criticând-o pentru nelegalitate, în temeiul art. 304 pct. 6- 9 C. proc. civ. și

susținând, în esență, următoarele:

primei instanțe de obligare a pârâtei la plata sumei de 22.315,37 lei,

reprezentând profitul brut obținut de societate, fără adăugarea costului de

achiziție a produselor contrafăcute, cuantum de 258.576,63 lei, instanța de apel

a interpretat greșit prevederile legale invocate ca temei de drept, respectiv

prevederile art. 11, 14 și art. 16 din O.U.G. nr. nr. 100/2005.

Astfel, scăderea

sumei reprezentând costul de achiziție a produselor contrafăcute nu

îndeplinește condiția impusă de textele de lege menționate, aceea ca măsura de reparare

a daunelor să fie efectivă, proporțională, descurajatoare.

Achiziționarea de

produse contrafăcute și punerea lor pe piață, încălcarea dispozițiilor legale,

fac parte din elementele constitutive ale faptei ilicite, mai exact în faza

pregătitoare a acesteia. Din acest punct de vedere, instanța a interpretat în

mod greșit actul juridic dedus judecații și dispozițiile legale invocate ca

temei de drept, acordând despăgubiri diminuate.

Prejudiciul suferit

de către reclamantă, ca titulară a dreptului asupra mărcilor înregistrate „Sigma”,

încălcat de către pârâtă, este echivalent cu totalul sumelor încasate din

comercializarea produselor contrafăcute (280.892 lei, conform expertizei

contabile validate de instanță), și nu doar din profitul rezultat. Dacă pârâta

nu săvârșea acte de contrafacere, titulara mărcilor „Sigma” și-ar fi comercializat

produsele într-o cantitate mai mare, care includea și numărul de produse

contrafăcute, comercializate în mod nelegal, deoarece oferta sa de produse

originale ar fi atins un nivel al cererii consumatorilor, fără a fi astfel

diminuat prin concurența cu oferta produselor contrafăcute.

fost respins capătul de cerere privind obligarea intimate-pârâte la plata

cheltuielilor de judecată, cu motivarea că acestea nu ar fi fost solicitate.

În cuprinsul încheierii

de ședință din data de 19 mai 2011 a Tribunalului București, se reține

solicitarea reclamantei de obligare a pârâtei și la plata cheltuielilor de

judecată.

Prin motivele de

apel, a fost criticată soluția primei instanțe, prin care a acordat doar

onorariul de avocat în sumă de 1.530 euro, fără a lua în considerare celelalte

cheltuieli de judecată efectuate în cauză, constând în taxa judiciară de timbru

– 6.919 lei și onorariul de expertiză achitat de către reclamantă - 3.500 lei,

sume de bani care se impun a fi acordate în cauză.

Recurenta a mai

susținut că se impune obligarea intimatei-pârâte și la cheltuielile de judecată

efectuate în faza apelului, respectiv a sumei de 2.022 lei, reprezentând taxa

judiciară de timbru aferentă apelului.

Examinând decizia

recurată prin prisma criticilor formulate și a actelor dosarului, Înalta Curte

constată că recursul nu este fondat.

Cu toate că recurenta

a indicat drept temei juridic al criticilor formulate dispozițiile art. 304 pct.

6 - 9 C. proc. civ., se apreciază că motivele de recurs se încadrează exclusiv

în cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., vizând modul

de interpretare și aplicare a legii de către instanța de apel, din perspectiva

căruia urmează a fi analizate.

în cauză cererea în pretenții formulată de către reclamantă decurgând din

încălcarea de către pârâtă a drepturilor exclusive ale reclamantei asupra

mărcii comunitare combinate „Sigma”. A respins, ca rămase fără obiect, capetele

de cerere vizând contrafacerea propriu - zisă, dintre cele prevăzute de art. 35

alin. (2) și (3) din Legea nr. 84/1998, în forma de la data acțiunii

introductive - 11 decembrie  2007.

Întrucât motivele de

apel concepute de către reclamantă au vizat exclusiv modul de soluționare a

cererii de acordare a despăgubirilor, respingerea celorlalte capete de cerere a

intrat în puterea lucrului judecat.

Prin motivele de

recurs, reclamanta a criticat decizia de apel, care a menținut hotărârea primei

instanțe, exclusiv în legătură cu întinderea despăgubirilor acordate.

Aceste susțineri vor

fi analizate prin considerentele ce vor fi expuse, pornindu-se de la premisa

întrunirii cerințelor răspunderii civile delictuale în persoana pârâtei,

privind activitatea de contrafacere desfășurată până la data de 12 decembrie 2007,

respectiv existența faptei ilicite, a existența prejudiciului și a legăturii de

cauzalitate între faptă și prejudiciu; în privința vinovăției, s-a apreciat că,

în contextul Legii nr. 84/1998, răspunderea autorului faptei ilicite este una

obiectivă, independentă de orice intenție a autorului. Constatările instanței

de apel pe acest aspect au intrat în puterea lucrului judecat, deoarece pârâta

SC K.D.A. SRL nu a declarat recurs.

În ceea ce privește temeiul

juridic al cererii în pretenții, se reține că reclamanta a făcut în mod expres

referire și la prevederile O.U.G. nr. nr. 100/2005

privind asigurarea

respectării drepturilor de proprietate industrială, aprobată cu modificări prin

Legea nr. 280/2005.

Instanța de apel,

analizând apelul pârâtei pe aspectul vinovăției în săvârșirea faptei ilicite, a

apreciat că O.U.G. nr. nr. 100/2005 nu este aplicabilă în cauză, deoarece ar constitui

un act normativ special prin care se reglementează măsuri cu caracter urgent și,

ca atare, nu derogă de la dreptul comun, reprezentat de Legea nr. 84/1998

privind mărcile și indicațiile geografice, mai precis art. 35 (actualmente 36),

care stabilește răspunderea pentru situațiile de încălcare a dreptului exclusiv

asupra mărcilor, pe care reclamanta l-a invocat în cererea de chemare în

judecată.

Analizând apelul

reclamantei, care conținea, de asemenea, critici întemeiate pe dispozițiile O.U.G.

nr. 100/2005, însă din perspectiva întinderii despăgubirilor cuvenite pentru

fapta de încălcare a dreptului la marcă, instanța de apel a apreciat că la

determinarea cuantumului despăgubirilor, sunt aplicabile principiile generale

ale răspunderii civile delictuale, constatându-se că reclamanta urmărește

determinarea beneficiului nerealizat, dată fiind săvârșirea faptei ilicite.

Prin motivele de

recurs, s-a susținut nerespectarea prevederilor O.U.G. nr. 100/2005 de către

instanța de apel, iar această critică este suficientă pentru verificarea

incidenței în cauză a acestor dispoziții legale, în condițiile în care prin

decizia recurată s-a făcut aplicarea principiilor generale ale răspunderii

civile delictuale desprinse din art. 998, 999 C. civ., fără vreo referire la actul

normativ cu caracter special.

Este adevărat că,

după cum s-a arătat, instanța de apel a considerat că O.U.G. nr. 100/2005 nu

derogă de la Legea nr. 84/1998, dar a formulat această apreciere în contextul

motivelor de apel ale pârâtei, vizând condiția vinovăției, nu și în analiza

apelului reclamantei, care se referea la cuantumul despăgubirilor.

Ca atare, urmează a

se verifica dacă prevederile O.U.G. nr. 100/2005 sunt incidente în cauză și, în

caz afirmativ, dacă aplicarea acestora conduce la concluzia unui alt criteriu

de calcul al despăgubirilor cuvenite titularului mărcii pentru încălcarea

drepturilor sale exclusive.

O.U.G. nr. 100/2005 a

fost adoptată în scopul transpunerii Directivei nr. 2004/48/CE referitoare la

respectarea drepturilor de proprietate intelectuală, având ca obiect de

reglementare măsurile, procedurile și repararea daunelor în scopul asigurării

respectării drepturilor de proprietate industrială, inclusiv a drepturilor

asupra unei mărci (art. 1).

După cum rezultă din art.

2, ordonanța de urgență se aplică pentru orice fapte de încălcare a unui drept

de proprietate industrială, așa cum sunt prevăzute prin legislația comunitară

și/sau națională, fără a afecta dispozițiile de drept comun ori dispozițiile

legilor speciale referitoare la sancțiunile aplicabile în caz de încălcare a

drepturilor de proprietate industrială protejate.

Așadar, actul

normativ are caracter special și derogă de la dreptul comun ori de la alte legi

speciale doar în legătură cu obiectul său de aplicare, respectiv în privința

măsurilor și a procedurilor expres reglementate (precum cele din materia probelor,

cele privind dreptul la informare, măsurile provizorii și asiguratorii etc.),

însă și în privința reparării daunelor create prin fapte de încălcare a

drepturilor de proprietate industrială.

O.U.G. nr. 100/2005

nu vizează doar măsuri cu caracter urgent sau temporar (precum măsurile

provizorii din art. 9 - 13), ci și măsurile pe care instanța le poate adopta

ori actele pe care le poate dispune în cursul procesului în care se pretinde

încălcarea unui drept de proprietate intelectuală (art. 5 - 8) și chiar dispoziții

cu caracter definitiv pe care instanța le poate adopta atunci când a constatat

o faptă de încălcare, în raport de pretențiile concrete ale titularului.

În această ultimă

categorie intră acordarea de daune-interese corespunzătoare prejudiciului pe

care titularul dreptului l-a suferit ca urmare a încălcării săvârșite, reparație

expres prevăzută de art. 14 din O.U.G. nr. 100/2005.

Ca atare, nu există

nici un motiv pentru ca acest act normativ să nu fie aplicabil, ca lege

specială față de dreptul comun, reprezentat de principiile generale ale

răspunderii civile delictuale, precum și față de reglementarea specială în

materia mărcilor, conținută de Legea nr. 84/1998 privind mărcile și indicațiile

geografice, care nu cuprinde nicio prevedere referitoare la repararea daunelor.

Aplicarea O.U.G. nr. 100/2005

de către această instanță de recurs nu semnifică, însă, reaprecierea

vinovăției, ca cerință a răspunderii civile delictuale, chiar dacă art. 14 din

acest act normativ se referă la desfășurarea unei activități de contrafacere cu

intenție, în timp ce instanța de apel a constatat că autorul faptei ilicite de

încălcare a unui drept la marcă este ținut la repararea pagubei independent de

orice formă de vinovăție.

Pârâta nu a declarat

recurs împotriva deciziei de apel, astfel încât dispoziția de respingere a

apelului său a intrat în puterea lucrului judecat.

Astfel, pe de o

parte, reaprecierea vinovăției excede limitelor învestirii Înaltei Curți, iar,

pe de altă parte, eventuala evaluare a acestui aspect (fie de către Înalta

Curte, fie de către instanța de apel, în cazul unei casări cu trimiterea cauzei

spre rejudecare) ar fi lipsită de finalitate, cât timp nu ar fi posibilă

reanalizarea apelului pârâtei. Dispoziția primei instanțe de obligare a pârâtei

la plata sumei de 22.315,37 lei nu poate fi, așadar, cenzurată, situație în

care trebuie acceptată premisa întrunirii cerințelor răspunderii civile

delictuale în persoana pârâtei, fiind indiferent, în acest cadru procesual,

dacă pârâta a acționat sau nu cu vinovăție și care este, eventual, forma

vinovăției.

În același timp,

pentru considerentele ce vor fi expuse, această instanță de recurs consideră că

reclamanta nu este îndreptățită la diferența până la suma de

280.892 lei, nici pe

temeiul dreptului comun, nici al O.U.G. nr. 100/2005, apreciere ce va fi făcută

în limitele susținerilor din motivarea recursului.

În cadrul judecății

în primă instanță, probatoriile pe aspectul cuantumului despăgubirilor au avut

în vedere criteriul sumelor de bani încasate de către pârâtă din

comercializarea produselor contrafăcute (C.D.-uri și D.V.D.-uri inscripționate

cu semnul „Sigma

TM

B.G.F.Y.D.”), iar tribunalul a obligat pe pârâtă

la plata către reclamantă a sumei de 22.315,37 lei (fără T.V.A.), cu titlu de

daune - interese reprezentând profitul obținut ca urmare a acestei activități,

reactualizată cu indicele de inflație, conform raportului de expertiză întocmit

în cauză.

Nu a fost, însă, avută

în vedere, la calcularea despăgubirilor, suma de 258.576,63 lei (fără T.V.A.),

reprezentând contravaloarea produselor importate, ce au fost ulterior

comercializate. Această sumă de bani este solicitată prin recursul declarat în

cauză.

Acest

criteriu corespunde celui prevăzut de art. 14 alin. (2) lit. a) din O.U.G. nr. 100/2005,

normă care prevede că „

La

stabilirea daunelor-interese instanța judecătorească va lua în considerare (…) toate

aspectele corespunzătoare, cum ar fi consecințele economice negative, în

special, pierderea câștigului suferită de partea vătămată, beneficiile

realizate în mod injust de către persoana care a încălcat un drept de

proprietate industrială protejat și, după caz, elemente, altele decât factorii

economici, cum ar fi prejudiciul moral cauzat titularului dreptului încălcat”.

În contextul acestei

norme, nu pot fi primite susținerile recurentei în sensul că, în absența

contrafacerii, titularul mărcii „Sigma” ar fi comercializat un număr mai mare

de produse, care includea și numărul de produse contrafăcute.

După cum se observă

din norma citată, beneficiul nerealizat de către titularul dreptului („pierderea

câștigului”) este prevăzut drept un criteriu de calcul distinct de beneficiile

injuste dobândite de către autorul contrafacerii.

Norma este formulată

într-un mod echivoc, respectiv prin enumerarea exemplificativă („în special”) a

unor

consecințe

economice negative, fără a prevedea

explicit dacă cele două criterii în discuție

se pot aplica sau nu în mod cumulativ. Art. 14 din ordonanță coincide în

conținut cu art. 13 din Directiva

nr. 2004/48/CE referitoare la respectarea drepturilor

de proprietate intelectuală, ce a fost transpusă prin O.U.G nr. 100/2005.

În acest context,

este relevant preambulul directivei, care explicitează scopul și obiectul

reglementării, pentru a determina intenția legiuitorului român la edictarea actului

normativ de transpunere, în condițiile în care legiuitorul a păstrat ad

litteram textul corespondent al directivei.

Considerentul 26 al directivei

prevede că „Pentru a repara prejudiciul (…), valoarea daunelor-interese

acordate titularului dreptului ar trebui să ia în considerare toate aspectele

corespunzătoare, cum ar fi câștigul nerealizat de titularul dreptului, sau

beneficiile fără justă cauză realizate de contravenient și, dacă este cazul,

orice prejudiciu moral cauzat titularului dreptului.”

Din interpretarea

gramaticală a prevederii citate, rezultă că cele două criterii sunt prevăzute

alternativ, cumulul fiind posibil doar în privința altor criterii, cum este cel

al prejudiciului moral, introdus în enumerare prin conjuncția „și”.

Ca atare, enumerarea

din art. 14 din O.U.G. nr. 100/2005 trebuie înțeleasă, întocmai ca în cazul art.

13 din directivă, ca o alternativă între criteriul pierderii câștigului suferit

de titular și criteriul beneficiului injust al autorului contrafacerii.

În consecință, odată

ce au fost acordate reclamantei daune - interese în considerarea criteriului

beneficiului injust realizat de către pârâtă, nu ar putea fi aplicat și

criteriul beneficiului nerealizat de către titularul dreptului.

Pe de altă parte,

este de precizat că beneficiul nerealizat de către titularul dreptului, în

accepțiunea din dreptul comun (în absența unei semnificații contrare rezultate

din O.U.G. nr. 100/2005), presupune beneficiul de care a fost lipsit titularul,

pe baza unor dovezi certe referitoare la eventuala diminuare a vânzărilor

propriilor produse ale titularului, inscripționate cu semnul înregistrat ca

marcă, în perioada derulării activității de contrafacere.

Comparația se

realizează în raport de cantitatea de produse comercializată chiar de către titular

anterior, și nu de volumul vânzărilor pârâtei, întrucât prejudiciul suferit de

titular trebuie să fie cert, atât în cazul pierderilor efective (damnum

emergens), cât și în cazul beneficiului nerealizat (lucrum cessans). Or,

raportarea la cantitatea de produse comercializate de către pârâtă este

speculativă, reflectând un prejudiciu eventual, și nu cert, astfel cum, în mod

corect, a apreciat instanța de apel.

Această distincție,

recunoscută în dreptul comun al răspunderii civile delictuale, este preluată și

în directivă, transpusă ca atare în art. 14 din ordonanță, explicând separarea

clară a celor două criterii în discuție.

Înalta Curte va

înlătura, totodată, susținerile recurentei în sensul că instanța de apel ar fi ignorat

că achiziționarea de produse contrafăcute și punerea lor pe piață fac parte din

elementele constitutive ale faptei ilicite, alături de comercializarea propriu -

zisă.

După cum rezultă din

considerentele deciziei de apel, s-a confirmat plasarea operațiunilor

menționate între elementele faptei ilicite, dar s-a apreciat că această

împrejurare nu este suficientă pentru luarea în considerare a contravalorii

cheltuielilor ocazionate de achiziționarea produselor, ulterior comercializate,

la cuantificarea despăgubirilor, deoarece respectivele sume de bani exced

noțiunii de „beneficiu”.

În condițiile în care

recurenta nu a înfățișat alte argumente, în afara celor deja analizate,

referitoare la semnificația sintagmei „

beneficii realizate în mod injust”, utilizată

în art. 14 din O.U.G. nr. 100/2005, precum și a noțiunii de „profit”, avută în

vedere în cauză la determinarea întinderii daunelor - interese, nu se vor

expune considerente suplimentare pe acest aspect, care nu ar corespunde unor

susțineri formulate prin motivele de recurs.

Reținând și faptul că

recurenta nu a dezvoltat argumente în legătură cu neîndeplinirea, prin

respingerea parțială a pretențiilor, a cerinței din art. 3 alin. (2) al O.U.G. nr.

100/2005, aceea ca

repararea

daunelor să fie efectivă, proporțională cu drepturile încălcate, descurajatoare,

Înalta Curte va înlătura motivul de recurs vizând modul de soluționare a

cererii de acordare a despăgubirilor, ca nefiind fondat.

privește cheltuielile de judecată acordate de către prima instanță, Înalta

Curte constată că susținerile recurentei pe acest aspect sunt corecte.

Instanța de apel a

reținut în mod greșit că reclamanta nu ar fi solicitat cheltuieli de judecată

în fața tribunalului, în condițiile în care din încheierea de ședință de la 19

mai 2011, în care s-au consemnat dezbaterile finale, rezultă contrariul,

solicitarea reclamantei vizând atât taxa judiciară de timbru, onorariul de

expert, cât și onorariul de avocat.

Drept urmare, în mod

greșit a fost respins motivul de apel, prin care s-a criticat neacordarea tuturor

cheltuielilor de judecată efectuate de către reclamantă, respectiv a taxei

judiciare de timbru și a onorariului de expert.

Din cuprinsul

înscrisurilor aflate în dosarul primei instanțe, rezultă că reclamanta a

efectuat următoarele cheltuieli: taxa judiciară de timbru aferentă cererii de

chemare în judecată - 6919 lei (fila 2 vol. II); onorariu expert - 3.500 lei

(fila 190 vol. 1 și fila 1 vol. II) și onorariu avocat - 1.530 euro (fila 19

vol. II).

Prima instanță a

obligat pârâta la plata sumei de 1.530 euro cu titlu de cheltuieli de judecată,

fără vreo motivare, iar această dispoziție de acordare a cheltuielilor de

judecată doar în limita onorariului de avocat este nelegală, în raport de

prevederile art. 274 C. proc. civ. În condițiile în care pretențiile

reclamantei au fost admise, reclamanta este îndreptățită la restituirea și a

celorlalte cheltuieli pretinse, respectiv taxa judiciară de timbru și onorariul

de expert.

În privința

contravalorii expertizei, aceasta urmează a fi suportată în totalitate de către

pârâtă, atât timp cât prima instanță a valorificat concluziile expertului în soluția

pronunțată, neavând relevanță proporția în care pretențiile reclamantei au fost

admise.

Acest aspect este,

însă, esențial în acordarea cheltuielilor de judecată constând în taxa

judiciară de timbru, atât timp cât taxa aferentă cererii de chemare în judecată

se calculează la valoarea pretențiilor, iar pentru partea din pretenții respinsă

pârâta nu datorează cheltuieli de judecată.

În aplicarea art. 274

C. proc. civ. și ținând cont de proporția în care pretențiile pecuniare ale

reclamantei au fost admise, Înalta Curte constată că pârâta datorează doar suma

de 1.450 lei din totalul de 6919 lei, achitată ca taxă judiciară de timbru la

judecata în primă instanță.

În ceea ce privește

cheltuielile de judecată efectuate în faza apelului, solicitate prin motivele

de recurs, Înalta Curte constată că, deși apelul reclamantei este fondat în

privința cheltuielilor de judecată din fața tribunalului, acordarea sumelor de

bani cu acest titlu este condiționată de formularea unei cereri cu un asemenea

obiect, după cum rezultă explicit din prevederile art. 274 alin. (1) C. proc.

civ.

Or, din încheierea de

ședință de la termenul din 4 aprilie 2012 (fila 128 verso dosar apel), ce

reprezintă practicaua Deciziei nr. 61 din 4 aprilie 2012, reiese că reclamanta,

prin avocat, și-a rezervat dreptul de a solicita cheltuielile de judecată pe

calea unei acțiuni separate.

În aceste condiții, nu

sunt întrunite cerințele art. 274 C. proc. civ. pentru acordarea cheltuielilor

de judecată ocazionate de judecarea apelurilor.

Față de

considerentele expuse, Înalta Curte va admite recursul și, în baza art. 312 alin.

(1) C. proc. civ., va modifică în parte decizia recurată, în sensul admiterii

apelului reclamantei declarat împotriva sentinței nr. 1066 din 31 mai 2011 a

Tribunalului București, secția a V-a civilă.

În temeiul art. 296 C.

proc. civ., va schimba în parte sentința, în sensul că va obliga pe pârâta SC K.D.A.

SRL la plata către reclamantă și a sumei de 4.950 lei cu titlu de cheltuieli de

judecată (

1.450

lei taxă judiciară de timbru și 3.500 lei onorariu expert), menținând

celelalte dispoziții

ale sentinței, inclusiv pe aceea privind obligarea pârâtei la

plata sumei de 1.530

euro cu titlu de cheltuieli de judecată.

Totodată, vor fi

menținute celelalte dispoziții ale deciziei, respectiv respingerea apelului

pârâtei, ca nefondat.

În ceea ce privește

cheltuielile de judecată efectuate în recurs, respectiv 3.348,38 lei taxă

judiciară de timbru, 5 lei timbru judiciar și 2.000 euro onorariu avocat,

Înalta Curte va face aplicarea prevederilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ. și

va acorda cheltuieli de judecată în cuantum redus la 500 euro, dat fiind că recursul

reclamantei a fost admis exclusiv pe aspectul cheltuielilor de judecată

acordate în faza judecății în primă instanță, fiind înlăturate motivele de

recurs care justificau recunoașterea criteriilor referitoare la valoarea

pricinii, complexitatea cauzei și munca prestată de către avocat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de reclamanta M.I.P.M.G.I.P.G.M.B.H.C.O. împotriva Deciziei nr. 61/A

din 4 aprilie 2012 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru

cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă și asigurări

sociale.

Modifică în parte

decizia recurată în sensul că admite apelul reclamantei declarat împotriva

sentinței nr. 1066 din 31 mai 2011 a Tribunalului București, secția a V-a

civilă, pe care o schimbă în parte în sensul că:

Obligă pe pârâta SC K.D.A.

SRL la plata către reclamantă și a sumei de 4950 lei cu titlu de cheltuieli de

judecată.

Menține celelalte

dispoziții ale deciziei și sentinței.

Obligă pe intimata

pârâtă SC K.D.A. SRL la plata sumei de 500 euro către recurenta reclamantă M.I.P.M.G.I.P.G.M.B.H.C.O.

reprezentând cheltuieli de judecată reduse în recurs.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică astăzi, 14 februarie 2014.