ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 888/2014

Deliberând, în condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, reclamanta P. A.G. R.D.S. a chemat în judecată pe pârâta SC A.R. SA solicitând obligarea pârâtei să înceteze de îndată, folosirea neautorizată pe teritoriul României a oricăror semne identice sau similare cu mărcile figurative din 25 noiembrie 1960, din 19 noiembrie 1976, din 11 iulie 1978, din 27 martie 1984, din 02 februarie 2007, înregistrate pe cale internațională cu efect în România, conform certificatelor emise de O.M.P.I., mărcile comunitare figurative din 30 iulie 2009, din 20 august 2004 și din 31 octombrie 2003 sub sancțiunea plății de daune cominatorii de 500 de euro/zi de întârziere, iar în subsidiar, plata amenzii civile maxime pe zi de întârziere prevăzută de art. 580 3 C. proc.

civ.; obligarea pârâtei la plata de despăgubiri materiale, estimate cu titlu provizoriu la suma de 1.500 de euro, precum și la plata de despăgubiri morale estimate cu titlu provizoriu la suma de 3.000 de euro, pentru prejudiciul cauzat reclamantei prin actele de contrafacere, cu obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată. Prin cererea depusă la 1 martie 2012, reclamanta a depus calculul prejudiciului material în cuantum de 5.000 euro, precum și un calcul al prejudiciului moral în cuantum de 10.000 euro.

Tribunalul București prin sentința civilă nr. 550 din 08 martie 2012, a admis cererea în parte, a obligat pârâta să înceteze de îndată folosirea neautorizată pe teritoriul României a oricăror semne identice sau similare cu mărcile internaționale figurative din 19 noiembrie 1976, din 25 noiembrie 1960, din 11 iulie 1978, din 27 martie 1984, din 02 februarie 2007 și a mărcilor comunitare figurative din 30 iulie 2009, din 20 august 2004 și din 31 octombrie 2003 și a respins cererile de obligare a pârâtei la plata de daune cominatorii, daune materiale și morale, ca neîntemeiate. Curtea de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă și asigurări sociale, prin Decizia nr. 53/A din data de 14 martie 2013 a a dmis apelul formulat de reclamanta P. SE (fostă P. A.G.

R.D.S.), a schimbat în parte sentința, în sensul că a obligat pârâta să plătească reclamantei sumele de 61,92 lei cu titlu de daune materiale și 1.000 euro, în echivalent lei, cu titlu de daune morale, cu păstrarea celorlalte dispoziții ale sentinței, pentru considerentele ce urmează. Se arată că prima instanță a constatat incidența în cauză a prevederilor art. 36 alin. (2) lit. a) și b) din Legea nr. 84/1998, admițând în acest sens primul capăt din cererea reclamantei și interzicând pârâtei folosirea neautorizată a oricăror semne identice sau similare cu mărcile invocate de reclamantă prin acțiune. Pârâta nu a formulat apel împotriva hotărârii, calea de atac declarată de reclamantă privind exclusiv capetele de cerere respinse de tribunal, astfel încât partea din hotărâre ce se referă la solicitarea reclamantei ce a fost admisă a intrat în puterea lucrului judecat.

În aceste coordonate, Curtea a considerat că nu se poate reține lipsa faptei ilicite, cum a procedat în mod eronat prima instanță, deoarece însăși constatarea încălcării reglementată de art. 36 alin. (2) din Legea nr. 84/1998 reprezenta dovada deplină a acesteia, fiind astfel fondată critica apelantei în sensul că motivarea tribunalului se contrazice, deoarece a reținut existența faptei de contrafacere când a soluționat primul capăt de cerere și apoi a respins solicitarea de reparare a prejudiciului pentru motivul lipsei faptei ilicite.

A fost reținut ca nefondat argumentul primei instanțe în sensul că lipsa caracterului ilicit al faptei derivă din împrejurarea că produsele ce poartă fără drept semnele identice sau similare cu mărcile reclamantei au fost cumpărate de intimata-pârâtă de la Z. Ltd, iar în contractul încheiat cu furnizorul există o clauză prin care acesta din urmă își asumă responsabilitatea pentru orice formă de evicțiune sau pentru încălcări ale drepturilor unor terțe persoane. Din enumerarea actelor a căror interzicere poate fi cerută de titularul în scopul obținerii protecției asupra mărcii sale, conform art. 36 alin. (3) din Legea nr. 84/1998 rezultă că legiuitorul sancționează toate operațiunile care se referă la oferirea produselor spre vânzare sau comercializarea lor, fără a distinge după modul de dobândire de către contrafăcător a acestora.

Prin urmare, clauza contractuală amintită nu înlătură caracterul ilicit al faptei, iar răspunderea pârâtei intimate este personală, chiar dacă în legătură cu bunurile sau serviciile respective ar fi posibilă angajarea răspunderii și a altui subiect de drept. Un alt argument al primei instanțe a fost în sensul că pârâta nu a avut reprezentarea faptului că produsele achiziționate de la Z. Ltd ar putea să încalce drepturile de proprietate intelectuală ale reclamantei. Deși tribunalul a tratat cerința vinovăției distinct de acest aspect, Curtea a considerat că, practic, o asemenea observație are valoarea unui argument în sensul că în cauză lipsește vinovăția, deoarece împrejurarea necunoașterii caracterului contrafăcut al produselor are legătură cu atitudinea subiectivă a celui care săvârșește fapta ilicită.

În mod eronat a examinat tribunalul cerința vinovăției în strânsă legătură cu caracterul distinctiv redus al mărcilor reclamantei, apreciind astfel că acesta era de natură a înșela vigilența pârâtei în alegerea produselor pe care le oferă spre vânzare. Curtea reține ca pertinentă observația apelantei reclamante în sensul că atitudinea pârâtei, ce are calitatea de profesionist, trebuie să fie examinată în alte coordonate decât cea unui consumator, astfel încât analiza distinctivității mărcii urmează alte repere în privința acesteia. Analiza distinctivității nu era cerută de examinarea cerinței vinovăției, deoarece înregistrarea mărcii prezumă și caracterul distinctiv al acesteia și dă naștere drepturilor exclusive prevăzute de art. 36 alin. (2) și (3) din Legea nr. 84/1998, iar vinovăția are legătură cu atitudinea subiectivă a contrafăcătorului, după cum se va arăta în cele ce urmează.

Astfel, îndeplinirea formalităților de publicitate a mărcii asigură opozabilitatea acesteia față de orice terț (cu excepția titularului de drepturi anterioare), care nu mai poate invoca necunoașterea existenței mărcii, publicarea mărcii instituind o prezumție simplă în sensul că aceasta a ajuns la cunoștința terților. Mai mult, în cazul profesioniștilor, cum este pârâta, aceste aspecte sunt examinate cu mai multă strictețe, cu luarea în considerare și a obiectului de activitate al pârâtei SC A.R. SA, ce include comercializarea cu amănuntul de produse ce fac parte din aceeași clasă cu produsele pentru care este protejată marca reclamantei, 25 - încălțăminte.

Împrejurarea că, odată notificată, pârâta a retras de la vânzare produsele în discuție, nu înlătură vinovăția acesteia, ci dovedește că pârâta nu a urmărit contrafacerea, însă nefiind răsturnată prezumția mai sus amintită în sensul că existența mărcii îi era cunoscută, Curtea a reținut că fapta ilicită de contrafacere a fost săvârșită cu intenție indirectă, pârâta acceptând implicit că ar putea produce un prejudiciu titularului mărcii înregistrate prin comercializarea produselor purtând semnul protejat, fiind îndeplinită și cerința vinovăției la angajarea răspunderii pârâtei intimate pentru fapta sa ilicită. În privința prejudiciului, Curtea a reținut că probele administrate în cauză au relevat că profitul obținut de pârâtă prin comercializarea celor 72 perechi de încălțăminte purtând semnele protejate ca marcă pentru reclamantă a fost de 61,92 lei.

Susținerea apelantei în sensul că sarcina probei nu îi revenea în ceea ce privește întinderea profitului obținut de pârâtă din activitatea de contrafacere, contrar celor reținute de tribunal, este adevărată doar în parte, respectiv în sensul că nu îi putea reveni sarcina de a procura înscrisurile contabile atestând volumul de vânzări al unui anumit produs pe perioada de referință. Cu toate acestea, revenea reclamantei sarcina de a cere instanței luarea de măsuri în scopul administrării complete a probatoriului sub acest aspect, în coordonatele stabilite de art. 5 și art. 8 din O.U.G. nr. 100/2005. Sunt nefondate considerațiile primei instanțe în sensul că prejudiciul material nu s-a produs întrucât cele două societăți nu sunt concurente și că publicul țintă este diferit.

Dacă publicul țintă ar fi fost diferit, nu ar fi fost îndeplinite cerințele art. 36 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 84/1998, care impun analiza riscului de confuzie ce include și riscul de asociere între semnul utilizat de pârâtă și marca reclamantei, or prima instanță a reținut expres și incidența acestei norme în speță. Prin urmare, față de cele constatate în sensul că a intrat în puterea lucrului judecat partea din hotărâre ce nu a fost atacată, Curtea a reținut că utilizarea de către pârâta intimată a semnului protejat ca marcă este apt a da naștere unui risc de confuzie în sensul art. 36 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 84/1998, deci publicul cărora cele două părți se adresează este același.

Nu se poate afirma, în acest context, că fapta pârâtei nu putea produce vreun prejudiciu reclamantei, deoarece a fost de gravitate redusă, întinderea prejudiciului fiind, de regulă, direct proporțională cu gravitatea faptei. În aceste condiții, Curtea a considerat că în mod greșit a respins prima instanță cererea privind repararea prejudiciului material suferit de reclamantă, reținând în același timp că din probatoriul administrat a rezultat realizarea unui profit bănesc de către pârâtă din comercializarea produselor contrafăcute identificate prin documentele aflate la dosarul cauzei, deoarece în această ipoteză cuantumul prejudiciului era dovedit.

De asemenea, și cerința legăturii de cauzalitate s-a considerat ca fiind îndeplinită în cauză, de vreme ce incidența prevederilor art. 36 alin. (2) din Legea nr. 84/1998 face credibilă susținerea apelantei reclamante în sensul că un consumator a cumpărat de la pârâtă produsele purtând semnul protejat cu credința că ele provin de la titularul mărcii sau cel puțin că între acesta din urmă și contrafăcător există o legătură. Consecința unei asemenea constatări este că veniturile obținute de pârâtă din vânzarea celor 72 perechi de încălțăminte reprezintă un beneficiu realizat pe nedrept.

În privința prejudiciului moral solicitat de reclamantă a fi reparat, curtea a considerat că acesta trebuie să fie reparat în condițiile în care este statuat de lege, iar comercializarea unor produse de calitate inferioară celor originale sub însemne identice cu cele protejate este aptă a aduce atingere renumelui titularului mărcii, prin scăderea încrederii consumatorului în calitatea produselor titularului mărcii. Curtea a considerat că, față de întinderea redusă a încălcării și de încetarea de către pârâtă a săvârșirii faptei la momentul înștiințării sale de către reclamantă, suma de 1.000 euro, în echivalent lei, reprezintă o reparație îndestulătoare a acestui prejudiciu. Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta SC A.R.

SA, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. solicitând, în esență, menținerea dispozițiilor primei instanțe de fond. Prin dezvoltarea motivelor de recurs referitoare la neîntrunirea condițiilor răspunderii civile delictuale, se arată, sub un prim aspect, că potrivit art. 14 din O.U.G. nr. 100/2005, poate fi obligată la plata de despăgubiri persoana care, acționând cu intenție, a încălcat un drept de proprietate industrială și a desfășurat acte de contrafacere, instituindu-se condiția săvârșirii actelor de contrafacere cu intenție, condiție derogatorie de la dreptul comun în materia răspunderii civile delictuale, ceea ce presupune ca, recurenta să fi cunoscut caracterul contrafăcut al pantofilor sport achiziționați.

Aceste dispoziții au fost aplicate greșit de către instanța de apel, care a prezentat argumente ce țin mai mult de caracterul ilicit al actelor de comercializare a unor pantofii sport furnizați de către un terț vinovat de contrafacere, iar nu de atitudinea subiectivă față de faptul că produsele respective aduceau atingere semnelor distinctive protejate ca mărci P. Sub aspectul intenției, instanța de apel motivează soluția pe faptul că mărcile P. au fost supuse formalităților de publicitate prevăzute de lege, publicarea mărcii constituind o prezumție simplă în sensul că aceasta a ajuns la cunoștința terțelor persoane.

Însă, chestiunea opozabilității mărcilor P. decurgând din simplul fapt al îndeplinirii formalităților de publicitate nu poate fi o motivare suficientă pentru a se reține forma intenției pentru că ar fi fost necesară și o altă condiție, respectiv ca recurenta să fi cunoscut caracterul contrafăcut al produselor achiziționate de la un terț furnizor, pentru ca, să se poată reține vinovăția recurentei în forma intenției. Din întregul material probator, nu rezultă achiziționarea pantofilor sport în discuție în considerarea similarității semnelor aplicate pe aceștia cu semnele disctinctive protejate ca marcă de către P.. Unul dintre elementele care stau la baza luării deciziei de a achiziționa diverse produse de încălțăminte se referă la prețul lor, care trebuie să se încadreze între limitele fixate de clientela specifică a magazinelor recurentei.

Din această perspectivă, nu se poate reține faptul că s-ar fi acționat cu intenția de a vătăma drepturile la marcă pe care le deține P. și, pentru același motive, nici cu intenția de a diminua distinctivitatea acestor mărci. Instanța de apel aduce ca un motiv suplimentar și calitatea de profesionist a recurentei, care a făcut comerț, printre altele, și cu produse care fac parte din aceeași clasă de produse pentru care sunt protejate mărcile P. Acest argument al comercializării unor produse din aceeași clasă este utilizat în mod greșit, de vreme ce între produsele P. și pantofii sport contrafăcuți primiți de la un furnizor există diferențe semnificative de calitate, preț și de cumpărătorii potențiali, astfel că, chiar și în condițiile prezumției de cunoaștere a mărcilor P. izvorâtă exclusiv din faptul publicității lor, recurenta nu poate fi bănuită că ar fi urmărit încălcarea drepturilor de proprietate industrială ale reclamantei.

Cei doi agenți economici în litigiu sunt profund diferiți și nu concurează pe aceeași piață, chiar dacă și recurenta comercializează în hipermarket-urile sale un număr de pantofi sport. Consumatorul, atunci când se gândește la magazinele și marca A., are prefigurarea în principal a bogatei varietăți de produse, și eventual a produselor alimentare, dar niciodată a pantofilor sport. Consumatorul, în momentul în care se gândește la magazinele și marca P., are reprezentarea pantofilor sport și eventual a existenței de alte articole sportive ale aceleiași mărci. De asemenea, nu există substituibilitate, respectiv consumatorii P. nu vor achiziționa pantofi sport din magazinele A. în cazul în care ar exista un eveniment deosebit în legătură cu agentul economic P., ci se vor adresa unor alți producători specializați de produse pentru sport.

De asemenea, prin contractul de import de produse încheiat cu Z., furnizorul a garantat pentru produsele livrate, garanție confirmată și prin contractul cadru de achiziție de produse dintre M.G.V. F.A. și M.G.V. D.H., actuala A., ceea ce demonstrează că s-au depus diligențe pentru ca produsele achiziționate, iar apoi comercializate, să fie în conformitate cu prevederile legale. Chiar și instanța de apel constată că „pârâta nu a urmărit contrafacerea", însă apreciază cu totul greșit că nu se înlătură intenția recurentei față de caracterul contrafăcut al produselor. De asemenea, condiția de producere a unui prejudiciu material sau moral nu este îndeplinită.

În ce privește daunele materiale, instanța de apel a folosit criteriul de determinare reprezentat de beneficiul realizat de către subscrisa în urma comercializării celor 72 de perechi de pantofi sport, care - așa cum s-a stabilit în primă instanță cu putere de lucru judecat - poartă semne de aduc atingere celor protejate ca marcă de către P.. însă, cu ocazia aplicării acestui criteriu, instanța de apel a apreciat în mod greșit că profitul subscrisei ar fi fost de 61,92 lei. Așa cum reiese din probele administrate, suma de 61,92 de lei nu reprezintă profitul încasat în urma comercializării produselor în litigiu, ci, dimpotrivă, doar o diferență între prețul de vânzare - practicat în magazinele A. - și prețul de achiziție plătit furnizorului.

Potrivit facturilor din 26 martie 2009 încheiate între M.G.V. F.A. și M.G.V. D.H., prețul unei perechi de pantofi sport a fost de 32,78 lei. Din factura emisă la data de 04 martie 2011 prin care P., prin societatea de avocatură care o reprezintă, a cumpărat perechea de pantofi sport de la recurentă, cu scopul de a face dovada pretențiilor sale, rezultă că prețul unei perechi la vânzare a fost de 41,71 lei, din care 8,07 lei reprezintă T.V.A., astfel încât prețul real al unei singure perechi de pantofi sport a fost de 33,64 lei. Un simplu calcul matematic arată că recurenta a plătit pentru pantofii sport respectivi suma totală de 2.360,16 lei (fără T.V.A.) - respectiv 32,78 lei înmulțit cu 72 produse - și a obținut în urma vânzării acestora suma totală de 2.422,08 lei (fără T.V.A.) - respectiv 33,64 lei înmulțit cu 72 produse.

Prin urmare, diferența dintre sumele plătite la furnizor și sumele încasate de la cumpărători este în cuantum de 61,92 lei. Această diferență bănească nu echivalează, însă, cu un beneficiu material obținut de către recurentă, de vreme ce procesul de comercializare a produselor include și cheltuieli indirecte, precum salariile angajaților, cheltuielile pentru utilități ș.a.m.d., costuri care se distribuie la toate produsele comercializate de societate. Așadar, în măsura în care ar fi luate în considerare și aceste costuri, concluzia ar fi că profitul obținut a fost și mai mic, sau chiar inexistent.

Acest lucru se explică prin faptul că veniturile recurentei au o independență extrem de mare de rezultatele comerțului cu pantofi sport, iar consumatorii A. nu vin în aceste magazine pentru a achiziționa pantofi sport fiind perfect conștienți de inexistența unor pantofi sport de marcă, precum cei P., în hipermarket-urile A. De altfel, P. nu a renunțat întâmplător la efectuarea expertizei contabile, tocmai pentru că a realizat din înscrisurile depuse la dosar faptul că numărul de produse de acest tip comercializate a fost unul extrem de redus, la un preț derizoriu, astfel încât costul expertizei în sine ar fi depășit cuantumul prejudiciului pe care l-ar fi putut cere în baza concluziilor la care ar fi ajuns expertul contabil.

După cum reiese din probele administrate, actele de comercializare ale recurentei nu au provocat intimatei P. pierderi la vânzarea produselor sale sport similare. Nu se poate reține nici cauzarea unui prejudiciu de imagine intimatei P., din moment ce nu există elemente de probă care să permită ideea unei vătămări a încrederii clienților P. în valoarea și renumele mărcilor în discuție. Contrar acestei realități a faptelor din proces, instanța din apel justifică producerea unui prejudiciu moral prin faptul că activitatea de comercializare desfășurată de către A. „este aptă a aduce atingere renumelui titularului mărcii prin scăderea încrederii consumatorului în calitatea produselor titularului mărcii." Prima instanță a reținut corect inexistența vreunui prejudiciu material ori moral.

Înalta Curte, analizând decizia prin raportare la criticile formulate și la dispozițiile legale incidente cauzei, reține caracterul nefondat al recursului pentru argumentele ce succed. Prioritar, instanța învederează că își însușește în totalitate argumentele de drept și de fapt reținute de instanța superioară de fond. - Mărcile contrafăcute nu mai au rolul de a certifica autenticitatea și de a garanta calitatea pe care consumatorii sunt îndreptățiți să o pretindă, iar producătorilor, o astfel de marcă, le provoacă pierderi la vânzarea bunurilor și serviciilor. În același timp, mărcile contrafăcute dezorganizează piața. În materie de contrafacere de mărci, buna credință este irelevantă; simpla încălcare a dreptului privativ la marcă poate da naștere la despăgubiri.

În consecință, cum petitul întemeiat pe dispozițiile art. 36 alin. (2) lit. a) și b) din Legea nr. 84/1998 privind mărcile și indicațiile geografice a intrat în puterea lucrului judecat, susținerile recurentei referitoare la buna sa credință în achiziționarea mărfurilor este lipsită de relevanță juridică. Cât timp s-a constatat comercializarea de bunuri contrafăcute orice critică referitoare la faptul că publicul ce achiziționează pantofi sport P. nu va achiziționa din rețeaua de magazine A., că cei doi agenți economici sunt profund diferiți și nu concurează pe această piață, nu pot fi reanalizate în cadrul criticii referitore la absența unuia dintre elementele răspunderii civile delictuale, anume vinovăția.

Și aceasta pentru că s-a constatat cu putere de lucru judecat contrafacerea. Recurenta susține lipsa vinovăției cu motivarea că nu a cunoscut caracterul contrafăcut al produselor achiziționate de la un terț furnizor care i-a garantat autenticitatea produselor. Numai că, așa cum a arătat și instanța superioară de fond, câtă vreme publicitatea mărcii era efectivă, iar recurenta este o societate comercială cu o amplă și bogată experiență pe piață, aceasta nu poate susține absența intenției indirecte motivat de existența clauzei de garanție inserată de vânzătorul bunurilor contrafăcute câtă vreme trebuia să facă minime și prealabile verificări cu privire la autenticitatea bunurilor achiziționate.

Oricum, niciunul dintre argumentele recurentei nu se referă în mod neechivoc la forma de vinovăție reținută de instanța de apel și anume intenția indirectă. - Recurenta, reanalizând probele administrate înainte instanțelor de fond, susține că actele sale de comercializare nu au produs intimatei vreun prejudiciu material, precum și că, în fapt, nu au obținut niciun profit. Osebit de faptul că art. 304 alin. (1) C. proc. civ. nu permite analiza în această etapă procesuală a aspectelor de netemeinicie, prima instanță de fond a reținut că pârâta a realizat un profit bănesc din comercializarea bunurilor contrafăcute în sumă de 61,92 lei, considerent ce nu a fost contestat de recurentă în apel. Rezultă astfel că, cu putere de lucru judecat s-a constatat existența unui profit.

Reținând existența faptului ilicit - contrafacerea - a intenției indirecte și a prejudiciului material este îndeplinită și cerința legăturii de cauzalitate, rezultând astfel că dispozițiile art. 14 din O.U.G. nr. 100/2005 cu referire la art. 998-999 C. civ. au fost aplicate corect. Cât privește prejudiciul moral, recurenta critică cuantumul daunelor acordate, apreciind că 1.000 de euro este o sumă vădit disproporționată față de diferența de bani pe care a încasat-o urmare a vânzării pantofilor sport P.. Întinderea daunelor morale, spre deosebire de întinderea prejudiciului material care trebuie determinat după criterii specifice, se face prin apreciere și, prin urmare, exclusă de la posibilitatea cenzurării cuantumului acestora în recurs, fiind vorba de un aspect de temeinicie.

Problema daunelor morale putea fi analizată în recurs doar în situația în care instanța nu ar fi indicat criteriile ce au determinant-o să le acorde. Sub acest aspect, instanța reținând că fapta de contrafacere este de natură a aduce atingere imaginii reclamantei, a produselor acesteia, pe piața respectivă, a îndeplinit obligația legală de a indica criteriile de stabilire a cuantumului despăgubirilor, în care sunt incluse și cele referitoare la întinderea redusă a încălcării și de încetare de îndată a comercializării produselor contrafăcute. Considerentele recurentei prin care arată diferențele semnificative de preț și calitate între pantofii sport marca P. și pantofii sport contrafăcuți se constituie în tot atâtea argumente în favoarea opiniei instanței că vânzarea unor produse inferioare calitativ pantofilor originali a adus atingere imaginii societății reclamante.

Înalta Curte, pentru cele ce preced, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ. va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta SC A.R. SA împotriva Deciziei nr. 53/A din data de 14 martie 2013 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă și asigurări sociale. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 18 martie 2014.