ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2558/2010

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2558/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Deliberând, în

condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului civil de față;

Tribunalul București, secția a III-a civilă

prin Sentința civilă nr. 1149 din 27 iunie 2008 a admis în parte acțiunea

reclamantului L.V.M. formulată la 8 noiembrie 2007 împotriva pârâtei S.C. T.R.

S.A.

S-a dispus

interzicerea folosirii neautorizate de către pârâtă pe teritoriul României a

însemnului identic cu mărcile figurative ale reclamantei 360016/1989,

003890397/2005 și 000015628/1997.

A fost obligată

pârâta la plata sumei de 27.792,19 euro cu titlu de prejudiciu material cauzat

prin actele de contrafacere.

A fost respinsă ca

neîntemeiată cererea de obligare a pârâtei la plata daunelor cominatorii precum

și cererea de obligare a pârâtei la plata despăgubirilor morale.

S-a respins cererea

de publicare în presă a dispozitivului hotărârii pe cheltuiala pârâtei. A fost

obligată pârâta la 39,30 RON cheltuieli de judecată.

În motivarea soluției

Tribunalul a reținut în esență următoarele:

Reclamanta L.V.M. la

8 noiembrie 2007 a chemat în judecată pe pârâta S.C. T.R. S.A. pentru obligarea

acesteia să înceteze folosirea pe teritoriul României în mod neautorizat a

însemnului identic cu marca figurativă înregistrată pe cale internațională cu

efect în România, conform certificatului R 360016 din 22 iulie 1989, și mărcile

comunitare nr. 003891397 din 1 noiembrie 2005, și nr. 000015628 din 11

noiembrie 1997 și să se constate că folosirea neautorizată de către pârâtă a

însemnelor menționate reprezintă o încălcare a drepturilor de proprietate

intelectuală pe care reclamanta le are asupra mărcilor sale.

S-a solicitat

obligarea pârâtei la 500 euro/zi de întârziere precum și la plata sumelor de

20.000 euro despăgubiri materiale și la 10.000 euro despăgubiri morale pentru

prejudiciile cauzate prin actele de contrafacere.

În drept acțiunea a

fost întemeiată pe dispozițiile art. 35 din Legea nr. 84/1998, art. 998 - 1000

C. civ., art. 5 și 14 din O.U.G. nr. 100/2005 și art. 580

3

C. proc.

civ. și pe Regulamentul mărcii comunitare. S-au mai invocat dispozițiile O.U.G.

nr. 100/2005 care prevăd în mod expres dreptul de a primi despăgubiri ca urmare

a pierderilor suferite în urma acțiunii de contrafacere în dauna părții

vătămate.

În fapt s-a arătat că

acțiunea a fost determinată de comercializarea, de către pârâtă, de produse

(mai precis 209 eșarfe), purtând un însemn identic cu mărcile sale protejate,

produse care nu sunt fabricate de titularul de marcă sau de un licențiat al

său.

Prin Încheierea din 7

februarie 2008 instanța a respins excepțiile invocate de pârâtă

(inadmisibilitatea capătului de cerere privind daunele cominatorii și,

respectiv, lipsa de obiect a primului capăt de cerere referitor la încetarea de

îndată a folosinței neautorizate a mărcii reclamantei, în raport de returnarea

de către pârâtă, urmare a notificării făcută de reclamantă, a 27 de produse tip

„eșarfă batic" rămase pe stoc, marfă pusă în vânzare în temeiul

contractului comercial de vânzare încheiat de pârâtă cu S.C. L.L. S.R.L.

Excepția

inadmisibilității capătului de cerere privind obligarea pârâtei la plata

daunelor cominatorii a fost respinsă ca neîntemeiată având în vedere că daunele

cominatorii sunt independente de amenzile civile fiind stabilite prin

dispozițiile art. 580

3

C. proc. civ. așa cum s-a statuat prin

Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 20 din 12 decembrie 2005.

Excepția lipsei de

obiect al primului capăt de cerere a fost respinsă ca neîntemeiată deoarece s-a

constatat că prin acțiunea în contrafacere reclamanta urmărește interzicerea

folosirii de către pârâtă a unui semn identic sau similar cu marca sa înregistrată

pentru prezent dar și pentru viitor, prejudiciul cert și posibil să se producă

și despre care pretinde că s-a produs și anterior și care se referă la o faptă

ilicită sub formă de acte succesive. Intenția de a înceta și chiar încetarea

actelor prejudiciabile nu conduc la rămânerea fără obiect a cererii de

interzicere, câtă vreme aceste acte pot fi reluate, riscul de încălcare a

drepturilor de marcă nefiind astfel înlăturat.

Prin aceeași

încheiere s-a respins și excepția insuficientei timbrări a capătului de cerere

privind acordarea de daune cominatorii pentru neîndeplinirea obligației de a

înceta folosirea neautorizată a semului identic cu marca reclamantei (din

primul capăt de cerere) față de împrejurarea că această cerere se referă la

acțiunea care are ca obiect un drept de proprietate intelectuală (dreptul la

marcă) și, ca urmare, este și ea supusă dispozițiilor speciale prevăzute de

art. 5 din Legea nr. 146/1997.

Pe fondul cauzei

instanța a reținut în esență următoarele:

Reclamanta L.V.M. din

Franța este titulara mai multor mărci figurative (înregistrate pe cale

internațională având ca țară desemnată pentru protecție și România) cu nr. R

360016 din 22 iulie 1989, pentru clasele 3, 6, 8, 13, 14, 16, 18, 20, 21, 24,

25, 28, 34 precum și mărcile comunitare nr. 003891397 din 1 noiembrie 2005

pentru clasele 9, 14, 18, 25 și nr. 000015628 din 11 noiembrie 1997 pentru

clasele 16, 18, 25.

Pârâta T.R. a

cumpărat mai multe eșarfe mici și mari de la furnizorul S.C. L.L. S.R.L. pe

numele căruia s-a emis factura de către o societate producătoare, P. S.R.L., cu

sediul în Italia, eșarfe purtând semne identice cu mărcile reclamantei, pentru

care aceasta beneficiază de drepturile de proprietate intelectuală, conform

reglementărilor Legii nr. 84/1998 privind mărcile și indicațiile geografice.

S-a constatat că s-a

făcut dovada de către reclamantă că pârâta a comercializat eșarfele în cauză.

S-a reținut că există

identitate între semnele inscripționate pe eșarfe și semnele protejate de

mărcile înregistrate L.V., în sensul dat acestei noțiuni de Curtea Europeană de

Justiție, ca fiind impresia de ansamblu pe care o provoacă (un anumit semn)

asupra unui consumator mediu. S-a apreciat că această condiție este îndeplinită

în speță, având în vedere că diferențele nesemnificative nu sunt observate de

consumatorul mediu, un semn fiind identic cu o marcă înregistrat nu numai

atunci când reproduce marca, fără modificări sau adăugiri, ci și atunci când

diferențele sunt neperceptibile de consumatorul mediu.

S-a reținut culpa

pârâtei la comercializarea produselor întrucât nu a avut acordul reclamantei și

a creat acesteia un prejudiciu prin atingerea adusă drepturilor ei de

proprietate intelectuală.

S-a constatat că

răspunderea civilă delictuală a pârâtei pentru fapta sa nu este înlăturată de

împrejurarea că s-a prevăzut, în contractul încheiat de aceasta cu firma

furnizoare a produselor contrafăcute, că toate drepturile asupra mărcilor de

fabricație și toate celelalte drepturi legate de proprietatea intelectuală a

mărfurilor rămân în sarcina furnizorului sau firmelor asociate cu acesta.

Elementele

răspunderii civile delictuale sunt întrunite în persoana pârâtei sub aspectul

tuturor condițiilor necesare pentru angajarea acesteia: fapta ilicită

(comercializarea eșarfelor, prevăzută și de art. 35 din Legea nr. 84/1998 care

stabilește dreptul titularului mărcii de a pretinde despăgubiri pentru orice

încălcare a proprietății intelectuale); culpa pârâtei (care trebuia să constate

existența semnelor identice cu mărcile reclamantei, pârâta a acționat cu

intenție vădită de a atrage clienții care au asociat mărcile celebre ale

reclamantei cu produsele purtând semne identice), legătura de cauzalitate între

fapta pârâtei și prejudiciul cauzat reclamantei.

S-a reținut că în

cauză sunt incidente dispozițiile O.U.G. nr. 100/2005 prin care s-au transpus

în legislația română prevederile Directivei nr. 2004/48/CE privind respectarea

drepturilor de proprietate intelectuală, în scopul combaterii fenomenului de

contrafacere a obiectelor de proprietate industrială și în interesul

titularilor drepturilor de proprietate industrială.

Instanța a reținut ca

dovedit prejudiciul material în sumă de 27.792,19 euro menționat de reclamantă

în cererea precizatoare și a înlăturat suma de 27.592,81 euro cu titlu de

prejudiciu moral cu privire la care nu s-a indicat temeiul calculării acestei

sume ca fiind diferența dintre prejudiciul total și cel material stabilit.

Pe de altă parte

instanța a avut în vedere și faptul că pârâta a încetat comercializarea

produselor contrafăcute, anterior introducerii acțiunii, aceasta comunicând

reclamantei la 3 septembrie 2007 că a retras de la vânzare produsele în

discuție.

S-a reținut ca

neîntemeiată cererea reclamantei de a obliga pârâta la plata daunelor

cominatorii, având în vedere dispozițiile privind modificarea art. 580

3

C. proc. civ. (referitoare la constrângerea debitorului obligației de a face în

cazul în care această obligație nu poate fi îndeplinită prin altă persoană

decât debitorul), respectiv noul alin. (5) al acestui articol, introdus prin

Legea nr. 459/2006 pentru modificarea și completarea Codului de procedură

civilă, alineat în care se prevede că pentru neexecutarea obligației de a face

(cum este și în cazul din speță), nu se pot acorda daune cominatorii.

Pentru considerentul

pentru care a fost respinsă cererea de acordare a despăgubirilor morale a fost

respinsă și cererea de obligare a pârâtei să publice în presă dispozitivul

hotărârii, pe cheltuiala sa.

Prin Decizia civilă

nr. 42A din 24 februarie 2009 Curtea de apel București, secția a IX-a civilă și

pentru cauze de proprietate intelectuală a respins ca neîntemeiate apelul

pârâtei și cererea reclamantei de aderare la apelul pârâtei.

În argumentarea

acestei soluții Curtea a reținut următoarele:

Motivul de apel

referitor la comentariile legate de inadmisibilitatea acordării de daune

cominatorii a fost considerat ca fiind lipsit de interes în raport de

împrejurarea că această cerere a fost respinsă ca neîntemeiată.

Motivul de apel

referitor la greșita respingere a excepției ridicate de pârâtă, prin Încheierea

din 7 februarie 2008 a fost considerat neîntemeiat. S-a constatat că în mod

corect s-a respins excepția lipsei de obiect a primului capăt de cerere

deoarece scopul cererii reclamantei a fost acela de a împiedica pârâta să se

folosească de un semn identic sau similar cu marca sa înregistrată, împiedicare

care se referă nu numai la prezent ci și la viitor. S-a apreciat că în mod

corect prima instanță a considerat ca irelevantă, sub aspectul pretențiilor

reclamantei, a încetării voluntare a pârâtei de a folosi însemnele în discuție

față de împrejurarea că obligația pârâtei de a respecta drepturile conferite de

mărcile reclamantei este una actuală fiind oricând posibilă reluarea unei atari

folosiri.

Nu au fost primite

nici criticile referitoare la angajarea răspunderii civile delictuale, pe

fondul acțiunii.

S-a constatat astfel

că în mod corect s-a stabilit că fapta ilicită a pârâtei s-a concretizat în

comercializarea de produse purtând însemne cvasi-identice cu cele care sunt

înregistrate ca mărci de reclamantă și în raport de această faptă ilicită nu au

putut fi reținute, ca exoneratoare, motivațiile pârâtei referitoare la lipsa de

identitate invocată. Aceasta deoarece diferențele invocate nu sunt de natură să

conducă un consumator mediu la realizarea distincției dintre produsul vândut și

cel al mărcii înregistrate. S-a constatat că a fost corect aplicat art. 35

alin. (1) pct. a și b din Legea nr. 84/1998 care conferă protecție titularului

mărcii în raport cu oricare din cele două situații prevăzute de textul invocat

(un sens identic sau asemănător, existând riscul de confuzie și asociere).

Corect s-a analizat

ca existând vinovăția pârâtei, față de obligația de a nu încălca drepturile

conferite de mărcile înregistrate, care incumbă oricărui subiect de drept,

inclusiv pârâtei, fiind indiferentă forma acestei vinovății - intenție sau

culpă - existând răspundere și pentru vinovăția sub formă de culpă, clauza din

convenția 82/2006 invocată neînlăturând culpa pârâtei la săvârșirea faptei

ilicite. S-a apreciat că înțelegerea stipulată privește stingerea pretențiilor

în legătură cu fapta ilicită proprie furnizorului, o atare tranzacție neavând

efecte cu privire la preluarea vinovăției pârâtei, ci vizând asumarea

vinovăției furnizorului pentru fapta proprie prin care produsele de acea natură

au fost puse în circuitul comercial.

S-a mai apreciat că

suma de bani menționată în tranzacția invocată a privit acoperirea

cheltuielilor efectuate de reclamantă în litigiul cu S.C. L.L. S.R.L. (conform

mențiunilor exprese din actul invocat), și ca urmare nu se poate considera că

prin acea sumă a fost acoperit prejudiciul suferit de reclamantă prin fapta

proprie a pârâtei, reclamanta înregistrând pagube atât din activitățile

furnizoarei S.C. L.L. S.R.L. cât și ale pârâtei S.C. T.R. S.A.

Au fost respinse și

criticile referitoare la modul de stabilire a cuantumului prejudiciului

material, sub aspectul numărului de eșarfe.

S-a apreciat că în

mod corect s-au luat în considerare eșarfele vândute, dintre cele achiziționate

de la furnizor, neputându-se reține afirmația pârâtei în sensul că o parte din

eșarfe nu purtau însemnele în discuție, o atare afirmație neconducând la

prezumția că o parte a eșarfelor vândute nu purtau acele însemne.

Nu a fost analizat

modul de calcul al prejudiciului - sub aspectul profitului - în lipsa unor

critici din partea pârâtei care a atacat soluția instanței de fond numai sub

aspectul numărului eșarfelor.

Cererea de aderare la

apelul pârâtei, formulată de reclamantă a fost respinsă ca nefondată.

Criticile referitoare

la respingerea pretențiilor reprezentând daune morale au fost considerate

neîntemeiate în raport de faptul că, pe de o parte nu s-a dovedit că în

perioada de comercializare a eșarfelor încriminate clientela reclamantei -

cumpărătorii eșarfelor originale - ar fi scăzut iar în cazul în care s-ar fi

dovedit acest lucru, situația ar fi condus la un prejudiciu material și nu

moral.

Pe de altă parte s-a

reținut că în cauză nu s-a făcut dovada că eșarfele comercializate de pârâtă ar

fi fost de calitate inferioară față de eșarfele originale comercializate de

reclamantă și care prin acest fapt ar fi adus o atingere renumelui titularului

mărcii prin scăderea încrederii consumatorului în calitatea produselor sale.

Nu s-a primit nici

critica referitoare la greșita respingere a cererii de publicare a hotărârii

într-un ziar, pe cheltuiala pârâtei care a pierdut procesul, deoarece o atare

obligație reprezintă o modalitate de reparare a unui prejudiciu moral suferit

de partea adversă și totodată o sancțiune pentru cel care a pierdut procesul.

S-a apreciat că o

atare sancțiune poate interveni numai când cel care a pierdut procesul a

săvârșit fapta ilicită cu intenție fiind considerată excesivă o asemenea

obligație pentru partea care a săvârșit o faptă ilicită din culpă.

Pe de altă parte s-a

constatat că măsura nu se impune și în raport de împrejurarea că nu s-a dovedit

în cauză un prejudiciu moral, reclamanta fiind liberă să aprecieze dacă îi este

profitabilă o asemenea publicitate și dacă consideră necesar să o facă, pe

cheltuiala sa.

Împotriva acestei

decizii au declarat recurs în termen legal reclamanta și pârâta.

Reclamanta L.V.M. în

recursul său, motivat în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. a

formulat în esență critici cu privire la respingerea capetelor de cerere

privind acordarea despăgubirilor morale și publicarea în presă, pe cheltuiala

pârâtei, a dispozitivului hotărârii.

Sub acest aspect s-a

susținut că hotărârea atacată a fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor

art. 14 alin. (2) din O.U.G. nr. 100/2005 care impune instanței, pentru

stabilirea daunelor-interese, să ia în considerare toate aspectele

corespunzătoare, printre acestea fiind indicat expres și prejudiciul moral

cauzat titularului dreptului încălcat.

În egală măsură s-a

arătat că au fost încălcate și dispozițiile art. 16 alin. (1) din același act

normativ care îngăduie instanței, în cadrul acțiunilor introduse pentru

încălcarea unui drept de proprietate industrială să ordone, la cererea

reclamantului și pe cheltuiala persoanei care a încălcat dreptul material

protejat, măsuri corespunzătoare în scopul difuzării informației privind

hotărârea judecătorească.

Recurenta reclamantă

a criticat ca nelegală aprecierea instanței de apel că nu s-a dovedit

prejudiciul moral deși existența acestuia și obligația de reparare a lui sunt

statuate de lege fără ca titularul prejudiciului să mai fie obligat să producă

dovezi în acest sens, iar publicarea hotărârii în presă reprezintă de asemenea o

modalitate de reparare a prejudiciului moral prevăzută expres de legislație în

materie.

Cât privește

prejudiciul moral recurenta - în dezvoltarea criticilor sale - a susținut în

esență următoarele:

- simpla folosire a

mărcii de către o firmă concurentă produce un prejudiciu moral titularului

mărcii ipso facto sub două aspecte: un prim aspect este legat de activitatea

tehnico-economică propriu-zisă, de realizare a produsului care implică

creativitate și inovație; un al doilea aspect este legat de activitatea

administrativ-judiciară la care a fost obligată reclamanta pentru a înlătura

încălcarea mărcii (notificări, acțiuni în justiție) și care ies din cadrul

normal al unei activități comerciale;

- diluția mărcii prin

acte de contrafacere sau profitarea pe nedrept de reputația mărcii dau naștere

și la daune morale, spre această concluzie conducând și jurisprudența

internațională în materie (recurenta citează două decizii ale Curților Supreme

din Brazilia și respectiv Turcia care au acordat despăgubiri cu acest titlu

motivat de faptul că vânzarea produselor contrafăcute afectează reputația

stabilită de marcă pe piață);

- calitatea

inferioară a produselor comercializate prin acte de contrafacere nu era necesar

a fi probată în condițiile în care instanța a cerut reclamantei o probă

imposibilă față de recunoașterea pârâtei că a vândut o mare parte din produsele

ce au adus atingere unei mărci protejate), și având în vedere că din datele de

fapt ale speței se putea prezuma o atare situație (spre exemplu diferența uriașă

între prețul de desfacere practicat de reclamantă pentru produsele sale (între

265 - 300 euro) și, respectiv, prețul practicat de pârâtă (45 RON); s-a mai

subliniat sub acest aspect caracterul periculos al concluziei instanței, aceea

că renumele titularului mărcii nu ar fi atins în ipoteza în care marfa

contrafăcută ar fi de calitate similară originalului);

- încălcarea de către

instanță a obligațiilor procesuale în cuantificarea prejudiciului moral, prin

ignorarea circumstanțelor cauzei - singurele cu privire la care există

obligația de probă din partea reclamantei și care se regăsesc în dosar - simpla

diferență - între estimarea instanței și cea făcută de reclamantă neconducând

automat la respingerea în totalitate a cererii de acordare a daunelor (morale)

în lipsa unor dispoziții legale care să stabilească modul de cuantificare a

acestora.

Cât privește

publicarea hotărârii, tot ca o măsură de reparare a daunelor create prin

activitatea ilicită a pârâtei, recurenta reclamantă a susținut că în mod greșit

instanța a stabilit că o asemenea măsură nu se impune deoarece fapta a fost

săvârșită din culpă, deși s-a reținut de către instanță că pârâta a folosit în

mod neautorizat un însemn identic cu mărcile reclamantei.

Recurenta a apreciat

că se impunea luarea unei atari măsuri având în vedere că și culpa, ca și

intenția,este o formă a vinovăției iar obligația de reparare a prejudiciului

cauzat este integrală, despăgubirea depinzând de întinderea pagubei și nu de

gravitatea vinovăției.

Mai mult decât atât,

prin mesajele pe care le conține hotărârea instanței, cât privește situația de

fapt și de drept, se impunea publicarea acesteia.

Pârâta S.C. T.R. S.A.

în recursul său, motivat în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc.

civ. a dezvoltat în esență, în fapt, următoarele critici:

Cât privește

respingerea apelului formulat de pârâtă împotriva încheierii de ședință din

data de 7 februarie 2008 care a respins excepția lipsei de obiect al primului

capăt de cerere:

Măsura obligării la

încetarea de îndată a comercializării pe teritoriul României a produselor este

nelegală deoarece în cauză s-a făcut dovada că pârâta a încetat folosirea

produselor care purtau însemne similare cu cele ale mărcii înregistrate a

reclamantei (dovedită cu notificarea adresată pentru aceasta, reclamantei

precum factura de retur, ambele din 2007) și că în prezent asemenea produse nu

mai sunt comercializate de pârâtă.

Osebit de această

dovadă instanța a ignorat exigențele impuse obiectului unei cereri de chemare

în judecată care trebuie să fie „licit, posibil și determinat", or în

momentul cererii, pârâta încetase orice folosință sau comercializare a

produselor identice.

Ca urmare, obiectul

primului capăt de cerere nu este determinat și nu este posibilă obligarea în

mod generic la o încetare pe viitor a oricăror fapte care ar „putea" aduce

la un moment dat în viitor vreo atingere drepturilor la marcă conferite

reclamantei.

- Măsura stabilirii

în sarcina pârâtei a unei răspunderi delictuale pentru suma de 27.792,19 euro

cu titlu de prejudiciu material este nelegală, deoarece instanța în mod greșit

a stabilit că sunt întrunite elementele acestei răspunderi.

Cât privește fapta

ilicită nu s-a arătat în mod concret în ce constă încălcarea, instanța

limitându-se la a cita dispoziția prevăzută de art. 35 din Legea privind

mărcile și indicațiile geografice care stabilește dreptul titularului de marcă

de a cere despăgubiri pentru orice încălcare a proprietății intelectuale.

Referitor la

vinovăție recurenta a reiterat apărările făcute pe parcursul procesului în

sensul că nu avea obligația să verifice autenticitatea sau proveniența

produselor livrate, de unde se deduce lipsa intenției de a produce vreun

prejudiciu reclamantei (s-a invocat în acest sens art. 4 din Contractul de

vânzare nr. 82 din 20 septembrie 2006 încheiat cu L.L.: „toate drepturile

asupra mărcilor de fabricație și toate celelalte drepturi de proprietate

intelectuală legate de mărfuri sunt și vor rămâne proprietatea Furnizorului sau

a firmelor asociate cu acesta"). Sub acest aspect pârâta nu a determinat

producerea prejudiciului în mod real, L.L. recunoscând și asumându-și vinovăția

cu privire la comercializarea produselor în discuție, aceasta s-a obligat să

plătească 4000 euro reclamantei, fapt ce exclude orice vină a pârâtei, având în

vedere că reclamanta și-a acoperit de altfel prejudiciul până la semnarea unei

tranzacții (în procesul cu T.R.), până la 26 octombrie 2007.

Orice obligare a sa

peste sumele acordate deja reclamantei în alte procese ar reprezenta o

îmbogățire fără just temei a acesteia, căreia i s-au acordat despăgubiri de

două ori, pentru prejudiciu, întrucât pârâta returnase cele 27 eșarfe rămase în

stoc cu circa două luni înainte de data de 26 octombrie 2007 când reclamanta a

stins procesul cu L.L. prin tranzacția încheiată.

S-a conchis că în mod

greșit a fost obligată pârâta la plata sumei ce reprezintă valoarea totală a

prejudiciului câtă vreme instanța de apel a reținut că cei 4000 euro la care a

fost obligată L.L. reprezintă „partea acesteia din folosința fără drept a însemnelor

înregistrate de reclamantă ca mărci".

S-a mai invocat lipsa

de identitate între produsele comercializate de pârâtă și cele protejate prin

marca reclamantei (în produsele comercializate sunt folosite litera V și C și

nu V și L folosite în marca reclamantei; elementul stilizat sub formă de floare

care nu este încadrat într-un romb are în plus patru elemente suplimentare de

forma unei picături de apă stilizate care încadrează cele patru petale ale

florii stilizate; floarea stilizată încadrată într-un cerc este de culoare

închisă, pe fond alb, invers decât modelul din marca reclamantei; aceeași

situație și cât privește floarea stilizată de culoare închisă, încadrată

într-un romb pe fond alb. În raport de aceste elemente, s-a susținut că

reclamanta nu a făcut dovada riscului de confuzie.

Referitor la

prejudiciu, condiție sine qua non a răspunderii civile delictuale, s-a arătat

că acesta trebuie să fie cert (atât sub aspectul existenței sale cât și în

privința posibilității de evaluare) și să nu fi fost încă reparat. Sub acest

aspect greșit s-a reținut caracterul cert al prejudiciului ca rezultând din

„diferența dintre costul de achiziție de la distribuitorii direcți și prețul de

comercializare" deși un raționament logic conduce la concluzia că valoarea

prejudiciului nu poate fi determinată cu certitudine nici sub aspectul

prejudiciului efectiv (damnum emergens) nici sub aspectul prejudiciului

material nerealizat (lucrum cessans).

Recurenta a enumerat

argumentele pentru care nu poate fi determinat prejudiciul sub cele două

componente identificate:

- necunoașterea

numărului de eșarfe inscripționate cu motive „L.V." din totalul de 263

achiziționate, nici dimensiunile acestora (eșarfe mici și eșarfe mari, cu preț

diferit);

- necunoașterea

profitului pârâtei care nu putea oricum depăși suma de 3.988,88 RON valoarea

totală a produselor vândute;

- faptul că pârâta nu

ar fi criticat cuantumul sumei sub aspectul cotei de profit „efectiv realizat

din comercializarea eșarfelor în discuție";

- lipsa de probe sub

acest aspect, în temeiul art. 1169 C. civ., sarcina probei îi revenea

reclamantei;

- declarația

reclamantei cu privire la prețul eșarfelor, comercializate de aceasta sub

protecția mărcii sale (în medie de 265 euro) este un act juridic pro causa și

nu poate constitui ca argument unic în favoarea convingerii instanței asupra

contravalorii prejudiciului și de altfel o atare valoare nefiind „certă"

ci una „medie" nu poate fi luată în considerație pentru stabilirea

prejudiciului cert.

Chiar instanța de

apel a constatat că este „discutabil modul de calcul al cuantumului

prejudiciului".

Legătura de

cauzalitate nici aceasta nu s-a putut stabili câtă vreme nu s-au putut

individualiza nici culpa pârâtei și nici determina un prejudiciu.

În consecință s-a

cerut admiterea recursului, cu consecința modificării deciziei din apel,

admiterea și pe fond respingerea acțiunii.

Recurenta reclamantă

în întâmpinarea formulată la recursul pârâtei a solicitat în principal

constatarea nulității recursului declarat de pârâtă deoarece criticile invocate

nu se pot încadra în nici unul din motivele de recurs prevăzute de art. 304

pct. 1 - 9 C. proc. civ. și în subsidiar respingerea ca nefondat a recursului.

Pârâta a invocat

motive contradictorii și aplicarea greșită a legii fără a arăta însă în concret

care sunt acestea, în realitate reținându-se criticile invocate în apel, astfel

încât nu sunt fundamentate cele două motive indicate.

Recurenta pârâtă în

întâmpinarea formulată la recursul reclamantei a solicitat respingerea acestuia

ca neîntemeiat cu consecința menținerii dispozițiilor Deciziei civile nr. 42

A/2009 a Curții de Apel București - în sensul respingerii apelului reclamantei

și pe fond respingerea capătului de cerere privind obligarea sa la plata sumei

de 27.592,18 euro despăgubiri morale precum și la publicarea în presă a

dispozitivului hotărârii, pe cheltuiala sa.

În esență a invocat

lipsa elementelor răspunderii civile delictuale care să determine obligarea la

despăgubiri morale, lipsa concretă a unui prejudiciu care este singurul temei

pentru reparație.

Cât privește art. 16

din O.U.G. nr. 100/2005 a arătat că aceasta instituie nu o obligație pentru

instanță, deoarece norma având un caracter supletiv, măsura se apreciază așadar

de la caz la caz, în funcție de probe și situația de fapt. S-a mai arătat că o

atare măsură ar fi menită să aducă implicit prin ea însăși o atingere imaginii

pârâtei, dacă instanța se va abate - prin aplicarea ei - de la scopul urmărit

de lege care a instituit o posibilitate și nu o obligație în vederea reparării

unui prejudiciu (care în cauză nu există).

de recurs

Excepția nulității

recursului pârâtei invocată de recurenta reclamantă a fost apreciată ca

nefondată și, ca atare, respinsă.

Pârâta în recursul

scris a indicat două motive de recurs pct. 7 și 9 ale art. 304, înțelegând să

le motiveze - amplu -, în maniera sa proprie.

Împrejurarea că în

criticile formulate pârâta reia apărarea de fond și reiterează motivele de apel

nu conduce la concluzia că recursul este nemotivat astfel încât să se impună

aplicarea sancțiunii prevăzute de art. 306 alin. (1) C. proc. civ., iar faptul

că prin criticile sale recurenta răspunde sau nu condițiilor impuse de art. 304

C. proc. civ. invocat, ține de analiza temeiniciei recursului.

Verificând hotărârea

Înalta Curte a constatat că se impune modificarea în parte a acesteia pentru

considerentele ce se vor arăta în continuare și care vor fi prezentate prin

analiza criticilor formulate de cele două recurente.

Analizând cu

precădere recursul pârâtei care critică temeinicia hotărârii sub aspectul

greșitei stabiliri a angajării în speță a răspunderii sale delictuale civile -

care vizează fondul cauzei, - se constată că hotărârea este legală și

temeinică, recursul acestei părți urmând a fi respins ca nefondat, pentru

considerentele ce succed.

Răspunderea civilă

delictuală a pârâtei pentru faptul de a fi comercializat fără acordul

reclamantei produse purtând un însemn identic cu mărcile sale protejate

reprezintă, în înțelesul Legii nr. 84/1998, acte de contrafacere.

Situația de fapt și

de drept a fost corect stabilită în cauză prin individualizarea elementelor în

prezența cărora se angajează răspunderea potrivit criteriilor expres stabilite

atât în dreptul comun - C. civ. cât și în legea specială incidență în cauză,

Legea nr. 84/1998 privind mărcile și indicațiile geografice și O.U.G. nr.

100/2005 privind asigurarea respectării dreptului de proprietate intelectuală.

Potrivit dreptului

comun, art. 998 C. civ, „orice faptă a omului care cauzează altuia prejudiciu

obligă pe acela din a cărui greșeală s-a ocazionat, a-l repara."

Potrivit art. 36

alin. (1) din Legea nr. 84/1998 privind mărcile și indicațiile geografice,

înregistrarea mărcii conferă titularului mărcii un drept exclusiv asupra mărcii

și acesta poate cere (potrivit alin. (2) al aceluiași articol) instanței

judecătorești competente să interzică terților să folosească în activitatea lor

comercială, fără consimțământul lui, semne protejate prin marca originală

atunci când sunt întrunite situațiile prevăzute expuse în alin. (2) lit. a) -

c) al articolului menționat.

Art. 37 din lege

prevede că titularul mărcii poate cere ca terților să le fie interzisă

efectuarea actelor prevăzute de art. 36 alin. (2), acesta putând cere

despăgubiri potrivit dreptului comun.

Având în vedere aceste

dispoziții, se constată că instanța a făcut o corectă aplicare a lor,

individualizând elementele constitutive ale angajării răspunderii civile

delictuale (faptă, prejudiciu, vinovăție, legătură de cauzalitate).

Fapta, ca atare,

(comercializarea de produse purtând însemne protejate de mărci înregistrate al

căror titular nu și-a exprimat acordul), nu a fost infirmată nici de pârâtă

care, din contră, a dat curs notificării reclamantei, care i-a semnalat fapta

și a retras de pe piață din produsele comercializate prin magazinele sale,

mărfurile rămase nevândute la acel moment.

Ca urmare, este

nereală susținerea pârâtei recurente că în cauză nu s-a arătat în ce a constat

încălcarea, care să conducă la caracterul ilicit al faptei și să angajeze

răspunderea).

Încălcarea a privit

prerogativele de exclusivitate asupra mărcilor comunitare, înregistrate de

reclamantă sub nr. R. 360016/89; 003892397/2005 și 000015628/1997 care au

consacrat dreptul exclusiv al acesteia asupra mărfurilor purtând însemnele

astfel protejate.

De altfel, în mod

corect s-a reținut că pârâta nu a contestat această împrejurare ci și-a

formulat apărări cât privește exonerarea sa de răspundere prin invocarea unor

clauze din convenția încheiată cu furnizorul său, L.L.,care o exonerau de

obligația de a verifica proveniența mărfurilor vândute, această obligație fiind

rezervată furnizorului.

Vinovăția a fost și

aceasta stabilită în cauză, sub forma mai puțin gravă, a culpei, spre deosebire

de intenție (forma mai gravă a vinovăției).

Faptul că pârâta a

săvârșit fapta ilicită din culpă nu înseamnă, cum corect s-a statuat în speță,

că aceasta nu are vină în comiterea faptei.

Este neîntemeiată

critica recurentei referitoare la greșita apreciere a vinovăției sale. În mod

corect nu s-au primit de către instanță apărările bazate pe clauzele din

contractul invocat de pârâtă.

Clauza prevăzută în

contractul de vânzare-cumpărare încheiat între pârâta recurentă și furnizorul

acesteia are valoarea sumei în raporturile contractuale convenite între acele

două părți și nu este de natură să exonereze de răspundere pe comerciantul care

chiar și fără intenție, dar din culpă, sub forma neglijenței (cum este în

speță) încalcă drepturile exclusive conferite prin protecția pe care o marcă

înregistrată o oferă produselor aflate în aria de identificare a acesteia,

obligație care se întinde erga omnes, potrivit dispozițiilor de drept intern

(art. 1 și art. 4 alin. (1) din Legea nr. 84/1998) și din reglementările

internaționale la care și România este parte (în înțelesul expres dat dreptului

de proprietate industrială de art. 1 alin. (2) din O.U.G. nr. 100/2005).

Împrejurarea că

reclamanta a obținut despăgubiri în valoare de 4000 euro de la L.L. pentru

încălcarea dreptului său de proprietate nu conduce la respingerea de plano a

unei cereri în pretenții derivând din același fapt ilicit. Răspunderea civilă

delictuală se angajează pentru fapta proprie care în persoana pârâtei este

diferită de fapta societății furnizoare, deși ambele își au aceeași sorginte

ilicită.

Fapta pârâtei este aceea

de a fi comercializat produsele încadrate - fără acordul reclamantei -

caracterul ilicit al faptei rezultând din încălcarea dreptului de proprietate

intelectuală al titularului mărcii.

Potrivit art. 970

alin. (2) C. civ. convențiile obligă nu numai la ceea ce este expres prevăzut

în acestea ci și la toate urmările ce echitatea, obiceiul sau legea le dă

obligației după natura sa.

Comercializarea

produselor se face în mod evident cu respectarea tuturor drepturilor deduse din

lege referitor la protecția conferită mărcii și cu respectarea tuturor

prohibițiilor impuse de respectarea drepturilor în cauză.

Această obligație are

caracter general și privește pe toți participanții la comerț indiferent în ce

poziție s-ar afla.

Respectul impus de

norma legislativă - prin forța caracteristică actelor normative - nu poate fi

deturnat sau schimbat prin acte convenționale private.

Nu se pot primi,

fiind neîntemeiate, nici criticile vizând greșita aplicare a dispozițiilor art.

35 alin. (1) care nu se regăsește în cauză în nici una din situațiile expres

prevăzute la lit. a) - c) de la alin. (1) (devenit ulterior modificărilor aduse

Legii, art. 36).

Instanța nu a făcut

numai o simplă trimitere - cum s-a susținut - la acest text de lege, ci a făcut

o analiză detaliată a situației de fapt pe care corect a încadrat-o în

dispozițiile art. 35 alin. (1) lit. a) și c) (devenit art. 36 alin. (1) lit. a)

și c) din Legea nr. 84/1998, astfel că sub acest aspect motivele de recurs

invocate, pct. 7 și 9 din art. 304 C. proc. civ. sunt nefondate, criticile

reluând apărările de fond și motivele de apel, la care instanțele au răspuns

detaliat.

Nici criticile

referitoare la inexistența prejudiciului - ca element determinant în stabilirea

răspunderii civile delictuale - sub aspectul existenței și caracterului

determinant în cele două componente - lucrum cessans și damnum emergens - nu se

pot primi.

Invocarea

așa-numitelor „necunoscute" legate de individualizarea din totalul

eșarfelor vândute a numărului celor având imprimeul specific mărcii L.V. și,

respectiv a necunoașterii dimensiunilor acestora (mari sau mici) - dedus din

faptul nemaigăsirii lor (stocul fiind diminuat prin vânzare), nu este de natură

să conducă la concluzia că prejudiciul creat reclamantei al cărui drept de

proprietate intelectuală a fost evident încălcat prin comercializarea

mărfurilor în discuție, este incert și nu poate fi determinat.

Instanțele au arătat

elementele reținute și avute în vedere la stabilirea prejudiciului material,

care au condus la stabilirea sumei la care a fost obligată pârâta.

De reținut este

faptul că în apel recurenta pârâtă nu a criticat cuantumul și a negat existența

ca atare a prejudiciului, prin lipsa caracterelor de certitudine și de

determinare.

Mecanismele prin care

instanța a ajuns la determinarea prejudiciului material au fost criticate în

recurs pentru greșită interpretare și apreciere a probelor administrate -

critică care nu se regăsește între motivele de recurs prevăzute de art. 304 în

pct. 1 - 9 C. proc. civ. și care nu conturează nici cele două motive invocate

(prevăzute de pct. 7 și 9 C. proc. civ.).

Sub acest aspect este

neîntemeiată critica referitor la greșita aplicare a dispozițiilor art. 1169 C.

civ., obligația de a dovedi cele afirmate ce incumbă reclamantului pentru

dreptul pretins, fiind reținută și argumentată de instanțe în concluziile la

care au ajuns, și care au format suportul soluției pronunțate prin analiza

făcută probelor administrate.

Referitor la

susținerile recurentei cât privește lipsa legăturii de cauzalitate, nici acestea

nu pot fi primite pentru considerentele mai sus arătate în legătură cu

criticile făcute de recurentă la celelalte elemente ale răspunderii civile

delictuale.

Se mai reține în

legătură cu recursul pârâtei că motivul prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc.civ.

nu a fost dovedit. Pretinsele contradicții sesizate de parte în considerentele

deciziei sunt în realitate elemente ale argumentării soluției, dezvoltate de

instanță în analiza făcută problemei dedusă judecății și care nu conduc la

concluzia necesității modificării deciziei atacate.

Ca urmare, prin

considerentele arătate recursul pârâtei a fost respins ca nefondat.

Recursul recurentei

reclamante întemeiat pe dispozițiile art. 304 art. 9 - cât privește neacordarea

despăgubirilor pentru prejudiciul moral și respectiv pentru respingerea cererii

de obligare a pârâtei la publicarea dispozitivului hotărârii pe cheltuiala ei -

este întemeiat și va fi admis pentru considerentele ce urmează:

Este evident că o

faptă de natură ilicită conduce prin acest caracter la un prejudiciu moral

suferit de partea prejudiciată (în cazul din speță - titularul dreptului de

proprietate intelectuală încălcat).

Critica referitoare

la greșita apreciere a instanței în sensul că în cauză nu s-a dovedit

prejudiciul moral, este întemeiată.

În acest sens art. 14

din O.U.G. nr. 100/2005 abilitează instanța judecătorească ca la cererea părții

vătămate să ordone persoanei care a săvârșit o activitate de contrafacere să

plătească titularului dreptului încălcat daune-interese corespunzătoare prejudiciului

pe care aceasta l-a suferit în mod real, la stabilirea acestora urmând a fi

luate în considerare (potrivit alin. (1) lit. a) din articolul citat) toate

aspectele corespunzătoare, cum ar fi consecințele economice negative, în

special pierderea câștigului, beneficiile realizate în fapt de cel ce a

încălcat dreptul de proprietate intelectuală protejat și, după caz, elemente,

altele decât factorii economici, cum ar fi prejudiciul moral cauzat titularului

dreptului încălcat.

Ceea ce trebuie

dovedit - în condițiile art. 1169 C. civ. - de către reclamant cât privește

prejudiciul moral nu se referă la existența acestuia, ci la întinderea lui.

În mod corect a

susținut recurenta reclamantă că existența unui prejudiciu moral și obligația

corelativă de reparare a acestuia sunt statuate de lege, iar titularului

prejudiciului nu îi incumbă obligația de a produce dovezi în acest sens,

simplul fapt al folosirii neautorizate a mărcii înregistrate creând ipso facto

un prejudiciu moral.

Aceasta se explică

prin faptul că folosirea neautorizată aduce atingere drepturilor și intereselor

titularului, prin încălcarea reputației titularului sub două aspecte:

- efortul de creație

care vizează calitatea și individualitatea produsului;

- desfășurarea de

acțiuni de natură publicitară, care au condus la identificarea producătorului

cu marca respectivă.

Sub acest aspect

faptul că o firmă concurentă profită, fără să întreprindă eforturi de natura

celor mai-sus arătate,  de renumele și reputația altei firme este de natură să

contureze pentru aceasta din urmă, în mod evident un prejudiciu de natură

morală.

La acestea se mai

adaugă și împrejurarea că firma prejudiciată, pentru contracararea efectului

faptei ilicite este obligată să dezvolte activități - administrative și/sau

judiciare - în detrimentul activității sale specifice - comerciale sau de

cercetare.

Ca urmare, în lipsa

unor dispoziții legale care să stabilească modul de cuantificare a daunelor

morale este nelegală respingerea de plano a pretențiilor de această natură.

Ceea ce trebuiau să

analizeze instanțele pentru soluționarea pretențiilor de natură morală era

legat de determinarea probării de către petent a criteriilor, altele decât cele

de natură economică - pentru determinarea în întindere (și nu în existență) - a

acestui prejudiciu.

Or, în cauză s-a

dovedit de reclamant - în condițiile art. 1169 C. civ. - că marca L.V. se

bucură de notorietate - prin vechime și prin calitatea produselor sale pe piața

obiectelor de lux - și că produsele acestei părți au dobândit distinctivitate.

Instanțele trebuiau

să analizeze condițiile concrete de valorificare a produselor - vândute sub

semnul mărcilor înregistrate ale reclamantei, inclusiv prin magazinele pârâtei,

situate în zone de vad comercial, având prin aceasta un puternic impact în rândul

consumatorului mediu asupra căruia a putut fi creată confuzie în sensul

existenței unor legături comerciale - care oferă încrederea în calitatea și

autenticitatea produselor - între titularul mărcii, L.V.M. și firma de

comercializare, S.C. T.R. S.A.

Întemeiate sunt și

criticile cu privire la respingerea cererii de obligarea a pârâtei să publice

pe cheltuiala sa hotărârea instanței.

Sub acest aspect este

de reținut că art. 16 din O.U.G. nr. 100/2005 instituie printr-o normă

supletivă, la îndemâna instanței, această măsură la cererea reclamantului, în

cadrul acțiunilor în justiție introduse pentru încălcarea unui drept de

proprietate industrială protejat.

Aprecierea asupra

oportunității luării unei asemenea măsuri este lăsată instanței și deși

legiuitorul nu o circumscrie în mod expres, ea trebuie evident făcută în

legătură cu circumstanțele de fapt ale cauzei.

Aceste circumstanțe -

în virtutea cărora, cum s-a petrecut în cauză, s-au stabilit despăgubiri

materiale - nu pot, numai pentru aceste considerente - cum au reținut

instanțele - să excludă o atare măsură.

Într-adevăr, o atare

măsură prevăzută de legiuitor, are o finalitate compensatorie și de

contracarare a impactului negativ al faptului ilicit prejudiciant.

În cazul dedus

judecății măsura publicării dispozitivului hotărârii pe cheltuiala pârâtei se

impune prin aceea că ea va restabili în percepția consumatorilor - din

perspectiva asigurării protecției acestora - mesajul corect despre produsele

aparținând reclamantei, în virtutea drepturilor conferite acesteia de mărcile

sale înregistrate.

Sub acest aspect

susținerea pârâtei recurente - în întâmpinarea făcută la recursul recurentei -

referitoare la faptul că o atare măsură ar fi menită prin ea însăși să aducă o

atingere imaginii pârâtei dacă instanța se va abate de la scopul urmărit de

lege - acela de a crea o posibilitate și nu o obligație pentru instanță - nu

poate fi primită.

Eventuala

prejudiciere a imaginii pârâtei nu ar avea la origine măsura în sine a

publicării hotărârii, ci în mod evident, propria sa faptă ilicită care a condus

la prejudicierea reclamantei și la alterarea încrederii consumatorilor, în

maniera arătată.

Pe cale de consecință

se va admite recursul reclamantei și în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc.

civ. se va modifica decizia Curții de Apel în sensul că se va admite cererea de

aderare la apel a reclamantei împotriva Sentinței civile nr. 1149/2008 a

Tribunalului București care va fi schimbată în parte.

Instanța, în raport

de elementele de fapt ale cauzei, mai sus examinate, apreciază că suma de 1000

euro este suficientă pentru a acoperi prejudiciul moral, cauzat reclamantei

prin fapta pârâtei, astfel că a dispus obligarea acesteia din urmă la această

sumă către reclamantă.

S-a mai dispus,

pentru considerentele mai sus arătate, obligarea pârâtei să publice, pe

cheltuiala sa, într-un ziar de largă circulație națională, dispozitivul

hotărârii.

Având în vedere

măsurile mai sus dispuse se vor păstra celelalte dispoziții ale sentinței

Tribunalului Mureș și, respectiv deciziei Curții de Apel București.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E:

Respinge excepția

nulității recursului.

Respinge recursul

declarat de pârâta S.C. T.R. S.A. împotriva Deciziei nr. 42/A din 24 februarie

2009 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind

proprietatea intelectuală, ca nefondat.

Admite recursul

declarat de reclamantul L.V.M. împotriva aceleiași decizii, pe care o modifică

în sensul că admite cererea de aderare la apel a reclamantului împotriva

Sentinței nr. 1149 din 27 iunie 2008 a Tribunalului București, secția a III-a

civilă, pe care o schimbă în parte.

Obligă pârâta la

echivalentul în lei la data plății a sumei de 1000 euro cu titlu de daune

morale.

Dispune publicarea

dispozitivului hotărârii într-un ziar de largă circulație națională, pe

cheltuiala pârâtei.

Păstrează celelalte

dispoziții ale sentinței și ale deciziei.

Obligă

recurenta-pârâtă la cheltuieli de judecată în sumă de 12.062 RON către

recurenta-reclamantă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 27 aprilie 2010.