ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3165/2014

Asupra cauzei de față constată următoarele: Prin sentința nr. 1810 din 23 octombrie 2012 pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, a fost admisă în parte cererea formulată de reclamanta S.F. S.P.A., în contradictoriu cu pârâta M.B. și cu A.N.V. și, în consecință, s-a dispus obligarea pârâtei să înceteze de îndată pe teritoriul României folosirea neautorizată a unor semne identice sau similare cu mărcile figurative din 19 noiembrie 1976, din 20 august 2004, din 25 noiembrie 1960, din 11 iulie 1978, din 27 martie 1984, din 14 noiembrie 1984, din 26 martie 2009, din 2 mai 1970, din 30 septembrie 1983, sub sancțiunea amenzii civile în cuantum de 500 euro (echivalent lei la cursul B.N.R.

din data plății)/zi de întârziere, în favoarea statului; pârâta a fost obligată să plătească reclamantei suma de 8610 lei (despăgubiri pentru prejudiciul material) și 3.000 euro, în echivalent lei la cursul B.N.R. din data plății, despăgubiri pentru prejudiciul moral, cu cheltuieli de judecată. Prin Decizia nr. 91 din 26 aprilie 2013, Curtea de Apel București, secția a IX a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă și asigurări sociale, a admis apelurile declarate de către reclamanta S.F. S.P.A. și pârâta M.B., a anulat sentința civilă apelată și a trimis cauza aceleiași instanțe spre rejudecare, reținând că dispozitivul hotărârii apelate nu are legătură cu obiectul cererii de chemare în judecată formulată de reclamantă și nici cu considerentele hotărârii, fiind incidente dispozițiile art. 105 alin. (2) teza I C. proc.

civ. Prin sentința nr. 1902 din 30 octombrie 2013 pronunțată de Tribunalul București, secția a III a civilă, s-a respins ca neîntemeiată acțiunea reclamantei S.F. S.P.A., în prealabil, respingându-se ca neîntemeiată excepția lipsei calității procesuale pasive. Analizând cu prioritate excepția cu acest obiect, tribunalul a constatat că produsele expediate din China către pârâta din cauză și reținute de către organele vamale - în considerarea cărora s-a formulat prezenta acțiune în baza Legii nr. 344/2005 - poartă mărci identice/similare cu mărcile reclamantei, astfel încât pârâta este persoana care poate fi obligată în raportul juridic dedus judecății. Împrejurarea că, în speță, este sau nu vorba de import nu are relevanță cu privire la calitatea procesuală pasivă, fiind o chestiune care ține de fondul cererii și care va fi examinată ca atare.

În consecință, tribunalul a respins ca neîntemeiată excepția lipsei calității procesuale pasive. Pe fondul cererii reclamantei, tribunalul a constatat că, în cauză, este vorba de un singur produs care poartă semnul identic cu marca reclamantei S.F. Este de necontestat că reclamanta este titulara mai multor mărci înregistrate la nivel internațional și comunitar și se bucură de protecția acordată de lege, dar în cauză nu sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 344/2005 privind unele măsuri de asigurare a respectării drepturilor de proprietate intelectuală în cadrul operațiunilor de vămuire. Astfel, reclamanta a solicitat să se constate că produsul care a fost reținut de la pârâtă este contrafăcut și să se interzică pârâtei importul și comercializarea produselor purtând semne care aduc atingere drepturilor reclamantei.

Reclamanta a făcut dovada că este titularul drepturilor exclusive de proprietate intelectuală cu privire la mărcile sale înregistrate internațional și comunitar, conform dispozițiilor art. 36 din legea mărcilor și indicațiilor geografice, dar nu a probat că pârâta din cauză a dorit să efectueze importul produsului menționat în adresa A.N.V. (1 geantă) și că introducerea în România avea ca scop comercializarea acestor produse. Tribunalul a constatat că reclamanta avea obligația să facă dovada că pârâta intenționa să importe în scopul comercializării, iar nu pârâta din cauză era obligată să probeze că nu a importat în sensul legii și nu are intenția să comercializeze, așa cum a susținut reclamanta.

Față de cele de mai sus, nu rezultă că fapta pârâtei este o faptă ilicită, fiind corecte susținerile pârâtei în sensul că sunt aplicabile dispozițiile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 344/2005, care stabilesc că aceasta nu se aplică bunurilor aflate în bagajele călătorilor sau în colete trimise ori primite de persoane fizice cu caracter necomercial, bunuri care se încadrează în limita permisă de lege pentru a fi scutite de la plata drepturilor de import și pentru care nu există indicii materiale că mărfurile ar face parte dintr-un trafic comercial, la fel ca și dispozițiile art. 29 din Regulamentul C.E.E.

nr. 918/83 al Consiliului privind scutirea de import a mărfurilor adresate dintr-o țară terță de către o persoană particulară altei persoane particulare aflate pe teritoriul vamal al Comunității, atâta timp cât este vorba de importuri fără caracter comercial (importuri care se referă la transporturi care prezintă caractere ocazional și conțin exclusiv mărfuri rezervate uzului personal sau familial al destinatarilor, iar natura sau cantitatea acestor mărfuri nu prezintă nici o intenție de ordin comercial, fiind adresate destinatarului fără nici o plată). A.N.V., D.R.A.O.V. București a procedat la predarea bunurilor către pârâtă, cu excepția unei genți care poartă inscripția S.F. În consecință, nu s-a făcut dovada desfășurării unei activități comerciale de către pârâtă și nici a faptului că aceasta a efectuat un import, deci nu sunt aplicabile dispozițiile art. 36 din Legea nr. 84/1998, așa încât cererea reclamantei a fost respinsă ca neîntemeiată.

Prin Decizia nr. 223 din 21 mai 2014 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, a fost respins, ca nefondat, apelul formulat de reclamanta S.F. S.P.A. În motivarea deciziei, s-a constatat ca fiind întemeiată susținerea potrivit căreia caracterul comercial al unei operațiuni trebuie determinat în raport de numărul total al produselor ce fac obiectul respectivei operațiuni, însă acesta nu este singurul criteriu care poate determina natura sa comercială sau necomercială. În prezenta cauză, operațiunea a avut ca obiect 35 de produse, din care 3 perechi de pantofi P., 1 geantă S.F. și 1 geantă D.G., 5 perechi pantofi L., 1 pereche pantofi E., 3 perechi de pantofi Y.S.L., 1 pereche pantofi T., 1 pereche pantofi C., 2 perechi sandale S.M., 1 geantă C., 14 tricouri A. și 2 perechi pantaloni A., autoritățile vamale reținând doar geanta inscripționată S.F.

Or, un număr de 35 de produse nu poate fi considerat că dă caracter comercial operațiunii din prezenta cauză, având în vedere că produsele sunt diferite astfel că face credibilă susținerea pârâtei în sensul că acestea sunt destinate uzului personal și al familiei, precum și oferirii unor cadouri. Este evident că, în măsura în care cele 35 produse sau chiar mai puține ar fi fost identice, nu ar fi putut fi reținută destinația uzului personal al acestora, nefiind credibil că o persoană și-ar cumpăra pentru sine, spre exemplu, 3 sau mai multe genți identice. Prin urmare, caracterul comercial sau necomercial al operațiunii este determinat de un cumul de criterii: numărul produselor, natura lor, identitatea între produse, numărul operațiunilor realizate de aceeași persoană într-un interval de timp, precum și alți factori specifici fiecărui caz în parte.

Or, în prezenta cauză, reclamanta nu a făcut dovada scopului comercial al operațiunii, așa cum corect a reținut și prima instanță. Nu poate fi reținută ca temeinică susținerea apelantei în sensul că autoritățile vamale sunt cele care stabilesc caracterul comercial/necomercial al unei operațiuni la momentul realizării operațiunilor de vămuire. Astfel, autoritățile vamale nu fac decât să rețină bunurile susceptibile de a aduce atingere unui drept de proprietate intelectuală și să informeze pe titularul dreptului. Confirmarea împrejurării că mărfurile reținute aduc într-adevăr atingere unui drept de proprietate intelectuală se poate face însă doar prin recunoașterea destinatarului mărfurilor sau de instanță, la cererea titularului dreptului.

De altfel, dispozițiile Legii nr. 344/2005 reprezintă pentru titularii de mărci colaborarea autorităților vamale în vederea realizării drepturilor prevăzute de art. 36 din Legea nr. 84/1998 în favoarea titularilor de marcă. Or, art. 36 din Lege are în vedere tot încălcarea drepturilor conferite de marcă de către terți, în activitatea comercială a acestora. Ca atare, Curtea a constatat ca nefondată susținerea apelantei în sensul că prima instanță ar fi încălcat art. 36 din Legea nr. 84/1998, solicitând ca dovada să se facă în mod cumulativ atât asupra intenției de comercializare ulterioară, cât și asupra existenței actului de import. Întrucât interdicțiile din alin. (3) pot fi solicitate de titular „în aplicarea alin. (2)”, este evident că toate actele menționate în alin. (3) trebuie să vizeze o activitate comercială desfășurată de terț.

Împotriva deciziei menționate, a declarat recurs, în termen legal, reclamanta S.F. S.P.A., criticând-o pentru nelegalitate în temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ. - În dezvoltarea motivelor de recurs, recurenta a arătat, în primul rând, că decizia recurată a fost pronunțată ca urmare a aplicării greșite a dispozițiilor art. 36 din Legea nr. 84/1998 și cu încălcarea art. 6 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., considerând în mod greșit că reclamanta nu a dovedit caracterul comercial al actelor efectuate de către pârâtă. Cu toate că a reținut că natura comercială a unei operațiuni trebuie determinată în raport de numărul total al produselor ce fac obiectul respectivei operațiuni, instanța de apel nu a justificat în niciun fel abordarea diferită în funcție de criteriul identității, similarității sau al diversității mărfurilor.

Pe de altă parte, deși a reținut, în mod corect, dispoziția Legii nr. 84/1998, potrivit căreia titularul mărcii se poate opune actelor de „import”, totuși nu a aplicat această dispoziție și cauzei de față, care se referă la importul unor produse realizat de către o persoană fizică, din afara spațiului UE în teritoriul României, stat membru. Legea interzice actul importului în sine, chiar dacă acesta nu este urmat de acte de comercializare ulterioare. Faptul că importatorul este o persoană fizică nu schimbă în niciun fel definiția și noțiunea actului de import, care este obiectiv determinată de lege indiferent de calitatea importatorului. Prin introducerea în spațiul comunitar a unei cantități de mărfuri, persoana fizică devine importator, iar actul este unul de import, indiferent dacă persoana fizică avea sau nu calitatea de comerciant anterior recunoscută în mod administrativ sau nu prin înregistrarea sa ca și comerciant.

Acest aspect este subliniat explicit chiar de C. civ. când determină calitatea de comerciant în sensul legii mărcilor. Astfel, potrivit art. 6 alin. (1) și (2) lit. a) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., calitatea de „comerciant” în sensul Legii nr. 84/1998 nu este limitată la acea persoană fizică care își desfășoară activitatea numai ca urmare a înregistrării acesteia la registrul comerțului, respectiv într-un cadru organizat, oficial, ci acoperă orice persoană care săvârșește oricare din actele de comerț prevăzute de art. 36 din Legea nr. 84/1998.

Astfel, argumentele instanței de apel privind înlăturarea caracterului comercial pentru simplul motiv al diversității produselor, sunt nelegale și, de altfel, sunt contrare practicii judiciare constante, prin care, în mod unanim, instanțele au sancționat persoanele fizice identificate ca făcând acte de comerț clandestin cu produse contrafăcute, considerând că importul efectuat are caracter comercial. - Recurenta a susșinut, totodată, că hotărârea recurată cuprinde motive contradictorii cu privire la înlăturarea caracterului comercial al importului produselor de către pârâtă.

Astfel, pe de o parte, instanța de apel a reținut că este întemeiată susținerea potrivit căreia caracterul comercial al unei operațiuni trebuie determinat în raport de numărul total al produselor ce fac obiectul respectivei operațiuni, dar, pe de altă parte, a arătat că un număr de 35 de produse nu poate fi considerat că dă caracter comercial operațiunii din prezenta cauză, având în vedere că produsele sunt diferite. Instanța nu oferă un criteriu legal, respingând în mod nejustificat argumentele reclamantei. Calificarea produselor ca având caracter comercial se realizează de autoritățile vamale la momentul efectuării operațiunilor de vămuire pe baza cantității acestora, nefiind relevantă destinația declarată de importator.

Această calificare trebuie făcută de vamă pentru a se stabili dacă pentru anumite bunuri se aplică sau nu dispozițiile Legii nr. 344/2005, dacă pentru anumite bunuri se plătesc sau nu taxele de import. În cauză, autoritățile vamale, în mod corect, au reținut produsele deoarece, având în vedere cantitatea, au existat indicii că bunurile sunt importate în scop comercial și se impune plata drepturilor de import, dar și aplicarea Legii nr. 344/2005, față de suspiciunea că acestea ar aduce atingere unor drepturi de proprietate intelectuală. Faptul că pârâta a importat o cantitate mare de produse reprezintă mai mult decât un simplu indiciu cu privire la caracterul comercial al operațiunii, fiind de asemenea o condiție necesară și suficientă din perspectiva art. 36 din Legea nr. 84/1998.

Instanța de apel a înlăturat argumentele reclamantei cu privire la calificarea actului de import, reținând că produsele importate erau destinate uzului personal și al familiei, precum și oferirii unor cadouri, pentru simplul motiv că sunt diferite, ceea ce ar fi făcut credibilă susținerea pârâtei în sensul celor menționate. Simplele susțineri ale pârâtei nu conferă credibilitatea reținută de instanță și nu pot sta la baza unei decizii de respingere a acțiunii, cu atât mai mult cu cât, deși instanța a reținut că eventuala identitate a produselor ar fi înlăturat destinația uzului personal, respectiv caracterul necomercial al mărfurilor, nu a ținut cont de faptul că, în cauză, există produse identice printre cele 35 importate (de exemplu, 3 perechi de pantofi P., 5 perechi de pantofi L., 3 perechi de pantofi Y.S.L.), instanța ajungând la o concluzie contrară față de raționamentul pe care îl are în vedere.

Astfel, raționamentul instanței este confuz și contrazis chiar de circumstanțele speței. Motivarea contradictorie și nelegală a instanței de apel creează un dezechilibru prin modul de aplicare a prezumțiilor după standarde diferite, ce afectează însuși principiul egalității părților în procesul civil. Indiciile în sensul că mărfurile fac parte dintr-un trafic comercial ținând cont de cantitatea lor, aspect reținut de instanță în decizia recurată drept criteriu în aprecierea caracterului comercial al mărfurilor, conduc la reținerea calității de comerciant a pârâtei în sensul Legii nr. 84/1998, s-a conchis prin motivele de recurs.

Examinând decizia recurată în raport de criticile formulate și actele dosarului, Înalta Curte apreciază că recursul este fondat, pentru următoarele considerente: Din decizia instanței de apel rezultă, în fapt, că, în data de 10 aprilie 2012, autoritățile vamale din Aeroportul Henri Coandă Otopeni au reținut, ca mărfuri susceptibile de a aduce atingere unor drepturi de proprietate intelectuală, un număr de 35 produse expediate prin poștă din China, destinate pârâtei M.B.C., printre care și o geantă inscripționată S.F., în legătură cu care reclamanta a pretins, prin acțiunea de față, că au fost încălcate drepturile sale asupra mărcii comunitare S.F.

din 01 aprilie 1996. Instanța de apel a apreciat că, deși numărul total al produselor este un criteriu relevant pentru determinarea caracterului comercial sau necomercial al unei operațiuni, stabilirea certă a acestuia din urmă implică un cumul de criterii, respectiv: numărul produselor, natura lor, identitatea între produse, numărul operațiunilor realizate de aceeași persoană într-un interval de timp, precum și alți factori specifici fiecărui caz în parte. În cauză, reclamanta nu a făcut dovada scopului comercial al operațiunii. Instanța de apel a conchis în sensul că nu sunt incidente prevederile art. 36 din Legea nr. 84/1998, pe temeiul cărora a fost formulată prezenta acțiune în contrafacere, în condițiile în care actele de încălcare de către terți a drepturilor asupra mărcii, menționate în alin. (3) al art. 36, trebuie să fi fost efectuate în activitatea comercială desfășurată de terți.

Înalta Curte constată că instanța de apel a considerat, în mod nelegal, că pârâta nu a efectuat acte de comerț, fără consimțământul titularului mărcii, cu referire la produsul contrafăcut, inscripționat cu un semn identic mărcii al cărei titular este reclamanta. Este de precizat, în primul rând, că instanța de apel, contrar susținerilor recurentei, nu a condiționat efectuarea de acte cu caracter comercial de calitatea de „comerciant” a persoanei fizice, în sensul art. 6 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a noului C. civ., respectiv acea persoană fizică supusă înregistrării în registrul comerțului, potrivit art. 1 din Legea nr. 26/1990.

Dimpotrivă, în deplin acord cu prevederile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 71/2011, instanța de apel a pornit de la premisa că o persoană fizică ce nu desfășoară o activitate comercială într-un cadru organizat, ca urmare a înregistrării la registrul comerțului, poate săvârși acte de comerț, de natura celor prevăzute de art. 36 alin. (3) din Legea nr. 84/1998 (de exemplu, oferirea produselor sau comercializarea ori deținerea lor în acest scop, punerea în liberă circulație, exportul, importul, etc.).

Această premisă este corectă și corespunde accepțiunii pe care Curtea de Justiție a Uniunii Europene a dat-o constant noțiunii de „utilizare în comerț” de către terți, din regulamentul mărcii comunitare, dar și din directiva de apropiere a legislațiilor statelor membre cu privire la mărci - noțiune echivalentă celei de folosire de către terți, „în activitatea lor comercială” din art. 36 alin. (2) din Legea nr. 84/1998 -, anume aceea de utilizare exclusiv „în contextul unei activități comerciale care vizează un avantaj economic, și nu în domeniul privat” (de exemplu, hotărârea din cauza Anheuser-Busch Inc. C - 96/09, parag, 108). Instanța de apel a considerat, însă, că dovada caracterului comercial al unor acte săvârșite de terți cu privire la produse contrafăcute, susceptibile de a aduce atingere drepturilor asupra unei mărci, revine titularului mărcii și implică un cumul de criterii, ce nu ar fi întrunit în prezenta cauză.

Înalta Curte constată că această apreciere este nelegală și, în același timp, relevă reținerea unor considerente contradictorii sau chiar absența motivelor esențiale pe care ar trebui să se fundamenteze, potrivit legii. Instanța de apel, deși a enumerat exemplificativ criteriile relevante pentru determinarea caracterului comercial al unui act săvârșit de către un terț, nu a precizat dacă este vorba despre criterii legale și nici nu a menționat vreun act normativ ce ar conține norme aplicabile în cauză.

În condițiile în care art. 36 din Legea nr. 84/1998, ce prevede prerogativa titularului unei mărci de a interzice utilizarea de către terți, fără consimțământul său, în activitatea lor comercială, a unui semn identic sau similar mărcii, nu conține vreun criteriu pentru determinarea caracterului comercial al unui act de natura celor prevăzute în alin. (3), ar trebui cercetat dacă actul normativ pe temeiul căruia a fost reținut produsul susceptibil a aduce atingere drepturilor reclamantei asupra mărcii, respectiv Legea nr. 344/2005 privind unele măsuri pentru asigurarea respectării drepturilor de proprietate intelectuală în cadrul operațiunilor de vămuire, permite identificarea unor asemenea criterii.

Astfel, potrivit art. 2 alin. (3) din Legea nr. 344/2005, „ Prezenta lege nu se aplică bunurilor aflate în bagajele călătorilor sau în colete trimise ori primite de persoane fizice cu caracter necomercial, bunuri care se încadrează în limita permisă de lege pentru a fi scutite de la plata drepturilor de import și pentru care nu există indicii materiale că mărfurile ar face parte dintr-un trafic comercial.” Norma citată este relevantă, atât timp cât se referă la bunuri aflate „în colete primite de persoane fizice”, situație de fapt regăsită în speță. Pe de altă parte, eventuala întrunire a condițiilor de aplicare a normei ar conduce la inaplicabilitatea Legii nr. 344/2005, astfel cum se prevede expres, dar și la inaplicabilitatea art. 36 alin. (2) din Legea nr. 84/1998, cât timp ar fi exclusă o utilizare de către un terț „în activitatea comercială”, fiind vorba despre bunuri „cu caracter necomercial”.

Se observă că, deși prima instanță a cercetat în cauză dacă sunt întrunite condițiile de aplicare a normei, instanța de apel, în mod greșit, nu a făcut nicio referire la acest text de lege, indicând criterii de determinare a caracterului comercial al unui act de încălcare a drepturilor asupra mărcii, săvârșit de către pârâtă, în afara cadrului legal relevant. Mai mult, în prezența criteriilor prevăzute chiar de către legiuitor, este posibilă analizarea acestora de către instanță prin recurgerea la prezumții, pe baza situației de fapt reținute, pe care însuși legiuitorul le permite, după cum se va arăta în continuare, fără ca îndeplinirea ori neîndeplinirea criteriilor să fie pusă în sarcina titularului mărcii.

De altfel, instanța de apel din cauză, deși a reținut ca fiind relevante criterii ce evocă anumite cerințe prevăzute chiar de către legiuitor (fără a face, însă, referire la acestea), a inserat considerente contradictorii pe acest aspect și nu a arătat în concret motivele pentru care a considerat că, în speță, nu sunt întrunite acele criterii, sancționând, în mod greșit, pe reclamantă pentru nedovedirea întrunirii lor. Art. 2 alin. (3) din Legea nr. 344/2005 prevede două condiții pentru a se stabili că bunurile aflate în colete primite de persoane fizice au caracter necomercial, anume ca bunurile respective să se încadreze în limita permisă de lege pentru a fi scutite de la plata drepturilor de import și să nu existe indicii materiale că mărfurile ar face parte dintr-un trafic comercial.

Fiind vorba despre o enumerare limitativă, aceste condiții trebuie întrunite în mod cumulativ. Neîndeplinirea cel puțin a uneia dintre ele conduce la concluzia că bunurile au caracter comercial, consecința în cauză, în privința actelor astfel efectuate de către terț fiind aceea a activării dreptului exclusiv al titularului mărcii de a interzice utilizarea semnului identic mărcii, în formele indicate de către reclamantă în cererea de chemare în judecată - import și comercializare, regăsite în art. 36 alin. (3) din Legea nr. 84/1998. În ceea ce privește prima condiție, referitoare la limita permisă de lege pentru a fi scutite de la plata drepturilor de import, este evident că legiuitorul se referă la un reper legal valoric, pe baza căruia operează scutirea fiscală în materie de import de bunuri.

Fiind vorba despre condiții cumulative, după cum s-a arătat, eventuala neîncadrare a bunurilor reținute de autoritățile vamale în limita valorică prevăzută de lege pentru a opera o asemenea scutire este suficientă pentru a se conchide în sensul unui caracter comercial al actului săvârșit de pârâtă în legătură cu produse contrafăcute. Cu toate acestea, întrucât considerentele instanței de apel pun în discuție criterii ce evocă cea de-a doua condiție, se va face referire și la aceasta din urmă, pentru a se răspunde motivelor de recurs pe acest aspect. În analiza condiției referitoare la scutirea de la plata drepturilor de import, sunt relevante prevederile art. 7 din Ordinul nr. 2220 din 22 decembrie 2006 pentru aprobarea Normelor privind scutirea de la plata taxei pe valoarea adăugată și a accizelor pentru importurile definitive ale anumitor bunuri, prevăzută la art. 142 alin. (1) lit. d) și art. 199 alin. (3) din Legea nr. 571/2003 privind C. fisc.

Art. 7 face parte din Titlul III „Scutirea de taxă pe valoarea adăugată și de accize percepute la import pentru loturile mici de bunuri cu caracter necomercial” al Anexei 1 la Ordin, care reflectă transpunerea prin acest act normativ a Directivei nr. 2006/79/CEE a Consiliului din 5 octombrie 2006 privind scutirea de la plata taxelor a importurilor de loturi mici de bunuri cu caracter necomercial din țări terțe, conform art. 97 din Normele aprobate prin Ordin. Art. 7 prevede următoarele: „(1) Bunurile cuprinse în loturi mici cu caracter necomercial, trimise de către persoane particulare dintr-o țară terță, unor persoane particulare din România, sunt scutite la import de taxa pe valoarea adăugată și de accize.

(2) În sensul alin. (1), „loturi mici cu caracter necomercial” reprezintă acele loturi care: a) au un caracter ocazional; b) conțin numai bunuri destinate uzului personal sau al familiei destinatarului, iar natura și cantitatea lor nu indică faptul că ar fi importate în scopuri comerciale; c) conțin bunuri cu o valoare totală de cel mult 45 euro; d) sunt trimise de către expeditor destinatarului cu titlu gratuit.” În conformitate cu art. 1 alin. (1) din Normele aprobate prin Ordin, „În sensul titlurilor II și III din prezentul ordin: 1. „țară terță” înseamnă orice țară care nu este stat membru al U.E.” Rezultă din cuprinsul art. 7 sus - citat că nu sunt de natură comercială coletele expediate dintr-o țară care nu este stat membru al U.E.

la o persoană fizică aflată pe teritoriul vamal al României și care îndeplinesc, în mod cumulativ, condițiile enumerate anterior, printre care și cea a valorii totale a bunurilor. Este esențial de precizat că, prin modul de reglementare, legiuitorul a avut în vedere totalitatea bunurilor expediate prin același colet, ca „lot cu caracter necomercial”, astfel încât reperul valoric menționat trebuie să se raporteze în cauză la toate cele 35 de produse expediate pârâtei din China. De altfel, chiar instanța de apel a admis că numărul total al bunurilor este relevant pentru determinarea caracterului comercial al actului efectuat. După cum s-a reținut în cauză, bunurile au reținute de autoritățile vamale din Aeroportul Henri Coandă Otopeni, fără a se indica, însă, valoarea acestora.

Cu toate acestea, dat fiind numărul total al produselor reținute de autoritățile vamale ca fiind susceptibile a aduce atingere unor drepturi de proprietate intelectuală - 35, se poate prezuma în mod rezonabil depășirea pragului valoric de 45 euro, pentru că, în caz contrar, ar însemna să se admită că fiecare produs valorează sub media de 1,28 euro/buc., ceea ce nu poate fi admis (celelalte bunuri reținute fiind: 3 perechi de pantofi P., 5 perechi de pantofi L., 3 perechi de pantofi Y.S.L., genți D.G. și C., 14 tricouri A. etc.). În consecință, se reține că reperul valoric aplicabil pentru stabilirea caracterului comercial al acestora prevăzut de art. 7 din menționatul Ordin este dovedit în condițiile art. 1203 C. civ.

1864, dispozițiile din vechiul C. civ. fiind incidente față de data formulării cererii de chemare în judecată (22 mai 2012), așadar, anterioară intrării în vigoare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ. (1 octombrie 2011). Prin urmare, condiția reperului valoric nu este întrunită, astfel încât bunurile importate de pârâtă aveau caracter comercial, nefiind scutite de la taxa pe valoare adăugată și accize de import. Se observă că nu este îndeplinită nici cea de-a doua condiție din art. 2 alin. (3) al Legii nr. 344/2005, privind in existența unor indicii materiale că mărfurile ar face parte dintr-un trafic comercial.

Această condiție trebuie analizată în legătură cu celelalte cerințe din art. 7 (de la lit. a, b și d) din Normele aprobate prin Ordinul nr. 2220/2006, citat anterior, ținându-se cont de faptul că, atât în cazul de excepție reglementat prin art. 2 alin. (3) din Legea nr. 344/2005, cât și în cazul scutirii fiscale prevăzute de Ordinul nr. 2220/2006, autoritățile vamale sunt cele care verifică întrunirea condițiilor legale pentru existența unui act de comerț cu produse contrafăcute, astfel încât se impune o abordare echivalentă atunci când această apreciere este în sarcina instanței de judecată într-o acțiune în contrafacere ce presupune determinarea caracterului comercial al unei operațiuni cu produse contrafăcute.

După cum s-a arătat, pentru a se stabili că nu sunt de natură comercială coletele expediate dintr-o țară care nu este stat membru al U.E. la o persoană fizică aflată pe teritoriul vamal al României, cerințele din art. 7 sus - citat trebuie îndeplinite în mod cumulativ. Chiar instanța de apel, prin decizia recurată în cauză, a arătat că, pentru determinarea caracterului comercial, sunt relevante criterii precum numărul produselor, natura lor, identitatea între produse, numărul operațiunilor realizate de aceeași persoană într-un interval de timp. Întrucât instanța a avut în vedere destinația bunurilor, respectiv că ar fi destinate uzului personal și al familiei, precum și oferirii unor cadouri, rezultă că a introdus criteriul identității produselor în contextul destinației acestora.

Așadar, instanța de apel a reținut ca fiind relevante, în esență, tocmai criteriile menționate în art. 7 lit. a), b) și d) din Ordin, respectiv bunuri cu caracter ocazional, destinate uzului personal sau al familiei destinatarului, natura și cantitatea acestora. Nu s-au arătat, însă, în concret motivele pentru care instanța a considerat că, în speță, nu sunt întrunite acele criterii și, în plus, considerentele inserate în legătură cu acestea sunt contradictorii. Astfel, s-a apreciat în mod corect că, în principiu, nu poate fi credibil că o persoană și-ar cumpăra pentru sine, spre exemplu, 3 sau mai multe genți identice, dar nu a fost argumentată concluzia că, în speță, produsele pârâtei ar fi diferite, nearătându-se indiciile avute în vedere în acest sens.

Pe de altă parte, deși a reținut că interesează un cumul de factori. Pe de altă parte, faptul că produsele sunt identice sau diferite nu este, prin el însuși, relevant pentru indicarea scopului de uz personal, al destinatarului sau al membrilor familiei acestuia, astfel cum a considerat instanța de apel: după cum nu este credibil că o persoană și-ar cumpăra pentru sine trei sau mai multe produse identice, nici nu ar putea fi exclus ca acestea să fie destinate membrilor familiei destinatarului. În realitate, contează cantitatea și natura produselor, în legătură cu care legiuitorul a acceptat că sunt un indiciu relevant al scopului comercial („natura și cantitatea lor nu indică faptul că ar fi importate în scopuri comerciale”) și care este incompatibil cu destinația de uz personal.

Or, deși a reținut un număr mare de produse de aceeași natură și chiar inscripționate cu aceeași marcă ( 3 perechi de pantofi P., 5 perechi de pantofi L., 3 perechi de pantofi Y.S.L., 14 tricouri A.), instanța de apel a ajuns, în mod greșit, la concluzia scopului necomercial al actului efectuat de către pârâtă, în condițiile în care acest criteriu indică în speță un scop contrar și este suficient pentru conturarea acestei concluzii, dat fiind caracterului cumulativ al criteriilor de determinare a caracterului necomercial al operațiunii efectuate de pârâtă. Față de considerentele expuse, Înalta Curte constată că recursul este fondat și, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) și (3) rap.

la art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., va admite recursul reclamantei, va modifica în tot decizia recurată, iar în baza art. 296 C. proc. civ., apelul formulat de reclamantă împotriva hotărârii tribunalului va fi admis, sentința apelată urmând a fi schimbată. Pe fond, se va admite cererea reclamantei, se va constata că mărfurile reținute de autoritățile vamale, conform adeverinței de reținere a bunurilor din 2012, aduc atingere drepturilor de proprietate intelectuală deținute de reclamantă asupra mărcii comunitare S.F., din 01 aprilie 1996. În temeiul art. 36 alin. (3) lit. c) din Legea nr. 84/1998, se va dispune interzicerea importului și a comercializării neautorizate de către pârâta M.B.C.

a produselor purtând semne identice sau similare mărcii sus-menționate ale reclamantei. Va fi menținută dispoziția din sentință privind respingerea ca neîntemeiată a excepției lipsei calității procesuale pasive. În conformitate cu art. 274 C. proc. civ., se va dispune obligarea intimatei-pârâte M.B.C. la plata sumei de 4.564 lei, reprezentând cheltuieli de judecată, către recurenta-reclamantă S.F. S.P.A. , pentru fazele procesuale ale apelului și recursului, constând în onorariu avocat (facturile din 20 decembrie 2013 și din 31 iulie 2014 - file 37 și 38 dosar recurs), taxe judiciare de timbru și timbru judiciar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de reclamanta S.F. S.P.A. împotriva Deciziei nr. 223/A din 21 mai 2014 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Modifică decizia recurată, astfel: Admite apelul formulat de reclamanta S.F. S.P.A. împotriva sentinței civile nr. 1902 din 30 octombrie 2013 a Tribunalului București, secția a III-a civilă. Schimbă în parte sentința apelată și, pe fond: Admite cererea formulată de reclamantă împotriva pârâtei M.B.C. Constată că mărfurile reținute de autoritățile vamale, conform adeverinței de reținere a bunurilor din 2012, aduc atingere drepturilor de proprietate intelectuală deținute de reclamantă asupra mărcii comunitare S.F. din 01 aprilie 1996. Dispune interzicerea importului și a comercializării neautorizate de către pârâta M.B.C.

a produselor purtând semne identice sau similare mărcilor reclamantei sus-menționate. Menține celelalte dispoziții ale sentinței. Obligă pe intimata-pârâtă M.B.C. la plata sumei de 4.564 lei, reprezentând cheltuieli de judecată, către recurenta-reclamantă S.F. S.P.A. , pentru fazele procesuale ale apelului și recursului. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 14 noiembrie 2014.