ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3165/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3165/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra cauzei de față constată următoarele:

Prin

sentința nr. 1810 din 23 octombrie 2012 pronunțată de Tribunalul București, secția

a III-a civilă, a fost admisă în parte cererea formulată de reclamanta S.F.

S.P.A., în contradictoriu cu pârâta M.B. și cu A.N.V. și, în consecință, s-a

dispus obligarea pârâtei să înceteze de îndată pe teritoriul României folosirea

neautorizată a unor semne identice sau similare cu mărcile figurative din 19

noiembrie 1976, din 20 august 2004, din 25 noiembrie 1960, din 11 iulie 1978, din

27 martie 1984, din 14 noiembrie 1984, din 26 martie 2009, din 2 mai 1970, din 30

septembrie 1983, sub sancțiunea amenzii civile în cuantum de 500 euro

(echivalent lei la cursul B.N.R. din data plății)/zi de întârziere, în favoarea

statului; pârâta a fost obligată să plătească reclamantei suma de 8610 lei

(despăgubiri pentru prejudiciul material) și 3.000 euro, în echivalent lei la

cursul B.N.R. din data plății, despăgubiri pentru prejudiciul moral, cu

cheltuieli de judecată.

Prin Decizia nr. 91 din 26 aprilie 2013,

Curtea de Apel București, secția a IX a civilă și pentru cauze privind proprietatea

intelectuală, conflicte de muncă și asigurări sociale, a admis apelurile

declarate de către reclamanta S.F. S.P.A. și pârâta M.B., a anulat sentința

civilă apelată și a trimis cauza aceleiași instanțe spre rejudecare, reținând

că dispozitivul hotărârii apelate nu are legătură cu obiectul cererii de

chemare în judecată formulată de reclamantă și nici cu considerentele

hotărârii, fiind incidente dispozițiile art. 105 alin. (2) teza I C. proc. civ.

Prin sentința nr. 1902 din 30 octombrie 2013

pronunțată de Tribunalul București, secția a III a civilă, s-a respins ca

neîntemeiată acțiunea reclamantei S.F. S.P.A., în prealabil, respingându-se ca

neîntemeiată excepția lipsei calității procesuale pasive.

Analizând cu prioritate excepția cu acest

obiect, tribunalul a constatat că produsele expediate din China către pârâta

din cauză și reținute de către organele vamale - în considerarea cărora s-a

formulat prezenta acțiune în baza Legii nr. 344/2005 - poartă mărci

identice/similare cu mărcile reclamantei, astfel încât pârâta este persoana

care poate fi obligată în raportul juridic dedus judecății. Împrejurarea că, în

speță, este sau nu vorba de import nu are relevanță cu privire la calitatea

procesuală pasivă, fiind o chestiune care ține de fondul cererii și care va fi

examinată ca atare.

În consecință, tribunalul a respins ca

neîntemeiată excepția lipsei calității procesuale pasive.

Pe fondul cererii reclamantei, tribunalul a

constatat că, în cauză, este vorba de un singur produs care poartă semnul

identic cu marca reclamantei S.F. Este de necontestat că reclamanta este

titulara mai multor mărci înregistrate la nivel internațional și comunitar și

se bucură de protecția acordată de lege, dar în cauză nu sunt aplicabile

dispozițiile Legii nr. 344/2005 privind unele măsuri de asigurare a respectării

drepturilor de proprietate intelectuală în cadrul operațiunilor de vămuire.

Astfel, reclamanta a solicitat să se constate că produsul care a fost reținut

de la pârâtă este contrafăcut și să se interzică pârâtei importul și

comercializarea produselor purtând semne care aduc atingere drepturilor

reclamantei.

Reclamanta a făcut dovada că este titularul

drepturilor exclusive de proprietate intelectuală cu privire la mărcile sale

înregistrate internațional și comunitar, conform dispozițiilor art. 36 din

legea mărcilor și indicațiilor geografice, dar nu a probat că pârâta din cauză

a dorit să efectueze importul produsului menționat în adresa A.N.V. (1 geantă)

și că introducerea în România avea ca scop comercializarea acestor produse.

Tribunalul a constatat că reclamanta avea obligația să facă dovada că pârâta

intenționa să importe în scopul comercializării, iar nu pârâta din cauză era

obligată să probeze că nu a importat în sensul legii și nu are intenția să

comercializeze, așa cum a susținut reclamanta.

Față de cele de mai sus, nu rezultă că fapta

pârâtei este o faptă ilicită, fiind corecte susținerile pârâtei în sensul că

sunt aplicabile dispozițiile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 344/2005, care

stabilesc că aceasta nu se aplică bunurilor aflate în bagajele călătorilor sau

în colete trimise ori primite de persoane fizice cu caracter necomercial,

bunuri care se încadrează în limita permisă de lege pentru a fi scutite de la

plata drepturilor de import și pentru care nu există indicii materiale că

mărfurile ar face parte dintr-un trafic comercial, la fel ca și dispozițiile art.

29 din Regulamentul C.E.E. nr. 918/83 al Consiliului privind scutirea de import

a mărfurilor adresate dintr-o țară terță de către o persoană particulară altei

persoane particulare aflate pe teritoriul vamal al Comunității, atâta timp cât

este vorba de importuri fără caracter comercial (importuri care se referă la

transporturi care prezintă caractere ocazional și conțin exclusiv mărfuri

rezervate uzului personal sau familial al destinatarilor, iar natura sau

cantitatea acestor mărfuri nu prezintă nici o intenție de ordin comercial,

fiind adresate destinatarului fără nici o plată).

A.N.V., D.R.A.O.V. București a procedat la

predarea bunurilor către pârâtă, cu excepția unei genți care poartă inscripția S.F.

În consecință, nu s-a făcut dovada

desfășurării unei activități comerciale de către pârâtă și nici a faptului că

aceasta a efectuat un import, deci nu sunt aplicabile dispozițiile art. 36 din

Legea nr. 84/1998, așa încât cererea reclamantei a fost respinsă ca

neîntemeiată.

Prin Decizia nr. 223

din 21 mai 2014 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, a fost

respins, ca nefondat, apelul formulat de reclamanta S.F. S.P.A.

În motivarea deciziei, s-a constatat ca fiind

întemeiată susținerea potrivit căreia caracterul comercial al unei operațiuni

trebuie determinat în raport de numărul total al produselor ce fac obiectul

respectivei operațiuni, însă acesta nu este singurul criteriu care poate

determina natura sa comercială sau necomercială.

În prezenta cauză, operațiunea a avut ca

obiect 35 de produse, din care 3 perechi de pantofi P., 1 geantă S.F. și 1

geantă D.G., 5 perechi pantofi L., 1 pereche pantofi E., 3 perechi de pantofi

Y.S.L., 1 pereche pantofi T., 1 pereche pantofi C., 2 perechi sandale S.M., 1 geantă

C., 14 tricouri A. și 2 perechi pantaloni A., autoritățile vamale reținând doar

geanta inscripționată S.F.

Or, un număr de 35 de produse nu poate fi

considerat că dă caracter comercial operațiunii din prezenta cauză, având în

vedere că produsele sunt diferite astfel că face credibilă susținerea pârâtei

în sensul că acestea sunt destinate uzului personal și al familiei, precum și

oferirii unor cadouri.

Este evident că, în măsura în care cele 35

produse sau chiar mai puține ar fi fost identice, nu ar fi putut fi reținută

destinația uzului personal al acestora, nefiind credibil că o persoană și-ar

cumpăra pentru sine, spre exemplu, 3 sau mai multe genți identice.

Prin urmare, caracterul comercial sau

necomercial al operațiunii este determinat de un cumul de criterii: numărul

produselor, natura lor, identitatea între produse, numărul operațiunilor

realizate de aceeași persoană într-un interval de timp, precum și alți factori

specifici fiecărui caz în parte.

Or, în prezenta cauză, reclamanta nu a făcut

dovada scopului comercial al operațiunii, așa cum corect a reținut și prima

instanță.

Nu poate fi reținută ca temeinică susținerea

apelantei în sensul că autoritățile vamale sunt cele care stabilesc caracterul

comercial/necomercial al unei operațiuni la momentul realizării operațiunilor

de vămuire.

Astfel, autoritățile vamale nu fac decât să

rețină bunurile susceptibile de a aduce atingere unui drept de proprietate

intelectuală și să informeze pe titularul dreptului.

Confirmarea împrejurării că mărfurile

reținute aduc într-adevăr atingere unui drept de proprietate intelectuală se

poate face însă doar prin recunoașterea destinatarului mărfurilor sau de

instanță, la cererea titularului dreptului.

De altfel, dispozițiile Legii nr. 344/2005

reprezintă pentru titularii de mărci colaborarea autorităților vamale în

vederea realizării drepturilor prevăzute de art. 36 din Legea nr. 84/1998 în

favoarea titularilor de marcă.

Or, art. 36 din Lege are în vedere tot

încălcarea drepturilor conferite de marcă de către terți, în activitatea

comercială a acestora.

Ca atare, Curtea a

constatat ca nefondată susținerea apelantei în sensul că prima instanță ar fi

încălcat art. 36 din Legea nr. 84/1998, solicitând ca dovada să se facă în mod

cumulativ atât asupra intenției de comercializare ulterioară, cât și asupra

existenței actului de import. Întrucât interdicțiile din alin. (3) pot fi

solicitate de titular „în aplicarea alin. (2)”, este evident că toate actele

menționate în alin. (3) trebuie să vizeze o activitate comercială desfășurată

de terț.

Împotriva deciziei

menționate, a declarat recurs, în termen legal, reclamanta S.F. S.P.A.,

criticând-o pentru nelegalitate în temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 7 și 9 C.

proc. civ.

- În dezvoltarea motivelor de recurs,

recurenta a arătat, în primul rând, că decizia recurată a fost pronunțată ca

urmare a aplicării greșite a dispozițiilor art. 36 din Legea nr. 84/1998 și cu

încălcarea art. 6 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare

a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., considerând în mod greșit că reclamanta

nu a dovedit caracterul comercial al actelor efectuate de către pârâtă.

Cu toate că a reținut că natura comercială a

unei operațiuni trebuie determinată în raport de numărul total al produselor ce

fac obiectul respectivei operațiuni, instanța de apel nu a justificat în niciun

fel abordarea diferită în funcție de criteriul identității, similarității sau

al diversității mărfurilor.

Pe de altă parte, deși a reținut, în mod corect,

dispoziția Legii nr. 84/1998, potrivit căreia titularul mărcii se poate opune

actelor de „import”, totuși nu a aplicat această dispoziție și cauzei de față,

care se referă la importul unor produse realizat de către o persoană fizică,

din afara spațiului UE în teritoriul României, stat membru. Legea interzice

actul importului în sine, chiar dacă acesta nu este urmat de acte de

comercializare ulterioare.

Faptul că importatorul este o persoană fizică

nu schimbă în niciun fel definiția și noțiunea actului de import, care este

obiectiv determinată de lege indiferent de calitatea importatorului. Prin

introducerea în spațiul comunitar a unei cantități de mărfuri, persoana fizică

devine importator, iar actul este unul de import, indiferent dacă persoana fizică

avea sau nu calitatea de comerciant anterior recunoscută în mod administrativ

sau nu prin înregistrarea sa ca și comerciant.

Acest aspect este subliniat explicit chiar de

C. civ. când determină calitatea de comerciant în sensul legii mărcilor.

Astfel, potrivit art. 6 alin. (1) și (2) lit. a) din Legea nr. 71/2011 pentru

punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., calitatea de

„comerciant” în sensul Legii nr. 84/1998 nu este limitată la acea persoană

fizică care își desfășoară activitatea numai ca urmare a înregistrării acesteia

la registrul comerțului, respectiv într-un cadru organizat, oficial, ci acoperă

orice persoană care săvârșește oricare din actele de comerț prevăzute de art. 36

din Legea nr. 84/1998.

Astfel, argumentele instanței de apel privind

înlăturarea caracterului comercial pentru simplul motiv al diversității

produselor, sunt nelegale și, de altfel, sunt contrare practicii judiciare

constante, prin care, în mod unanim, instanțele au sancționat persoanele fizice

identificate ca făcând acte de comerț clandestin cu produse contrafăcute,

considerând că importul efectuat are caracter comercial.

- Recurenta a susșinut, totodată, că

hotărârea recurată cuprinde motive contradictorii cu privire la înlăturarea

caracterului comercial al importului produselor de către pârâtă.

Astfel, pe de o parte, instanța de apel a

reținut că este întemeiată susținerea potrivit căreia caracterul comercial al

unei operațiuni trebuie determinat în raport de numărul total al produselor ce

fac obiectul respectivei operațiuni, dar, pe de altă parte, a arătat că un

număr de 35 de produse nu poate fi considerat că dă caracter comercial

operațiunii din prezenta cauză, având în vedere că produsele sunt diferite.

Instanța nu oferă un criteriu legal,

respingând în mod nejustificat argumentele reclamantei.

Calificarea produselor ca având caracter

comercial se realizează de autoritățile vamale la momentul efectuării

operațiunilor de vămuire pe baza cantității acestora, nefiind relevantă

destinația declarată de importator. Această calificare trebuie făcută de vamă

pentru a se stabili dacă pentru anumite bunuri se aplică sau nu dispozițiile

Legii nr. 344/2005, dacă pentru anumite bunuri se plătesc sau nu taxele de

import.

În cauză, autoritățile vamale, în mod corect,

au reținut produsele deoarece, având în vedere cantitatea, au existat indicii

că bunurile sunt importate în scop comercial și se impune plata drepturilor de

import, dar și aplicarea Legii nr. 344/2005, față de suspiciunea că acestea ar

aduce atingere unor drepturi de proprietate intelectuală.

Faptul că pârâta a importat o cantitate mare

de produse reprezintă mai mult decât un simplu indiciu cu privire la caracterul

comercial al operațiunii, fiind de asemenea o condiție necesară și suficientă

din perspectiva art. 36 din Legea nr. 84/1998.

Instanța de apel a înlăturat argumentele

reclamantei cu privire la calificarea actului de import, reținând că produsele

importate erau destinate uzului personal și al familiei, precum și oferirii

unor cadouri, pentru simplul motiv că sunt diferite, ceea ce ar fi făcut

credibilă susținerea pârâtei în sensul celor menționate.

Simplele susțineri ale pârâtei nu conferă

credibilitatea reținută de instanță și nu pot sta la baza unei decizii de

respingere a acțiunii, cu atât mai mult cu cât, deși instanța a reținut că

eventuala identitate a produselor ar fi înlăturat destinația uzului personal,

respectiv caracterul necomercial al mărfurilor, nu a ținut cont de faptul că,

în cauză, există produse identice printre cele 35 importate (de exemplu, 3

perechi de pantofi P., 5 perechi de pantofi L., 3 perechi de pantofi Y.S.L.),

instanța ajungând la o concluzie contrară față de raționamentul pe care îl are

în vedere. Astfel, raționamentul instanței este confuz și contrazis chiar de

circumstanțele speței.

Motivarea contradictorie și nelegală a

instanței de apel creează un dezechilibru prin modul de aplicare a prezumțiilor

după standarde diferite, ce afectează însuși principiul egalității părților în

procesul civil.

Indiciile în sensul că mărfurile fac parte

dintr-un trafic comercial ținând cont de cantitatea lor, aspect reținut de

instanță în decizia recurată drept criteriu în aprecierea caracterului

comercial al mărfurilor, conduc la reținerea calității de comerciant a pârâtei

în sensul Legii nr. 84/1998, s-a conchis prin motivele de recurs.

Examinând decizia recurată în raport de

criticile formulate și actele dosarului, Înalta Curte apreciază că recursul

este fondat, pentru următoarele considerente:

Din decizia instanței de apel rezultă, în

fapt, că, în data de 10 aprilie 2012, autoritățile vamale din Aeroportul Henri

Coandă Otopeni au reținut, ca mărfuri susceptibile de a aduce atingere unor

drepturi de proprietate intelectuală, un număr de 35 produse expediate prin

poștă din China, destinate pârâtei M.B.C., printre care și o geantă

inscripționată S.F., în legătură cu care reclamanta a pretins, prin acțiunea de

față, că au fost încălcate drepturile sale asupra mărcii comunitare S.F. din 01

aprilie 1996.

Instanța de apel a apreciat că, deși numărul

total al produselor este un criteriu relevant pentru determinarea caracterului

comercial sau necomercial al unei operațiuni, stabilirea certă a acestuia din

urmă implică un cumul de criterii, respectiv: numărul produselor, natura lor,

identitatea între produse, numărul operațiunilor realizate de aceeași persoană

într-un interval de timp, precum și alți factori specifici fiecărui caz în

parte. În cauză, reclamanta nu a făcut dovada scopului comercial al

operațiunii.

Instanța de apel a conchis în sensul că nu

sunt incidente prevederile art. 36 din Legea nr. 84/1998, pe temeiul cărora a

fost formulată prezenta acțiune în contrafacere, în condițiile în care actele

de încălcare de către terți a drepturilor asupra mărcii, menționate în alin.

(3) al art. 36, trebuie să fi fost efectuate în activitatea comercială

desfășurată de terți.

Înalta Curte constată că instanța de apel a

considerat, în mod nelegal, că pârâta nu a efectuat acte de comerț, fără

consimțământul titularului mărcii, cu referire la produsul contrafăcut, inscripționat

cu un semn identic mărcii al cărei titular este reclamanta.

Este de precizat, în primul rând, că instanța

de apel, contrar susținerilor recurentei, nu a condiționat efectuarea de acte

cu caracter comercial de calitatea de „comerciant” a persoanei fizice, în

sensul art. 6 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a

noului C. civ., respectiv acea persoană fizică supusă înregistrării în

registrul comerțului, potrivit art. 1 din Legea nr. 26/1990.

Dimpotrivă, în deplin

acord cu prevederile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 71/2011, instanța de apel a

pornit de la premisa că o persoană fizică ce nu desfășoară o activitate

comercială într-un cadru organizat, ca urmare a înregistrării la registrul

comerțului, poate săvârși acte de comerț, de natura celor prevăzute de art. 36 alin.

(3) din Legea nr. 84/1998 (de exemplu,

oferirea produselor sau comercializarea ori

deținerea lor în acest scop, punerea în liberă circulație, exportul, importul,

etc.).

Această premisă este corectă și corespunde

accepțiunii pe care Curtea de Justiție a Uniunii Europene a dat-o constant

noțiunii de „utilizare în comerț” de către terți, din regulamentul mărcii

comunitare, dar și din directiva de apropiere a legislațiilor statelor membre

cu privire la mărci - noțiune echivalentă celei de folosire de către terți, „în

activitatea lor comercială” din art. 36 alin. (2) din Legea nr. 84/1998 -,

anume aceea de utilizare exclusiv

„în contextul unei activități comerciale care

vizează un avantaj economic, și nu în domeniul privat” (de exemplu, hotărârea

din cauza Anheuser-Busch Inc. C - 96/09, parag, 108).

Instanța de apel a

considerat, însă,

că

dovada caracterului comercial al unor acte săvârșite de terți cu privire la

produse contrafăcute, susceptibile de a aduce atingere drepturilor asupra unei

mărci, revine titularului mărcii și implică un cumul de criterii, ce nu ar fi

întrunit în prezenta cauză.

Înalta Curte constată că această apreciere

este nelegală și, în același timp, relevă reținerea unor considerente

contradictorii sau chiar absența motivelor esențiale pe care ar trebui să se

fundamenteze, potrivit legii.

Instanța de apel, deși a enumerat exemplificativ

criteriile relevante pentru determinarea caracterului comercial al unui act

săvârșit de către un terț, nu a precizat dacă este vorba despre criterii legale

și nici nu a menționat vreun act normativ ce ar conține norme aplicabile în

cauză.

În condițiile în care

art. 36 din Legea nr. 84/1998, ce prevede prerogativa titularului unei mărci de

a interzice utilizarea de către terți, fără consimțământul său, în activitatea

lor comercială, a unui semn identic sau similar mărcii, nu conține vreun criteriu

pentru determinarea caracterului comercial al unui act de natura celor

prevăzute în alin. (3), ar trebui cercetat dacă actul normativ pe temeiul

căruia a fost reținut produsul susceptibil a aduce atingere drepturilor

reclamantei asupra mărcii, respectiv Legea nr. 344/2005 privind unele

măsuri pentru

asigurarea respectării drepturilor de proprietate intelectuală în cadrul

operațiunilor de vămuire,

permite identificarea unor asemenea criterii.

Astfel, potrivit art.

2 alin. (3) din Legea nr. 344/2005, „

Prezenta lege nu se aplică bunurilor aflate

în bagajele călătorilor sau în colete trimise ori primite de persoane fizice cu

caracter necomercial, bunuri care se încadrează în limita permisă de lege

pentru a fi scutite de la plata drepturilor de import și pentru care nu există

indicii materiale că mărfurile ar face parte dintr-un trafic comercial.”

Norma citată este

relevantă, atât timp cât se referă la bunuri aflate „în colete primite de

persoane fizice”, situație de fapt regăsită în speță. Pe de altă parte, eventuala

întrunire a condițiilor de aplicare a normei ar conduce la inaplicabilitatea

Legii nr. 344/2005, astfel cum se prevede expres, dar și la inaplicabilitatea art.

36 alin. (2) din Legea nr. 84/1998, cât timp ar fi exclusă o utilizare de către

un terț „în activitatea comercială”, fiind vorba despre bunuri „cu caracter

necomercial”.

Se observă că, deși

prima instanță a cercetat în cauză dacă sunt întrunite condițiile de aplicare a

normei, instanța de apel, în mod greșit, nu a făcut nicio referire la acest

text de lege, indicând criterii de determinare a caracterului comercial al unui

act de încălcare a drepturilor asupra mărcii, săvârșit de către pârâtă, în

afara cadrului legal relevant.

Mai mult, în prezența

criteriilor prevăzute chiar de către legiuitor, este posibilă analizarea

acestora de către instanță prin recurgerea la prezumții, pe baza situației de

fapt reținute, pe care însuși legiuitorul le permite, după cum se va arăta în

continuare, fără ca îndeplinirea ori neîndeplinirea criteriilor să fie pusă în

sarcina titularului mărcii.

De altfel, instanța

de apel din cauză, deși a reținut ca fiind relevante criterii ce evocă anumite

cerințe prevăzute chiar de către legiuitor (fără a face, însă, referire la

acestea), a inserat considerente contradictorii pe acest aspect și nu a arătat

în concret motivele pentru care a considerat că, în speță, nu sunt întrunite

acele criterii, sancționând, în mod greșit, pe reclamantă pentru nedovedirea

întrunirii lor.

Art. 2 alin. (3) din

Legea nr. 344/2005 prevede două condiții pentru a se stabili că

bunurile aflate în

colete primite de persoane fizice au caracter necomercial, anume ca bunurile

respective să se încadreze în limita permisă de lege pentru a fi scutite de la

plata drepturilor de import și să nu existe indicii materiale că mărfurile ar

face parte dintr-un trafic comercial.

Fiind vorba despre o

enumerare limitativă, aceste condiții trebuie întrunite în mod cumulativ.

Neîndeplinirea cel puțin a uneia dintre ele conduce la concluzia că bunurile au

caracter comercial, consecința în cauză, în privința actelor astfel efectuate

de către terț fiind aceea a activării dreptului exclusiv al titularului mărcii

de a interzice utilizarea semnului identic mărcii, în formele indicate de către

reclamantă în cererea de chemare în judecată - import și comercializare,

regăsite în art. 36 alin. (3) din Legea nr. 84/1998.

În ceea ce privește

prima condiție, referitoare la limita permisă de lege pentru a fi scutite de la

plata drepturilor de import, este evident că legiuitorul se referă la un reper

legal valoric, pe baza căruia operează scutirea fiscală în materie de import de

bunuri.

Fiind vorba despre

condiții cumulative, după cum s-a arătat, eventuala neîncadrare a bunurilor

reținute de autoritățile vamale în limita valorică prevăzută de lege pentru a

opera o asemenea scutire este suficientă pentru a se conchide în sensul unui

caracter comercial al actului săvârșit de pârâtă în legătură cu produse

contrafăcute.

Cu toate acestea,

întrucât considerentele instanței de apel pun în discuție criterii ce evocă cea

de-a doua condiție, se va face referire și la aceasta din urmă, pentru a se

răspunde motivelor de recurs pe acest aspect.

În analiza condiției

referitoare la scutirea de la plata drepturilor de import, sunt relevante

prevederile art. 7 din Ordinul nr. 2220 din 22 decembrie 2006 pentru aprobarea

Normelor privind scutirea de la plata taxei pe valoarea adăugată și a accizelor

pentru importurile definitive ale anumitor bunuri, prevăzută la art. 142 alin. (1)

lit. d) și art. 199 alin. (3) din Legea nr. 571/2003 privind C. fisc.

Art. 7 face parte din

Titlul III „Scutirea de taxă pe valoarea adăugată și de accize percepute la

import pentru loturile mici de bunuri cu caracter necomercial” al Anexei 1 la

Ordin, care reflectă transpunerea prin acest act normativ a Directivei nr. 2006/79/CEE

a Consiliului din 5 octombrie 2006 privind scutirea de la plata taxelor a

importurilor de loturi mici de bunuri cu caracter necomercial din țări terțe,

conform art. 97 din Normele aprobate prin Ordin.

Art. 7 prevede

următoarele:

„(1) Bunurile

cuprinse în loturi mici cu caracter necomercial, trimise de către persoane

particulare dintr-o țară terță, unor persoane particulare din România, sunt

scutite la import de taxa pe valoarea adăugată și de accize.

(2) În sensul alin. (1),

„loturi mici cu caracter necomercial” reprezintă acele loturi care:

a) au un caracter

ocazional;

b) conțin numai

bunuri destinate uzului personal sau al familiei destinatarului, iar natura și

cantitatea lor nu indică faptul că ar fi importate în scopuri comerciale;

c) conțin bunuri cu o

valoare totală de cel mult 45 euro;

d) sunt trimise de

către expeditor destinatarului cu titlu gratuit.”

În conformitate cu art.

1 alin. (1) din Normele aprobate prin Ordin, „În sensul titlurilor II și III din

prezentul ordin: 1. „țară terță” înseamnă orice țară care nu este stat membru

al U.E.”

Rezultă din cuprinsul

art. 7 sus - citat că nu sunt de natură comercială coletele expediate dintr-o

țară care nu este stat membru al U.E. la o persoană fizică aflată pe teritoriul

vamal al României și care îndeplinesc, în mod cumulativ, condițiile enumerate

anterior, printre care și cea a valorii totale a bunurilor.

Este esențial de

precizat că, prin modul de reglementare, legiuitorul a avut în vedere

totalitatea bunurilor expediate prin același colet, ca „lot cu caracter

necomercial”, astfel încât reperul valoric menționat trebuie să se raporteze în

cauză la toate cele 35 de produse expediate pârâtei din China. De altfel, chiar

instanța de apel a admis că numărul total al bunurilor este relevant pentru

determinarea caracterului comercial al actului efectuat.

După cum s-a reținut în cauză, bunurile au

reținute de autoritățile vamale din Aeroportul Henri Coandă Otopeni, fără a se

indica, însă, valoarea acestora.

Cu toate acestea, dat fiind numărul total al

produselor reținute de autoritățile vamale ca fiind susceptibile a aduce

atingere unor drepturi de proprietate intelectuală - 35, se poate prezuma în

mod rezonabil depășirea pragului valoric de 45 euro, pentru că, în caz contrar,

ar însemna să se admită că fiecare produs valorează sub media de 1,28

euro/buc., ceea ce nu poate fi admis (celelalte bunuri reținute fiind: 3

perechi de pantofi P., 5 perechi de pantofi L., 3 perechi de pantofi Y.S.L.,

genți D.G. și C., 14 tricouri A. etc.).

În consecință, se reține că reperul valoric

aplicabil pentru stabilirea caracterului comercial al acestora prevăzut de art.

7 din menționatul Ordin este dovedit în condițiile art. 1203 C. civ. 1864,

dispozițiile din vechiul C. civ. fiind incidente față de data formulării

cererii de chemare în judecată (22 mai 2012), așadar, anterioară intrării în

vigoare a

Legii

nr. 287/2009 privind C. civ. (1 octombrie 2011).

Prin urmare, condiția reperului valoric nu

este întrunită, astfel încât bunurile

importate de pârâtă aveau caracter

comercial, nefiind scutite de la taxa pe valoare adăugată și accize de import.

Se observă că nu este îndeplinită nici cea

de-a doua condiție din art. 2 alin. (3) al Legii nr. 344/2005, privind in

existența unor

indicii materiale că mărfurile ar face parte dintr-un trafic comercial.

Această condiție trebuie analizată în

legătură cu celelalte cerințe din art. 7 (de la lit. a, b și d) din Normele

aprobate prin Ordinul nr. 2220/2006, citat anterior, ținându-se cont de faptul

că, atât în cazul de excepție reglementat prin art. 2 alin. (3) din Legea nr. 344/2005,

cât și în cazul scutirii fiscale prevăzute de Ordinul nr. 2220/2006,

autoritățile vamale sunt cele care verifică întrunirea condițiilor legale

pentru existența unui act de comerț cu produse contrafăcute, astfel încât se

impune o abordare echivalentă atunci când această apreciere este în sarcina

instanței de judecată într-o acțiune în contrafacere ce presupune determinarea

caracterului comercial al unei operațiuni cu produse contrafăcute.

După cum s-a arătat, pentru a se stabili că nu

sunt de natură comercială coletele expediate dintr-o țară care nu este stat

membru al U.E. la o persoană fizică aflată pe teritoriul vamal al României, cerințele

din art. 7 sus - citat trebuie îndeplinite în mod cumulativ.

Chiar instanța de apel, prin decizia recurată

în cauză, a arătat că, pentru determinarea caracterului comercial, sunt

relevante criterii precum

numărul produselor, natura lor, identitatea între

produse, numărul operațiunilor realizate de aceeași persoană într-un interval

de timp. Întrucât instanța a avut în vedere destinația bunurilor, respectiv că

ar fi destinate uzului personal și al familiei, precum și oferirii unor

cadouri, rezultă că a introdus criteriul identității produselor în contextul

destinației acestora.

Așadar, instanța de apel a reținut ca fiind

relevante, în esență, tocmai criteriile menționate în art. 7 lit. a), b) și d)

din Ordin, respectiv bunuri cu caracter ocazional, destinate

uzului personal sau

al familiei destinatarului, natura și cantitatea acestora.

Nu s-au arătat, însă, în concret motivele

pentru care instanța a considerat că, în speță, nu sunt întrunite acele

criterii și, în plus, considerentele inserate în legătură cu acestea sunt

contradictorii.

Astfel, s-a apreciat în mod corect că, în

principiu, nu poate fi

credibil

că o persoană și-ar cumpăra pentru sine, spre exemplu, 3 sau mai multe genți

identice, dar nu a fost argumentată concluzia că, în speță, produsele pârâtei

ar fi diferite, nearătându-se indiciile avute în vedere în acest sens.

Pe de altă parte, deși a reținut că interesează

un cumul de factori.

Pe de altă parte, faptul că produsele sunt

identice sau diferite nu este, prin el însuși, relevant pentru indicarea

scopului de uz personal, al destinatarului sau al membrilor familiei acestuia,

astfel cum a considerat instanța de apel: după cum nu este credibil că o

persoană și-ar cumpăra pentru sine trei sau mai multe produse identice, nici nu

ar putea fi exclus ca acestea să fie destinate membrilor familiei

destinatarului.

În realitate, contează cantitatea și natura

produselor, în legătură cu care legiuitorul a acceptat că sunt un indiciu

relevant al

scopului comercial („natura și cantitatea lor nu indică faptul că ar fi

importate în scopuri comerciale”) și care este incompatibil cu destinația de uz

personal.

Or, deși a reținut un număr mare de produse

de aceeași natură și chiar inscripționate cu aceeași marcă (

3 perechi de pantofi

P., 5 perechi de pantofi L., 3 perechi de pantofi Y.S.L., 14 tricouri A.),

instanța de apel a ajuns, în mod greșit, la concluzia scopului necomercial al

actului efectuat de către pârâtă, în condițiile în care acest criteriu indică

în speță un scop contrar și este suficient pentru conturarea acestei concluzii,

dat fiind caracterului cumulativ al criteriilor de

determinare a

caracterului necomercial al operațiunii efectuate de pârâtă.

Față de considerentele expuse, Înalta Curte

constată că recursul este fondat și, în

aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) și

(3) rap. la art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., va admite recursul reclamantei,

va modifica în tot decizia recurată, iar în baza art. 296 C. proc. civ., apelul

formulat de reclamantă împotriva hotărârii tribunalului va fi admis, sentința

apelată urmând a fi schimbată.

Pe fond, se va admite cererea reclamantei, se

va constata că mărfurile reținute de autoritățile vamale, conform adeverinței

de reținere a bunurilor din 2012, aduc atingere drepturilor de proprietate

intelectuală deținute de reclamantă asupra mărcii comunitare S.F., din 01

aprilie 1996.

În temeiul art. 36 alin. (3) lit. c) din

Legea nr. 84/1998, se va dispune interzicerea importului și a comercializării

neautorizate de către pârâta M.B.C. a produselor purtând semne identice sau

similare mărcii sus-menționate ale reclamantei.

Va fi menținută dispoziția din sentință

privind respingerea ca neîntemeiată a excepției lipsei calității procesuale

pasive.

În conformitate cu art. 274 C. proc. civ., se

va dispune obligarea intimatei-pârâte M.B.C. la plata sumei de 4.564 lei,

reprezentând cheltuieli de judecată, către recurenta-reclamantă

S.F. S.P.A.

, pentru fazele procesuale ale apelului

și recursului, constând în onorariu avocat (facturile din 20 decembrie 2013 și

din 31 iulie 2014 - file 37 și 38 dosar recurs), taxe judiciare de timbru și

timbru judiciar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanta

S.F. S.P.A.

împotriva Deciziei nr. 223/A din 21 mai

2014 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Modifică decizia recurată, astfel:

Admite apelul formulat de reclamanta

S.F. S.P.A.

împotriva sentinței civile nr. 1902 din

30 octombrie 2013 a Tribunalului București, secția a III-a civilă.

Schimbă în parte sentința apelată și, pe

fond:

Admite cererea formulată de reclamantă împotriva

pârâtei M.B.C.

Constată că mărfurile reținute de

autoritățile vamale, conform adeverinței de reținere a bunurilor din 2012, aduc

atingere drepturilor de proprietate intelectuală deținute de reclamantă asupra

mărcii comunitare S.F. din 01 aprilie 1996.

Dispune interzicerea importului și a

comercializării neautorizate de către pârâta M.B.C. a produselor purtând semne

identice sau similare mărcilor reclamantei sus-menționate.

Menține celelalte dispoziții ale sentinței.

Obligă pe intimata-pârâtă M.B.C. la plata

sumei de 4.564 lei, reprezentând cheltuieli de judecată, către

recurenta-reclamantă

S.F. S.P.A.

, pentru

fazele procesuale ale apelului și recursului.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 14

noiembrie 2014.