ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 888/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 888/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Deliberând,

în condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului de față, constată

următoarele:

Prin cererea

înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, reclamanta P.

A.G. R.D.S. a chemat în judecată pe pârâta SC A.R. SA solicitând obligarea

pârâtei să înceteze de îndată, folosirea neautorizată pe teritoriul României a

oricăror semne identice sau similare cu mărcile figurative din 25 noiembrie 1960,

din 19 noiembrie 1976, din 11 iulie 1978, din 27 martie 1984, din 02 februarie 2007,

înregistrate pe cale internațională cu efect în România, conform certificatelor

emise de O.M.P.I., mărcile comunitare figurative din 30 iulie 2009, din 20

august 2004 și din 31 octombrie 2003 sub sancțiunea plății de daune cominatorii

de 500 de euro/zi de întârziere, iar în subsidiar, plata amenzii civile maxime

pe zi de întârziere prevăzută de art. 580

3

C. proc. civ.; obligarea

pârâtei la plata de despăgubiri materiale, estimate cu titlu provizoriu la suma

de 1.500 de euro, precum și la plata de despăgubiri morale estimate cu titlu

provizoriu la suma de 3.000 de euro, pentru prejudiciul cauzat reclamantei prin

actele de contrafacere, cu obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de

judecată.

Prin

cererea depusă la 1 martie 2012, reclamanta a depus calculul prejudiciului material

în cuantum de 5.000 euro, precum și un calcul al prejudiciului moral în cuantum

de 10.000 euro.

Tribunalul

București prin sentința civilă nr. 550 din 08 martie 2012, a admis cererea

în parte, a obligat pârâta să înceteze de îndată folosirea neautorizată pe teritoriul

României a oricăror semne identice sau similare cu mărcile internaționale

figurative din 19 noiembrie 1976, din 25 noiembrie 1960, din 11 iulie 1978, din

27 martie 1984, din 02 februarie 2007 și a mărcilor comunitare figurative din 30

iulie 2009, din 20 august 2004 și din 31 octombrie 2003 și a respins cererile de

obligare a pârâtei la plata de daune cominatorii, daune materiale și morale, ca

neîntemeiate.

Curtea de Apel

București, secția a IX-a civilă

și pentru cauze privind proprietatea intelectuală,

conflicte de muncă și asigurări sociale, prin Decizia nr. 53/A din data de 14

martie 2013 a a

dmis apelul formulat de reclamanta P.

SE (fostă P. A.G. R.D.S.), a schimbat în parte sentința, în sensul că a obligat

pârâta să plătească reclamantei sumele de 61,92 lei cu titlu de daune materiale

și 1.000 euro, în echivalent lei, cu titlu de daune morale, cu păstrarea

celorlalte dispoziții ale sentinței, pentru considerentele ce urmează.

Se

arată că prima instanță a constatat incidența în cauză a prevederilor

art. 36 alin. (2) lit. a) și b) din Legea nr. 84/1998, admițând în

acest sens primul capăt din cererea reclamantei și interzicând pârâtei

folosirea neautorizată a oricăror semne identice sau similare cu mărcile

invocate de reclamantă prin acțiune.

Pârâta

nu a formulat apel împotriva hotărârii, calea de atac declarată de reclamantă privind

exclusiv capetele de cerere respinse de tribunal, astfel încât partea din

hotărâre ce se referă la solicitarea reclamantei ce a fost admisă a intrat în

puterea lucrului judecat.

În

aceste coordonate, Curtea a considerat că nu se poate reține lipsa faptei

ilicite, cum a procedat în mod eronat prima instanță, deoarece însăși

constatarea încălcării reglementată de art. 36 alin. (2) din Legea nr. 84/1998

reprezenta dovada deplină a acesteia, fiind astfel fondată critica apelantei în

sensul că motivarea tribunalului se contrazice, deoarece a reținut

existența faptei de contrafacere când a soluționat primul capăt de

cerere și apoi a respins solicitarea de reparare a prejudiciului pentru

motivul lipsei faptei ilicite.

A

fost reținut ca nefondat argumentul primei instanțe în sensul că lipsa

caracterului ilicit al faptei derivă din împrejurarea că produsele ce poartă

fără drept semnele identice sau similare cu mărcile reclamantei au fost

cumpărate de intimata-pârâtă de la Z. Ltd, iar în contractul încheiat cu furnizorul

există o clauză prin care acesta din urmă își asumă responsabilitatea

pentru orice formă de evicțiune sau pentru încălcări ale drepturilor unor

terțe persoane.

Din

enumerarea actelor a căror interzicere poate fi cerută de titularul în scopul

obținerii protecției asupra mărcii sale, conform art. 36 alin. (3)

din Legea nr. 84/1998 rezultă că legiuitorul sancționează toate

operațiunile care se referă la oferirea produselor spre vânzare sau

comercializarea lor, fără a distinge după modul de dobândire de către

contrafăcător a acestora.

Prin

urmare, clauza contractuală amintită nu înlătură caracterul ilicit al faptei,

iar răspunderea pârâtei intimate este personală, chiar dacă în legătură cu

bunurile sau serviciile respective ar fi posibilă angajarea răspunderii și

a altui subiect de drept.

Un

alt argument al primei instanțe a fost în sensul că pârâta nu a avut

reprezentarea faptului că produsele achiziționate de la Z. Ltd ar putea să

încalce drepturile de proprietate intelectuală ale reclamantei.

Deși

tribunalul a tratat cerința vinovăției distinct de acest aspect, Curtea

a considerat că, practic, o asemenea observație are valoarea unui argument

în sensul că în cauză lipsește vinovăția, deoarece împrejurarea

necunoașterii caracterului contrafăcut al produselor are legătură cu

atitudinea subiectivă a celui care săvârșește fapta ilicită.

În

mod eronat a examinat tribunalul cerința vinovăției în strânsă

legătură cu caracterul distinctiv redus al mărcilor reclamantei, apreciind

astfel că acesta era de natură a înșela vigilența pârâtei în alegerea

produselor pe care le oferă spre vânzare.

Curtea

reține ca pertinentă observația apelantei reclamante în sensul că

atitudinea pârâtei, ce are calitatea de profesionist, trebuie să fie examinată

în alte coordonate decât cea unui consumator, astfel încât analiza

distinctivității mărcii urmează alte repere în privința acesteia.

Analiza

distinctivității nu era cerută de examinarea cerinței

vinovăției, deoarece înregistrarea mărcii prezumă și caracterul

distinctiv al acesteia și dă naștere drepturilor exclusive prevăzute

de art. 36 alin. (2) și (3) din Legea nr. 84/1998, iar vinovăția are

legătură cu atitudinea subiectivă a contrafăcătorului, după cum se va arăta în

cele ce urmează.

Astfel,

îndeplinirea formalităților de publicitate a mărcii asigură opozabilitatea

acesteia față de orice terț (cu excepția titularului de drepturi

anterioare), care nu mai poate invoca necunoașterea existenței

mărcii, publicarea mărcii instituind o prezumție simplă în sensul că

aceasta a ajuns la cunoștința terților.

Mai

mult, în cazul profesioniștilor, cum este pârâta, aceste aspecte sunt

examinate cu mai multă strictețe, cu luarea în considerare și a

obiectului de activitate al pârâtei SC A.R. SA, ce include comercializarea cu

amănuntul de produse ce fac parte din aceeași clasă cu produsele pentru

care este protejată marca reclamantei, 25 - încălțăminte.

Împrejurarea

că, odată notificată, pârâta a retras de la vânzare produsele în discuție,

nu înlătură vinovăția acesteia, ci dovedește că pârâta nu a urmărit

contrafacerea, însă nefiind răsturnată prezumția mai sus amintită în

sensul că existența mărcii îi era cunoscută, Curtea a reținut că

fapta ilicită de contrafacere a fost săvârșită cu intenție indirectă,

pârâta acceptând implicit că ar putea produce un prejudiciu titularului mărcii

înregistrate prin comercializarea produselor purtând semnul protejat, fiind

îndeplinită și cerința vinovăției la angajarea răspunderii

pârâtei intimate pentru fapta sa ilicită.

În

privința prejudiciului, Curtea a reținut că probele administrate în

cauză au relevat că profitul obținut de pârâtă prin comercializarea celor

72 perechi de încălțăminte purtând semnele protejate ca marcă pentru

reclamantă a fost de 61,92 lei.

Susținerea

apelantei în sensul că sarcina probei nu îi revenea în ceea ce privește

întinderea profitului obținut de pârâtă din activitatea de contrafacere,

contrar celor reținute de tribunal, este adevărată doar în parte,

respectiv în sensul că nu îi putea reveni sarcina de a procura înscrisurile

contabile atestând volumul de vânzări al unui anumit produs pe perioada de

referință.

Cu

toate acestea, revenea reclamantei sarcina de a cere instanței luarea de

măsuri în scopul administrării complete a probatoriului sub acest aspect, în

coordonatele stabilite de art. 5 și art. 8 din O.U.G. nr. 100/2005.

Sunt

nefondate considerațiile primei instanțe în sensul că prejudiciul

material nu s-a produs întrucât cele două societăți nu sunt concurente

și că publicul țintă este diferit.

Dacă

publicul țintă ar fi fost diferit, nu ar fi fost îndeplinite

cerințele art. 36 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 84/1998, care impun

analiza riscului de confuzie ce include și riscul de asociere între semnul

utilizat de pârâtă și marca reclamantei, or prima instanță a

reținut expres și incidența acestei norme în speță.

Prin

urmare, față de cele constatate în sensul că a intrat în puterea lucrului

judecat partea din hotărâre ce nu a fost atacată, Curtea a reținut că

utilizarea de către pârâta intimată a semnului protejat ca marcă este apt a da

naștere unui risc de confuzie în sensul art. 36 alin. (2) lit. b) din

Legea nr. 84/1998, deci publicul cărora cele două părți se adresează este

același.

Nu

se poate afirma, în acest context, că fapta pârâtei nu putea produce vreun

prejudiciu reclamantei, deoarece a fost de gravitate redusă, întinderea

prejudiciului fiind, de regulă, direct proporțională cu gravitatea faptei.

În

aceste condiții, Curtea a considerat că în mod greșit a respins prima

instanță cererea privind repararea prejudiciului material suferit de

reclamantă, reținând în același timp că din probatoriul administrat a

rezultat realizarea unui profit bănesc de către pârâtă din comercializarea

produselor contrafăcute identificate prin documentele aflate la dosarul cauzei,

deoarece în această ipoteză cuantumul prejudiciului era dovedit.

De

asemenea, și cerința legăturii de cauzalitate s-a considerat ca fiind

îndeplinită în cauză, de vreme ce incidența prevederilor art. 36 alin. (2)

din Legea nr. 84/1998 face credibilă susținerea apelantei reclamante în

sensul că un consumator a cumpărat de la pârâtă produsele purtând semnul

protejat cu credința că ele provin de la titularul mărcii sau cel

puțin că între acesta din urmă și contrafăcător există o legătură.

Consecința

unei asemenea constatări este că veniturile obținute de pârâtă din

vânzarea celor 72 perechi de încălțăminte reprezintă un beneficiu realizat

pe nedrept.

În

privința prejudiciului moral solicitat de reclamantă a fi reparat, curtea a

considerat că acesta trebuie să fie reparat în condițiile în care este

statuat de lege, iar comercializarea unor produse de calitate inferioară celor

originale sub însemne identice cu cele protejate este aptă a aduce atingere

renumelui titularului mărcii, prin scăderea încrederii consumatorului în calitatea

produselor titularului mărcii.

Curtea

a considerat că, față de întinderea redusă a încălcării și de

încetarea de către pârâtă a săvârșirii faptei la momentul

înștiințării sale de către reclamantă, suma de 1.000 euro, în

echivalent lei, reprezintă o reparație îndestulătoare a acestui

prejudiciu.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs

pârâta SC A.R. SA,

întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. solicitând, în esență,

menținerea dispozițiilor primei instanțe de fond.

Prin

dezvoltarea motivelor de recurs referitoare la neîntrunirea condițiilor

răspunderii civile delictuale, se arată, sub un prim aspect, că potrivit art. 14

din O.U.G. nr. 100/2005, poate fi obligată la plata de despăgubiri persoana

care, acționând cu intenție, a încălcat un drept de proprietate industrială și

a desfășurat acte de contrafacere, instituindu-se condiția săvârșirii actelor

de contrafacere cu intenție, condiție derogatorie de la dreptul comun în

materia răspunderii civile delictuale, ceea ce presupune ca, recurenta să fi

cunoscut caracterul contrafăcut al pantofilor sport achiziționați.

Aceste dispoziții

au fost aplicate greșit de către instanța de apel, care a prezentat argumente

ce țin mai mult de caracterul ilicit al actelor de comercializare a unor pantofii

sport furnizați de către un terț vinovat de contrafacere, iar nu de atitudinea

subiectivă față de faptul că produsele respective aduceau atingere semnelor

distinctive protejate ca mărci P.

Sub

aspectul intenției, instanța de apel motivează soluția pe faptul că mărcile P.

au fost supuse formalităților de publicitate prevăzute de lege, publicarea

mărcii constituind o prezumție simplă în sensul că aceasta a ajuns la

cunoștința terțelor persoane.

Însă,

chestiunea opozabilității mărcilor P. decurgând din simplul fapt al

îndeplinirii formalităților de publicitate nu poate fi o motivare suficientă

pentru a se reține forma intenției pentru că ar fi fost necesară și o altă

condiție, respectiv ca recurenta să fi cunoscut caracterul contrafăcut al

produselor achiziționate de la un terț furnizor, pentru ca, să se poată reține

vinovăția recurentei în forma intenției.

Din

întregul material probator, nu rezultă achiziționarea pantofilor sport în

discuție în considerarea similarității semnelor aplicate pe aceștia cu semnele

disctinctive protejate ca marcă de către P.. Unul dintre elementele care stau

la baza luării deciziei de a achiziționa diverse produse de încălțăminte se

referă la prețul lor, care trebuie să se încadreze între limitele fixate de

clientela specifică a magazinelor recurentei.

Din

această perspectivă, nu se poate reține faptul că s-ar fi acționat cu intenția

de a vătăma drepturile la marcă pe care le deține P. și, pentru același motive,

nici cu intenția de a diminua distinctivitatea acestor mărci.

Instanța

de apel aduce ca un motiv suplimentar și calitatea de profesionist a recurentei,

care a făcut comerț, printre altele, și cu produse care fac parte din aceeași

clasă de produse pentru care sunt protejate mărcile P.

Acest

argument al comercializării unor produse din aceeași clasă este utilizat în mod

greșit, de vreme ce între produsele P. și pantofii sport contrafăcuți primiți

de la un furnizor există diferențe semnificative de calitate, preț și de

cumpărătorii potențiali, astfel că, chiar și în condițiile prezumției de

cunoaștere a mărcilor P. izvorâtă exclusiv din faptul publicității lor,

recurenta nu poate fi bănuită că ar fi urmărit încălcarea drepturilor de

proprietate industrială ale reclamantei.

Cei doi

agenți economici în litigiu sunt profund diferiți și nu concurează pe aceeași

piață, chiar dacă și recurenta comercializează în hipermarket-urile sale un

număr de pantofi sport.

Consumatorul,

atunci când se gândește la magazinele și marca A., are prefigurarea în principal

a bogatei varietăți de produse, și eventual a produselor alimentare, dar

niciodată a pantofilor sport. Consumatorul, în momentul în care se gândește la

magazinele și marca P., are reprezentarea pantofilor sport și eventual a

existenței de alte articole sportive ale aceleiași mărci.

De

asemenea, nu există substituibilitate, respectiv consumatorii P. nu vor

achiziționa pantofi sport din magazinele A. în cazul în care ar exista un

eveniment deosebit în legătură cu agentul economic P., ci se vor adresa unor

alți producători specializați de produse pentru sport.

De

asemenea, prin contractul de import de produse încheiat cu Z., furnizorul a

garantat pentru produsele livrate, garanție confirmată și prin contractul cadru

de achiziție de produse dintre M.G.V. F.A. și M.G.V. D.H., actuala A., ceea ce

demonstrează că s-au depus diligențe pentru ca produsele achiziționate, iar

apoi comercializate, să fie în conformitate cu prevederile legale.

Chiar și

instanța de apel constată că „pârâta nu a urmărit contrafacerea", însă

apreciază cu totul greșit că nu se înlătură intenția recurentei față de

caracterul contrafăcut al produselor.

De

asemenea, condiția de producere a unui prejudiciu material sau moral nu este

îndeplinită.

În ce

privește daunele materiale, instanța de apel a folosit criteriul de determinare

reprezentat de beneficiul realizat de către subscrisa în urma comercializării

celor 72 de perechi de pantofi sport, care - așa cum s-a stabilit în primă

instanță cu putere de lucru judecat - poartă semne de aduc atingere celor

protejate ca marcă de către P.. însă, cu ocazia aplicării acestui criteriu,

instanța de apel a apreciat în mod greșit că profitul subscrisei ar fi fost de

61,92 lei.

Așa cum

reiese din probele administrate, suma de 61,92 de lei nu reprezintă profitul

încasat în urma comercializării produselor în litigiu, ci, dimpotrivă, doar o

diferență între prețul de vânzare - practicat în magazinele A. - și prețul de

achiziție plătit furnizorului.

Potrivit

facturilor din 26 martie 2009 încheiate între M.G.V. F.A. și M.G.V. D.H.,

prețul unei perechi de pantofi sport a fost de 32,78 lei.

Din

factura emisă la data de 04 martie 2011 prin care P., prin societatea de

avocatură care o reprezintă, a cumpărat perechea de pantofi sport de la recurentă,

cu scopul de a face dovada pretențiilor sale, rezultă că prețul unei perechi la

vânzare a fost de 41,71 lei, din care 8,07 lei reprezintă T.V.A., astfel încât

prețul real al unei singure perechi de pantofi sport a fost de 33,64 lei.

Un simplu

calcul matematic arată că recurenta a plătit pentru pantofii sport respectivi

suma totală de 2.360,16 lei (fără T.V.A.) - respectiv 32,78 lei înmulțit cu 72

produse - și a obținut în urma vânzării acestora suma totală de 2.422,08 lei (fără

T.V.A.) - respectiv 33,64 lei înmulțit cu 72 produse. Prin urmare, diferența

dintre sumele plătite la furnizor și sumele încasate de la cumpărători este în

cuantum de 61,92 lei.

Această

diferență bănească nu echivalează, însă, cu un beneficiu material obținut de

către recurentă, de vreme ce procesul de comercializare a produselor include și

cheltuieli indirecte, precum salariile angajaților, cheltuielile pentru

utilități ș.a.m.d., costuri care se distribuie la toate produsele

comercializate de societate. Așadar, în măsura în care ar fi luate în considerare

și aceste costuri, concluzia ar fi că profitul obținut a fost și mai mic, sau

chiar inexistent.

Acest

lucru se explică prin faptul că veniturile recurentei au o independență extrem

de mare de rezultatele comerțului cu pantofi sport, iar consumatorii A. nu vin

în aceste magazine pentru a achiziționa pantofi sport fiind perfect conștienți

de inexistența unor pantofi sport de marcă, precum cei P., în hipermarket-urile

A.

De

altfel, P. nu a renunțat întâmplător la efectuarea expertizei contabile, tocmai

pentru că a realizat din înscrisurile depuse la dosar faptul că numărul de

produse de acest tip comercializate a fost unul extrem de redus, la un preț

derizoriu, astfel încât costul expertizei în sine ar fi depășit cuantumul

prejudiciului pe care l-ar fi putut cere în baza concluziilor la care ar fi

ajuns expertul contabil.

După cum

reiese din probele administrate, actele de comercializare ale recurentei nu au

provocat intimatei P. pierderi la vânzarea produselor sale sport similare.

Nu se

poate reține nici cauzarea unui prejudiciu de imagine intimatei P., din moment

ce nu există elemente de probă care să permită ideea unei vătămări a încrederii

clienților P. în valoarea și renumele mărcilor în discuție.

Contrar

acestei realități a faptelor din proces, instanța din apel justifică producerea

unui prejudiciu moral prin faptul că activitatea de comercializare desfășurată

de către A. „este aptă a aduce atingere renumelui titularului mărcii prin

scăderea încrederii consumatorului în calitatea produselor titularului

mărcii." Prima instanță a reținut corect inexistența vreunui prejudiciu

material ori moral.

Înalta

Curte, analizând decizia prin raportare la criticile formulate și la

dispozițiile legale incidente cauzei, reține caracterul nefondat al recursului

pentru argumentele ce succed.

Prioritar,

instanța învederează că își însușește în totalitate argumentele de drept și de

fapt reținute de instanța superioară de fond.

- Mărcile

contrafăcute nu mai au rolul de a certifica autenticitatea și de a garanta

calitatea pe care consumatorii sunt îndreptățiți să o pretindă, iar

producătorilor, o astfel de marcă, le provoacă pierderi la vânzarea bunurilor

și serviciilor. În același timp, mărcile contrafăcute dezorganizează piața.

În

materie de contrafacere de mărci, buna credință este irelevantă; simpla

încălcare a dreptului privativ la marcă poate da naștere la despăgubiri.

În consecință,

cum petitul întemeiat pe dispozițiile art. 36 alin. (2) lit. a) și b) din Legea

nr. 84/1998 privind mărcile și indicațiile geografice a intrat în puterea

lucrului judecat, susținerile recurentei referitoare la buna sa credință în

achiziționarea mărfurilor este lipsită de relevanță juridică.

Cât timp

s-a constatat comercializarea de bunuri contrafăcute orice critică referitoare

la faptul că publicul ce achiziționează pantofi sport P. nu va achiziționa din

rețeaua de magazine A., că cei doi agenți economici sunt profund diferiți și nu

concurează pe această piață, nu pot fi reanalizate în cadrul criticii

referitore la absența unuia dintre elementele răspunderii civile delictuale,

anume vinovăția. Și aceasta pentru că s-a constatat cu putere de lucru judecat

contrafacerea.

Recurenta

susține lipsa vinovăției cu motivarea că nu a cunoscut caracterul contrafăcut

al produselor achiziționate de la un terț furnizor care i-a garantat

autenticitatea produselor.

Numai că,

așa cum a arătat și instanța superioară de fond, câtă vreme publicitatea mărcii

era efectivă, iar recurenta este o societate comercială cu o amplă și bogată

experiență pe piață, aceasta nu poate susține absența intenției indirecte

motivat de existența clauzei de garanție inserată de vânzătorul bunurilor

contrafăcute câtă vreme trebuia să facă minime și prealabile verificări cu

privire la autenticitatea bunurilor achiziționate.

Oricum,

niciunul dintre argumentele recurentei nu se referă în mod neechivoc la forma

de vinovăție reținută de instanța de apel și anume intenția indirectă.

-

Recurenta, reanalizând probele administrate înainte instanțelor de fond,

susține că actele sale de comercializare nu au produs intimatei vreun prejudiciu

material, precum și că, în fapt, nu au obținut niciun profit.

Osebit de

faptul că art. 304 alin. (1) C. proc. civ. nu permite analiza în această etapă

procesuală a aspectelor de netemeinicie, prima instanță de fond a reținut

că pârâta a realizat un profit bănesc din comercializarea bunurilor

contrafăcute în sumă de 61,92 lei, considerent ce nu a fost contestat de

recurentă în apel. Rezultă astfel că, cu putere de lucru judecat s-a constatat

existența unui profit.

Reținând

existența faptului ilicit - contrafacerea - a intenției indirecte și a

prejudiciului material este îndeplinită și cerința legăturii de cauzalitate,

rezultând astfel că dispozițiile art. 14 din O.U.G. nr. 100/2005 cu referire la

art. 998-999 C. civ. au fost aplicate corect.

Cât

privește prejudiciul moral, recurenta critică cuantumul daunelor acordate,

apreciind că 1.000 de euro este o sumă vădit disproporționată față de diferența

de bani pe care a încasat-o urmare a vânzării pantofilor sport P..

Întinderea

daunelor morale, spre deosebire de întinderea prejudiciului material care

trebuie determinat după criterii specifice, se face prin apreciere și, prin

urmare, exclusă de la posibilitatea cenzurării cuantumului acestora în recurs,

fiind vorba de un aspect de temeinicie.

Problema

daunelor morale putea fi analizată în recurs doar în situația în care instanța

nu ar fi indicat criteriile ce au determinant-o să le acorde. Sub acest aspect,

instanța reținând că fapta de contrafacere este de natură a aduce atingere

imaginii reclamantei, a produselor acesteia, pe piața respectivă, a îndeplinit

obligația legală de a indica criteriile de stabilire a cuantumului

despăgubirilor, în care sunt incluse și cele referitoare la întinderea redusă a

încălcării și de încetare de îndată a comercializării produselor contrafăcute.

Considerentele

recurentei prin care arată diferențele semnificative de preț și calitate între

pantofii sport marca P. și pantofii sport contrafăcuți se constituie în tot

atâtea argumente în favoarea opiniei instanței că vânzarea unor produse

inferioare calitativ pantofilor originali a adus atingere imaginii societății

reclamante.

Înalta

Curte, pentru cele ce preced, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C.

proc. civ. va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de pârâta SC A.R. SA împotriva Deciziei nr. 53/A

din data de 14 martie 2013 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă și

pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă și asigurări

sociale.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 18 martie 2014.