ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2012/2016

Decizia nr. 2012/2016

Prin cererea înregistrată la data de 18 februarie 2011, pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta SC B., ca prin hotărârea ce se va pronunța de către instanță, să fie dispuse următoarele măsuri:

3

C. proc. civ.

În motivarea cererii, reclamanta a arătat, în esență, că pârâta a comercializat anumite produse, și anume cărucioare pentru cumpărături, purtând semne identice sau similare cu mărcile internaționale figurative nr. 732879 din 25 aprilie 2000 și nr. 499422 din 06 ianuarie 1986 și cu marca comunitară figurativă nr. 003940442 din 19 iulie 2004, fără acordul societății reclamante, fapt care aduce atingere drepturilor sale de proprietate exclusivă asupra mărcilor înregistrate la nivel internațional, protejate și pe teritoriul României, pentru clasa de produse 18, fiind aplicabile disp. art. 36 lit. a), b și c din legea mărcilor și indicațiilor geografice și fiind îndeplinite elementele răspunderii civile delictuale.

În drept, cererea de chemare în judecată a fost întemeiată pe dispozițiile art. 998 - 999 C. civ., art. 36 lit. a), b, c din Legea nr. 84/1998, art. 14 din O.U.G. nr. 100/2005.

Pârâta SC B. SCS a formulat cerere de chemare în garanție a societății SC C. SRL, solicitând ca aceasta să fie introdusă în cauză pentru a răspunde în locul său în situația în care cererea de chemare în judecată formulată de reclamantă ar fi admisă ca întemeiată.

Pârâta SC B. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea acțiunii ca nefondate.

Reclamanta a formulat cerere precizatoare, prin care a solicitat introducerea în cauză a chematei în garanție SC C., în calitate de pârâtă.

Prin Sentința civilă nr. 143 din 23 ianuarie 2013 Tribunalul București, secția a III-a civilă, a admis în parte cererea, așa cum a fost completată, formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta SC B., a dispus obligarea pârâtei să înceteze folosirea pe teritoriul României în activitatea comercială, pentru vânzare, oferte spre vânzare, export, import, distribuție sau publicitate a semnelor identice sau similare a mărcilor figurative ale reclamantei M nr. 732879/2000, nr. 449422/9866 și MC nr. 003940442/2004; a respins ca neîntemeiate cererile reclamantei de obligare la plata daunelor cominatorii, la plata daunelor materiale și morale, precum și cererea privind publicarea hotărârii; a respins cererea împotriva chematei în garanție ca neîntemeiată, a dispus obligarea pârâtei la plata sumei de 3930 lei către reclamantă cheltuieli de judecată.

Prin încheierea din data de 22 octombrie 2014 Tribunalul București, secția a III-a civilă, a admis cererea reclamantei A. și a dispus lămurirea dispozitivului Sentinței civile nr. 143 din 23 ianuarie 2013, în sensul că s-a dispus obligarea pârâtelor la încetarea folosirii pe teritoriul României a semnelor identice sau similare mărcilor reclamantei și se respinge cererea de obligare a pârâtelor la plata despăgubirilor și, totodată, s-a dispus obligarea pârâtei SC C. SRL la plata cheltuielilor de judecată.

Împotriva Sentinței civile nr. 143/2013 a declarat apel reclamanta A.

Prin Decizia nr. 145 din 19 septembrie 2013 Curtea de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă și asigurări sociale, a respins apelul formulat de reclamanta A., ca nefondat.

Prin Decizia nr. 3370 din 28 noiembrie 2014 Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I-a civilă, a admis recursul declarat de reclamanta A. împotriva Deciziei nr. 145A din 19 septembrie 2013 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă și asigurări sociale; a casat decizia recurată și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță de apel.

Pentru a pronunța această decizie, Înalta Curte a reținut următoarele:

Instanța de apel a constatat că, în cauză, nu sunt îndeplinite în mod cumulativ condițiile pentru acordarea de despăgubiri materiale și morale, deoarece nu s-a dovedit caracterul cert al prejudiciului și nici cuantumul acestuia, față de prevederile art. 14 din O.U.G. nr. 100/2005.

Potrivit regulilor generale ce guvernează răspunderea civilă delictuală, prejudiciul trebuie să fie cert, atât ca existență, cât și ca posibilitate de evaluare, iar sarcina probării producerii unui asemenea prejudiciu revine persoanei pretins prejudiciate.

Astfel, din perspectiva distincției menționate anterior, înseamnă că prejudiciul este cert ca existență prin săvârșirea actelor de contrafacere (prin derogare de la regulile generale privind răspunderea civilă delictuală), după cum, în mod corect, s-a susținut prin motivele de recurs, și poate fi evaluat pe baza criteriilor legale.

În ceea ce privește condiția prejudiciului, instanța de apel a reținut că valoarea prejudiciului a fost raportată de către reclamantă exclusiv la beneficiul injust realizat de către pârâte.

Așadar, s-a reținut invocarea de către reclamantă a dispozițiilor art. 14 alin. (2) lit. a) din O.U.G. nr. 100/2005 privind asigurarea respectării drepturilor de proprietate intelectuală.

Recurenta-reclamantă nu a criticat decizia de apel în sensul neluării în considerare a criteriului prevăzut de art. 14 alin. (2) lit. b), respectiv prin fixarea unei sume forfetare, atât timp cât nu a fost posibilă evaluarea prejudiciului pe temeiul art. 14 alin. (2) lit. a).

Recurenta nu a luat în calcul nici măcar în subsidiar acordarea de daune-interese, ca urmare a modificării deciziei, în baza art. 14 alin. (2) lit. b) și, de altfel, nu a furnizat vreun element relevant pentru un asemenea calcul.

În aceste condiții, Înalta Curte a examinat legalitatea deciziei exclusiv din perspectiva criteriului beneficiilor realizate în mod injust de către autorii faptelor de contrafacere, prevăzut de art. 14 alin. (2) lit. a) din O.U.G. nr. 100/2005.

Instanța de apel nu a infirmat dreptul titularului mărcii de a opta pentru un anumit criteriu și nici viabilitatea criteriului ales de către reclamanta din cauză, însă a apreciat că reclamanta nu a dovedit producerea unui prejudiciu cert, respectiv numărul de cărucioare pentru cumpărături purtând semne identice sau similare mărcilor reclamantei, din totalul menționat în înscrisurile depuse la dosar ca fiind importat de pârâta C. și achiziționat de către pârâta B.

Urmează a se cerceta dacă instanța de apel a apreciat în mod corect că reclamantei îi revenea sarcina probei pe acest aspect, în contextul criticilor din recurs și ținându-se cont de obiectul probațiunii presupuse de împrejurările de fapt relevante în cauză.

Se reține că instanța de apel a reținut cu certitudine că pârâta B. a achiziționat de la pârâta C. asemenea produse purtând semne identice sau similare mărcilor reclamantei, însă a dovedit că, după momentul notificării de către reclamantă, a încetat activitatea de comercializare, retrăgând de pe piață respectivele produse, care au fost returnate furnizorului SC C.

Dacă pârâta B. a achiziționat în mod cert produse contrafăcute, iar dovada se regăsește în înscrisurile de la dosar - din moment ce a fost posibilă existența faptei de contrafacere -, în mod logic ar trebui ca probele pe baza cărora instanța a apreciat identitatea sau similaritatea între semnele aplicate pe produsele pârâtelor și mărcile reclamantei, să permită și stabilirea numărului produselor contrafăcute, după caz, prin echivalarea lor cu numărul total al produselor achiziționate sau prin scăderea lor din numărul total (rezultat din facturile depuse la dosar și indicat de B.).

Or, în acest caz, nu s-ar putea reproșa titularului mărcii neîndeplinirea obligației de a proba această împrejurare, astfel cum a procedat instanța de apel, urmând a se fi verificat dacă pârâtele au obținut un beneficiu din activitatea de contrafacere.

În realitate, nu însuși numărul produselor purtând semne identice sau similare este împrejurarea de fapt ce a împiedicat instanța să verifice dacă a fost sau nu obținut vreun beneficiu, deoarece, după cum s-a arătat, acesta putea fi, în contextul arătat anterior, asimilat cu numărul produselor retrase de pe piață, cu atât mai mult cu cât reclamanta a exclus din calculul propriu al daunelor-interese un număr de 47 produse, indicate de către pârâta B. ca fiind retrase din comerț.

Instanța de apel a făcut referire expresă la înscrisurile de la dosar din care rezultă numărul total al produselor achiziționate de către B. de la SC C., respectiv facturile fiscale, din cuprinsul cărora nu ar rezulta numărul produselor contrafăcute, motiv pentru care a sancționat pe titularul mărcii prin respingerea cererii pentru nedovedirea acestei împrejurări.

Or, examinând conținutul acelor înscrisuri în contextul obiectului probațiunii și a sarcinii probei, se observă că, în toate cazurile, produsul este denumit generic "căruț piață" și identificat prin același cod 08300461.

În acest caz, operează o prezumție simplă în sensul că toate produsele sunt identice, din moment ce poartă același cod de produs și, față de împrejurarea reținută de instanța de apel, ce nu poate fi reanalizată (de altfel, nici nu a fost contestată), anume că pârâta a achiziționat produse purtând semne identice sau similare cu mărcile reclamantei, ar însemna ca toate cele 943 de cărucioare să fie considerate contrafăcute.

Pârâta B. a susținut că art. identificat prin codul unic se prezintă în mai multe modele și culori, însă doar modelul portocaliu poate fi analizat dacă imită sau nu marca A. Nu poate, însă, preciza ponderea modelului portocaliu din totalul achizițiilor, întrucât în contabilitatea sa produsul era înregistrat sub un singur cod, fără diferențierea culorii.

Dată fiind prezumția simplă enunțată anterior, favorabilă reclamantei, revenea pârâtei sarcina dovedirii susținerilor în sensul că același produs se prezenta în mai multe modele și culori și că păstra același cod chiar în varianta mai multor modele, cu alte cuvinte, că era vorba despre produse diferite.

Pe de altă parte, în ipoteza dovedirii acestor susțineri, ar fi trebuit stabilit dacă similaritatea între semne reținută de instanța de apel, chiar ca având un grad ridicat, necontestată de către pârâtă, subzistă doar pentru "modelul portocaliu", astfel cum pretinde pârâta, sau acoperă și varianta aceluiași model în alte culori decât cea portocalie ori chiar alte modele, aprecieri ce ar fi impus o delimitare certă de ipoteza identității semnelor, reținută cu putere de lucru judecat în cauză chiar de către prima instanță, potrivit considerentelor deciziei de apel.

În aceste condiții, stabilirea numărului produselor contrafăcute depindea de determinarea certă a împrejurărilor de fapt pretinse de către pârâtă, astfel încât, în raport de acest obiect al probațiunii, reținând, în mod greșit, culpa reclamantei prin neîndeplinirea obligației de a-și proba pretențiile, instanța de apel nu a clarificat situația de fapt din cauză.

Necesitatea acestei clarificări nu afectează puterea de lucru judecat a constatărilor instanțelor de fond referitoare la existența, după caz, a identității sau a similarității semnelor în conflict, întrucât nu pune în discuție legalitatea dispozițiilor deja adoptate și neatacate de către pârâte pe calea apelului, respectiv a recursului. Dimpotrivă, lămurirea aspectelor arătate anterior trebuie să pornească de la premisa tranșării cu putere de lucru judecat a existenței nu numai a identității, ci și a similarității semnelor, pe care s-au fundamentat dispozițiile instanțelor de fond.

În ceea ce privește renumele mărcilor A. în România, criticile recurentei referitoare la pronunțarea instanței de apel asupra unui aspect pretins reținut cu putere de lucru judecat de către prima instanță, nefiind contestat în calea de atac, vor fi analizate din perspectiva cazului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., întrucât vizează depășirea limitelor devoluțiunii în apel, în raport de art. 295 C. proc. civ., și nu a celui descris de art. 304 pct. 6 C. proc. civ., invocat de către recurentă, care are în vedere depășirea limitelor cererii de chemare în judecată.

Se constată că susținerile cu acest obiect sunt nefondate.

Este adevărat că prima instanță a reținut că reclamanta este titulara unor mărci devenite notorii de-a lungul anilor, însă nu a analizat notorietatea în contextul art. 36 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 84/1998 ori al art. 14 din O.U.G. nr. 100/2005 și nu a dat nicio eficiență acestei aprecieri în cadrul juridic al cererii de chemare în judecată.

O astfel de examinare în drept ar fi presupus stabilirea renumelui mărcii pe teritoriul României, pe baza probelor administrate de reclamantă, or, instanță nu a urmărit un asemenea obiectiv și nu a dezvoltat nicio argumentare pe acest aspect, astfel încât aprecierea că mărcile au dobândit notorietate în timp, cu atât mai mult cu cât nu a fost măcar raportată la teritoriul României, nu are nicio relevanță în soluția adoptată și nu reprezintă un aspect de fapt tranșat cu putere de lucru judecat, după cum pretinde recurenta.

În același timp, nu se poate susține că acest aspect nu trebuia analizat de către instanța de apel, deoarece interesa motivele de apel referitoare la prejudiciul moral pretins a fi fost suferit de reclamantă prin faptele pârâtelor de încălcare a drepturilor asupra mărcilor, a cărui evaluare a fost raportată și la atingerea adusă renumelui mărcilor, context în care a fost examinat prin decizia recurată.

Chiar dacă instanța de apel a cercetat și cerințele de aplicare a dispozițiilor art. 36 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 84/1998, cu toate că primul petit al cererii de chemare în judecată fusese deja admis pe temeiul art. 36 alin. (2) lit. a) și b) (după cum s-a arătat la pct. 2 din prezentele considerente), este suficient că a analizat renumele mărcilor A. în cadrul celui de-al doilea capăt de cerere, în raport de motivele de apel pe acest aspect, pentru a se conchide în sensul netemeiniciei criticilor recurentei.

Cercetarea susținerilor reclamantei privind renumele în România s-a realizat abia în cadrul presupus de art. 36 alin. (2) lit. c) din lege, concluzia nedovedirii lor fiind valorificată și în legătură cu repararea prejudiciului moral, pentru a susține soluția de respingere a pretențiilor cu acest obiect.

Prin Decizia nr. 235A din data de 23 martie 2016, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a admis apelul formulat de apelanta reclamantă A. în contradictoriu cu pârâtele SC B. SCS și SC C. SRL prin administrator judiciar D. S.P.R.L.; a schimbat, în parte, sentința apelată în sensul că a fost obligată pârâta SC B. SCS la plata de daune materiale către reclamantă, în cuantum de 28.529,92 lei, corespunzătoare perioadei 2010 - 2011. A obligat pârâta SC B. SCS la 10.000 lei cheltuieli de judecată către reclamantă, proporțional cu admiterea cererii. S-au menținut celelalte dispoziții și a obligat pârâta SC B. SCS la 5.000 lei cheltuieli de judecată (proporțional) în apel. A suspendat judecarea apelului formulat de apelanta reclamantă A. în contradictoriu cu pârâta C. SRL prin administrator judiciar D. S.P.R.L.

Pentru a pronunța această hotărâre, Curtea a reținut următoarele.

Prin acțiunea formulată, apelanta-reclamantă A. a solicitat acordarea protecției, pe teritoriul României, decurgând din înregistrarea mărcilor sale - mărcile figurative internaționale nr. 732879 din 25 aprilie 2000 și nr. 499422 din 06 ianuarie 1986 având România țară desemnată și marca comunitară nr. 003940442 din 19 iulie 2004 - în sensul de a se dispune obligarea pârâtelor să înceteze de a mai săvârși acte de contrafacere a acestor mărci, pentru viitor, precum și obligarea celor două pârâte să-i plătească daune interese, pentru actele de folosire a unui semn identic sau similar în activitatea sa comercială, în perioada anilor 2010 - 2011.

Prin sentința apelată, tribunalul a dispus obligarea intimatei-pârâte SC B. de a înceta să mai folosească în activitatea sa comercială, pe teritoriul României, semne identice sau similare mărcilor reclamantei, enunțate mai sus, pentru vânzare, oferte spre vânzare, export, import, distribuție sau publicitate.

Așa cum s-a reținut prin decizia de casare, dispoziția de admitere a acțiunii în contrafacere a intrat sub puterea lucrului judecat, ca efect al neapelării ei de către pârâte, urmând ca instanța de rejudecare să analizeze legalitatea și temeinicia soluției primei instanțe de fond de respingere a capătului de cerere privind acordarea daunelor materiale și morale pentru prejudiciul suferit de apelanta-reclamantă prin actele de contrafacere.

Din punct de vedere procedural, limitele rejudecării cauzei de față depind nu numai de soluțiile care au intrat în puterea lucrului judecat (în concret, a dispoziției de admitere a acțiunii în contrafacere), ci și de actele de contrafacere propriu-zise care au fost reținute ca dovedite în primul ciclu procesual, având în vedere faptul că daunele interese sunt direct proporționale cu drepturile încălcate [art. 3 alin. (2) din O.U.G. nr. 100/2005], astfel încât gradul de contrafacere va afecta și modul în care titularul dreptului poate solicita/obține despăgubiri.

În acest sens, se reține că decizia de casare a tranșat și acest aspect de procedură, stabilindu-se că acțiunea în contrafacere a fost admisă pe temeiul art. 36 alin. (2) lit. a) și b) din Legea nr. 84/1998, nu și pe temeiul art. 36 alin. (2) lit. c) din lege.

În al doilea rând, tot din perspectiva limitelor rejudecării pe plan procesual, Curtea mai reține faptul că, deși apelanta-reclamantă a dedus judecății primei instanțe o acțiune în contrafacerea (și a) unei mărci a Uniunii Europene [care beneficiază de protecție pe întreg teritoriul Uniunii Europene în virtutea principiului caracterului unitar al acesteia, conform Considerentelor 1 și 2 și art. 1 alin. (2) din Regulamentul nr. 207/2009 astfel cum a fost modificat prin Regulamentul nr. 2015/2424], prin cererea de chemare în judecată aceasta și-a limitat în mod expres acțiunea în contrafacere la teritoriul României.

Această posibilitate îi este recunoscută titularului unei mărci UE de dispozițiile art. 97 alin. (5) din Regulamentul nr. 207/2009 ["Procedurile care rezultă din acțiunile și cererile menționate la art. 96, cu excepția acțiunilor în constatarea inexistenței unei contrafaceri a unei mărci comunitare, pot, de asemenea, să fie aduse în fața instanțelor statului membru pe teritoriul căruia a fost săvârșită fapta de contrafacere sau a fost semnalat pericolul de contrafacere sau pe teritoriul căruia s-a săvârșit o faptă menționată la art. 9 alin. (3) a doua teză"].

De aici, Curtea constată că devin incidente acele dispoziții din Regulament care reglementează întinderea competenței instanței în această situație, respectiv art. 98 alin. (2) din Regulament, potrivit cărora: "O instanță competentă în domeniul mărcilor comunitare a cărei competență se întemeiază pe art. 97 alin. (5) are competența de a hotărî numai în privința faptelor comise sau asupra pericolelor de contrafacere existente pe teritoriul statului membru în care este situată această instanță".

De asemenea, prin decizia de casare s-a mai stabilit și faptul că recurenta-reclamantă A. a optat, dintre cele două criterii prevăzute alternativ la art. 14 din O.U.G. nr. 100/2005, pentru cel prevăzut de art. 14 alin. (2) lit. a), instanța de recurs reținând faptul că, în primul ciclu procesual, reclamanta a raportat valoarea prejudiciului exclusiv la beneficiul injust realizat de pârâte și că nu a formulat critici în recurs privind neluarea în considerare a criteriului prevăzut la art. 14 alin. (2) lit. b) din ordonanță.

Potrivit art. 14 alin. (1) și alin. (2) lit. a) din O.U.G. nr. 100/2005 privind asigurarea respectării drepturilor de proprietate industrială:

(1) La cererea părții vătămate, instanța judecătorească competentă va ordona persoanei care cu intenție a desfășurat o activitate de contrafacere să plătească titularului dreptului încălcat daune-interese corespunzătoare prejudiciului pe care acesta l-a suferit, în mod real, ca urmare a încălcării săvârșite.

(2) La stabilirea daunelor-interese instanța judecătorească va lua în considerare:

a) toate aspectele corespunzătoare, cum ar fi consecințele economice negative, în special, pierderea câștigului suferită de partea vătămată, beneficiile realizate în mod injust de către persoana care a încălcat un drept de proprietate industrială protejat și, după caz, elemente, altele decât factorii economici, cum ar fi prejudiciul moral cauzat titularului dreptului încălcat.

Pentru a respinge capătul de cerere privind obligarea intimatei-pârâte SC B. SCS la plata de despăgubiri materiale pentru prejudiciul cauzat apelantei-reclamante A. prin actele de contrafacere, tribunalul a reținut că nu sunt îndeplinite în mod cumulativ condițiile necesare pentru a putea fi angajată răspunderea civilă delictuală a pârâtei, întrucât pârâta SC B. SCS a fost de bună-credință și nu se poate reține că prejudiciul este cert.

Critica apelantei-reclamante conform căreia hotărârea apelată este contradictorie, în sensul că, pe de o parte, reține existența faptei ilicite prin dispozitiv, iar pe de altă parte respinge capătul de cerere privind acordarea de despăgubiri aferente faptei ilicite, nu va fi reținută, deoarece condițiile prevăzute de dreptul comun al răspunderii civile delictuale trebuie să fie îndeplinite în mod cumulativ: fapta ilicită, vinovăția, raportul de cauzalitate și prejudiciul. Or, constatând că nu sunt îndeplinite două dintre aceste condiții, vinovăția și prejudiciul, în mod corect tribunalul nu a mai procedat și la analiza celorlalte condiții.

În ceea ce privește condiția existenței unei fapte ilicite în sarcina intimatei-pârâte SC B. SCS, Curtea constată că este îndeplinită și ea constă în fapta pârâtei de a comercializa produse - cărucioare de cumpărături - care poartă fără drept semne identice sau similare mărcilor A.

Din probele administrate în cauză - respectiv înscrisurile reprezentând Tabel achiziții produs "cărucior de cumpărături", facturile fiscale din perioada iunie 2010 - decembrie 2011 și precizările intimatei-pârâte SC B. SCS - Curtea reține că aceasta a achiziționat de la intimata-pârâtă SC C. SRL un număr total de 2629 de produse denumite generic "cărucioare de cumpărături", la un preț unitar de 28 lei/bucata, din care a vândut către consumatorul final un număr total de 2026 de astfel de produse, la un preț de 42,38 lei/bucata.

Prin precizarea depusă la dosar la termenul din data de 11 noiembrie 2011, intimata-pârâtă B. a precizat că, în perioada iunie 2010 - ianuarie 2011, a achiziționat de la furnizoarea SC C. SRL un număr total de 943 de produse denumite generic cărucioare de cumpărături, la prețul de achiziție de 28 lei/bucata.

În rejudecare, la termenul din data de 27 octombrie 2015 intimata-pârâtă B. a precizat că numărul total de astfel de produse achiziționate de la intimata-pârâtă C. SRL este, de fapt, de 2629 de bucăți, din care a vândut în mod efectiv către consumatori 2026 de bucăți; de asemenea a depus la dosar și facturile fiscale privind achiziția produsului denumit "căruț piață" având codul 08300461.

Prin încheierea din data de 4 noiembrie 2015 Curtea a pus în vedere intimatei-pârâte B. să precizeze de unde reiese diferența de produse achiziționate, având în vedere precizările efectuate în fața primei instanțe referitoare la achiziționarea unui număr de 943 de produse. Prin precizarea depusă la dosar la data de 9.121.2015, aceasta a arătat că, inițial, a precizat cantitatea de cărucioare pentru cumpărături furnizate de C. SRL în perioada iunie 2010 - 27 ianuarie 2011, respectiv 943, din care 47 au fost returnate furnizorului în data de 12 ianuarie 2011; însă, pe parcursul judecății acestui dosar, a mai achiziționat cărucioare pentru cumpărături de la furnizorul C. SRL, astfel încât a considerat necesar să depună la dosar o actualizare a numărului efectiv de cărucioare achiziționate și, respectiv, vândute, în perioada iunie 2010 - decembrie 2011.

Prin aceeași precizare, intimata-pârâtă SC B. SCS a arătat că perioada anilor 2012 - 2013 face obiectul altui dosar aflat în primă instanță pe rolul Tribunalului București, astfel încât perioada care interesează dosarul de față este iunie 2010 - decembrie 2011.

În ceea ce privește condiția vinovăției, Curtea constată că este corectă critica apelantei-reclamante conform căreia intimatei-pârâte B. i se cere un grad de sporit de diligențe datorită calității sale de comerciant, profesionist, calitate în care era obligată să depună toate diligențele pentru a cunoaște proveniența mărfurilor pe care urma să le comercializeze pe teritoriul României, precum și regimul lor juridic.

Din dispozițiile art. 14 alin. (1) din O.U.G. nr. 100/2005 rezultă că vinovăția trebuie să îmbrace forma vinovăției, însă Curtea nu va admite apărarea intimatei-pârâte B. potrivit căreia nu a acționat cu intenția de a prejudicia în vreun fel titularul mărcii A. deoarece a răspuns la notificările adresate de apelanta-reclamantă și a retras de la vânzare acele produse asupra cărora plana suspiciunea de a încălca dreptul la marcă. Dimpotrivă, din probele administrate în cauză, constând în corespondența dintre intimata-pârâtă B. și C. și răspunsul la notificările reclamantei, coroborate cu precizările intimatei conform cărora a continuat achiziționarea produsului în litigiu și după rămânerea definitivă a acțiunii în contrafacere, Curtea constată că vinovăția intimatei-pârâte B. îmbracă forma intenției indirecte, în sensul că acceptat posibilitatea de a comercializa produse care poartă fără drept semne identice sau similare mărcilor apelantei-reclamante.

Cu privire la condiția prejudiciului, tribunalul a considerat că nu este îndeplinită, deoarece nu a putut stabili, pe baza probelor administrate în cauză, numărul de cărucioare comercializate de B., din totalul numărului de cărucioare achiziționate de aceasta în perioada de referință de la C., care să încalce în mod efectiv dreptul la marcă al reclamantei.

Potrivit dreptului comun al răspunderii civile delictuale, prejudiciul trebuie să îndeplinească condiția de a fi cert - atât ca existență, cât și ca întindere. Din considerentele primei instanțe de fond rezultă că a reținut că prejudiciul este cert ca existență, atât timp cât a constatat săvârșirea actelor de contrafacere, însă a reținut că prejudiciul nu este cert ca întindere deoarece nu a putut calcula ponderea produselor care încalcă dreptul la marcă, din totalul produselor vândute de pârâtă.

Prin decizia de casare instanța de recurs a dat anumite îndrumări instanței de rejudecare, referitoare atât la modalitatea de evaluare a prejudiciului [sens în care s-a statuat că este aplicabil criteriul legal prevăzut de art. 14 alin. (2) lit. a) din O.U.G. nr. 100/2005], cât și la sarcina probei (sens în care s-a statuat că în favoarea apelantei-reclamante operează o prezumție simplă că toate produsele comercializate de intimata-pârâtă B. încalcă dreptul la marcă, atât timp cât intimata-pârâtă B. nu face proba contrară).

În acest sens, intimata-pârâtă B. a administrat proba cu înscrisuri, constând în planșe foto color, prin care a probat faptul că produsul, care este înregistrat în contabilitatea sa cu același cod de produs (08300461) și același preț, este vândut în două modele diferite, respectiv modelul purtând carouri portocalii și modelul purtând carouri albastre, aspecte de altfel necontestate de apelanta-reclamantă.

Curtea constată că prejudiciul în cauza de față se raportează doar la fapta de comercializare de către intimata-pârâtă B. a produsului intitulat "cărucior de piață" purtând carouri portocalii, fiind întemeiată apărarea intimatei-pârâte conform căreia produsul intitulat "cărucior de piață" purtând carouri albastre, deși este înregistrat în contabilitatea sa cu același cod de produs și același preț de achiziție, nu poate fi luat în considerare la stabilirea prejudiciului, pentru două considerente:

În primul rând, Curtea constată că acestea sunt limitele investirii instanței conform cererii de chemare în judecată, prin care reclamanta A. a solicitat "obligarea pârâtei să înceteze de îndată, pe teritoriul României, folosirea în activitatea comercială, adică vânzare, oferire spre vânzare, export, import, distribuție, publicitate a semnelor identice sau similare cu mărcile figurative internaționale nr. 732879 din 25 aprilie 2000, nr. 499422 din 06 ianuarie 1986 și comunitară nr. 003940442 din 19 iulie 2004, semnele identice sau similare putând fi descrise ca pătrate cu laturile formate din câte trei linii groase de culoare neagră, fiecare pătrat fiind împărțit de două linii subțiri, de culoare roșie, perpendiculare, în patru pătrate mai mici de culoare galben-portocaliu, precum și pătratele colorate în alb cu latura reprezentată de o linie groasă de culoare neagră și dreptunghiurile colorate în galben-portocaliu formate ca urmare a intersectării celor trei linii groase de culoare neagră orizontale cu cele trei linii groase de culoare neagră verticale" și a redat în cuprinsul cererii de chemare în judecată reprezentarea grafică a semnului cu privire la care consideră că încalcă dreptul său la marcă, imaginea 1 și imaginea 2 din dosarul de fond. Prin urmare, văzând chiar petitul capătului de cerere în contrafacere, Curtea constată că apelanta-reclamantă a solicitat să se constate că doar modelul portocaliu îi încalcă dreptul la marcă, cererea de chemare în judecată nefăcând nicio referire la modelul albastru.

În al doilea rând, din certificatele de marcă depuse la dosar rezultă reprezentarea grafică a mărcilor A. și faptul că apelanta-reclamantă a revendicat culorile roșu, maro-camel, negru și alb, iar din probele administrate în cauză de către apelantă rezultă că aceasta folosește marca exclusiv în combinația de culori pentru care a dobândit protecție prin înregistrare, nu și într-o combinație de culori care să includă și culoarea albastru. Acestea fiind limitele judecării acțiunii în contrafacere, soluție care a rămas definitivă în primul ciclu procesual, Curtea are de stabilit întinderea prejudiciului, analiză în cadrul căreia constată că beneficiul realizat în mod injust de intimata-pârâtă B. nu se raportează decât la modelul portocaliu, întrucât doar acesta poartă, fără drept, semne identice sau similare mărcii A.

Raportând aceste constatări de fapt la modalitatea de calcul a prejudiciului, Curtea constată că sunt întemeiate apărările formulate de intimata-pârâtă B. potrivit cărora, pentru evaluarea corectă a prejudiciului produs titularului mărcii și stabilirea cât mai precisă a beneficiului injust realizat de pârâtă, trebuie calculată ponderea produselor care încalcă dreptul asupra mărcii, din totalul produselor vândute de către pârâtă către consumatorul final.

Or, prin probele administrate în cauză, constând în înscrisurile reprezentând Situația cantităților de cărucioare pentru cumpărături la data de 11 ianuarie 2011 care se aflau pe rafturi și în stoc, Avizul de însoțire a mărfii și anexa privind returul de marfă, coroborate cu susținerile necontestate ale intimatei-pârâte B., Curtea constată că aceasta a făcut dovada faptului că, la data notificării sale de către reclamantă avea în stoc un număr de 48 de produse care ipotetic puteau aduce atingere dreptului asupra mărcii A., din care intimata-pârâtă B. a returnat furnizorului la aceeași dată un număr de 47 de produse, pe care le-a apreciat că întrunesc această condiție - de a aduce atingere dreptului asupra mărcii A..

Aplicând această pondere la totalul produselor efectiv vândute de intimata-pârâtă către consumatorul final, în perioada de referință iunie 2010-decembrie 2011, rezultă că, din totalul de 2026 de produse, doar 1984 de produse (rotunjit de la 1983,79) purtau semne identice sau similare mărcilor A. (2026 x 47: 48).

Produsul denumit "cărucior pentru cumpărături" purtând carouri portocalii a fost achiziționat de intimata-pârâtă B. cu prețul de 28 lei și a fost vândut către consumatorul final cu prețul de 42,38 lei. Rezultă că, aplicând criteriul legal prevăzut la art. 14 alin. (2) lit. a) din O.U.G. nr. 100/2005, beneficiul injust realizat de intimata-pârâtă este egal cu 1984 x (42,38 - 28 = 14, 38 lei) = 28.529,92 lei.

Prin urmare, Curtea constată că sunt întemeiate criticile apelantei-reclamante A. de la pct. IV din motivele de apel, referitoare la întrunirea condițiilor legale pentru obligarea intimatei-pârâte SC B. SCS la plata de despăgubiri materiale pentru prejudiciul cauzat prin actele de contrafacere, motiv pentru care Curtea, în temeiul dispozițiilor art. 296 C. proc. civ. va admite apelul formulat de apelanta reclamantă A., va schimba în parte sentința apelată în sensul că va obliga pârâta SC B. SCS la plata de daune materiale către reclamantă, în cuantum de 28.529,92 lei, corespunzătoare perioadei 2010 - 2011.

În ceea ce privește criticile apelantei-reclamante referitoare la neacordarea despăgubirilor pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a actelor de contrafacere, Curtea constată că nu sunt întemeiate.

În primul rând, Curtea arată că nu poate primi solicitarea apelantei-reclamante de a se fixa o sumă forfetară în temeiul art. 14 alin. (2) lit. b) din O.U.G. nr. 100/2005, deoarece ar echivala cu încălcarea dispozițiilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ., atât timp cât decizia din recurs a statuat că este aplicabil criteriul legal prevăzut de art. 14 alin. (2) lit. a), potrivit căruia, la stabilirea daunelor-interese instanța judecătorească va lua în considerare toate aspectele corespunzătoare, cum ar fi consecințele economice negative, în special, pierderea câștigului suferită de partea vătămată, beneficiile realizate în mod injust de către persoana care a încălcat un drept de proprietate industrială protejat și, după caz, elemente, altele decât factorii economici, cum ar fi prejudiciul moral cauzat titularului dreptului încălcat.

În al doilea rând, din modalitatea de redactare a textului art. 14 alin. (2) lit. a) reiese că daunele-interese includ, pe lângă beneficiul realizat injust de către contravenient (criteriul legal reținut ca fiind aplicabil de instanța de recurs), și prejudiciul moral, acesta din urmă "după caz", cu alte cuvinte acesta trebuie să fie dovedit de către titularul mărcii, nefiind intrinsec acțiunii în contrafacere.

În justificarea despăgubirilor solicitate pentru prejudiciul moral, apelanta-reclamantă A. a arătat că folosirea fără drept a mărcilor A. de către intimata-pârâtă B. a dus la pierderea distinctivității acestora, la o pierdere a valorii lor și a clientelei, fapt care conduce în timp la o diluare a mărcilor A.

Noțiunea de "diluare" a unei mărci a fost explicitată în jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene ca fiind atingerea caracterului distinctiv al mărcii și constă în uzarea lentă progresivă a unor mărci sau pierderea identității lor și a influenței asupra percepției publicului. Esența diluării unei mărci constă în diminuarea caracterului distinctiv al acesteia, în sensul că marca nu mai este în măsură să suscite o asociere imediată cu produsele pentru care este înregistrată și utilizată (concluziile avocatului general Jacobs în Hotărârea Adidas-Salomon și Adidas Benelux din 23 octombrie 2003, C-408/01).

S-a mai arătat că se disting două tipuri de diluare a mărcilor, și anume "interferența", care corespunde noțiunii de atingere adusă caracterului distinctiv al unei mărci, și "aplatizarea", care corespunde noțiunii de atingere adusă renumelui unei mărci (concluziile avocatului general Eleanor Sharpson în Hotărârea Intel din 27 noiembrie 2008, C-252/07). Atingerea adusă renumelui (adesea numită "degradare", sau "aplatizarea" mărcii) intervine atunci când produsele pentru care este utilizat semnul ce reprezintă o contrafacere sunt percepute de către public într-un mod care conduce la diminuarea forței de atracție a mărcii.

Apelanta-reclamantă A. a invocat ambele categorii de atingeri aduse mărcii A., atât timp cât a susținut nu numai diluarea mărcii, dar și faptul că actele de contrafacere au adus o atingere renumelui mărcii.

Curtea mai reține faptul că, în jurisprudența sa, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a stabilit un standard de probă destul de ridicat, atunci când se invocă diluarea mărcii. În acest sens, Curtea are în vedere că în Hotărârea Intel Corporation Inc. împotriva CPM United Kingdom Ltd. din 27 noiembrie 2008, C-252/07, parag. 76-78, Curtea a statuat în sensul că "atingerea adusă caracterului distinctiv al mărcii anterioare se produce atunci când este diminuată aptitudinea acestei mărci de a identifica produsele sau serviciile pentru care este înregistrată și utilizată ca provenind de la titularul mărcii respective, utilizarea mărcii ulterioare determinând o dispersie a identității mărcii anterioare și a influenței acesteia asupra percepției publicului.

Rezultă că dovada că prin utilizarea mărcii ulterioare se aduce sau s-ar aduce atingere caracterului distinctiv al mărcii anterioare presupune demonstrarea unei modificări a comportamentului economic al consumatorului mediu al produselor sau al serviciilor pentru care marca anterioară este înregistrată ca urmare a utilizării mărcii ulterioare sau demonstrarea existenței unui risc serios ca o astfel de modificare să se producă în viitor.

În schimb, nu este important pentru a aprecia dacă prin utilizarea mărcii ulterioare se aduce sau s-ar aduce atingere caracterului distinctiv al mărcii anterioare faptul că titularul mărcii ulterioare obține sau nu obține un avantaj comercial real din caracterul distinctiv al mărcii anterioare".

Or, Curtea observă faptul că, în prezenta cauză, apelanta-reclamantă nu a administrat un minim de probatoriu din care să rezulte modificarea comportamentului economic al consumatorului mediu român al produselor sau al serviciilor pentru care marca anterioară este înregistrată ca urmare a actelor de contrafacere săvârșite de către intimata-pârâtă sau din care să se poată deduse existența unui risc serios ca o astfel de modificare să se producă în viitor.

Din punctul de vedere al publicului relevant, existența unei atingeri reprezentate de prejudiciul adus caracterului distinctiv sau renumelui mărcii apelantei-reclamante se apreciază prin raportare la consumatorul mediu al produselor sau serviciilor pentru care este înregistrată marca apelantei-reclamante, însă, având în vedere considerentele de mai sus, în care Curtea a reținut limitele competenței instanței investite de apelanta-reclamantă în condițiile art. 97 alin. (5) din Regulamentul nr. 207/2009 astfel cum a fost modificat prin Regulamentul nr. 2015/2424), rezultă că publicul relevant este consumatorul mediu român al produselor denumite cărucioare de piață, normal informat, suficient de atent și de avizat.

Prin probele administrate în cauză, apelanta-reclamantă nu a dovedit diluarea mărcii A., deși aceleași lipsuri au fost relevate și de instanța de apel în primul ciclu procesual, motiv pentru care Curtea constată că nu este întemeiată susținerea acesteia privind scăderea forței distinctive a mărcii A. sau o diminuarea clientelei sale, pe teritoriul României.

Pentru aceste considerente, în temeiul dispozițiilor art. 296 C. proc. civ. Curtea va menține celelalte dispoziții ale sentinței în contradictoriu cu pârâta B.

La solicitarea ambelor părți, în temeiul dispozițiilor art. 75 alin. (1) din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență, Curtea va suspenda judecarea apelului formulat de apelanta reclamantă A. în contradictoriu cu pârâta C. SRL prin administrator judiciar D. S.P.R.L., având în vedere deschiderea procedurii generale a insolvenței împotriva acestei pârâte.

În ceea ce privește cheltuielile de judecată, dovedite cu facturile depuse la dosarul de apel rejudecare, Curtea va face aplicarea dispozițiilor art. 274 și art. 276 C. proc. civ. în sensul acordării lor proporțional cu admiterea acțiunii și apreciind că numai jumătate din suma totală a cheltuielilor de judecată este opozabilă pârâtei B., pentru cealaltă jumătate a acestor cheltuieli de judecată fiind în culpă pârâta SC C. SRL.

În consecință, din totalul cheltuielilor de judecată aferente judecății în primă instanță (25.634,53: 2 pârâți = 12.817,27 lei de fiecare pârât) va obliga pârâta SC B. SCS la 10.000 lei cheltuieli de judecată către reclamantă, proporțional cu admiterea cererii, capetele de cerere privind acordarea daunelor morale și publicarea hotărârii fiind respinse.

De asemenea, din totalul cheltuielilor de judecată aferente judecății în apel, recurs și apel rejudecare (20.294: 2 pârâți = 10.147 lei de fiecare pârât) va obliga intimata-pârâtă SC B. SCS la 5.000 lei cheltuieli de judecată (proporțional) în apel, având în vedere că au fost admise doar motivele de apel referitoare la greșita respingere a despăgubirilor materiale, fiind respinse motivele de apel referitoare la respingea de către tribunal a despăgubirilor pentru prejudiciul moral.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta SC B. SCS, solicitând admiterea și modificarea, în parte, a Deciziei civile nr. 235A din 23 martie 2016 pronunțate de Curtea de Apel București, cu consecința respingerii ca nefondat a apelului declarat de A..

Motivul de recurs prevăzut la art. 304 pct. 9 C. proc. civ.:

1.1. În mod eronat a considerat Curtea de Apel București, în rejudecarea apelului, că este îndeplinită condiția existenței unei fapte ilicite constând în comercializarea de produse - cărucioare de cumpărături - care poartă fără drept semne identice sau similare mărcilor A. și că există risc de confuzie.

1.2. În mod eronat a considerat Curtea de Apel București, în rejudecarea apelului, faptul că este îndeplinită condiția vinovăției.

Instanța de apel a reținut în hotărârea pronunțată faptul că vinovăția ar îmbrăca forma intenției indirecte, în sensul că a acceptat posibilitatea de a comercializa produse care poartă fără drept semne identice sau similare mărcilor intimatei.

În privința vinovăției, condiție pentru atragerea răspunderii civile delictuale, spre deosebire de răspunderea civilă delictuală reglementată de art. 1349 C. civ., care permite ca formă a vinovăției pentru atragerea acesteia chiar și culpa, neglijența ori imprudența, din dispozițiile art. 14 alin. (1) din O.U.G. nr. 100/2005 rezultă o condiție specială ce se solicită a fi îndeplinită, anume necesitatea formei de vinovăție a intenției persoanei care se presupune că a săvârșit fapta culpabilă. Prin urmare, dreptul reclamantei A. la eventuale despăgubiri este condiționat de desfășurarea activității de contrafacere a persoanei trase la răspundere cu intenție.

Astfel cum a arătat în fața instanței de fond și în fața instanței de apel și așa cum rezultă din documentele atașate, nu a avut niciun moment intenția de a prejudicia în vreun fel titularul unei mărci prin activitatea sa comercială, a răspuns notificărilor intimatei și a retras produsele asupra cărora plana, potrivit spuselor acesteia, suspiciunea ca încalcă dreptul la marca. Intimata nu a făcut în niciun fel dovada că recurenta a prevăzut și urmărit rezultatul faptei (intenție directa), sau ca deși 1-a prevăzut, nu 1-a urmărit, acceptând însă ca se poate produce (intenție indirecta). Fără niciun argument a înlăturat instanța de apel susținerile care probau faptul că societatea B. SCS nu a avut niciun moment intenția de a prejudicia în vreun fel titularul unei mărci prin activitatea sa comercială și în mod neîntemeiat și fără nicio motivare reține instanța în hotărârea recurată faptul că ar putea fi reținută vinovăția sub forma intenției indirecte.

1.3.a). În mod eronat a considerat Curtea de Apel București, în rejudecarea apelului, faptul că recurenta a cauzat intimatei un prejudiciu:

Prin Sentința civilă nr. 143 din 23 ianuarie 2013, Tribunalul București, secția a III-a civilă, s-a pronunțat deja asupra daunelor materiale și morale solicitate de intimata A., respingând aceste capete de cerere ca neîntemeiate. Tribunalul București constatat, în urma administrării tuturor probelor, inexistenta unui risc de confuzie (incluzând riscul de asociere) și lipsa culpei SC B., dovedită prin înscrisurile depuse la dosarul cauzei. De asemenea, prin Decizia civilă nr. 3370 din 28 noiembrie 2014 Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut în mod judicios că admiterea cererii în contrafacere nu conduce, prin ea însăși, la admiterea capătului de cerere privind prejudiciul material și moral solicitat de intimată, pretins datorat pentru încălcarea dreptului la marca.

Așa cum a arătat pe parcursul soluționării acestui dosar și așa cum au reținut atât instanța de fond, cât și prima instanță de apel, nu a fost dovedit în niciun fel caracterul cert al prejudiciului față de prevederile art. 14 din O.U.G. nr. 100/2005, în sensul că "valoarea prejudiciului material a fost raportată de reclamantă exclusiv la beneficiile realizate de pârâtele care i-au încălcat dreptul de proprietate intelectuala asupra mărcilor A., fără a se administra probatorii care să reflecte anumite consecințe economice negative suportate de care reclamanta prin vânzarea acestor produse, cum ar fi diminuarea vânzărilor".

Intimata nu a probat în niciun fel consecințele economice negative care s-ar fi produs ca urmare a comercializării de către B. a acestor cărucioare, motiv pentru care prejudiciul nu a fost dovedit pentru a putea fi atrasă răspunderea civilă patrimonială, cuantumul daunelor-interese neputând fi stabilit decât ca urmare a administrării probelor de către titularul dreptului încălcat, mai ales în contextul în care intimata nu a luat în calcul decât art. 14 alin. (2) lit. a) din O.U.G. nr. 100/2005, și nu stabilirea unei sume forfetare în conformitate cu art. 14 alin. (2) lit. b). De altfel, îndrumarea Înaltei Curți de Casație și Justiție data prin Decizia civilă nr. 3370 din 28 noiembrie 2014 a fost ca legalitatea hotărârii să fie examinată exclusiv din perspectiva dispozițiilor art. 14 alin. (2) lit. a) din O.U.G. nr. 100/2005.

Raportându-se la dispozițiile art. 14 alin. (2) lit. a), reiese în mod clar faptul că intimata nu a probat existența unui prejudiciu cert, raportat la numărul de cărucioare purtând semne identice ori similare mărcii A. din totalul numărului achiziționat de la C. SRL în perioada iunie 2010 - ianuarie 2011.

Așa cum a arătat și în fața instanței de fond, valoarea totală a achizițiilor acestui produs în perioada iunie 2010-ianuarie 2011 (data la care s-au retras din magazinele B. toate cărucioarele cu carouri portocalii) a fost de 26.154 lei + TVA (echivalentul a 943 de bucăți achiziționate), la prețul unitar de 28 lei + TVA. Articolul menționat a fost furnizat însă în mai multe modele și culori, doar unul dintre acestea interesând obiectul prezentului dosar, însă, în contabilitate, produsul era înregistrat cu un singur cod de produs: 08300461, fiind denumit generic "căruț piața", fără diferențiere în funcție de culoare ori model. în luna ianuarie 2011 recurenta mai avea în stoc doar 340 de bucăți în total, din care doar 47 ar fi putut fi considerate asemănătoare mărcii A.

Având în vedere cele reținute în decizia Înaltei Curți potrivit cărora ar opera o prezumție simplă în conformitate cu care, dacă toate cărucioarele de cumpărături aveau același cod de produs cu care erau înregistrate în contabilitate, sarcina probei s-ar fi răsturnat și pârâta este cea care ar trebui sa facă dovada ca produsul se comercializa în mai multe modele sau culori, arată ca a făcut aceasta dovadă cu înscrisurile reprezentând corespondența privind returul celor 47 de bucăți depuse în fata instanței de fond.

În privința acestei prezumții simple, apreciază totuși că în cauză se aplică principiul in dubio pro reo, adică dacă nu se poate stabili cu certitudine că toate cărucioarele ar fi fost în carouri portocalii, atunci nu este posibilă atragerea răspunderii pârâtei, având în vedere că îndoiala profită debitorului.

Intimata nu a făcut dovada prejudiciului suferit, anume consecințele economice suferite de aceasta din comercializarea căruciorului de cumpărături de către B. Pe cale de consecință, acordarea unor daune către intimata A. echivalează cu o îm