ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3370/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3370/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin sentința nr. 143 din 23 februarie 2013

pronunțată de Tribunalul București, secția a III -a civilă, a fost admisă în

parte cererea, așa cum a fost completată, formulată de reclamanta B. Ltd, în

contradictoriu cu pârâta SC K.R. SRL, dispunându-se obligarea pârâtei să

înceteze folosirea pe teritoriul României în activitatea comercială, pentru

vânzare, oferte spre vânzare, export, import, distribuție sau publicitate a

semnelor identice sau similare a mărcilor figurative ale reclamantei din 2000, din

1966 și din 2004.

Au fost respinse ca

neîntemeiate cererile reclamantei de obligare la plata daunelor cominatorii, la

plata daunelor materiale si morale, precum și cererea privind publicarea

hotărârii.

A fost respinsă

cererea împotriva chematei în garanție ca neîntemeiată.

În motivarea

sentinței, s-a reținut că reclamanta este titularul unor mărci înregistrate,

devenite notorii de-a lungul anilor: mărcile internaționale figurative din 25

aprilie 2000 și din 06 ianuarie 1986 și marca comunitară figurativă din 19

iulie 2004, reprezentând pătrate cu laturile formate din câte trei linii groase

de culoare neagră, fiecare pătrat fiind împărțit de două linii subțiri, de

culoare roșie, perpendiculare, în patru pătrate mai mici de culoare

galben-portocaliu, precum și pătratele colorate în alb cu latura reprezentată

de o linie groasă de culoare neagra și dreptunghiurile colorate în

galben-portocaliu, formate ca urmare a intersectării celor trei linii groase de

culoare neagră orizontale cu cele trei linii groase de culoare neagră verticale

și reprezentate grafic. Reclamanta susține că pârâta a încălcat drepturile sale

exclusive cu privire la mărcile menționate, fiind aplicabile disp. art. 36 din

Legea nr. 84/1998, întrucât pârâta SC K.R. SRL a comercializat cărucioare

pentru cumpărături furnizate de pârâta SC E.L. SA, care poartă semne identice

sau similare mărcilor sale înregistrate, descrise mai înainte, respectiv în

anul 2010, când reclamanta a realizat fotografii în magazine K. și a somat

pârâta să înceteze încălcarea drepturilor sale de proprietate industrială.

Reclamanta a arătat

că pârâta nu a negat comercializarea unor produse care poartă semne similare

mărcilor B., dar a susținut că a încetat comercializarea acestor produse de

îndată. Reclamanta a susținut că există risc de confuzie în cauză, întrucât

mărcile sale sunt înregistrate pentru clasa 18 în care sunt și genți de

cumpărături și cărucioare, iar faptul că pârâtele folosesc mărcile reclamantei

sugerează existența unor legături comerciale între aceste pârâte și reclamantă,

concretizate sub forma unui contract de licență sau de altfel sau a unui acord

privind folosirea mărcilor, fapt ce aduce prejudicii grave titularului mărcii,

iar prețul produselor nu poate reprezenta un element în aprecierea riscului de

confuzie.

Tribunalul a

constatat că susținerile reclamantei în ce privește încălcarea drepturilor la

marcă sunt întemeiate, întrucât pârâta SC K.R. SRL a comercializat la un moment

dat produse cărucioare pentru cumpărături care purtau semne identice mărcilor

figurative B., iar pârâta SC E.L. SA a furnizat aceste produse. Astfel,

tribunalul a admis în parte cererea precizată împotriva pârâtelor menționate,

pe care le-a obligat să înceteze folosirea în activitatea comercială sub orice

formă, vânzare, export, import, publicitate a semnelor identice/similare

mărcilor reclamantei.

Tribunalul a respins

cererea de acordare a daunelor cominatorii pentru neîndeplinirea acestor

obligații, având în vedere că nu este întemeiată cererea reclamantei, daunele

cominatorii putând fi acordate eventual în faza executării silite.

S-a reținut ca pârâta

SC K.R. SRL a fost de bună credință și a încetat comercializarea produselor

cărucioare purtând semne identice mărcilor reclamantei, urmare notificării

acesteia, returnând mărfurile în discuție către furnizor, cu aviz însoțitor și

anexe referitoare la produsele respective. Susținerile pârâtei privind riscul

de confuzie în percepția publicului, incluzând riscul de asociere între semn și

marcă sunt întemeiate, întrucât mărcile reclamantei sunt mărci de lux,

adresându-se unui anumit segment de consumatori, cu putere de cumpărare

ridicată, așa încât nu se poate concluziona că există legături între pârâtă și B.,

care nu comercializează produse la prețul de 12 euro, cum este căruciorul de

cumpărături care a fost disponibil spre vânzare în magazinele K. (respectiv

55,22 lei). Produsele din clasa 18 menționată de reclamantă, care privește

articole pentru bagaje, valize, genți, sacoșe, genți de mână etc. se

comercializează la prețuri de sute de euro și orice consumator al acestor

produse va ști că o marca de lux nu se regăsește într-un hipermarket cu

politică de discount, precum K. Astfel, riscul de asociere este exclus în

cauză, neputându-se reține că a fost afectată reputația mărcilor reclamantei.

Cu privire la

despăgubirile solicitate de reclamantă de la pârâtele SC K.R. SRL și SC E.L. SA,

s-a constatat că din totalul cărucioarelor comercializate de prima pârâtă și

din totalul produselor importate de cea de-a doua pârâtă, doar o parte a fost

reprezentată de produse cărucioare care prezentau semne identice/similare

mărcilor reclamantei, dar fără a se putea preciza numărul acestora, așa încât

calculul făcut de reclamantă, care a avut în vedere toate produsele de

cărucioare de piață, fără distincție, nu poate fi luat în considerare de către

tribunal și nu se poate reține ca un prejudiciu cert suma astfel rezultată,

pentru nici una dintre pârâte. Așa fiind, având în vedere că elementele

răspunderii civile delictuale civile nu sunt întrunite cumulativ, tribunalul a

respins cererea reclamantei de obligare a pârâtelor la plata daunelor

materiale, reținând că daunele morale nu pot fi oricum reținute față de

conduita de bună credință a pârâtelor din cauză.

Față de soluția

privind neacordarea despăgubirilor, tribunalul a respins ca neîntemeiată și

nejustificată cererea de publicare a hotărârii în ziare naționale.

Prin încheierea din

ședința publică de la 22 octombrie 2014 pronunțată de Tribunalul București,

secția a III-a civilă, a fost admisă cererea reclamantei B. Ltd și s-a dispus

lămurirea dispozitivului sentinței civile nr. 143 din 23 ianuarie 2013, în

sensul că se dispune obligarea pârâtelor la încetarea folosirii pe teritoriul

României a semnelor identice sau similare mărcilor reclamantei și se respinge

cererea de obligare a pârâtelor la plata despăgubirilor și, totodată, se

dispune obligarea pârâtei SC E.L.I. SRL la plata cheltuielilor de judecată.

Prin Decizia nr. 145 din 19 septembrie 2013 a

Curții de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind

proprietatea intelectuală, conflicte de muncă și asigurări sociale, a fost

respins apelul formulat de reclamanta B. Ltd.

Pentru a decide

astfel, instanța de apel a respins criticile privind omisiunea primei instanțe

de a se pronunța asupra cererii completatoare, respectiv de a pronunța o

soluție în contradictoriu cu pârâta SC E.L.I. SA, precum și pe cele referitoare

la neconcordanțele între considerente și dispozitiv, cât privește soluția

pronunțată împotriva acestei pârâte, ca fiind inadmisibile în apel, față de

prevederile art. 281

2

lit. a) C. proc. civ., astfel încât nu vor

face obiectul analizei pe aceasta cale.

A fost respinsă ca

nefondată și critica privind lipsa analizei elementelor răspunderii civile

delictuale în privința pârâtei SC E.L. SA, reținându-se în acest sens că, în

cuprinsul considerentelor, se fac referiri la încălcarea drepturilor de marcă

ale reclamantei, raportat la ambele pârâte.

În ceea ce privește

fondul cauzei, s-a constatat că prima instanță a reținut încălcarea drepturilor

exclusive la marcă, în sensul prevăzut de art. 36 alin (2) lit. a) din Legea nr.

84/1998 - invocat de reclamantă drept temei juridic al cererii de chemare în

judecată, alături de art. 36 alin. (2) lit. b) și c) din același act normativ

-, iar sub acest aspect soluția nu mai poate fi schimbată în apel, nefiind

apelată de către pârâte, fiind aplicabil principiul de drept non reformatio in

pejus.

S-a reținut,

totodată, că pârâta SC K.R. SRL nu a negat comercializarea unor produse care

poartă semne similare mărcilor protejate ale reclamantei, însă a dovedit cu

înscrisurile administrate în cauză că, după momentul notificării de către

reclamantă în vederea încetării comercializării acestor produse, s-a conformat

și a încetat activitatea de comercializare, retrăgând totodată de pe piață

respectivele produse, care au fost returnate furnizorului SC E.L.I. SA.

Urmare a reținerii

încălcării drepturilor exclusive ale reclamantei, prima instanță a admis

capătul de cerere privind obligarea pârâtei să înceteze folosirea pe teritoriul

României în activitatea comercială, pentru vânzare, oferte spre vânzare,

export, import, distribuție sau publicitate a semnelor identice sau similare a

mărcilor figurative aparținând reclamantei.

În baza dreptului

exclusiv asupra mărcii, titularul acesteia poate recurge, conform dispozițiilor

art. 37 din Legea nr. 84/1998,1a formularea unei cereri de despăgubiri,

potrivit dreptului comun. Reclamanta în cauză și-a întemeiat cererea de

despăgubiri atât pe dispozițiile art. 998 - 999 C. civ., cât și pe dispozițiile

art. 14 din O.U.G. nr. 100/2005.

Cât privește analiza

elementelor răspunderii civile delictuale, instanța de apel a apreciat că, în

mod corect, prima instanță a reținut că acestea nu sunt îndeplinite cumulativ,

în ceea ce o privește pe pârâta SC K.R. SRL.

Astfel, fapta ilicită

a fost reținută de către prima instanță, aspect asupra căruia nu se mai poate

reveni în apel.

Curtea a apreciat ca

fiind fondate susținerile reclamantei privind întrunirea nu numai a

similarității mărcilor cu semnele folosite în cauză, a similarității produselor

cărora li se aplică marca, ci și a riscului de confuzie în rândul publicului,

incluzând riscul de asociere între semn și marcă.

În ce privește riscul

de confuzie, incluzând și riscul de asociere, s-a reținut că acesta poate privi

confuzia directă, respectiv riscul substituirii involuntare a produselor

marcate de semnele aflate în conflict și al atribuirii aceleiași proveniențe

produsului marcat de semnul folosit a marca produsele cu cel marcat de marca

anterioară, sau confuzia indirectă, respectiv riscul considerării că între cei

doi producători diferiți ar fi vreo legătura economică, juridică etc.

Riscul de asociere

implică în mod necesar posibilitatea pentru consumatorul mediu vizat ca, la

momentul confruntării cu unul dintre semne, să îi amintească de celălalt.

Riscul de confuzie

trebuie apreciat în mod global, ținând seama de toți factorii pertinenți în

speță, aprecierea globală implicând o anumită interdependență între factorii

luați în considerare, în special similaritatea semnelor și, respectiv, cea a

produselor marcate.

Astfel, gradul de

similaritate între mărcile protejate și semnele în cauză este unul foarte

ridicat, iar mărcile reclamantei sunt protejate pentru clasa 18 de

bunuri/servicii, în care sunt incluse cărucioare pentru cumpărături.

Faptul că produsele

purtând marca B. fac parte din clasa de lux este, într-adevăr, de natură să

excludă un risc de confuzie directă asupra acestora, consumatorul mediu fiind

apt să distingă produsele, însă, datorită gradului înalt al similarității

mărcilor cu semnul aplicat, cât și al identității produselor, există riscul ca

acesta să considere că produsele provin de la aceeași întreprindere sau că

există o legătură economică între pârâtă și reclamantă, astfel cum s-a reținut

mai sus.

În aceste condiții,

instanța de apel a apreciat ca fiind nefondată și critica prin care se susține

caracterul contradictoriu al hotărârii apelate, rezultat din faptul că

tribunalul, deși a recunoscut încălcarea drepturilor reclamantei, a apreciat că

nu este dovedit riscul de confuzie, câtă vreme primul capăt de cerere a fost

admis raportat la dispozițiile art. 36 lit. a) din Lege, cererea fiind

considerată ca nefondată pe temeiul art. 36 lit. b) și c).

Curtea a apreciat,

însă, că faptele pârâtei nu pot fi încadrate din punct de vedere juridic în

dispozițiile art. 36 lit. c) din Lege, atât timp cât nu s-a dovedit că marca a

dobândit un renume în România și nici faptul că folosirea fără drept a semnului

este în detrimentul caracterului distinctiv al mărcii sau renumelui acesteia.

Astfel, deși a

invocat un grad ridicat de cunoaștere a mărcii B. pe teritoriul României,

probatoriile administrate de reclamantă nu dovedesc aceste susțineri. Nivelul

vânzărilor sau publicitatea mărcii pe piața românească, necoroborate cu alte

elemente de probatoriu, care să analizeze valoarea acestor date pe piața

românească, sunt neconcludente.

Sarcina probei

gradului de cunoaștere a mărcii pe teritoriul României incumbă reclamantei,

conform prevederilor art. 1169 C. civ., câtă vreme aceasta a invocat acest

element în aprecierea încălcării dreptului exclusiv.

Principiul procesual

al rolului activ al instanței, consacrat de prevederile art. 129 alin (1), (4)

și (5) C. proc. civ., este limitat de principiul disponibilității, ce operează

și în privința administrării probatoriului, coroborat cu obligația procesuală

de a dovedi pretențiile invocate.

Față de cele reținute

privind nedovedirea în cauză a renumelui mărcii dobândit în România, Curtea a

apreciat că în cauză nu s-au administrat suficiente probatorii din care să

rezulte că folosirea fără drept a semnului ar fi în detrimentul renumelui

mărcii.

În cadrul analizei

elementelor răspunderii civile delictuale, s-a constatat că prima instanță a

reținut în mod corect că nu s-a dovedit caracterul cert al prejudiciului și

nici cuantumul acestuia, față de prevederile art. 14 din O.U.G. nr. 100/2005,

invocate de către reclamantă.

Valoarea

prejudiciului material a fost raportată de reclamantă exclusiv la beneficiile

realizate de pârâtele care i-au încălcat dreptul de proprietate intelectuală

asupra mărcilor B., fără a se administra probatorii care să reflecte anumite

consecințe economice negative suportate de către reclamanta prin vânzarea

acestor produse, cum ar fi diminuarea vânzărilor.

Cât privește

beneficiul realizat în mod injust de către pârâta SC K.R. SRL sau de pârâta SC

E.L. SA, instanța de apel a apreciat că nu s-a făcut dovada unui prejudiciu

cert, în condițiile în care în înscrisurile depuse în cauză este menționat

numărul total de cărucioare comercializate de către pârâta SC K.R. SRL,

respectiv importate de către pârâta SC E.L. SA, fără a se preciza în mod

distinct numărul de cărucioare purtând semne similare cu marca protejată.

Întrucât nu s-a făcut

dovada întrunirii cumulative a elementelor răspunderii civile delictuale,

cererea reclamantei de obligare a pârâtelor la plata daunelor materiale și a

daunelor morale a fost respinsă ca nefondată.

Referitor la daunele

morale, s-a reținut că reclamanta își raportează pretențiile nu doar la

câștigul ilicit realizat de către pârâte, ci și la afectarea numelui, respectiv

diluarea puterii de distinctivitate a mărcii, aspecte care nu au fost dovedite

în cauză.

Împotriva deciziei

menționate, a declarat recurs, în termen legal, reclamanta B. Ltd, criticând-o

pentru nelegalitate în temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 6, 7 și 9 C. proc.

civ. și susținând, în esență, următoarele:

contradictorii în privința analizării răspunderii civile a intimatei pârâte SC

E.L. SA (art. 304 pct. 7 C. proc. civ.).

Astfel, instanța de apel, deși a menționat că

nu se poate pronunța asupra neconcordanței dintre considerente și dispozitiv și

asupra omisiunii primei instanțe de a se pronunța asupra cererii completatoare

referitor la cea de-a doua pârâtă, s-a pronunțat, totuși, asupra răspunderii

civile delictuale cu privire la această a doua pârâtă, constatând că sentința

este corectă.

Această motivare contradictorie a instanței

de apel pune recurenta reclamantă într-o situație de incertitudine sub aspectul

a ce se impune a fi criticat în hotărârea pronunțată de instanța de apel.

aplicarea greșită a dispozițiilor răspunderii civile delictuale, pe care nici

măcar nu le-a analizat complet, omițând a analiza condiția vinovăției și a

legăturii de cauzalitate (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.).

Astfel, instanța de apel, pe de o parte, nu a

analizat toate condițiile răspunderii civile delictuale, ci doar fapta ilicită

și prejudiciul, iar, pe de altă parte, deși a considerat că aspectele privind

fapta ilicită au intrat deja în puterea lucrului judecat, nefiind apelate de

pârâte, totuși a făcut o analiză a faptei ilicite, însă nu prin prisma

răspunderii civile delictuale, ci din punctul de vedere al faptei de

contrafacere.

Instanța de apel a considerat necesară o

reanalizare a faptei de contrafacere, considerând că prima instanță a admis

acțiunea nu pe temeiul art. 36 lit. b) și c) din Legea nr. 84/1998, ci doar al art.

36 lit. a) din Lege.

Această concluzie este greșită, atât timp

cât, odată reținută identitatea semnelor cu mărcile reclamantei, dar și

identitatea produselor, riscul de confuzie este prezumat, nefiind necesară

dovedirea acestuia.

Este, totodată, nelegală și aprecierea

neîndeplinirii condiției prejudiciului, deoarece prin săvârșirea unor acte de

contrafacere se cauzează un prejudiciu titularului unui drept de proprietate

intelectuală.

Or, prin faptul că instanța de apel a

apreciat astfel doar în considerarea reținerii faptei de contrafacere în

temeiul art. 36 lit. a), dar nu și în temeiul b și c, în mod greșit nu a

analizat deloc: modalitatea de calcul prezentată de recurenta reclamantă și

realizată pe baza înscrisurilor depuse la dosar; gravitatea și consecințele

faptei pârâtei SC K.R. SRL (aceasta fiind unul dintre marile hypermarketuri din

țară, consumatorii acordând o mai mare credibilitate și atenție produselor care

se vând prin rețelele de distribuție aparținând pârâtei, decât în oricare alte

magazine de cartier); numărul mare de magazine deținute de pârâtă, dar și

faptul ca fiind un comerciant, culpa acesteia și gradul de diligentă trebuie

analizate cu rigoarea acordată unui profesionist; inexistența la dosar a

vreunui înscris contabil din care să reiasă numărul total de produse purtând

semne identice/similare mărcilor B., acest aspect fiind aflat în urma

transmiterii de către A.N.V. a situației importurilor realizate de pârâta SC

E.L.I. SRL.

Recurenta a mai precizat că își menține în

totalitate apărările deja expuse în fond și apel cu privire la condiția

vinovăției și a legăturii de cauzalitate, fără a le relua în prezentul recurs,

atât timp cât nu au fost analizate de instanța de apel.

respingerea despăgubirilor materiale și morale, fiind pronunțată cu aplicarea

greșită a dispozițiilor art. 14 alin. (2) din O.U.G. nr. 100/2005 (art. 304 pct.

9 C. proc. civ.).

Cu privire la criteriile legale de estimare a

prejudiciului, recurenta a arătat că motivarea instanței de apel de respingere

a daunelor materiale este total greșită, pentru că nici Directiva nr. 2004/48/CE

și O.U.G. nr. 100/2005 (prin care a fost transpusă directiva), nici practica

judiciară din România, nu condiționează acordarea ca despăgubiri a profitului

injust realizat de pârâte de dovedirea unui efect economic negativ, direct și

imediat cum ar fi o scădere a vânzărilor, ci consideră că acest beneficiu

injust este o formă de exprimare a prejudiciului cauzat.

Prejudiciul material are o existență de sine

stătătoare și a fost determinat pe baza probelor constând în documentele

contabile depuse la dosarul cauzei de către pârâta SC K.R. SRL și A.N.V.,

constând în beneficiile realizate în mod injust de către pârâte care au

încălcat un drept de proprietate industrială protejat.

Cu privire la caracterul cert al

prejudiciului și sarcina probei, recurenta a arătat că este greșită motivarea

instanței, în sensul că prejudiciul nu este cert, câtă vreme în înscrisurile

depuse la dosar este menționat numărul total de cărucioare

comercializate/importate de către pârâte, fără a se preciza în mod distinct

numărul de cărucioare purtând semne identice/similare cu marca protejată,

pentru că recurenta reclamantă a dovedit caracterul contrafăcut al produselor

comercializate de intimatele pârâte și mai mult, instanța a reținut acest

aspect.

Era în sarcina pârâtei de dovedit apărarea că

nu toate produsele din acele operațiuni comerciale ar fi contrafăcute, aceasta

trebuind să probeze cantitatea celor care, deși se aflau în același lot, nu

erau din același tip.

Atât timp cât însăși pârâta SC K.R. SRL a

menționat la termenul din 16 noiembrie 2011 că a achiziționat, potrivit

facturilor fiscale atașate la dosar, un număr total de 934 de produse, din care

au fost restituite doar 47, realizarea calculului prejudiciului în baza acestor

documente este corectă, din moment ce: toate aceste produse au fost

achiziționate de la SC E.L. SA; toate poartă același cod; nu există nicio probă

clară că între aceste produse s-ar afla și unele ce nu aduc atingere

drepturilor reclamantei.

Recurenta reclamantă nu este ținută să facă o

probatio diabolica, în sensul că toate produsele vândute sau achiziționate din

acest tip aveau imprimată aceeași marcă, fiind suficient să se dovedească

faptul că toate acele produse pentru care s-a probat încălcarea erau din acest

tip. Rămâne în sarcina intimatelor pârâte dovada că o parte din produsele

contrafăcute nu purtau semnul similar mărcilor B., pentru a justifica reducerea

răspunderii (din moment ce aceasta nu poate fi, oricum, înlăturată).

În ceea ce privește principiile legale care

guvernează estimarea prejudiciului, O.U.G. nr. 100/2005 prevede, pentru

situația în care cuantumul prejudiciului este greu de stabilit, posibilitatea

acordării unor daune stabilite prin fixarea unei sume forfetare, conform art. 14

alin. (2) lit. b), temei invocat chiar în acțiunea civilă.

Așadar, în situația în care cuantumul

prejudiciului nu poate fi stabilit cu exactitate (spre exemplu, când

contrafăcătorul nu și-a ținut cum trebuie contabilitatea), instanța nu poate

respinge cererea pentru acest motiv, ci va trebui să acorde o sumă forfetară.

Mai mult, prin neacordarea de despăgubiri

recurentei reclamante, deși s-a reținut fapta de contrafacere în sarcina

pârâtelor, instanța a ignorat cerința legală prevăzută de art. 3 alin. (2) din

O.U.G. nr. 100/2005 conform căreia „măsurile trebuie să fie descurajatoare

pentru contrafăcător”, în scopul lipsirii contrafăcătorului de toate resursele

obținute în mod ilicit și care i-au permis să continue activitatea de

contrafacere sau să le găsească o valoare de înlocuire în patrimoniul societății.

În cauză, hotărârea instanței nu are un

caracter descurajator față de pârâte, care, potrivit documentelor atașate la

dosar în anul 2013, au fost iarăși surprinse comercializând același gen de

produse, instanța de apel bonificându-i astfel pe autorii faptei ilicite cu

păstrarea unui „beneficiu injust”.

Beneficiul contrafăcătorului constă tocmai în

faptul că, prin veniturile câștigate ilicit în urma activității de

contrafacere, a putut continua activitatea de contrafacere, fiind astfel

încurajat în sensul că a aduce atingere unui drept de proprietate intelectuală

aparținând unei societăți nu va avea nicio urmare, acestea nefiind obligate la

plata unor despăgubiri.

Cu privire la despăgubirile morale, recurenta

a susținut că instanța de apel, în mod greșit, a considerat că pretențiile nu

au fost dovedite.

Prejudiciul moral are o dublă origine: pe de

o parte, simplul fapt că un concurent folosește neautorizat mărcile creează

reclamantei, ipso facto, un prejudiciu moral; pe de altă parte, folosirea

mărcilor de către concurent este de natură să aducă atingere imaginii

reclamantei, concurentul profitând astfel pe nedrept de renumele mărcii și a

societății. Acest act nu produce numai consecințe patrimoniale, evaluabile în

bani, cu privire la diluarea mărcii ci, mai ales în privința imaginii, și un

însemnat prejudiciu moral.

Prin săvârșirea unor acte de contrafacere se

cauzează titularului unui drept de proprietate intelectuală un prejudiciu

moral, rămânând ca instanța să aprecieze, în raport de împrejurările concrete ale

cauzei, valoarea acestui prejudiciu. Cu alte cuvinte, existența unui prejudiciu

moral și obligația de reparare a acestuia sunt statuate de lege, iar titularul

prejudiciat nu mai are obligația de a aduce dovezi în acest sens.

În cazul răspunderii civile delictuale, proba

faptei ilicite este suficientă, urmând ca prejudiciul și raportul de

cauzalitate să fie prezumate, instanțele române deducând în mod frecvent

producerea prejudiciului moral din simpla existență a faptei ilicite de natură

să determine un asemenea prejudiciu, soluția fiind determinată de caracterul

subiectiv, intern al prejudiciului moral, proba sa directă fiind practic

imposibilă.

Mărcile recurentei reclamante sunt bine

cunoscute publicului ca urmare a calității produselor purtând această marcă,

dar și ca urmare a cheltuielilor extraordinare efectuate cu publicitatea

acestora.

După toate aceste eforturi, faptul că semne

identice/similare mărcilor recurentei sunt utilizate de intimatele pârâte,

profitându-se fără drept de munca depusă, creează recurentei ipso facto un

însemnat prejudiciu moral.

În ceea ce privește cuantificarea

prejudiciului moral, s-a susținut că nu există un algoritm matematic sau

anumite principii contabile în baza cărora să se calculeze prejudiciul moral.

Cuantumul acestui tip de prejudiciu se deduce în urma unei estimări judiciare

ce are la baza criterii legale, jurisprudențiale, dar și circumstanțele

specifice ale cazului.

În doctrină s-a statuat că stabilirea

cuantumului despăgubirilor pentru prejudicii aduse imaginii unei persoane

presupune o apreciere subiectivă din partea judecătorului, care, însă, trebuie

să aibă în vedere anumite criterii obiective rezultând din cazul concret dedus

judecății, gradul de lezare a valorilor sociale ocrotite, să aprecieze

intensitatea și gravitatea atingerii aduse acestora.

Sub aspect procedural, diferențele existente

între estimarea făcută de instanță și estimarea reclamantului nu conduc în mod

automat la respingerea în tot a daunelor morale pe motiv ca nu au fost

dovedite, atâta vreme cât nu există dispoziții legale care să stabilească modul

de cuantificare a acestora. Singura obligație a reclamantului, sub aspectul

probațiunii, constă în oferirea, ca bază de estimare a prejudiciului moral, a

cât mai multor criterii care să asigure caracterul rezonabil al estimării. Nu i

se poate cere acestuia să facă dovada cuantumului prejudiciului moral, o atare

soluție încălcând egalitatea armelor deoarece prejudiciul moral în sine este

greu, dacă nu imposibil, de probat și, mai greu, de cuantificat.

Instanța era obligată să pronunțe o soluție

în sensul admiterii daunelor morale, cuantificarea acestora având la bază o

estimare proprie în raport de circumstanțele probate în cauză și anume: gradul

ridicat de cunoaștere a mărcilor B., distinctivitatea acestor mărci, profilul

contrafăcătorilor, relațiile greșite ce s-au produs în mintea consumatorilor în

sensul existenței unei legături comerciale între B. Ltd și K., respectiv SC

E.L. SA, etc.

privește renumele mărcii B., susținând că este o situație de fapt nedisputată (art.

304 pct. 6 C. proc. civ.).

Instanța de apel nu era în măsură să pună în

discuție acest aspect care, pe de o parte, nu a fost un fapt disputat de părți,

iar pe de altă parte, a fost reținut în considerentele primei instanțe, fără să

fi făcut obiectul unei contestări în calea de atac.

În plus, considerentele din decizie pe acest

aspect sunt contradictorii și inconsistente: pe de o parte, instanța de apel a

apreciat că renumele nu a fost dovedit de reclamantă, însă, atunci când avea

nevoie de acest aspect pentru a-și motiva și susține decizia luată, instanța a

reținut ca fapt dovedit că marca B. este de lux, iar acest aspect este foarte

bine cunoscut consumatorilor, și nu doar consumatorilor de produse de lux, ci

și consumatorilor pârâtei K., încât aceștia nu pot fi victimele unei confuzii

directe, chiar atunci când există o dublă identitate (semne și produse) și

legea prezumă absolut riscul de confuzie.

În fața instanței de recurs, cu ocazia

dezbaterilor finale, consemnate în încheierea de ședință din data de 22

noiembrie 2014, recurenta - reclamantă, prin avocat, a învederat că nu înțelege

să mai susțină primul motiv de recurs, față de admiterea cererii de lămurire a

sentinței prin încheierea tribunalului din data de 22 octombrie 2014.

Examinând decizia recurată în raport de criticile

formulate și actele dosarului, Înalta Curte apreciază că recursul este fondat,

pentru următoarele considerente:

22 octombrie 2014, așadar după pronunțarea deciziei recurate și promovarea

recursului, tribunalul a lămurit dispozitivul sentinței civile nr. 143 din 23

ianuarie 2013, în sensul că dispozițiile adoptate prin sentință o vizează, în

egală măsură, și pe pârâta SC E.L.I. SA, astfel încât nu subzistă interesul

recurentei în susținerea criticilor referitoare la existența unor considerente

contradictorii în cuprinsul deciziei recurate, din perspectiva pârâtei SC E.L.

SA - de altfel, reclamanta a învederat, la ultimul termen de judecată în

recurs, că nu înțelege să le mai susțină -, criticile urmând a fi înlăturate ca

atare.

admisă în parte cererea completată și s-a dispus obligarea ambelor pârâte la

încetarea folosirii pe teritoriul României a unor semne identice sau similare

mărcilor reclamantei, respingându-se cererea de obligare a pârâtelor la plata

despăgubirilor.

Dispoziția de admitere a cererii în

contrafacere a intrat în puterea lucrului judecat, nefiind apelată de către

pârâte.

Din motivarea deciziei de apel, rezultă că

cererea în contrafacere ar fi fost admisă exclusiv pe temeiul prevederilor art.

36 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 84/1998, nu și pe temeiul lit. b) sau c ale

aceleiași norme, deoarece tribunalul a considerat că cerințele de aplicare ale

acestora nu sunt întrunite.

În același timp, instanța de apel a apreciat

că există risc de confuzie, incluzând și riscul de asociere, între mărcile

reclamantei și semnul utilizat de pârâte, date fiind gradul ridicat de

similaritate între semne și identitatea între produsele pârâtelor pe care s-a

aplicat semnul și cele pentru care sunt înregistrate mărcile reclamantei,

respectiv cărucioare pentru cumpărături din clasa 18 de produse.

Față de aceste din urmă considerente, care

evocă cerințele de aplicare a prevederilor art. 36 alin. (2) lit. b) (semne

identice sau similare, produse identice sau similare și existența riscului de

confuzie), Înalta Curte apreciază că instanța de apel a constatat că sunt

întrunite aceste cerințe pentru a se dispune încetarea actelor de contrafacere.

Schimbarea sentinței nu era necesară, atât

timp cât tribunalul a dispus încetarea actelor de contrafacere nu numai în

privința semnelor identice (care justifica incidența art. 36 alin. (2) lit. a),

dar și a semnelor similare. Confirmând utilizarea de către pârâte de semne

similare mărcilor reclamantei, precum și existența riscului de confuzie,

instanța de apel a constatat, de fapt, că dispoziția primei instanțe este

justificată și pe temeiul art. 36 alin. (1) lit. b), completând considerentele

din sentință pe acest aspect.

Din această perspectivă, recurenta nu are

interes în combaterea argumentării instanței de apel în ceea ce privește primul

capăt de cerere, care a fost admis întocmai cum a fost solicitat.

Admiterea cererii în contrafacere nu conduce,

prin ea însăși, la admiterea capătului de cerere privind prejudiciul material

și moral pretins cauzat prin fapta de încălcare a dreptului la marcă.

Cele două capete de cerere, chiar dacă decurg

din săvârșirea aceleiași fapte de încălcare, vizează două forme diferite de

reparație a prejudiciului pretins cauzat prin acea faptă ce au temeiuri

juridice distincte, astfel încât nu se poate prezuma, din îndeplinirea

cerințelor legale pentru admiterea cererii având ca obiect încetarea actelor

nelegale, că sunt întrunite condițiile și pentru acordarea de despăgubiri

materiale și morale.

Pe de altă parte, dispoziția instanței de

încetare a folosirii operei produce efecte pentru viitor, în timp ce

pretențiile bănești sunt formulate de la data la care pârâtele au început să

folosească semnul, pentru întreaga perioadă de folosire.

Este motivul pentru care instanța de apel a

procedat la examinarea acestor condiții, cu toate că primul capăt de cerere

fusese admis de către prima instanță, iar pârâtele nu au declarat apel.

Instanța de apel a constatat că, în cauză, nu

sunt îndeplinite în mod cumulativ condițiile pentru acordarea de despăgubiri

materiale și morale, deoarece nu s-a dovedit caracterul cert al prejudiciului

și nici cuantumul acestuia, față de prevederile art. 14 din O.U.G. nr. 100/2005.

Potrivit regulilor generale ce guvernează

răspunderea civilă delictuală, prejudiciul trebuie să fie cert, atât ca

existență, cât și ca posibilitate de evaluare, iar sarcina probării producerii

unui asemenea prejudiciu revine persoanei pretins prejudiciate.

Dispozițiile art. 14 din O.U.G. nr. 100/2005

privind asigurarea respectării drepturilor de proprietate intelectuală,

invocate de către reclamanta din cauză drept temei juridic al cererii în

pretenții, reglementează criteriile de cuantificare a prejudiciului suferit de

titularul mărcii prin activitatea de contrafacere, iar acestea constau nu numai

în raportarea la consecințele economice negative (ce trebuie probate ca atare),

ci și în fixarea unei sume forfetare, atunci când este dificil să se

stabilească valoarea prejudiciului suferit în realitate (conform

considerentului 26 din Directiva

nr. 2004/48/CE referitoare la respectarea

drepturilor de proprietate intelectuală, ce a fost transpusă prin O.U.G. nr. 100/2005).

Astfel,

din perspectiva distincției menționate

anterior, înseamnă că prejudiciul este cert ca existență prin săvârșirea

actelor de contrafacere (prin derogare de la

regulile generale privind răspunderea

civilă delictuală)

,

după cum, în mod corect, s-a susținut prin motivele de recurs, și poate fi

evaluat pe baza criteriilor legale.

Cu toate acestea, nu se poate conchide din

atare constatare că cererea în pretenții trebuie admisă în toate cazurile în

care s-a constatat încălcarea de către un terț a unui drept de proprietate

intelectuală, astfel cum se preconizează prin motivele de recurs, întrucât este

necesar ca titularul dreptului să indice criteriul de cuantificare a daunelor -

interese și să administreze probele relevante pentru calcularea acestora, chiar

și atunci când criteriul ales este cel al fixării unei sume forfetare, prevăzut

de art. 14 alin. (2) lit. b) ca alternativă la criteriile de la lit. a), (atât

timp cât, în acest caz, tot titularul are obligația să furnizeze elementele

menționate de legiuitor - r

edevențele potențial datorate etc.).

Acest aspect a fost reținut în mod corect de

către instanța de apel ca fiind determinant în formularea aprecierii privind

neîndeplinirea condiției prejudiciului (legalitatea aprecierii urmând a fi

analizată distinct la pct. 3 din prezentele considerente, în contextul sarcinii

probei în speță), motiv pentru care sunt nefondate susținerile recurentei în

sensul că acea condiție este întrunită prin simpla săvârșire a actelor de

contrafacere, atât timp cât, în principiu, cuantumul daunelor - interese

trebuie să poată fi stabilit în concret pe baza probelor administrate de către

titularul dreptului încălcat.

Împrejurarea că nu au fost analizate

celelalte condiții ale răspunderii civile delictuale în persoana celor două

pârâte nu este nelegală: condițiile răspunderii civile delictuale trebuie

întrunite în mod cumulativ, astfel încât neîndeplinirea uneia dintre ele

împiedică atragerea răspunderii. Drept urmare, din moment ce instanța de apel a

considerat că nu este întrunită condiția prejudiciului, în mod corect nu a mai

procedat la examinarea celorlalte condiții, respectiv vinovăția și legătura de

cauzalitate.

prejudiciului, instanța de apel a reținut că valoarea prejudiciului a fost

raportată de către reclamantă exclusiv la beneficiul injust realizat de către

pârâte.

Așadar, s-a reținut invocarea de către

reclamantă a dispozițiilor art. 14 alin. (2) lit. a) din O.U.G. nr. 100/2005

privind asigurarea respectării drepturilor de proprietate intelectuală, în

conformitate cu care „

La

stabilirea daunelor-interese instanța judecătorească va lua în considerare (…)

toate aspectele corespunzătoare, cum ar fi consecințele economice negative, în

special, pierderea câștigului suferită de partea vătămată, beneficiile

realizate în mod injust de către persoana care a încălcat un drept de

proprietate industrială protejat și, după caz, elemente, altele decât factorii

economici, cum ar fi prejudiciul moral cauzat titularului dreptului încălcat”.

Recurenta - reclamantă nu a criticat decizia

de apel în sensul neluării în considerare a criteriului prevăzut de art. 14 alin.

(2) lit. b), respectiv prin fixarea unei sume forfetare, atât timp cât nu a

fost posibilă evaluarea prejudiciului pe temeiul art. 14 alin. (2) lit. a).

Deși a menționat că, în principiu, cererea titularului de acordare a daunelor -

interese nu poate fi respinsă pe temeiul normei de la lit. a), câtă vreme este

întotdeauna posibilă cuantificarea pe temeiul normei de la lit. b), finalitatea

recursului nu este aceea a stabilirii despăgubirilor prin fixarea unei sume

forfetare, ci prin raportare la beneficiile injuste ale pârâtelor. Recurenta nu

a luat în calcul nici măcar în subsidiar acordarea de daune - interese, ca

urmare a modificării deciziei, în baza art. 14 alin. (2) lit. b) și, de altfel,

nu a furnizat vreun element relevant pentru un asemenea calcul.

În aceste condiții, urmează ca legalitatea

deciziei să fie examinată exclusiv din perspectiva criteriului beneficiilor

realizate în mod injust de către autorii faptelor de contrafacere, prevăzut de art.

14 alin. (2) lit. a)

din

O.U.G. nr. 100/2005

.

Enumerarea din art. 14 din O.U.G. nr. 100/2005

reflectă o alternativă între criteriul pierderii câștigului suferit de titular

(beneficiul nerealizat) și criteriul beneficiului injust al autorului

contrafacerii, aceste criterii neputându-se aplica în mod cumulativ.

Indicarea unuia sau a altuia dintre

criteriile legale de calcul al prejudiciului este la latitudinea exclusivă a

titularului mărcii, căruia îi revine, în principiu, sarcina probării producerii

vreuneia dintre consecințele economice negative.

Instanța de apel nu a infirmat dreptul

titularului mărcii de a opta pentru un anumit criteriu și nici viabilitatea

criteriului ales de către reclamanta din cauză, însă a apreciat că reclamanta

nu a dovedit producerea unui prejudiciu cert, respectiv numărul de cărucioare

pentru cumpărături purtând semne identice sau similare mărcilor reclamantei,

din totalul menționat în înscrisurile depuse la dosar ca fiind importat de

pârâta SC E.L. SA și achiziționat de către pârâta SC K.R. SRL.

Urmează a se cerceta dacă instanța de apel a

apreciat în mod corect că reclamantei îi revenea sarcina probei pe acest

aspect, în contextul criticilor din recurs și ținându-se cont de obiectul

probațiunii presupuse de împrejurările de fapt relevante în cauză.

Se reține că instanța de apel a reținut cu

certitudine că pârâta SC K.R. SRL a achiziționat de la pârâta SC E.L. SA

asemenea produse purtând semne identice sau similare mărcilor reclamantei, însă

a dovedit că, după momentul notificării de către reclamantă, a încetat

activitatea de comercializare, retrăgând de pe piață respectivele produse, care

au fost returnate furnizorului SC E.L.I. SA.

Aceste din urmă considerente le contrazic pe

cele anterioare, atât timp cât dovedirea retragerii de pe piață a produselor

purtând semne identice sau similare echivalează, în mod logic, cu probarea

numărului de produse contrafăcute din totalul achiziționat de K., dat de

numărul produselor retrase din comerț.

În plus, în acest caz, dacă nu s-ar mai putea

vorbi despre obținerea vreunui beneficiu de către pârâta SC K.R. SRL, din

moment ce acele produse nu au mai fost comercializate, ar fi fost justificată

cel puțin cererea de acordare de daune - interese formulată împotriva pârâtei SC

E.L.I. SA în raport de numărul produselor retrase, în condițiile în care

reclamanta a pretins că acea pârâta a săvârșit acte de contrafacere prin

importul de asemenea produse furnizate pârâtei K. (conform cererii

completatoare de la fila 142 dosar fond) și a calculat prejudiciul suferit prin

această faptă (prin precizarea depusă la termenul din 31 octombrie 2012 - file

365 - 367 dosar fond). Or, instanța de apel nu a analizat pretențiile cu acest

obiect și nu a dezvoltat considerente referitoare la cererea în pretenții față

de importatorul produselor contrafăcute.

În același timp, dacă pârâta SC K.R. SRL a

achiziționat în mod cert produse contrafăcute, iar dovada se regăsește în

înscrisurile de la dosar - din moment ce a fost posibilă existența faptei de

contrafacere -, în mod logic ar trebui ca probele pe baza cărora instanța a

apreciat identitatea sau similaritatea între semnele aplicate pe produsele

pârâtelor și mărcile reclamantei, să permită și stabilirea numărului produselor

contrafăcute, după caz, prin echivalarea lor cu numărul total al produselor

achiziționate sau prin scăderea lor din numărul total (rezultat din facturile

depuse la dosar și indicat de K. ca fiind 943 - fila 176 dosar fond).

Or, în acest caz, nu s-ar putea reproșa

titularului mărcii neîndeplinirea obligației de a proba această împrejurare,

astfel cum a procedat instanța de apel, urmând a se fi verificat dacă pârâtele

au obținut un beneficiu din activitatea de contrafacere.

În realitate, nu însuși numărul produselor

purtând semne identice sau similare este împrejurarea de fapt ce a împiedicat

instanța să verifice dacă a fost sau nu obținut vreun beneficiu, deoarece, după

cum s-a arătat, acesta putea fi, în contextul arătat anterior, asimilat cu

numărul produselor retrase de pe piață, cu atât mai mult cu cât reclamanta a

exclus din calculul propriu al daunelor - interese un număr de 47 produse,

indicate de către pârâta SC K.R. SRL ca fiind retrase din comerț (file 306 -

308 dosar fond).

Instanța de apel a făcut referire expresă la

înscrisurile de la dosar din care rezultă numărul total al produselor

achiziționate de către K. de la SC E.L.I. SA, respectiv facturile fiscale, din

cuprinsul cărora nu ar rezulta numărul produselor contrafăcute, motiv pentru

care a sancționat pe titularul mărcii prin respingerea cererii pentru

nedovedirea acestei împrejurări.

Or, examinând conținutul acelor înscrisuri

(file 179 - 201 dosar fond) în contextul obiectului probațiunii și a sarcinii

probei, se observă că, în toate cazurile, produsul este denumit generic „căruț

piață” și identificat prin același cod.

În acest caz, operează o prezumție simplă în

sensul că toate produsele sunt identice, din moment ce poartă același cod de

produs și, față de împrejurarea reținută de instanța de apel, ce nu poate fi

reanalizată (de altfel, nici nu a fost contestată), anume că pârâta a

achiziționat produse purtând semne identice sau similare cu mărcile

reclamantei, ar însemna ca toate cele 943 de cărucioare să fie considerate

contrafăcute.

Pârâta SC K.R. SRL a susținut (fila 176 dosar

fond) că articolul identificat prin codul unic se prezintă în mai multe modele

și culori, însă doar modelul portocaliu poate fi analizat dacă imită sau nu

marca B. Nu poate, însă, preciza ponderea modelului portocaliu din totalul

achizițiilor, întrucât în contabilitatea sa produsul era înregistrat sub un

singur cod, fără diferențierea culorii.

Dată fiind prezumția simplă enunțată

anterior, favorabilă reclamantei, revenea pârâtei sarcina dovedirii

susținerilor în sensul că același produs se prezenta în mai multe modele și

culori și că păstra același cod chiar în varianta mai multor modele, cu alte

cuvinte, nu era vorba despre produse diferite.

Pe de altă parte, în ipoteza dovedirii

acestor susțineri, ar fi trebuit stabilit dacă similaritatea între semne

reținută de instanța de apel, chiar ca având un grad ridicat, necontestată de

către pârâtă, subzistă doar pentru „modelul portocaliu”, astfel cum pretinde

pârâta, sau acoperă și varianta aceluiași model în alte culori decât cea

portocalie ori chiar alte modele, aprecieri ce ar fi impus o delimitare certă

de ipoteza identității semnelor, reținută cu putere de lucru judecat în cauză

chiar de către prima instanță, potrivit considerentelor deciziei de apel.

În aceste condiții, stabilirea numărului

produselor contrafăcute depindea de determinarea certă a împrejurărilor de fapt

pretinse de către pârâtă, astfel încât, în raport de acest obiect al

probațiunii, reținând, în mod greșit, culpa reclamantei prin neîndeplinirea

obligației de a-și proba pretențiile, instanța de apel nu a clarificat situația

de fapt din cauză.

Necesitatea acestei clarificări nu afectează

puterea de lucru judecat a constatărilor instanțelor de fond referitoare la

existența, după caz, a identității sau a similarității semnelor în conflict,

întrucât nu pune în discuție legalitatea dispozițiilor deja adoptate și

neatacate de către pârâte pe calea apelului, respectiv a recursului.

Dimpotrivă, lămurirea aspectelor arătate anterior trebuie să pornească de la

premisa tranșării cu putere de lucru judecat a existenței nu numai a

identității, ci și a similarității semnelor, pe care s-au fundamentat dispozițiile

instanțelor de fond.

Față de considerentele expuse, se constată că

situația de fapt nu este pe deplin lămurită, astfel încât nu este posibilă

exercitarea controlului de legalitate a deciziei, fiind incidente dispozițiile art.

314 C. proc. civ., pe temeiul cărora se impune admiterea recursului, casarea

deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe de

apel.

în România, criticile recurentei referitoare la pronunțarea instanței de apel

asupra unui aspect pretins reținut cu putere de lucru judecat de către prima

instanță, nefiind contestat în calea de atac, vor fi analizate din perspectiva

cazului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., întrucât vizează

depășirea limitelor devoluțiunii în apel, în raport de art. 295 C. proc. civ.,

și nu a celui descris de art. 304 pct. 6 C. proc. civ., invocat de către

recurentă, care are în vedere depășirea limitelor cererii de chemare în

judecată.

Se constată că susținerile cu acest obiect

sunt nefondate.

Este adevărat că prima instanță a reținut că

reclamanta este titulara unor mărci devenite notorii de-a lungul anilor, însă

nu a analizat notorietatea în contextul art. 36 alin. (2) lit. c) din Legea nr.

84/1998 ori al art. 14 din O.U.G. nr. 100/2005 și nu a dat nicio eficiență

acestei aprecieri în cadrul juridic al cererii de chemare în judecată.

O astfel de examinare în drept ar fi presupus

stabilirea renumelui mărcii pe teritoriul României, pe baza probelor

administrate de reclamantă, or, instanță nu a urmărit un asemenea obiectiv și

nu a dezvoltat nicio argumentare pe acest aspect, astfel încât aprecierea că

mărcile au dobândit notorietate în timp, cu atât mai mult cu cât nu a fost

măcar raportată la teritoriul României, nu are nicio relevanță în soluția

adoptată și nu reprezintă un aspect de fapt tranșat cu putere de lucru judecat,

după cum pretinde recurenta.

În același timp, nu se poate susține că acest

aspect nu trebuia analizat de către instanța de apel, deoarece interesa

motivele de apel referitoare la prejudiciul moral pretins a fi fost suferit de

reclamantă prin faptele pârâtelor de încălcare a drepturilor asupra mărcilor, a

cărui evaluare a fost raportată și la atingerea adusă renumelui mărcilor,

context în care a fost examinat prin decizia recurată.

Chiar dacă instanța de apel a cercetat și

cerințele de aplicare a dispozițiilor art. 36 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 84/1998,

cu toate că primul petit al cererii de chemare în judecată fusese deja admis pe

temeiul art. 36 alin. (2) lit. a) și b) (după cum s-a arătat la pct. 2 din

prezentele considerente), este suficient că a analizat renumele mărcilor B. în

cadrul celui de-al doilea capăt de cerere, în raport de motivele de apel pe

acest aspect, pentru a se conchide în sensul netemeiniciei criticilor

recurentei.

Se constată, totodată, că nu sunt fondate nici

susținerile întemeiate pe prevederile art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Examinând cerințele de aplicare a dispozițiilor

art. 36 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 84/1998, instanța de apel a constatat

că subzistă riscul de confuzie, incluzând și riscul de asociere, între mărcile

reclamantei și semnul utilizat de către pârâte, atât timp cât consumatorul

mediu, deși distinge produsele, ar putea crede că produsele au aceeași origine comercială

sau că există o legătură comercială între reclamantă și pârâtă.

Percepția publicului relevant a fost

determinată în raport de gradul de atenție pe care consumatorul real și potențial

îl acordă categoriei în care se încadrează produsele reclamantei, respectiv ale

pârâtelor. Astfel, produsele de lux, precum cele ale reclamantei, sunt

achiziționate după o evaluare atentă, în timp ce produsele de larg consum,

precum cele ale pârâtelor, necesită un grad scăzut de atenție din partea

consumatorului mediu.

Acest context a fost explicat în hotărârea

primei instanțe și preluat în decizia de apel (chiar dacă nu a fost reiterat), care

a ajuns la o concluzie diferită de cea a tribunalului în privința riscului de

confuzie.

Contrar susținerilor recurentei, instanța nu

a făcut o analiză a gradului de distinctivitate, intrinsecă sau dobândită prin

utilizare, a mărcilor reclamantei, în analiza globală a riscului de confuzie, referirea

la distingerea produselor vizând, după cum s-a arătat, gradul de atenție al

consumatorului mediu, și nu aptitudinea semnului de a distinge produsele

reclamante