ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3370/2014

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința nr. 143 din 23 februarie 2013 pronunțată de Tribunalul București, secția a III -a civilă, a fost admisă în parte cererea, așa cum a fost completată, formulată de reclamanta B. Ltd, în contradictoriu cu pârâta SC K.R. SRL, dispunându-se obligarea pârâtei să înceteze folosirea pe teritoriul României în activitatea comercială, pentru vânzare, oferte spre vânzare, export, import, distribuție sau publicitate a semnelor identice sau similare a mărcilor figurative ale reclamantei din 2000, din 1966 și din 2004. Au fost respinse ca neîntemeiate cererile reclamantei de obligare la plata daunelor cominatorii, la plata daunelor materiale si morale, precum și cererea privind publicarea hotărârii.

A fost respinsă cererea împotriva chematei în garanție ca neîntemeiată. În motivarea sentinței, s-a reținut că reclamanta este titularul unor mărci înregistrate, devenite notorii de-a lungul anilor: mărcile internaționale figurative din 25 aprilie 2000 și din 06 ianuarie 1986 și marca comunitară figurativă din 19 iulie 2004, reprezentând pătrate cu laturile formate din câte trei linii groase de culoare neagră, fiecare pătrat fiind împărțit de două linii subțiri, de culoare roșie, perpendiculare, în patru pătrate mai mici de culoare galben-portocaliu, precum și pătratele colorate în alb cu latura reprezentată de o linie groasă de culoare neagra și dreptunghiurile colorate în galben-portocaliu, formate ca urmare a intersectării celor trei linii groase de culoare neagră orizontale cu cele trei linii groase de culoare neagră verticale și reprezentate grafic.

Reclamanta susține că pârâta a încălcat drepturile sale exclusive cu privire la mărcile menționate, fiind aplicabile disp. art. 36 din Legea nr. 84/1998, întrucât pârâta SC K.R. SRL a comercializat cărucioare pentru cumpărături furnizate de pârâta SC E.L. SA, care poartă semne identice sau similare mărcilor sale înregistrate, descrise mai înainte, respectiv în anul 2010, când reclamanta a realizat fotografii în magazine K. și a somat pârâta să înceteze încălcarea drepturilor sale de proprietate industrială. Reclamanta a arătat că pârâta nu a negat comercializarea unor produse care poartă semne similare mărcilor B., dar a susținut că a încetat comercializarea acestor produse de îndată.

Reclamanta a susținut că există risc de confuzie în cauză, întrucât mărcile sale sunt înregistrate pentru clasa 18 în care sunt și genți de cumpărături și cărucioare, iar faptul că pârâtele folosesc mărcile reclamantei sugerează existența unor legături comerciale între aceste pârâte și reclamantă, concretizate sub forma unui contract de licență sau de altfel sau a unui acord privind folosirea mărcilor, fapt ce aduce prejudicii grave titularului mărcii, iar prețul produselor nu poate reprezenta un element în aprecierea riscului de confuzie. Tribunalul a constatat că susținerile reclamantei în ce privește încălcarea drepturilor la marcă sunt întemeiate, întrucât pârâta SC K.R. SRL a comercializat la un moment dat produse cărucioare pentru cumpărături care purtau semne identice mărcilor figurative B., iar pârâta SC E.L.

SA a furnizat aceste produse. Astfel, tribunalul a admis în parte cererea precizată împotriva pârâtelor menționate, pe care le-a obligat să înceteze folosirea în activitatea comercială sub orice formă, vânzare, export, import, publicitate a semnelor identice/similare mărcilor reclamantei. Tribunalul a respins cererea de acordare a daunelor cominatorii pentru neîndeplinirea acestor obligații, având în vedere că nu este întemeiată cererea reclamantei, daunele cominatorii putând fi acordate eventual în faza executării silite. S-a reținut ca pârâta SC K.R. SRL a fost de bună credință și a încetat comercializarea produselor cărucioare purtând semne identice mărcilor reclamantei, urmare notificării acesteia, returnând mărfurile în discuție către furnizor, cu aviz însoțitor și anexe referitoare la produsele respective.

Susținerile pârâtei privind riscul de confuzie în percepția publicului, incluzând riscul de asociere între semn și marcă sunt întemeiate, întrucât mărcile reclamantei sunt mărci de lux, adresându-se unui anumit segment de consumatori, cu putere de cumpărare ridicată, așa încât nu se poate concluziona că există legături între pârâtă și B., care nu comercializează produse la prețul de 12 euro, cum este căruciorul de cumpărături care a fost disponibil spre vânzare în magazinele K. (respectiv 55,22 lei). Produsele din clasa 18 menționată de reclamantă, care privește articole pentru bagaje, valize, genți, sacoșe, genți de mână etc. se comercializează la prețuri de sute de euro și orice consumator al acestor produse va ști că o marca de lux nu se regăsește într-un hipermarket cu politică de discount, precum K. Astfel, riscul de asociere este exclus în cauză, neputându-se reține că a fost afectată reputația mărcilor reclamantei.

Cu privire la despăgubirile solicitate de reclamantă de la pârâtele SC K.R. SRL și SC E.L. SA, s-a constatat că din totalul cărucioarelor comercializate de prima pârâtă și din totalul produselor importate de cea de-a doua pârâtă, doar o parte a fost reprezentată de produse cărucioare care prezentau semne identice/similare mărcilor reclamantei, dar fără a se putea preciza numărul acestora, așa încât calculul făcut de reclamantă, care a avut în vedere toate produsele de cărucioare de piață, fără distincție, nu poate fi luat în considerare de către tribunal și nu se poate reține ca un prejudiciu cert suma astfel rezultată, pentru nici una dintre pârâte. Așa fiind, având în vedere că elementele răspunderii civile delictuale civile nu sunt întrunite cumulativ, tribunalul a respins cererea reclamantei de obligare a pârâtelor la plata daunelor materiale, reținând că daunele morale nu pot fi oricum reținute față de conduita de bună credință a pârâtelor din cauză.

Față de soluția privind neacordarea despăgubirilor, tribunalul a respins ca neîntemeiată și nejustificată cererea de publicare a hotărârii în ziare naționale. Prin încheierea din ședința publică de la 22 octombrie 2014 pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, a fost admisă cererea reclamantei B. Ltd și s-a dispus lămurirea dispozitivului sentinței civile nr. 143 din 23 ianuarie 2013, în sensul că se dispune obligarea pârâtelor la încetarea folosirii pe teritoriul României a semnelor identice sau similare mărcilor reclamantei și se respinge cererea de obligare a pârâtelor la plata despăgubirilor și, totodată, se dispune obligarea pârâtei SC E.L.I. SRL la plata cheltuielilor de judecată.

Prin Decizia nr. 145 din 19 septembrie 2013 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă și asigurări sociale, a fost respins apelul formulat de reclamanta B. Ltd. Pentru a decide astfel, instanța de apel a respins criticile privind omisiunea primei instanțe de a se pronunța asupra cererii completatoare, respectiv de a pronunța o soluție în contradictoriu cu pârâta SC E.L.I. SA, precum și pe cele referitoare la neconcordanțele între considerente și dispozitiv, cât privește soluția pronunțată împotriva acestei pârâte, ca fiind inadmisibile în apel, față de prevederile art. 281 2 lit. a) C. proc. civ., astfel încât nu vor face obiectul analizei pe aceasta cale.

A fost respinsă ca nefondată și critica privind lipsa analizei elementelor răspunderii civile delictuale în privința pârâtei SC E.L. SA, reținându-se în acest sens că, în cuprinsul considerentelor, se fac referiri la încălcarea drepturilor de marcă ale reclamantei, raportat la ambele pârâte. În ceea ce privește fondul cauzei, s-a constatat că prima instanță a reținut încălcarea drepturilor exclusive la marcă, în sensul prevăzut de art. 36 alin (2) lit. a) din Legea nr. 84/1998 - invocat de reclamantă drept temei juridic al cererii de chemare în judecată, alături de art. 36 alin. (2) lit. b) și c) din același act normativ -, iar sub acest aspect soluția nu mai poate fi schimbată în apel, nefiind apelată de către pârâte, fiind aplicabil principiul de drept non reformatio in pejus.

S-a reținut, totodată, că pârâta SC K.R. SRL nu a negat comercializarea unor produse care poartă semne similare mărcilor protejate ale reclamantei, însă a dovedit cu înscrisurile administrate în cauză că, după momentul notificării de către reclamantă în vederea încetării comercializării acestor produse, s-a conformat și a încetat activitatea de comercializare, retrăgând totodată de pe piață respectivele produse, care au fost returnate furnizorului SC E.L.I. SA. Urmare a reținerii încălcării drepturilor exclusive ale reclamantei, prima instanță a admis capătul de cerere privind obligarea pârâtei să înceteze folosirea pe teritoriul României în activitatea comercială, pentru vânzare, oferte spre vânzare, export, import, distribuție sau publicitate a semnelor identice sau similare a mărcilor figurative aparținând reclamantei.

În baza dreptului exclusiv asupra mărcii, titularul acesteia poate recurge, conform dispozițiilor art. 37 din Legea nr. 84/1998,1a formularea unei cereri de despăgubiri, potrivit dreptului comun. Reclamanta în cauză și-a întemeiat cererea de despăgubiri atât pe dispozițiile art. 998 - 999 C. civ., cât și pe dispozițiile art. 14 din O.U.G. nr. 100/2005. Cât privește analiza elementelor răspunderii civile delictuale, instanța de apel a apreciat că, în mod corect, prima instanță a reținut că acestea nu sunt îndeplinite cumulativ, în ceea ce o privește pe pârâta SC K.R. SRL. Astfel, fapta ilicită a fost reținută de către prima instanță, aspect asupra căruia nu se mai poate reveni în apel.

Curtea a apreciat ca fiind fondate susținerile reclamantei privind întrunirea nu numai a similarității mărcilor cu semnele folosite în cauză, a similarității produselor cărora li se aplică marca, ci și a riscului de confuzie în rândul publicului, incluzând riscul de asociere între semn și marcă. În ce privește riscul de confuzie, incluzând și riscul de asociere, s-a reținut că acesta poate privi confuzia directă, respectiv riscul substituirii involuntare a produselor marcate de semnele aflate în conflict și al atribuirii aceleiași proveniențe produsului marcat de semnul folosit a marca produsele cu cel marcat de marca anterioară, sau confuzia indirectă, respectiv riscul considerării că între cei doi producători diferiți ar fi vreo legătura economică, juridică etc. Riscul de asociere implică în mod necesar posibilitatea pentru consumatorul mediu vizat ca, la momentul confruntării cu unul dintre semne, să îi amintească de celălalt.

Riscul de confuzie trebuie apreciat în mod global, ținând seama de toți factorii pertinenți în speță, aprecierea globală implicând o anumită interdependență între factorii luați în considerare, în special similaritatea semnelor și, respectiv, cea a produselor marcate. Astfel, gradul de similaritate între mărcile protejate și semnele în cauză este unul foarte ridicat, iar mărcile reclamantei sunt protejate pentru clasa 18 de bunuri/servicii, în care sunt incluse cărucioare pentru cumpărături.

Faptul că produsele purtând marca B. fac parte din clasa de lux este, într-adevăr, de natură să excludă un risc de confuzie directă asupra acestora, consumatorul mediu fiind apt să distingă produsele, însă, datorită gradului înalt al similarității mărcilor cu semnul aplicat, cât și al identității produselor, există riscul ca acesta să considere că produsele provin de la aceeași întreprindere sau că există o legătură economică între pârâtă și reclamantă, astfel cum s-a reținut mai sus.

În aceste condiții, instanța de apel a apreciat ca fiind nefondată și critica prin care se susține caracterul contradictoriu al hotărârii apelate, rezultat din faptul că tribunalul, deși a recunoscut încălcarea drepturilor reclamantei, a apreciat că nu este dovedit riscul de confuzie, câtă vreme primul capăt de cerere a fost admis raportat la dispozițiile art. 36 lit. a) din Lege, cererea fiind considerată ca nefondată pe temeiul art. 36 lit. b) și c). Curtea a apreciat, însă, că faptele pârâtei nu pot fi încadrate din punct de vedere juridic în dispozițiile art. 36 lit. c) din Lege, atât timp cât nu s-a dovedit că marca a dobândit un renume în România și nici faptul că folosirea fără drept a semnului este în detrimentul caracterului distinctiv al mărcii sau renumelui acesteia.

Astfel, deși a invocat un grad ridicat de cunoaștere a mărcii B. pe teritoriul României, probatoriile administrate de reclamantă nu dovedesc aceste susțineri. Nivelul vânzărilor sau publicitatea mărcii pe piața românească, necoroborate cu alte elemente de probatoriu, care să analizeze valoarea acestor date pe piața românească, sunt neconcludente. Sarcina probei gradului de cunoaștere a mărcii pe teritoriul României incumbă reclamantei, conform prevederilor art. 1169 C. civ., câtă vreme aceasta a invocat acest element în aprecierea încălcării dreptului exclusiv. Principiul procesual al rolului activ al instanței, consacrat de prevederile art. 129 alin (1), (4) și (5) C. proc. civ., este limitat de principiul disponibilității, ce operează și în privința administrării probatoriului, coroborat cu obligația procesuală de a dovedi pretențiile invocate.

Față de cele reținute privind nedovedirea în cauză a renumelui mărcii dobândit în România, Curtea a apreciat că în cauză nu s-au administrat suficiente probatorii din care să rezulte că folosirea fără drept a semnului ar fi în detrimentul renumelui mărcii. În cadrul analizei elementelor răspunderii civile delictuale, s-a constatat că prima instanță a reținut în mod corect că nu s-a dovedit caracterul cert al prejudiciului și nici cuantumul acestuia, față de prevederile art. 14 din O.U.G. nr. 100/2005, invocate de către reclamantă. Valoarea prejudiciului material a fost raportată de reclamantă exclusiv la beneficiile realizate de pârâtele care i-au încălcat dreptul de proprietate intelectuală asupra mărcilor B., fără a se administra probatorii care să reflecte anumite consecințe economice negative suportate de către reclamanta prin vânzarea acestor produse, cum ar fi diminuarea vânzărilor.

Cât privește beneficiul realizat în mod injust de către pârâta SC K.R. SRL sau de pârâta SC E.L. SA, instanța de apel a apreciat că nu s-a făcut dovada unui prejudiciu cert, în condițiile în care în înscrisurile depuse în cauză este menționat numărul total de cărucioare comercializate de către pârâta SC K.R. SRL, respectiv importate de către pârâta SC E.L. SA, fără a se preciza în mod distinct numărul de cărucioare purtând semne similare cu marca protejată. Întrucât nu s-a făcut dovada întrunirii cumulative a elementelor răspunderii civile delictuale, cererea reclamantei de obligare a pârâtelor la plata daunelor materiale și a daunelor morale a fost respinsă ca nefondată. Referitor la daunele morale, s-a reținut că reclamanta își raportează pretențiile nu doar la câștigul ilicit realizat de către pârâte, ci și la afectarea numelui, respectiv diluarea puterii de distinctivitate a mărcii, aspecte care nu au fost dovedite în cauză.

Împotriva deciziei menționate, a declarat recurs, în termen legal, reclamanta B. Ltd, criticând-o pentru nelegalitate în temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 6, 7 și 9 C. proc. civ. și susținând, în esență, următoarele: 1. Decizia recurată cuprinde motive contradictorii în privința analizării răspunderii civile a intimatei pârâte SC E.L. SA (art. 304 pct. 7 C. proc. civ.). Astfel, instanța de apel, deși a menționat că nu se poate pronunța asupra neconcordanței dintre considerente și dispozitiv și asupra omisiunii primei instanțe de a se pronunța asupra cererii completatoare referitor la cea de-a doua pârâtă, s-a pronunțat, totuși, asupra răspunderii civile delictuale cu privire la această a doua pârâtă, constatând că sentința este corectă.

Această motivare contradictorie a instanței de apel pune recurenta reclamantă într-o situație de incertitudine sub aspectul a ce se impune a fi criticat în hotărârea pronunțată de instanța de apel. 2. Decizia a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a dispozițiilor răspunderii civile delictuale, pe care nici măcar nu le-a analizat complet, omițând a analiza condiția vinovăției și a legăturii de cauzalitate (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.). Astfel, instanța de apel, pe de o parte, nu a analizat toate condițiile răspunderii civile delictuale, ci doar fapta ilicită și prejudiciul, iar, pe de altă parte, deși a considerat că aspectele privind fapta ilicită au intrat deja în puterea lucrului judecat, nefiind apelate de pârâte, totuși a făcut o analiză a faptei ilicite, însă nu prin prisma răspunderii civile delictuale, ci din punctul de vedere al faptei de contrafacere.

Instanța de apel a considerat necesară o reanalizare a faptei de contrafacere, considerând că prima instanță a admis acțiunea nu pe temeiul art. 36 lit. b) și c) din Legea nr. 84/1998, ci doar al art. 36 lit. a) din Lege. Această concluzie este greșită, atât timp cât, odată reținută identitatea semnelor cu mărcile reclamantei, dar și identitatea produselor, riscul de confuzie este prezumat, nefiind necesară dovedirea acestuia. Este, totodată, nelegală și aprecierea neîndeplinirii condiției prejudiciului, deoarece prin săvârșirea unor acte de contrafacere se cauzează un prejudiciu titularului unui drept de proprietate intelectuală.

Or, prin faptul că instanța de apel a apreciat astfel doar în considerarea reținerii faptei de contrafacere în temeiul art. 36 lit. a), dar nu și în temeiul b și c, în mod greșit nu a analizat deloc: modalitatea de calcul prezentată de recurenta reclamantă și realizată pe baza înscrisurilor depuse la dosar; gravitatea și consecințele faptei pârâtei SC K.R. SRL (aceasta fiind unul dintre marile hypermarketuri din țară, consumatorii acordând o mai mare credibilitate și atenție produselor care se vând prin rețelele de distribuție aparținând pârâtei, decât în oricare alte magazine de cartier); numărul mare de magazine deținute de pârâtă, dar și faptul ca fiind un comerciant, culpa acesteia și gradul de diligentă trebuie analizate cu rigoarea acordată unui profesionist; inexistența la dosar a vreunui înscris contabil din care să reiasă numărul total de produse purtând semne identice/similare mărcilor B., acest aspect fiind aflat în urma transmiterii de către A.N.V.

a situației importurilor realizate de pârâta SC E.L.I. SRL. Recurenta a mai precizat că își menține în totalitate apărările deja expuse în fond și apel cu privire la condiția vinovăției și a legăturii de cauzalitate, fără a le relua în prezentul recurs, atât timp cât nu au fost analizate de instanța de apel. 3. Decizia este nelegală în ceea ce privește respingerea despăgubirilor materiale și morale, fiind pronunțată cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 14 alin. (2) din O.U.G. nr. 100/2005 (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.). Cu privire la criteriile legale de estimare a prejudiciului, recurenta a arătat că motivarea instanței de apel de respingere a daunelor materiale este total greșită, pentru că nici Directiva nr. 2004/48/CE și O.U.G.

nr. 100/2005 (prin care a fost transpusă directiva), nici practica judiciară din România, nu condiționează acordarea ca despăgubiri a profitului injust realizat de pârâte de dovedirea unui efect economic negativ, direct și imediat cum ar fi o scădere a vânzărilor, ci consideră că acest beneficiu injust este o formă de exprimare a prejudiciului cauzat. Prejudiciul material are o existență de sine stătătoare și a fost determinat pe baza probelor constând în documentele contabile depuse la dosarul cauzei de către pârâta SC K.R. SRL și A.N.V., constând în beneficiile realizate în mod injust de către pârâte care au încălcat un drept de proprietate industrială protejat.

Cu privire la caracterul cert al prejudiciului și sarcina probei, recurenta a arătat că este greșită motivarea instanței, în sensul că prejudiciul nu este cert, câtă vreme în înscrisurile depuse la dosar este menționat numărul total de cărucioare comercializate/importate de către pârâte, fără a se preciza în mod distinct numărul de cărucioare purtând semne identice/similare cu marca protejată, pentru că recurenta reclamantă a dovedit caracterul contrafăcut al produselor comercializate de intimatele pârâte și mai mult, instanța a reținut acest aspect. Era în sarcina pârâtei de dovedit apărarea că nu toate produsele din acele operațiuni comerciale ar fi contrafăcute, aceasta trebuind să probeze cantitatea celor care, deși se aflau în același lot, nu erau din același tip.

Atât timp cât însăși pârâta SC K.R. SRL a menționat la termenul din 16 noiembrie 2011 că a achiziționat, potrivit facturilor fiscale atașate la dosar, un număr total de 934 de produse, din care au fost restituite doar 47, realizarea calculului prejudiciului în baza acestor documente este corectă, din moment ce: toate aceste produse au fost achiziționate de la SC E.L. SA; toate poartă același cod; nu există nicio probă clară că între aceste produse s-ar afla și unele ce nu aduc atingere drepturilor reclamantei. Recurenta reclamantă nu este ținută să facă o probatio diabolica, în sensul că toate produsele vândute sau achiziționate din acest tip aveau imprimată aceeași marcă, fiind suficient să se dovedească faptul că toate acele produse pentru care s-a probat încălcarea erau din acest tip.

Rămâne în sarcina intimatelor pârâte dovada că o parte din produsele contrafăcute nu purtau semnul similar mărcilor B., pentru a justifica reducerea răspunderii (din moment ce aceasta nu poate fi, oricum, înlăturată). În ceea ce privește principiile legale care guvernează estimarea prejudiciului, O.U.G. nr. 100/2005 prevede, pentru situația în care cuantumul prejudiciului este greu de stabilit, posibilitatea acordării unor daune stabilite prin fixarea unei sume forfetare, conform art. 14 alin. (2) lit. b), temei invocat chiar în acțiunea civilă. Așadar, în situația în care cuantumul prejudiciului nu poate fi stabilit cu exactitate (spre exemplu, când contrafăcătorul nu și-a ținut cum trebuie contabilitatea), instanța nu poate respinge cererea pentru acest motiv, ci va trebui să acorde o sumă forfetară.

Mai mult, prin neacordarea de despăgubiri recurentei reclamante, deși s-a reținut fapta de contrafacere în sarcina pârâtelor, instanța a ignorat cerința legală prevăzută de art. 3 alin. (2) din O.U.G. nr. 100/2005 conform căreia „măsurile trebuie să fie descurajatoare pentru contrafăcător”, în scopul lipsirii contrafăcătorului de toate resursele obținute în mod ilicit și care i-au permis să continue activitatea de contrafacere sau să le găsească o valoare de înlocuire în patrimoniul societății. În cauză, hotărârea instanței nu are un caracter descurajator față de pârâte, care, potrivit documentelor atașate la dosar în anul 2013, au fost iarăși surprinse comercializând același gen de produse, instanța de apel bonificându-i astfel pe autorii faptei ilicite cu păstrarea unui „beneficiu injust”.

Beneficiul contrafăcătorului constă tocmai în faptul că, prin veniturile câștigate ilicit în urma activității de contrafacere, a putut continua activitatea de contrafacere, fiind astfel încurajat în sensul că a aduce atingere unui drept de proprietate intelectuală aparținând unei societăți nu va avea nicio urmare, acestea nefiind obligate la plata unor despăgubiri. Cu privire la despăgubirile morale, recurenta a susținut că instanța de apel, în mod greșit, a considerat că pretențiile nu au fost dovedite. Prejudiciul moral are o dublă origine: pe de o parte, simplul fapt că un concurent folosește neautorizat mărcile creează reclamantei, ipso facto, un prejudiciu moral; pe de altă parte, folosirea mărcilor de către concurent este de natură să aducă atingere imaginii reclamantei, concurentul profitând astfel pe nedrept de renumele mărcii și a societății.

Acest act nu produce numai consecințe patrimoniale, evaluabile în bani, cu privire la diluarea mărcii ci, mai ales în privința imaginii, și un însemnat prejudiciu moral. Prin săvârșirea unor acte de contrafacere se cauzează titularului unui drept de proprietate intelectuală un prejudiciu moral, rămânând ca instanța să aprecieze, în raport de împrejurările concrete ale cauzei, valoarea acestui prejudiciu. Cu alte cuvinte, existența unui prejudiciu moral și obligația de reparare a acestuia sunt statuate de lege, iar titularul prejudiciat nu mai are obligația de a aduce dovezi în acest sens.

În cazul răspunderii civile delictuale, proba faptei ilicite este suficientă, urmând ca prejudiciul și raportul de cauzalitate să fie prezumate, instanțele române deducând în mod frecvent producerea prejudiciului moral din simpla existență a faptei ilicite de natură să determine un asemenea prejudiciu, soluția fiind determinată de caracterul subiectiv, intern al prejudiciului moral, proba sa directă fiind practic imposibilă. Mărcile recurentei reclamante sunt bine cunoscute publicului ca urmare a calității produselor purtând această marcă, dar și ca urmare a cheltuielilor extraordinare efectuate cu publicitatea acestora. După toate aceste eforturi, faptul că semne identice/similare mărcilor recurentei sunt utilizate de intimatele pârâte, profitându-se fără drept de munca depusă, creează recurentei ipso facto un însemnat prejudiciu moral.

În ceea ce privește cuantificarea prejudiciului moral, s-a susținut că nu există un algoritm matematic sau anumite principii contabile în baza cărora să se calculeze prejudiciul moral. Cuantumul acestui tip de prejudiciu se deduce în urma unei estimări judiciare ce are la baza criterii legale, jurisprudențiale, dar și circumstanțele specifice ale cazului. În doctrină s-a statuat că stabilirea cuantumului despăgubirilor pentru prejudicii aduse imaginii unei persoane presupune o apreciere subiectivă din partea judecătorului, care, însă, trebuie să aibă în vedere anumite criterii obiective rezultând din cazul concret dedus judecății, gradul de lezare a valorilor sociale ocrotite, să aprecieze intensitatea și gravitatea atingerii aduse acestora.

Sub aspect procedural, diferențele existente între estimarea făcută de instanță și estimarea reclamantului nu conduc în mod automat la respingerea în tot a daunelor morale pe motiv ca nu au fost dovedite, atâta vreme cât nu există dispoziții legale care să stabilească modul de cuantificare a acestora. Singura obligație a reclamantului, sub aspectul probațiunii, constă în oferirea, ca bază de estimare a prejudiciului moral, a cât mai multor criterii care să asigure caracterul rezonabil al estimării. Nu i se poate cere acestuia să facă dovada cuantumului prejudiciului moral, o atare soluție încălcând egalitatea armelor deoarece prejudiciul moral în sine este greu, dacă nu imposibil, de probat și, mai greu, de cuantificat.

Instanța era obligată să pronunțe o soluție în sensul admiterii daunelor morale, cuantificarea acestora având la bază o estimare proprie în raport de circumstanțele probate în cauză și anume: gradul ridicat de cunoaștere a mărcilor B., distinctivitatea acestor mărci, profilul contrafăcătorilor, relațiile greșite ce s-au produs în mintea consumatorilor în sensul existenței unei legături comerciale între B. Ltd și K., respectiv SC E.L. SA, etc. 4. Recurenta a criticat decizia și în ceea ce privește renumele mărcii B., susținând că este o situație de fapt nedisputată (art. 304 pct. 6 C. proc. civ.). Instanța de apel nu era în măsură să pună în discuție acest aspect care, pe de o parte, nu a fost un fapt disputat de părți, iar pe de altă parte, a fost reținut în considerentele primei instanțe, fără să fi făcut obiectul unei contestări în calea de atac.

În plus, considerentele din decizie pe acest aspect sunt contradictorii și inconsistente: pe de o parte, instanța de apel a apreciat că renumele nu a fost dovedit de reclamantă, însă, atunci când avea nevoie de acest aspect pentru a-și motiva și susține decizia luată, instanța a reținut ca fapt dovedit că marca B. este de lux, iar acest aspect este foarte bine cunoscut consumatorilor, și nu doar consumatorilor de produse de lux, ci și consumatorilor pârâtei K., încât aceștia nu pot fi victimele unei confuzii directe, chiar atunci când există o dublă identitate (semne și produse) și legea prezumă absolut riscul de confuzie.

În fața instanței de recurs, cu ocazia dezbaterilor finale, consemnate în încheierea de ședință din data de 22 noiembrie 2014, recurenta - reclamantă, prin avocat, a învederat că nu înțelege să mai susțină primul motiv de recurs, față de admiterea cererii de lămurire a sentinței prin încheierea tribunalului din data de 22 octombrie 2014. Examinând decizia recurată în raport de criticile formulate și actele dosarului, Înalta Curte apreciază că recursul este fondat, pentru următoarele considerente: 1. Prin încheierea din ședința publică de la 22 octombrie 2014, așadar după pronunțarea deciziei recurate și promovarea recursului, tribunalul a lămurit dispozitivul sentinței civile nr. 143 din 23 ianuarie 2013, în sensul că dispozițiile adoptate prin sentință o vizează, în egală măsură, și pe pârâta SC E.L.I.

SA, astfel încât nu subzistă interesul recurentei în susținerea criticilor referitoare la existența unor considerente contradictorii în cuprinsul deciziei recurate, din perspectiva pârâtei SC E.L. SA - de altfel, reclamanta a învederat, la ultimul termen de judecată în recurs, că nu înțelege să le mai susțină -, criticile urmând a fi înlăturate ca atare. 2. Prin hotărârea primei instanțe, a fost admisă în parte cererea completată și s-a dispus obligarea ambelor pârâte la încetarea folosirii pe teritoriul României a unor semne identice sau similare mărcilor reclamantei, respingându-se cererea de obligare a pârâtelor la plata despăgubirilor. Dispoziția de admitere a cererii în contrafacere a intrat în puterea lucrului judecat, nefiind apelată de către pârâte.

Din motivarea deciziei de apel, rezultă că cererea în contrafacere ar fi fost admisă exclusiv pe temeiul prevederilor art. 36 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 84/1998, nu și pe temeiul lit. b) sau c ale aceleiași norme, deoarece tribunalul a considerat că cerințele de aplicare ale acestora nu sunt întrunite. În același timp, instanța de apel a apreciat că există risc de confuzie, incluzând și riscul de asociere, între mărcile reclamantei și semnul utilizat de pârâte, date fiind gradul ridicat de similaritate între semne și identitatea între produsele pârâtelor pe care s-a aplicat semnul și cele pentru care sunt înregistrate mărcile reclamantei, respectiv cărucioare pentru cumpărături din clasa 18 de produse.

Față de aceste din urmă considerente, care evocă cerințele de aplicare a prevederilor art. 36 alin. (2) lit. b) (semne identice sau similare, produse identice sau similare și existența riscului de confuzie), Înalta Curte apreciază că instanța de apel a constatat că sunt întrunite aceste cerințe pentru a se dispune încetarea actelor de contrafacere. Schimbarea sentinței nu era necesară, atât timp cât tribunalul a dispus încetarea actelor de contrafacere nu numai în privința semnelor identice (care justifica incidența art. 36 alin. (2) lit. a), dar și a semnelor similare. Confirmând utilizarea de către pârâte de semne similare mărcilor reclamantei, precum și existența riscului de confuzie, instanța de apel a constatat, de fapt, că dispoziția primei instanțe este justificată și pe temeiul art. 36 alin. (1) lit. b), completând considerentele din sentință pe acest aspect.

Din această perspectivă, recurenta nu are interes în combaterea argumentării instanței de apel în ceea ce privește primul capăt de cerere, care a fost admis întocmai cum a fost solicitat. Admiterea cererii în contrafacere nu conduce, prin ea însăși, la admiterea capătului de cerere privind prejudiciul material și moral pretins cauzat prin fapta de încălcare a dreptului la marcă. Cele două capete de cerere, chiar dacă decurg din săvârșirea aceleiași fapte de încălcare, vizează două forme diferite de reparație a prejudiciului pretins cauzat prin acea faptă ce au temeiuri juridice distincte, astfel încât nu se poate prezuma, din îndeplinirea cerințelor legale pentru admiterea cererii având ca obiect încetarea actelor nelegale, că sunt întrunite condițiile și pentru acordarea de despăgubiri materiale și morale.

Pe de altă parte, dispoziția instanței de încetare a folosirii operei produce efecte pentru viitor, în timp ce pretențiile bănești sunt formulate de la data la care pârâtele au început să folosească semnul, pentru întreaga perioadă de folosire. Este motivul pentru care instanța de apel a procedat la examinarea acestor condiții, cu toate că primul capăt de cerere fusese admis de către prima instanță, iar pârâtele nu au declarat apel. Instanța de apel a constatat că, în cauză, nu sunt îndeplinite în mod cumulativ condițiile pentru acordarea de despăgubiri materiale și morale, deoarece nu s-a dovedit caracterul cert al prejudiciului și nici cuantumul acestuia, față de prevederile art. 14 din O.U.G.

nr. 100/2005. Potrivit regulilor generale ce guvernează răspunderea civilă delictuală, prejudiciul trebuie să fie cert, atât ca existență, cât și ca posibilitate de evaluare, iar sarcina probării producerii unui asemenea prejudiciu revine persoanei pretins prejudiciate. Dispozițiile art. 14 din O.U.G.

nr. 100/2005 privind asigurarea respectării drepturilor de proprietate intelectuală, invocate de către reclamanta din cauză drept temei juridic al cererii în pretenții, reglementează criteriile de cuantificare a prejudiciului suferit de titularul mărcii prin activitatea de contrafacere, iar acestea constau nu numai în raportarea la consecințele economice negative (ce trebuie probate ca atare), ci și în fixarea unei sume forfetare, atunci când este dificil să se stabilească valoarea prejudiciului suferit în realitate (conform considerentului 26 din Directiva nr. 2004/48/CE referitoare la respectarea drepturilor de proprietate intelectuală, ce a fost transpusă prin O.U.G. nr. 100/2005).

Astfel, din perspectiva distincției menționate anterior, înseamnă că prejudiciul este cert ca existență prin săvârșirea actelor de contrafacere (prin derogare de la regulile generale privind răspunderea civilă delictuală) , după cum, în mod corect, s-a susținut prin motivele de recurs, și poate fi evaluat pe baza criteriilor legale.

Cu toate acestea, nu se poate conchide din atare constatare că cererea în pretenții trebuie admisă în toate cazurile în care s-a constatat încălcarea de către un terț a unui drept de proprietate intelectuală, astfel cum se preconizează prin motivele de recurs, întrucât este necesar ca titularul dreptului să indice criteriul de cuantificare a daunelor - interese și să administreze probele relevante pentru calcularea acestora, chiar și atunci când criteriul ales este cel al fixării unei sume forfetare, prevăzut de art. 14 alin. (2) lit. b) ca alternativă la criteriile de la lit. a), (atât timp cât, în acest caz, tot titularul are obligația să furnizeze elementele menționate de legiuitor - r edevențele potențial datorate etc.).

Acest aspect a fost reținut în mod corect de către instanța de apel ca fiind determinant în formularea aprecierii privind neîndeplinirea condiției prejudiciului (legalitatea aprecierii urmând a fi analizată distinct la pct. 3 din prezentele considerente, în contextul sarcinii probei în speță), motiv pentru care sunt nefondate susținerile recurentei în sensul că acea condiție este întrunită prin simpla săvârșire a actelor de contrafacere, atât timp cât, în principiu, cuantumul daunelor - interese trebuie să poată fi stabilit în concret pe baza probelor administrate de către titularul dreptului încălcat. Împrejurarea că nu au fost analizate celelalte condiții ale răspunderii civile delictuale în persoana celor două pârâte nu este nelegală: condițiile răspunderii civile delictuale trebuie întrunite în mod cumulativ, astfel încât neîndeplinirea uneia dintre ele împiedică atragerea răspunderii.

Drept urmare, din moment ce instanța de apel a considerat că nu este întrunită condiția prejudiciului, în mod corect nu a mai procedat la examinarea celorlalte condiții, respectiv vinovăția și legătura de cauzalitate. 3. În ceea ce privește condiția prejudiciului, instanța de apel a reținut că valoarea prejudiciului a fost raportată de către reclamantă exclusiv la beneficiul injust realizat de către pârâte. Așadar, s-a reținut invocarea de către reclamantă a dispozițiilor art. 14 alin. (2) lit. a) din O.U.G.

nr. 100/2005 privind asigurarea respectării drepturilor de proprietate intelectuală, în conformitate cu care „ La stabilirea daunelor-interese instanța judecătorească va lua în considerare (…) toate aspectele corespunzătoare, cum ar fi consecințele economice negative, în special, pierderea câștigului suferită de partea vătămată, beneficiile realizate în mod injust de către persoana care a încălcat un drept de proprietate industrială protejat și, după caz, elemente, altele decât factorii economici, cum ar fi prejudiciul moral cauzat titularului dreptului încălcat”.

Recurenta - reclamantă nu a criticat decizia de apel în sensul neluării în considerare a criteriului prevăzut de art. 14 alin. (2) lit. b), respectiv prin fixarea unei sume forfetare, atât timp cât nu a fost posibilă evaluarea prejudiciului pe temeiul art. 14 alin. (2) lit. a). Deși a menționat că, în principiu, cererea titularului de acordare a daunelor - interese nu poate fi respinsă pe temeiul normei de la lit. a), câtă vreme este întotdeauna posibilă cuantificarea pe temeiul normei de la lit. b), finalitatea recursului nu este aceea a stabilirii despăgubirilor prin fixarea unei sume forfetare, ci prin raportare la beneficiile injuste ale pârâtelor. Recurenta nu a luat în calcul nici măcar în subsidiar acordarea de daune - interese, ca urmare a modificării deciziei, în baza art. 14 alin. (2) lit. b) și, de altfel, nu a furnizat vreun element relevant pentru un asemenea calcul.

În aceste condiții, urmează ca legalitatea deciziei să fie examinată exclusiv din perspectiva criteriului beneficiilor realizate în mod injust de către autorii faptelor de contrafacere, prevăzut de art. 14 alin. (2) lit. a) din O.U.G. nr. 100/2005 . Enumerarea din art. 14 din O.U.G. nr. 100/2005 reflectă o alternativă între criteriul pierderii câștigului suferit de titular (beneficiul nerealizat) și criteriul beneficiului injust al autorului contrafacerii, aceste criterii neputându-se aplica în mod cumulativ. Indicarea unuia sau a altuia dintre criteriile legale de calcul al prejudiciului este la latitudinea exclusivă a titularului mărcii, căruia îi revine, în principiu, sarcina probării producerii vreuneia dintre consecințele economice negative.

Instanța de apel nu a infirmat dreptul titularului mărcii de a opta pentru un anumit criteriu și nici viabilitatea criteriului ales de către reclamanta din cauză, însă a apreciat că reclamanta nu a dovedit producerea unui prejudiciu cert, respectiv numărul de cărucioare pentru cumpărături purtând semne identice sau similare mărcilor reclamantei, din totalul menționat în înscrisurile depuse la dosar ca fiind importat de pârâta SC E.L. SA și achiziționat de către pârâta SC K.R. SRL. Urmează a se cerceta dacă instanța de apel a apreciat în mod corect că reclamantei îi revenea sarcina probei pe acest aspect, în contextul criticilor din recurs și ținându-se cont de obiectul probațiunii presupuse de împrejurările de fapt relevante în cauză.

Se reține că instanța de apel a reținut cu certitudine că pârâta SC K.R. SRL a achiziționat de la pârâta SC E.L. SA asemenea produse purtând semne identice sau similare mărcilor reclamantei, însă a dovedit că, după momentul notificării de către reclamantă, a încetat activitatea de comercializare, retrăgând de pe piață respectivele produse, care au fost returnate furnizorului SC E.L.I. SA. Aceste din urmă considerente le contrazic pe cele anterioare, atât timp cât dovedirea retragerii de pe piață a produselor purtând semne identice sau similare echivalează, în mod logic, cu probarea numărului de produse contrafăcute din totalul achiziționat de K., dat de numărul produselor retrase din comerț.

În plus, în acest caz, dacă nu s-ar mai putea vorbi despre obținerea vreunui beneficiu de către pârâta SC K.R. SRL, din moment ce acele produse nu au mai fost comercializate, ar fi fost justificată cel puțin cererea de acordare de daune - interese formulată împotriva pârâtei SC E.L.I. SA în raport de numărul produselor retrase, în condițiile în care reclamanta a pretins că acea pârâta a săvârșit acte de contrafacere prin importul de asemenea produse furnizate pârâtei K. (conform cererii completatoare de la fila 142 dosar fond) și a calculat prejudiciul suferit prin această faptă (prin precizarea depusă la termenul din 31 octombrie 2012 - file 365 - 367 dosar fond). Or, instanța de apel nu a analizat pretențiile cu acest obiect și nu a dezvoltat considerente referitoare la cererea în pretenții față de importatorul produselor contrafăcute.

În același timp, dacă pârâta SC K.R. SRL a achiziționat în mod cert produse contrafăcute, iar dovada se regăsește în înscrisurile de la dosar - din moment ce a fost posibilă existența faptei de contrafacere -, în mod logic ar trebui ca probele pe baza cărora instanța a apreciat identitatea sau similaritatea între semnele aplicate pe produsele pârâtelor și mărcile reclamantei, să permită și stabilirea numărului produselor contrafăcute, după caz, prin echivalarea lor cu numărul total al produselor achiziționate sau prin scăderea lor din numărul total (rezultat din facturile depuse la dosar și indicat de K. ca fiind 943 - fila 176 dosar fond). Or, în acest caz, nu s-ar putea reproșa titularului mărcii neîndeplinirea obligației de a proba această împrejurare, astfel cum a procedat instanța de apel, urmând a se fi verificat dacă pârâtele au obținut un beneficiu din activitatea de contrafacere.

În realitate, nu însuși numărul produselor purtând semne identice sau similare este împrejurarea de fapt ce a împiedicat instanța să verifice dacă a fost sau nu obținut vreun beneficiu, deoarece, după cum s-a arătat, acesta putea fi, în contextul arătat anterior, asimilat cu numărul produselor retrase de pe piață, cu atât mai mult cu cât reclamanta a exclus din calculul propriu al daunelor - interese un număr de 47 produse, indicate de către pârâta SC K.R. SRL ca fiind retrase din comerț (file 306 - 308 dosar fond). Instanța de apel a făcut referire expresă la înscrisurile de la dosar din care rezultă numărul total al produselor achiziționate de către K. de la SC E.L.I. SA, respectiv facturile fiscale, din cuprinsul cărora nu ar rezulta numărul produselor contrafăcute, motiv pentru care a sancționat pe titularul mărcii prin respingerea cererii pentru nedovedirea acestei împrejurări.

Or, examinând conținutul acelor înscrisuri (file 179 - 201 dosar fond) în contextul obiectului probațiunii și a sarcinii probei, se observă că, în toate cazurile, produsul este denumit generic „căruț piață” și identificat prin același cod. În acest caz, operează o prezumție simplă în sensul că toate produsele sunt identice, din moment ce poartă același cod de produs și, față de împrejurarea reținută de instanța de apel, ce nu poate fi reanalizată (de altfel, nici nu a fost contestată), anume că pârâta a achiziționat produse purtând semne identice sau similare cu mărcile reclamantei, ar însemna ca toate cele 943 de cărucioare să fie considerate contrafăcute. Pârâta SC K.R.

SRL a susținut (fila 176 dosar fond) că articolul identificat prin codul unic se prezintă în mai multe modele și culori, însă doar modelul portocaliu poate fi analizat dacă imită sau nu marca B. Nu poate, însă, preciza ponderea modelului portocaliu din totalul achizițiilor, întrucât în contabilitatea sa produsul era înregistrat sub un singur cod, fără diferențierea culorii. Dată fiind prezumția simplă enunțată anterior, favorabilă reclamantei, revenea pârâtei sarcina dovedirii susținerilor în sensul că același produs se prezenta în mai multe modele și culori și că păstra același cod chiar în varianta mai multor modele, cu alte cuvinte, nu era vorba despre produse diferite.

Pe de altă parte, în ipoteza dovedirii acestor susțineri, ar fi trebuit stabilit dacă similaritatea între semne reținută de instanța de apel, chiar ca având un grad ridicat, necontestată de către pârâtă, subzistă doar pentru „modelul portocaliu”, astfel cum pretinde pârâta, sau acoperă și varianta aceluiași model în alte culori decât cea portocalie ori chiar alte modele, aprecieri ce ar fi impus o delimitare certă de ipoteza identității semnelor, reținută cu putere de lucru judecat în cauză chiar de către prima instanță, potrivit considerentelor deciziei de apel. În aceste condiții, stabilirea numărului produselor contrafăcute depindea de determinarea certă a împrejurărilor de fapt pretinse de către pârâtă, astfel încât, în raport de acest obiect al probațiunii, reținând, în mod greșit, culpa reclamantei prin neîndeplinirea obligației de a-și proba pretențiile, instanța de apel nu a clarificat situația de fapt din cauză.

Necesitatea acestei clarificări nu afectează puterea de lucru judecat a constatărilor instanțelor de fond referitoare la existența, după caz, a identității sau a similarității semnelor în conflict, întrucât nu pune în discuție legalitatea dispozițiilor deja adoptate și neatacate de către pârâte pe calea apelului, respectiv a recursului. Dimpotrivă, lămurirea aspectelor arătate anterior trebuie să pornească de la premisa tranșării cu putere de lucru judecat a existenței nu numai a identității, ci și a similarității semnelor, pe care s-au fundamentat dispozițiile instanțelor de fond. Față de considerentele expuse, se constată că situația de fapt nu este pe deplin lămurită, astfel încât nu este posibilă exercitarea controlului de legalitate a deciziei, fiind incidente dispozițiile art. 314 C. proc.

civ., pe temeiul cărora se impune admiterea recursului, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe de apel. 4. În ceea ce privește renumele mărcilor B. în România, criticile recurentei referitoare la pronunțarea instanței de apel asupra unui aspect pretins reținut cu putere de lucru judecat de către prima instanță, nefiind contestat în calea de atac, vor fi analizate din perspectiva cazului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., întrucât vizează depășirea limitelor devoluțiunii în apel, în raport de art. 295 C. proc. civ., și nu a celui descris de art. 304 pct. 6 C. proc. civ., invocat de către recurentă, care are în vedere depășirea limitelor cererii de chemare în judecată.

Se constată că susținerile cu acest obiect sunt nefondate. Este adevărat că prima instanță a reținut că reclamanta este titulara unor mărci devenite notorii de-a lungul anilor, însă nu a analizat notorietatea în contextul art. 36 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 84/1998 ori al art. 14 din O.U.G. nr. 100/2005 și nu a dat nicio eficiență acestei aprecieri în cadrul juridic al cererii de chemare în judecată. O astfel de examinare în drept ar fi presupus stabilirea renumelui mărcii pe teritoriul României, pe baza probelor administrate de reclamantă, or, instanță nu a urmărit un asemenea obiectiv și nu a dezvoltat nicio argumentare pe acest aspect, astfel încât aprecierea că mărcile au dobândit notorietate în timp, cu atât mai mult cu cât nu a fost măcar raportată la teritoriul României, nu are nicio relevanță în soluția adoptată și nu reprezintă un aspect de fapt tranșat cu putere de lucru judecat, după cum pretinde recurenta.

În același timp, nu se poate susține că acest aspect nu trebuia analizat de către instanța de apel, deoarece interesa motivele de apel referitoare la prejudiciul moral pretins a fi fost suferit de reclamantă prin faptele pârâtelor de încălcare a drepturilor asupra mărcilor, a cărui evaluare a fost raportată și la atingerea adusă renumelui mărcilor, context în care a fost examinat prin decizia recurată. Chiar dacă instanța de apel a cercetat și cerințele de aplicare a dispozițiilor art. 36 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 84/1998, cu toate că primul petit al cererii de chemare în judecată fusese deja admis pe temeiul art. 36 alin. (2) lit. a) și b) (după cum s-a arătat la pct. 2 din prezentele considerente), este suficient că a analizat renumele mărcilor B. în cadrul celui de-al doilea capăt de cerere, în raport de motivele de apel pe acest aspect, pentru a se conchide în sensul netemeiniciei criticilor recurentei.

Se constată, totodată, că nu sunt fondate nici susținerile întemeiate pe prevederile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. Examinând cerințele de aplicare a dispozițiilor art. 36 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 84/1998, instanța de apel a constatat că subzistă riscul de confuzie, incluzând și riscul de asociere, între mărcile reclamantei și semnul utilizat de către pârâte, atât timp cât consumatorul mediu, deși distinge produsele, ar putea crede că produsele au aceeași origine comercială sau că există o legătură comercială între reclamantă și pârâtă. Percepția publicului relevant a fost determinată în raport de gradul de atenție pe care consumatorul real și potențial îl acordă categoriei în care se încadrează produsele reclamantei, respectiv ale pârâtelor.

Astfel, produsele de lux, precum cele ale reclamantei, sunt achiziționate după o evaluare atentă, în timp ce produsele de larg consum, precum cele ale pârâtelor, necesită un grad scăzut de atenție din partea consumatorului mediu. Acest context a fost explicat în hotărârea primei instanțe și preluat în decizia de apel (chiar dacă nu a fost reiterat), care a ajuns la o concluzie diferită de cea a tribunalului în privința riscului de confuzie. Contrar susținerilor recurentei, instanța nu a făcut o analiză a gradului de distinctivitate, intrinsecă sau dobândită prin utilizare, a mărcilor reclamantei, în analiza globală a riscului de confuzie, referirea la distingerea produselor vizând, după cum s-a arătat, gradul de atenție al consumatorului mediu, și nu aptitudinea semnului de a distinge produsele reclamante