ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2366/2015

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2366/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Asupra

cauzei civile de față, constată următoarele:

Prin

acțiunea înregistrată la data de 06 mai 2011 pe rolul Tribunalului București,

secția a V-a civilă, sub nr. 33117/3/2011, astfel cum a fost precizată la data

de 07 martie 2013, reclamanta P.G.C. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta

SC B. SRL, ca instanța să dispună:

1.

Interzicerea producerii, importului, distribuirii, comercializării,

publicității și oricăror acte de folosință în activitatea comercială, precum și

retragerea imediată de pe piață a tuturor produselor purtând semne identice cu

marca comunitară verbală "A." nr. 000199976/09.041996 [în temeiul

art. 9 alin. (1) lit. a) din Regulamentul CE 207/2009 privind marca

comunitară], sub sancțiunea plății de daune cominatorii de 500 de euro/zi de

întârziere, iar în subsidiar, plata unei amenzi civile maxime/zi de întârziere,

conform art. 580

3

C. proc. civ.;

2.

Să oblige pârâta la plata sumei de 53.663 lei cu titlu de despăgubiri

materiale, precum și la plata sumei de 107.372,2 lei cu titlu de despăgubiri

morale, aferente actelor de folosință fără drept a unor semne identice cu marca

comunitară verbală "A." nr. 000199976/09.041996;

3.

Să oblige pârâta la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de acest

litigiu.

În

motivarea cererii, reclamanta a arătat că P.G.C. (denumită în continuare

P&G) deține unul dintre cele mai vaste și puternice portofolii de mărci

internaționale, notorii sau cu renume mondial, fiind unul dintre cei mai

importanți producători și distribuitori la nivel mondial a unor cantități de

produse din numeroase ramuri ale industriei precum: săpunuri, șampoane,

detergenți, cosmetice, produse igienico-sanitare, produse farmaceutice,

parfumuri etc.

Prin

multitudinea de produse de bună calitate, destinate unor categorii diverse ale

publicului consumator, societatea reclamantă ocupă primul loc pe piața

produselor de curățat, spălat, iar volumul său de activitate este în continuă

creștere. Printre mărcile al căror titular este reclamanta se află numeroase

înregistrări, precum: A.W. (tampoane), A. (detergenți), P., P.T., T., B., T.X.,

C., H.S., B.M., O.B., L., O., F., M.F., P.S., O.S. etc.

Compania

titulară a mărcii a efectuat investiții semnificative în crearea unei rețele de

distribuție proprii în toate țările, inclusiv pe teritoriul României. Prin

respectarea unui sistem de distribuție organizat, compania încearcă să se

asigure de respectarea sistemului bunei calități.

Textele

legale aplicabile sunt: art. 9 din Regulamentul CE nr. 207/2009 privind marca

comunitară; art. 998 C. civ.; art. 4 și art. 14 O.U.G. nr. 100/2005.

În

ceea ce privește îndeplinirea condițiilor de admisibilitate a acțiunii în

contrafacere, reclamanta a arătat că în conformitate cu dispozițiile

Regulamentului CE nr. 207/2009 și a concluziilor practicii și doctrinei din

materia proprietății intelectuale, într-o acțiune în contrafacerea unei mărci

înregistrate urmează a fi analizate următoarele condiții de admisibilitate:

reclamantul să fie titularul dreptului de proprietate asupra mărcii, sau a unui

alt drept în condițiile legii; existența faptelor de folosire a unui semn

identic sau similar cu marca înregistrată; dovada faptului că folosirea

incriminată reprezintă o încălcare a drepturilor asupra mărcii înregistrate, în

sensul Regulamentului mărcii comunitare nr. 207/2009; lipsa unei justificări

legitime pentru folosirea mărcii din partea pârâtei.

Asupra

întrunirii condițiilor în cazul de față, reclamanta a arătat că dovada

dreptului P&G asupra mărcii A. rezultă din certificatul de înregistrare nr.

0000199976 din 09 aprilie 1996, emis de OHIM.

Marca

verbală A. face obiectul protecției pe teritoriul României începând cu 2 iunie

1964, fiind reluată ulterior prin diferite înregistrări, la nivel național,

respectiv comunitar, ca marcă verbală sau marcă combinată cu element verbal A.,

așadar, inclusiv prin înregistrarea mărcii comunitare A. anterior enunțată.

Reclamanta

a mai arătat că, în esență, litigiul este cauzat de comercializarea de către

societatea pârâtă a unor produse purtând semne identice sau similare cu marca

comunitară verbală "A." nr. 000199976 din 09 aprilie 1996, fără

acordul reclamantei.

În

cursul lunii august 2008, prin intermediul magazinelor R.H., se comercializau

produse purtând semnul A., având o calitate îndoielnică. Solicitând date

suplimentare companiei ce deține lanțurile de magazine R.H., aceasta a furnizat

reclamantei documente de proveniență constând în facturi fiscale și situații

centralizatoare care o indică pe pârâta SC B. SRL ca fiind distribuitorul

acestor produse.

Atât

Legea nr. 84/1998, ca lege națională în materia mărcilor, cât și Regulamentul

mărcii comunitare nr. 207/2009, menționează că actele de folosire a unei mărci,

în mod identic sau similar, reprezintă o încălcare a drepturilor asupra mărcii

(art. 6 din Legea nr. 84/1998, corespunzător art. 8 din Regulamentul mărcii

comunitare).

Reclamanta

mai arată că situația de fapt a prezentului caz se încadrează în ipoteza

prevăzută și reglementată de art. 8 alin. (1) lit. a) din Regulamentul mărcii

comunitare care prevede că există încălcare dacă semnul folosit (în contextul

art. 8, semnul propus spre înregistrare) este identic cu o marcă anterioară, iar

produsele sau serviciile sunt identice cu cele pentru care marca anterioară

este protejată.

Mai

mult, art. 9 alin. (1) lit. a) din Legea 84/1998 prevede că "titularul

mărcii poate cere instanței judecătorești competente să interzică terților să

folosească, în activitatea lor comercială, fără consimțământul titularului un

semn identic cu marca pentru produse sau servicii identice cu acelea pentru

care marca a fost înregistrată." Acest text reglementează un drept

conferit de marcă în aceleași condiții pentru care se refuză înregistrarea unei

mărci în baza art. 8 alin. (1) (a), adică atunci când semnul este identic cu o

marcă anterioară, iar produsele vizate sunt, de asemenea, identice.

Astfel,

există un text legal expres în care se prevede că în ipoteza încălcării

drepturilor exclusive conferite de marcă, în acțiunea în contrafacere nu este

necesar să fie dovedit riscul de confuzie, acesta fiind prezumat dacă există

identitate atât între semnul folosit de către terț și cel înregistrat ca marcă

de către reclamant cât și între produsele sau serviciile terțului și cele ale

reclamantului.

Mai

mult, potrivit art. 16 din Acordul TRIPS stabilește că: "titularul unei

mărci de fabrică sau de comerț înregistrate va avea dreptul exclusiv de a

împiedica orice terți, acționând fără consimțământul său, să utilizeze în

cadrul operațiunilor comerciale semne identice sau similare pentru produse sau

servicii identice sau similare celor pentru care marca de fabrică sau de comerț

este înregistrată, în cazul în care o astfel de utilizare ar genera un risc de

confuzie. În cazul de folosință a unui semn identic pentru produse sau servicii

identice, existența riscului de confuzie va fi prezumată."

Cum,

în speță, semnul folosit de terț, A., este identic cu marca înregistrată

"A." aparținând reclamantei, iar produsele comercializate fac parte

dintre clasele de produse și servicii pentru care marca A. a fost înregistrată,

rezultă, în conformitate cu dispozițiile art. 8 alin. (1) lit. a) și art. 9

alin. (1) lit. a) din Regulamentul CE nr. 207/2009 că faptele pârâtei

reprezintă o încălcare a mărcii înregistrate aparținând reclamantei - A.

A

mai învederat reclamanta că o ultimă condiție a contrafacerii o reprezintă

lipsa unei justificări legitime. Astfel, actele exercitate asupra mărcii înregistrate

trebuie să se realizeze fără consimțământul titularului și fără o altă

justificare legitimă.

Lipsa

oricărei autorizări din partea titularului dreptului ori altei justificări

legitime, în sens juridic, sunt fapte negative, motiv pentru care sarcina

probei incumbă pârâtului care are obligația să facă dovada faptului pozitiv

contrar, respectiv a unei autorizări sau unei alte justificări legitime.

Reclamanta

a arătat că în cazul de față sunt întrunite condițiile răspunderii civile

delictuale potrivit art. 998 C. civ.

Fapta

ilicită constă în comercializarea detergentului purtând fără drept semnul A.,

identic cu marca înregistrată în favoarea reclamantei A.

Conform

art. 9 alin. (1) lit. a) din Regulamentul mărcii comunitare, titularul mărcii

poate cere ca terților să le fie interzisă folosirea, în activitatea

comercială, fără consimțământul titularului a unui semn identic cu marca pentru

produse identice cu cele pentru care aceasta a fost înregistrată, în cazul în

care titularului mărcii îi este încălcat acest drept, iar potrivit art. 9 alin.

(3) din același Regulament, acesta poate solicita repararea prejudiciului

înregistrat ca urmare a actelor de încălcare.

Forma

de vinovăție cu care a fost săvârșită fapta este intenția, întrucât societatea

pârâtă concurează pe aceeași piață și este familiarizată cu legislația în

materie de proprietate intelectuală. Comercializarea de către pârâtă a unor

produse purtând semne identice cu marca comunitară invocată de reclamantă

denotă intenția sa de atragere a clientelei reclamantei, folosindu-se de

renumele mărcii sale înregistrate care reprezintă o garanție a calității.

Mai

mult, în materia răspunderii civile delictuale, gravitatea vinovăției nu

prezintă interes, răspunderea angajându-se pentru orice formă a vinovăției.

Raportul

de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu rezultă ex re. Prin

săvârșirea faptelor ilicite, societatea pârâtă creează reclamantei importante

prejudicii materiale și morale.

În

ceea ce privește prejudiciul cauzat, reclamanta a arătat că prin folosirea de

către pârâtă, fără acordul său, a unui semn identic cu marca înregistrată A.,

se aduce atingere drepturilor sale exclusive de proprietate intelectuală, iar

SC B. SRL a obținut și obține un profit ilicit, folosindu-se de renumele mărcii

ce-i aparține; pe de altă parte, pârâta a înțeles să comercializeze produsele

contrafăcute prin intermediul marilor rețele de magazine R.H., vizitate zilnic

de un număr important de cumpărători.

Prejudiciul

cauzat reclamantei de către pârâtă se reflectă într-un profit nejustificat

obținut de pârâtă și în lipsirea reclamantei de câștigul la care era

îndreptățită și pe care l-ar fi avut în condițiile în care nu ar fi avut loc

faptele ilicite.

Folosirea

ilegală a mărcii de către pârâtă creează în mintea consumatorilor o legătură

între reclamantă și pârâtă. Această legătură s-ar traduce într-o atentă

supraveghere de către titularul mărcii A. a produselor comercializate de

pârâtă, printr-un contract de licență. Prejudiciile aduse titularului mărcii

A., prin comercializarea de produse purtând semne identice cu marca

înregistrată, constau astfel în atingerea imaginii și prestigiului companiei

reclamante, deoarece aceste produse pot să nu aibă întotdeauna calitatea

produselor reclamantei. În această situație, compania reclamantă se află în

pericol ca imaginea și prestigiul mărcilor sale să fie afectate de calitate

inferioară a produselor comercializate de terți.

Folosirea

în mod neautorizat a unei mărci duce în timp la o diluție a mărcii, la o

pierdere a valorii acesteia, cauzând importante prejudicii morale titularului.

Prin

folosirea mărcilor reclamantei, fără acordul acesteia în calitate de titular de

marcă (folosire nelegitimă), îi sunt cauzate prejudicii materiale și morale

însemnate, care urmează să fie recuperate de la societatea pârâtă, ca persoană

responsabilă pentru faptele ilicite ce-i sunt imputate.

În

ceea ce privește repararea prejudiciilor, reclamanta a arătat că aceste

prejudicii se traduc în despăgubiri materiale și morale, prevăzute în mod

expres de lege, respectiv în O.U.G. nr. 100/2005 privind asigurarea respectării

drepturilor de proprietate industrială, inclusiv în privința modalităților de

calcul.

În

art. 14 alin. (2) lit. a) din O.U.G. nr. 100/2005 se menționează, printre

modalitățile de calcul ale prejudiciului material, și beneficiile injuste

realizate de către persoana care a încălcat un drept de proprietate

intelectuală protejat. În cazul de față, este vorba despre beneficiile

realizate de către societatea pârâtă prin vânzarea de produse sub mărcile înregistrate

de reclamantă.

Potrivit

art. 14 lit. a) din O.U.G. nr. 100/2005, pentru stabilirea prejudiciului, se va

ține cont de volumul total al vânzărilor pârâtei în toată perioada de

comercializare a produselor sub mărcile reclamantei, până la data introducerii

prezentei cereri de chemare în judecată, sau la data încetării faptei

prejudiciatoare.

Se

mai arată că, O.U.G. nr. 100/2005 menționează în mod expres în cuprinsul

dispozițiilor art. 13 alin. (2) lit. c) posibilitatea acordării de daune

morale.

În

ipoteza în care, în urma cercetării documentelor contabile și de proveniență a

bunurilor pârâtei, nu se va putea identifica cu ușurință volumul total al

vânzărilor de produse contrafăcute, reclamanta solicită instanței ca acordarea

despăgubirilor să se facă potrivit art. 14 alin. (3) din O.U.G. nr. 100/2005,

adică acordarea unui sume brute forfetare într-un cuantum proporțional cu

gravitatea și consecințele faptei stabilite prin probatoriu. Art. 14 alin. (3)

din O.U.G. nr. 100/2005 oferă titularilor de marcă posibilitatea de calcul a

prejudiciului, prin fixarea unei sume forfetare. Această posibilitate acoperă

tocmai situațiile în care nu este posibilă calcularea daunelor în baza

celorlalte elemente prevăzute de art. 14 din ordonanță, ci luând în calcul atingerea

adusă imaginii și prestigiului companiei reclamante, respectiv despăgubiri

reprezentând echivalentul valorii minime a unei licențe pentru titularul de

marcă, ori o sumă forfetară.

În

drept, au fost invocate dispozițiile art. 9 alin. (1) lit. (a), art. 9 alin.

(3) din Regulamentul CE nr. 207/2009, art. 998 C. civ., art. 4, art. 14 din

O.U.G. nr. 100/2005.

Prin

întâmpinarea și cererea de chemare în garanție formulate la data de 02 iunie

2011, pârâta SC B. SRL a solicitat, în principal, respingerea cererii de

chemare în judecată ca neîntemeiată, în cuprinsul întâmpinării prezentându-și

pe larg argumentele pentru o atare soluție (redate în expozeul deciziei

recurate) și obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată

ocazionate de prezentul litigiu; în subsidiar, în ipoteza în care instanța ar

admite cererea de chemare în judecată, pârâta a solicitat admiterea cererii de

chemare în garanție a R.P.M.M. Ltd și a SC C.L. SRL.

Pentru

a admite cererea de chemare în garanție și obligarea în solidar a R.P.M.M. Ltd.

și a SC C.L. SRL la repararea prejudiciului pe care instanța îl va reține în

soluționarea acestui dosar, pârâta a invocat dispozițiile art. 60 - 63 C. proc.

civ., clauza de la art. 4.8 din Contractul de distribuție semnat între C.L. și

B. la data de 01 mai 2008, precum și toate celelalte argumente invocate în

întâmpinare cu privire la garanțiile oferite de cele două societăți cu privire

la dreptul acestora de a comercializa legal mărfurile în litigiu - detergentul

A. de 3 kg.

În

drept, în ceea ce privește apărarea sa pe fondul pretențiilor reclamantei,

pârâta s-a mai prevalat și de prevederile art. 38 din Legea nr. 84/1998.

În

fața primei instanțe s-a administrat proba cu înscrisuri, proba testimonială și

proba cu expertiză contabilă, în cauză fiind întocmit un raport de expertiză de

către expert B.M. la data de 17 decembrie 2012, completat prin răspunsul la

obiecțiuni la data de 01 martie 2013 și 08 mai 2013.

Prin

Sentința civilă nr. 1382 din 04 iulie 2013 Tribunalul București, secția a V-a

civilă, a respins ca neîntemeiată, sub toate petitele, cererea de chemare în

judecată formulată de reclamanta P.G.C. împotriva pârâtei S.C. B. S.R.L în

contradictoriu cu chematele în garanție S.C. C.L. S.R.L, prin lichidator

judiciar E.C. SRL, și R.P.M.M. LTD; a dispus obligarea reclamantei la plata

sumei de 9.402 lei cu titlu de cheltuieli de judecată efectuate de către

pârâtă; s-a respins ca rămasă fără obiect cererea de chemare în garanție

formulată de pârâta SC B. SRL în contradictoriu cu chematele în garanție

R.P.M.M. LTD și SC C.L. SRL; s-a dispus restituirea către pârâtă a taxei de

timbru în cuantum de 2.685 lei, achitată prin ordinul de plată din 20 mai 2013

emis de B.R.D.

Pentru

a decide în acest sens, prima instanță, în analiza materialului probator administrat

în cauză, a constatat că reclamanta este titulara mărcii comunitare nr.

000199976 din 09 aprilie 1996 și a mărcii internaționale A. nr. 284330 din 02

iunie 1964, cu țară desemnată România, astfel cum rezultă din extrasul din baza

de date OAMI-ONLINE, CTM-ONLINE și certificatul de reînnoire depuse la dosar.

În

această calitate, se bucură de drepturile reglementate de art. 9 alin. (1) lit.

a) din Regulamentul CE nr. 207/2009, potrivit cărora "O marcă comunitară

conferă titularului său un drept exclusiv. Titularul este îndreptățit să

interzică oricărui terț să folosească, fără acordul său, în comerț: (a) un semn

identic cu marca comunitară pentru produse sau servicii identice cu cele pentru

care este înregistrată"; în același sens, sunt și dispozițiile art. 36

alin. (1) și alin. (2) lit. a) din Legea nr. 84/1998.

Tribunalul

a constatat că reclamanta invocă încălcarea drepturilor conferite de

dispozițiile menționate prin săvârșirea de către pârâtă de acte de

comercializare a unor detergenți cu un ambalaj identic celui original, purtând

semnul A., fără a fi autorizată în acest sens de reclamantă.

Faptele

de contrafacere invocate de către reclamantă privesc comercializarea, începând

cu anul 2008, de produse A. de 3 kg, având calitate îndoielnică, prin intermediul

SC R.H. România SRL.

Potrivit

raportului de expertiză întocmit de expert B.M., prima instanță a reținut că,

în perioada 06 mai 2008 - 10 noiembrie 2012, pârâta a importat un număr de

81.919 produse A. (26 de sortimente de la 350 grame până la 12 kg) și a

achiziționat pe piața internă un număr de 233.351 bucăți.

Potrivit

aceleiași probe, s-a reținut că, dintre aceste produse, clientului SC R.H.

România SRL i-au fost livrate doar două sortimente de detergent A., anume de 3

kg și de 4,5 kg, întreaga cantitate fiind aprovizionată pe piața internă de la

SC C.L. SRL, în temeiul contractului de distribuție exclusivă încheiat la data

de 01 mai 2008.

Tribunalul

a constatat că la dosar nu a fost administrată nicio probă din care să rezulte

că sortimentele de detergent A. de 3 kg și de 4,5 kg achiziționate de către

pârâtă de la SC C.L. SRL și furnizate clientului SC R.H. România SRL ar fi fost

contrafăcute, în sensul de modificare sau alterare a conținutului specific al

produsului, în sensul dispozițiilor art. 38 alin. (2) din Legea nr. 84/1998 și

art. 13 alin. (2) din Regulamentul CE nr. 207/2009.

Singurele

probe administrate de către reclamantă constau în planșele foto ale ambalajelor

produselor pretins contrafăcute.

Prima

instanță a apreciat însă că aceste planșe foto sunt insuficiente pentru a

demonstra contrafacerea, în condițiile în care prin Rezoluția dată de Parchetul

de pe lângă Tribunalul Dolj la 04 noiembrie 2010, în dosarul 676/P/2008 (prin

care s-a dispus neînceperea urmăririi penale față de administratorii celor două

societăți, B. și C.L.), s-a reținut că nu rezultă indicii în sensul că

produsele puse în circulație ar fi fost contrafăcute și nici că vânzătorii au

acționat cu forma de vinovăție cerută de lege, atât timp cât aceștia au avut la

dispoziție documente de natură să dovedească originalitatea și conformitatea

mărfurilor.

Tribunalul

a reținut că reclamanta P.G.C. avea posibilitatea să solicite mostre ale

acestor produse pentru a se verifica dacă sunt sau nu contrafăcute, mostre care

nu au fost însă solicitate și prezentate instanței.

Din

depoziția martorului G.B., fost angajat al SC P.G.C. Marketing România SRL în

perioada iulie 2004 - iulie 2009, a rezultat că, la un moment dat, s-a făcut o

prelevare de detergent A. de la unul din cele 3 hipermarketuri R.H. din

Timișoara și s-a constatat că este contrafăcut. Martorul nu a participat însă

direct la această procedură și nu a putut oferi niciun fel de detalii despre

aceasta.

Instanța

a apreciat că reclamanta era singura în măsură să ofere probe asupra

respectivei proceduri și a rezultatelor sale, însă nu a produs în cauză o

astfel de probă.

Prin

urmare, tribunalul nu a putut primi susținerile reclamantei în sensul că

produsele A., achiziționate de către pârâtă de la SC C.L. SRL și furnizate

clientului SC R.H. România SRL, ar fi fost contrafăcute.

În

ceea ce privește calificarea faptei pârâtei de a efectua acte comerciale cu

produsele originale A. achiziționate pe piața internă, tribunalul a reținut că

sunt aplicabile dispozițiile art. 38 alin. (1) din Legea nr. 84/1998, invocate

în apărarea sa de către pârâtă, dispoziții potrivit cărora "Dreptul asupra

mărcii se epuizează, iar titularul nu poate interzice altor persoane folosirea

acesteia pentru produse care au fost puse în comerț în Uniunea Europeană și în

Spațiul Economic European sub această marcă de titularul însuși sau cu

consimțământul său"; dispoziții similare se regăsesc și în art. 13 alin.

(1) din Regulamentul CE nr. 207/2009.

Ca

atare, prima instanță a apreciat a fi întemeiate susținerile pârâtei, în sensul

că reclamanta nu are un drept exclusiv de comercializare a produselor constând

în detergent A. pe teritoriul României, atâta vreme cât ea însăși a pus în

vânzare aceste produse pe teritoriul Uniunii Europene, făcând posibilă

achiziționarea acestora de distribuitorul R.P.M.M. Ltd, livrarea mai departe

către societatea C.L., de la care au fost achiziționate de către pârâtă.

Totodată,

tribunalul a considerat că reclamanta nu se poate folosi nici de dispozițiile

art. 38 alin. (2) din Legea nr. 84/1998 ori de cele ale art. 13 alin. (2) din

Regulamentul CE nr. 207/2009, nefiind întrunită condiția premisă stabilită de

aceste norme, pentru considerentele expuse.

În

consecință, prima instanță a apreciat că faptele pârâtei constând în

achiziționarea produselor originale A. în temeiul unui contract de distribuție,

pe baza de facturi fiscale, de la un vânzător care la rândul său achiziționase

mărfurile de la un distribuitor care garanta că mărfurile sunt originale și

conforme cu normele comunitare aplicabile, precum și comercializarea produselor

menționate către SC R.H. România SRL, nu constituie fapte ilicite.

Activitatea

pârâtei se circumscrie unei achiziții intracomunitare dintr-un alt stat membru

UE unde produsele originale A. erau vândute la prețuri substanțial mai mici (cu

30 - 50%, potrivit depoziției martorului audiat) și revânzarea către SC R.H.

România SRL, acțiune permisă de art. 26 alin. (2) din TCE.

În

consecință, tribunalul a constatat că în condițiile în care nu s-a dovedit

săvârșirea de către pârâtă a faptelor de contrafacere imputate, nu există nici

un temei pentru admiterea primului capăt de cerere, reținându-se, totodată, că

reclamanta nu se poate prevala de dispozițiile art. 9 alin. (1) lit. a) din

Regulamentul CE nr. 207/2009, câtă vreme sunt aplicabile dispozițiile art. 13

alin. (1) din Regulamentul CE nr. 207/2009.

În

ceea ce privește cel de-al doilea capăt de cerere, instanța a avut în vedere,

pe lângă inexistența faptei ilicite, și neîndeplinirea condiției existenței

vreunei forme de vinovăție a pârâtei; de asemenea, a fost observată și clauza

de la art. 4.8. din Contractul de distribuție semnat între C.L., în calitate de

vânzător, și B., în calitate de distribuitor, în cuprinsul căreia se regăsește

o obligație de garanție a vânzătorului pentru respectarea condițiilor

calitative legale și pentru livrarea bunurilor în conformitate cu toate

reglementările aplicabile, inclusiv prevederile referitoare la protecția

consumatorului.

S-a

mai reținut că SC C.L. SRL a achiziționat produsele de la R.P.M.M. Ltd., pe

bază de facturi și declarație de conformitate, furnizorul declarând că

produsele livrate sunt produse originale și conforme directivelor comunitare

aplicabile.

În

aceste condiții, în lipsa altor dovezi, tribunalul a apreciat că, în cauză, nu

se regăsesc elemente care să conducă la concluzia că pârâta a avut intenția de

a se folosi de renumele mărcii A. în scopul obținerii unui profit ilicit, de

atragere a clientelei reclamantei sau de prejudiciere în vreun fel a

intereselor legitime ale acesteia.

În

ceea ce privește condiția existenței unui prejudiciu, instanța a constatat că

pretinsul prejudiciu moral invocat de către reclamantă nu a fost în niciun fel

dovedit, toate considerațiile reclamantei fiind pur ipotetice și nesusținute de

dovezi din care să rezulte că produsele comercializate de către pârâtă au avut

calitate inferioară și au adus atingere imaginii și prestigiului companiei

reclamante.

A

fost înlăturată și susținerea aceleiași reclamante cu privire la riscul

diluției a mărcii sale, față de epuizarea dreptului la marcă, în condițiile

art. 13 alin. (1) din Regulamentul CE nr. 207/2009.

Față

de cele ce preced, tribunalul a respins acțiunea ca neîntemeiată sub toate

petitele, inclusiv al celui accesoriu privind cheltuielile de judecată.

Cererea

de chemare în garanție formulată de pârâtă a fost respinsă ca rămasă fără

obiect, față de respingerea ca neîntemeiată a acțiunii principale.

În

aplicarea dispozițiilor art. 274 C. proc. civ., s-a dispus obligarea

reclamantei la plata sumei de 9.402 lei cheltuieli de judecată către pârâtă,

reprezentând onorariu de avocat - 7.681,24 lei, parte din onorariul de expert

plătită de către pârâtă - 600 lei și 1.121 lei.

În

ceea ce privește taxa de timbru aferentă cererii de chemare în garanție, în

cuantum de 2.685 lei achitată prin ordinul de plată din 20 mai 2013 emis de

B.R.D., Tribunalul a dispus restituirea acesteia în temeiul art. 23 lit. c) din

Legea nr. 146/1997, iar nu obligarea reclamantei la suportarea acesteia.

Împotriva

sentinței tribunalului, reclamanta P.G.C. a declarat apel, criticând soluția

pentru nelegalitate și netemeinicie.

Intimata

SC B. SRL a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea apelului ca

nefondat, cu obligarea apelantei la cheltuieli de judecată.

În

apel nu au fost administrate probe noi.

Prin

Decizia civilă nr. 525A din 10 decembrie 2014 a Curții de Apel București,

secția a IV-a civilă, apelul formulat de reclamantă a fost admis, iar sentința

apelată a fost schimbată în parte, în sensul admiterii în parte a cererii principale

precizate; ca atare, în sarcina pârâtei s-a instituit interdicția de a produce,

importa, distribui, comercializa, de a face publicitate, precum și orice acte

de folosință fără drept, în activitatea sa comercială a produselor purtând

semne identice cu marca comunitară verbală "A." nr. 000199976 din 9

aprilie 1996, obligând-o la retragerea imediată de pe piață a acestor produse;

s-a dispus obligarea pârâtei la plata sumei de 53.665,59 lei, reprezentând

despăgubiri materiale; s-a înlăturat dispoziția de obligare a reclamantei la

plata cheltuielilor de judecată către pârâtă; s-a dispus obligarea pârâtei la

plata sumei de 3.962,72 lei reprezentând cheltuieli de judecată parțiale

efectuate la prima instanță; au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței;

s-a dispus obligarea intimatei la plata sumei de 80.039,05 lei cheltuieli de

judecată parțiale în apel.

Pentru

a decide în acest sens, curtea de apel, analizând criticile susținute de

reclamantă prin motivele de apel, a reținut și apreciat cele ce urmează:

În

primul rând, curtea de apel a constatat că apelanta-reclamantă nu a invocat

ipoteza din art. 13 alin. (2) din Regulamentul CE 207/2009, astfel că, a

apreciat că cererea sa nu putea fi analizată din perspectiva acestui text, cu

atât mai mult cu cât reclamanta, chiar prin cererea de chemare în judecată, a

negat că produsele comercializate de pârâtă ar fi fost puse pe piață în

Comunitate de ea însăși sau cu acordul său.

S-a

apreciat că în cauză reclamanta a făcut dovada că este titulara mărcii comunitare

verbale "A.", precum și a faptului că pârâta a efectuat acte de

comerț cu produse inscripționate cu un semn identic cu marca comunitară a

reclamantei.

Pârâta

SC B. SRL a fost cea care a invocat excepția epuizării dreptului la marcă,

susținând că detergenții achiziționați de la chemata în garanție SC C.L. SRL au

fost puși pe piață în Comunitate de către reclamantă sau cu acordul acesteia,

de unde au fost achiziționați de R.P.M.M. Ltd și vânduți ulterior către C.L..

În

condițiile în care pârâta a fost cea care a invocat această excepție, acesteia

îi revenea obligația de a proba cele susținute, respectiv că detergenții pe

care i-a achiziționat de la C.L. fuseseră puși pe piață în Comunitate de către

reclamantă sau cu acordul său.

Or,

instanța de apel a constatat că o astfel de probă nu a fost făcută în cauză.

În

lipsa unor acte de achiziție nu se poate prezuma, așa cum pretinde intimata, că

detergenții în cauză ar fi fost achiziționați de R.P.M.M. Ltd de pe piața

comunitară și nici că aceștia ar fi fost puși pe piața comunitară de reclamantă

sau cu acordul ei.

Simpla

împrejurare că reclamanta comercializează pe piața comunitară detergent A., în

ambalaje care conțin cantități identice cu cele în cauză, nu este de natură să

conducă la aplicarea unei prezumții de epuizare a dreptului la marcă.

Nu

poate fi reținută nici susținerea pârâtei că nu i se poate cere să solicite de

la toate verigile lanțului de achiziție documente care să ateste originalitatea

produselor.

În

primul rând, ceea ce pârâta avea de demonstrat nu era originalitatea

produselor, ci epuizarea dreptului la marcă al reclamantei, excepție pe care a

invocat-o în apărarea sa. Prin urmare, aceasta era ținută să probeze faptul că

detergenții achiziționați au fost puși pe piață în Comunitate de către reclamantă

sau cu acordul său. În măsura în care o astfel de dovadă ar fi fost realizată

s-ar fi demonstrat implicit și originalitatea produselor, însă nu acesta era

elementul determinant ce trebuia probat pentru a fi incidentă în cauză excepția

epuizării dreptului la marcă.

În

al doilea rând, curtea de apel a mai reținut că pârâta are calitatea de

comerciant (profesionist) și, în această calitate, i se solicită o diligență

specifică, sporită, în raport cu cea cerută neprofesioniștilor. Or, pârâta a

cunoscut împrejurarea că societatea de la care a achiziționat detergenții nu

este prima în lanțul de achiziție; în plus, prețul de achiziție, așa cum și

pârâta a susținut, era net inferior celui cu care distribuitorii oficiali din

România pun pe piață aceste produse ale reclamantei. În atare condiții, pârâta

avea obligația elementară să se asigure că produsele astfel achiziționate

provin de la titularul mărcii pe care acestea le poartă, fiind de notorietate

că produsele purtătoare de marcă, vândute la prețuri mult inferioare celor

practicate de producător sau reprezentanții acestuia, ridică suspiciuni de

contrafacere.

Faptul

că una dintre societățile din lanțul de achiziție a garantat că produsele pe

care le-a vândut sunt originale nu este de natură să demonstreze nici

originalitatea produselor, atât timp cât respectiva societate nu este nici

producătorul și nici un reprezentant al acestuia, și cu atât mai puțin

epuizarea dreptului la marcă, care presupune, suplimentar, să se demonstreze că

produsele respective provin din piața comunitară și că au fost puse pe acea

piață de către titularul mărcii sau cu acordul acestuia.

Curtea

de apel a mai apreciat că, oricum, o astfel de declarație de originalitate a

produselor nu este opozabilă titularului, atât timp cât nu se face dovada că

prima verigă în lanțul achizițiilor este titularul sau un terț care acționează

cu acordul titularului.

Și

cea de-a patra critică formulată prin motivele de apel a fost găsită parțial

fondată.

Astfel,

fapta ilicită a pârâtei constă în comercializarea de produse identice cu cele

pentru care marca reclamantei este înregistrată și purtând un semn identic cu

marca al cărei titular este reclamanta, fără a avea acordul acesteia. În

concret, fapta ilicită a pârâtei a constat în comercializarea de detergenți

purtând semnul identic cu marca înregistrată "A." CTM 000199976 din 9

aprilie 1996, fără a avea consimțământul reclamantei, în calitate de titular al

mărcii.

Caracterul

ilicit al faptei rezultă din încălcarea de către pârâtă a drepturilor conferite

titularului de înregistrarea mărcii. Astfel, potrivit art. 9 alin. (1) teza 1

din Regulamentul 207/2009, "O marcă comunitară conferă titularului său un

drept exclusiv", în virtutea căruia "titularul este

îndreptățit", potrivit art. 9 alin. (1) lit. a) din același Regulament

"să interzică oricărui terț să folosească, fără acordul său, în comerț, un

semn identic cu marca comunitară, pentru produse sau servicii identice cu cele

pentru care este înregistrată."

Prejudiciul

cauzat prin fapta ilicită a pârâtei constă în atingerea adusă drepturilor

exclusive de proprietate intelectuală conferite reclamantei de înregistrarea

mărcii sus-menționate, întrucât, prin fapta sa, pârâta a obținut un profit

injust, iar reclamanta a fost lipsită de câștigul pe care l-ar fi realizat dacă

fapta pârâtei nu ar fi fost săvârșită.

Instanța

de apel a mai apreciat că nu se poate reține în cauză și un prejudiciu rezultat

din diluția mărcii, așa cum a susținut apelanta, întrucât, din probele

administrate a rezultat că produsele comercializate de către pârâtă, fără

drept, nu indicau un alt producător și nici nu erau diferite de cele pentru

care marca este înregistrată. Or, diluția mărcii presupune reducerea

capacității unei mărci faimoase de a distinge, identifica produsele și

serviciile la care este aplicată, iar modalitatea în care marca a fost

utilizată în prezenta cauză nu este de natură să diminueze caracterul

distinctiv al mărcii A..

De

asemenea, s-a constatat că deși reclamanta a susținut că produsele

comercializate de pârâtă aveau o calitate îndoielnică, nu a probat aceste

susțineri. Instanța de apel, la rândul său, a apreciat că planșele foto atașate

cererii de chemare în judecată nu atestă că au fost realizate cu privire la

ambalajele produselor comercializate de pârâtă. Totodată, s-a reținut că

martorul audiat de prima instanță a arătat că a avut cunoștință de faptul că au

fost făcute prelevări de produs din hipermarket-urile R.H. din Timișoara, dar

reclamanta nu a depus vreo dovadă că, în urma testelor efectuate, să se fi

ajuns la concluzia că produsul comercializat de pârâtă are o calitate

inferioară.

Nefăcându-se

dovada unei calități inferioare a produsului comercializat de pârâtă sub marca

A., curtea de apel a apreciat că nu se poate reține nici prejudiciul moral

constând în atingerea adusă imaginii și prestigiului reclamantei.

Pe

de altă parte, s-a constatat că reclamanta nu a făcut vreo dovadă că ar fi avut

plângeri ale clienților cu privire la calitatea produselor A. în litigiu, puse

pe piață de către pârâtă, direct sau prin intermediul altor comercianți.

Ca

atare, curtea de apel a apreciat că în cauza de față s-a făcut dovada doar a

prejudiciului material produs prin fapta pârâtei.

Cât

privește legătura de cauzalitate, instanța de apel a reținut că această cerință

este îndeplinită, întrucât fapta ilicită a pârâtei este cea care a determinat

atingerea adusă drepturilor exclusive ale reclamantei asupra mărcii și

diminuarea profitului său.

Referitor

la vinovăție, s-a constatat că rezoluția din 4 octombrie 2010 de neîncepere a

urmăririi penale nu prezintă relevanță în prezenta cauză, întrucât nu constată

decât împrejurarea că nu a putut fi reținută forma de vinovăție cerută de lege

pentru existența infracțiunii și, deci, pentru antrenarea răspunderii penale.

Or,

pentru antrenarea răspunderii civile nu este necesar ca făptuitorul să fi

acționat cu intenție, fiind suficient ca fapta ilicită să fie realizată și din

culpă. Forma vinovăției poate constitui, eventual, element de apreciere asupra

naturii și întinderii prejudiciului.

Referitor

la repararea prejudiciului cauzat, curtea de apel a reținut că, potrivit

raportului de expertiză efectuat la prima instanță, la produsele purtând marca

A. achiziționate de la SC C.L. SRL în baza contractului de distribuție din 1

mai 2008, reclamanta a aplicat un adaos comercial mediu de 13%, suma totală

încasată cu acest titlu fiind de 53.663,59 lei.

În

aceste condiții, instanța de apel a apreciat că această sumă reprezintă

profitul injust realizat de pârâtă prin comercializarea fără drept a produselor

A. achiziționate de la SC C.L. SRL, sumă ce va fi acordată reclamantei cu titlu

de despăgubiri, întrucât criteriul profitului injust realizat de contrafăcător,

este prevăzut în mod expres de art. 14 alin. (2) lit. a) din O.U.G. nr.

100/2005.

În

consecință, instanța de apel a admis apelul reclamantei, a schimbat în parte

sentința apelată, a admis în parte cererea precizată, astfel că s-a dispus în

sarcina pârâtei interdicția de a produce, importa, distribui, comercializa, de

a efectua activități de publicitate și orice alte acte de folosință, fără

drept, în activitatea sa comercială cu privire la produsele purtând semne

identice cu marca comunitară verbală "A." nr. 000199976 din 09

aprilie 1996 aparținând reclamantei, dispunându-se și obligarea pârâtei la

retragerea imediată de pe piață a produselor în litigiu.

Totodată,

s-a dispus obligarea pârâtei la plata către reclamanta a sumei de 53.665,59

lei, reprezentând despăgubiri materiale.

S-a

înlăturat obligația reclamantei de plată a cheltuielilor de judecată efectuate

de către pârâtă la prima instanță, și, în temeiul art. 274 C. proc. civ.,

constatând culpa procesuală a pârâtei, s-a dispus obligarea pârâtei la plata

către reclamantă a sumei de 3.962,72 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată

parțiale de la prima instanță (compusă din onorariu de expertiză de 600 lei,

taxă judiciară de timbru și onorariu de avocat, acordate proporțional cu

pretențiile admise).

Având

în vedere că nu s-a exercitat calea de atac cu privire la modul de soluționare

a cererii de chemare în garanție, instanța de apel a menținut dispozițiile

sentinței prin care a fost respinsă cererea de chemare în garanție.

Totodată,

în temeiul art. 298 raportat la art. 274 C. proc. civ., constatând culpa

procesuală a intimatei, s-a dispus obligarea acesteia la plata către apelantă a

sumei de 8.039,05 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată parțiale în apel,

reprezentate de taxa judiciară de timbru și onorariu de avocat, acordate

proporțional cu pretențiile admise.

Împotriva

acestei decizii au promovat recurs atât reclamanta P.G.C., cât și pârâta SC B.

SRL.

1.

Recurenta-reclamantă s-a prevalat de motivul de recurs reglementat de art. 304

pct. 9 C. proc. civ., solicitând modificarea în parte a deciziei recurate, și,

în consecință, admiterea cererii de acordare a daunelor-interese morale, astfel

cum a fost precizată în fața primei instanțe; admiterea cererii de acordare a

cheltuielilor de judecată aferente etapelor procesuale ale apelului și

fondului; obligarea intimatei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată ocazionate

de etapa procesuală a recursului.

În

debutul memoriului de recurs, recurenta-reclamantă, face o precizare a

limitelor declanșării controlului de legalitate prin exercitarea recursului, în

sensul indicării aspectelor de drept și de fapt corect dezlegate de instanța de

apel și pe care nu le contestă în această etapă procesuală; prin urmare, s-a

arătat că înțelege să critice decizia instanței anterioare doar în ceea ce

privește soluția de respingere a cererii de acordare a daunelor-interese morale

în cuantum de 107.372,2 lei și soluția de respingere în parte a cererii de

acordare a cheltuielilor de judecată aferente etapelor procesuale de la prima

instanță și din apel.

Se

învederează de către recurenta-reclamantă că toate celelalte aspecte de fapt și

de drept cum ar fi: existența faptei ilicite, a legăturii de cauzalitate dintre

faptă și prejudiciu, obligarea intimatei la plata daunelor interese materiale,

precum și eliminarea obligației de plată a cheltuielilor de judecată stabilite

în sarcina sa de către prima instanță, fiind corect dezlegate de către

instanțele de fond, nu fac obiectul recursului său.

În

dezvoltarea criticilor aduse deciziei recurate în privința soluției de

respingere a daunelor interese morale, recurenta-reclamantă arată că, în motivarea

deciziei, instanța de apel a considerat în mod nelegal că SC B. SRL nu ar putea

fi obligată la plata către reclamanta P.G.C. ("P&G") a daunelor

interese morale, întrucât P&G nu a făcut dovada unei calități inferioare a

produsului comercializat de pârâtă sub marca A., nefiind înregistrată vreo

plângere din partea clienților cu privire la calitatea produselor; pe de altă

parte, s-a reținut că nu ar putea fi vorba despre o diluție a caracterului

distinctiv al mărcii A., atât timp cât produsele comercializate de către pârâtă

nu indicau un alt producător decât P&G și nici nu erau diferite de

produsele detergenți pentru care marca A. este înregistrată.

În

opinia recurentei, acesta abordare a instanței este contrară dispozițiilor art.

14 alin. (2) din O.U.G. nr. 100/2005, indicate ca temei juridic al cererii prin

care s-au cerut și daune morale.

Potrivit

acestui text de lege, prejudiciul moral are o dublă origine: pe de o parte,

simplul fapt că un concurent folosește neautorizat o marcă ce beneficiază de

caracter distinctiv, creează titularului mărcii, ipso facto, un prejudiciu

moral. Pe de altă parte, folosirea acestei mărci de către un concurent direct

este de natură să conducă la o diluție a acesteia, întrucât concurentul profită

de caracterul distinctiv al mărcii.

Cu

privire la existența prejudiciului moral și cuantificarea despăgubirilor pentru

repararea acestui tip de prejudiciu, recurenta-reclamantă arată următoarele:

Din

dispozițiile legale la care s-a făcut anterior referire, reiese că prin

săvârșirea unor acte de contrafacere, se poate cauza titularului unui drept de

proprietate intelectuală un prejudiciu moral, rămânând ca instanța să

aprecieze, în raport cu împrejurările concrete ale cauzei, valoarea acestui

prejudiciu. Cu alte cuvinte, posibilitatea unui prejudiciu moral și obligația

de reparare a acestuia sunt statuate de lege, iar titularul prejudiciat are

obligația de a produce dovezi în vederea determinării evaluării acestuia în

raport cu circumstanțele actelor de încălcare, cum ar fi: durata încălcării,

volumul acestora, renumele mărcii încălcate etc., iar împrejurările concrete de

săvârșire a faptei ilicite sunt cele care trebuie luate în considerare cu

ocazia aprecierii întinderii acestui prejudiciu.

Recurenta

arată că datorită caracterul distinctiv al mărcii A., simpla folosire a

acesteia de către concurenta SC B. SRL îi produce un prejudiciu moral.

În

justificarea acestui punct de vedere, recurenta susține că, astfel cum a arătat

și dovedit în fața instanțelor de fond, compania P&G deține unul dintre

cele mai vaste și puternice portofolii de mărci internaționale, cu renume la

nivel mondial, fiind unul dintre cei mai importanți producători și

distribuitori ai unor cantități de produse din numeroase ramuri ale industriei:

săpunuri, șampoane, detergenți, cosmetice, produse igienico-sanitare, produse

farmaceutice, parfumuri etc. Privind piața produselor de curățat, spălat,

P&G deține primul loc, iar una dintre mărcile folosite cu succes pe această

piață este marca A..

De

asemenea, a arătat, că sub aspectul prejudiciului moral, este relevantă

longevitatea mărcii verbale A., care face obiectul protecției pe teritoriul

României începând cu 2 iunie 1964, fiind reluată ulterior prin diferite

înregistrări, la nivel național, respectiv comunitar; P&G a efectuat

investiții semnificative în crearea unei rețele de distribuție proprii în toate

țările, inclusiv pe teritoriul României. Prin respectarea unui sistem de

distribuție organizat, compania încearcă să se asigure de respectarea bunei

calități; rezultatul studiilor de piață, articolele relevante din presă,

volumul vânzărilor, cheltuielile efectuate cu publicitatea, fac dovada faptului

că marca A. a dobândit un nivel ridicat al distinctivității, iar produsele

purtând această marcă beneficiază de cel mai înalt nivel de calitate în

domeniu.

Toate

aceste aspecte de fapt nu au fost contestate de către SC B. SRL și nici

instanțele de fond nu au reținut contrariul.

Drept

urmare, după toate aceste eforturi, faptul că marca A. este folosită de un

concurent direct, care încalcă regulile stabilite de legiuitor și, fără a

investi în vreun fel în promovarea mărcii care se bucură deja de

distinctivitatea (și chiar de renume) câștigată în timp de aceasta, îi creează

recurentei ipso facto un însemnat prejudiciu moral, mai susține aceasta.

În

plus, reclamanta arată că pentru a înlătura încălcarea mărcii, a fost obligată

să ia diverse măsuri - acțiuni în justiție (demersuri penale și civile), astfel

încât acțiunile la care a fost nevoită să recurgă îi creează un prejudiciu

moral, având în vedere faptul că toate aceste măsuri legale ies din cadrul

normal al unei activități comerciale.

În

acest sens este și practica instanțelor române, care într-o speță similară, au

stabilit "este evident că o faptă de natură ilicită conduce prin acest

caracter la un prejudiciu moral suferit de partea prejudiciată (în cazul de

speță - titularul dreptului de proprietate intelectuală încălcat)"

"(...) existența unui prejudiciu moral și obligația corelativă de reparare

a acestuia sunt statuate de lege, iar titularului prejudiciului nu îi incumbă

obligația de a produce dovezi în acest sens, simplul fapt al folosirii

neautorizate a mărcii înregistrate creând ipso facto un prejudiciu moral";

"La acestea, se mai adaugă și împrejurarea că firma prejudiciată, pentru

contracararea efectului faptei ilicite, este obligată să dezvolte activități -

administrative și/sau judiciare în detrimentul activității sale specifice -

comerciale sau de cercetare."

Diluția

mărcii, calitatea produselor, indicarea aceleiași origini comerciale și daunele

morale.

Cu

privire la aceste elemente, recurenta învederează că actele de contrafacere

constând în folosirea fără drept a unei mărci cu caracter distinctiv dau

naștere nu numai la daune materiale concretizate în beneficiul nerealizat de

către P&G, ci conduc și la scăderea valorii mărcii, aspect specific

daunelor morale.

Este

neîndoielnic faptul că folosirea în mod neautorizat a unui semn identic cu

marca A. duce în timp la o diluție a mărcii, la o pierdere a valorii acestora.

Pierderea valorii este cu atât mai însemnată cu cât marca a dobândit caracter

distinctiv. Faptul că toate aceste eforturi de sporire a distinctivității

mărcii pot fi anihilate, prin folosirea de către concurentul direct al mărcii

sale, este de natură să provoace, pe lângă prejudiciul material suferit, și un

imens prejudiciu moral.

Diluția

mărcii are loc indiferent dacă produsele sunt de o calitate inferioară sau nu.

Simplul fapt că un concurent folosește marca A. poate conduce publicul

consumator, în timp, să nu mai vadă în marcă o indicație a originii comerciale

a produselor respective, ci ca pe un semn folosit de mai multe întreprinderi.

Legat

de acest aspect al calității produselor, recurenta arată că instanța de apel

i-a imputat că nu a făcut o probă pe care, oricum, nu o putea face, anume că

produsele comercializate de către pârâtă erau de calitate inferioară celor

aparținând P&G. Așa cum rezultă din înscrisurile existente la dosar (raport

de expertiză), SC B. SRL a vândut produsele care purtau fără drept un semn

identic cu marca A.; prin urmare, verificarea calității acestora apare ca fiind

o probă imposibil de administrat în prezenta cauză; ca atare, în aprecierea

recurentei, instanța de apel plasat-o într-o evidentă situație dezavantajoasă

în raport cu partea adversă, care profită astfel, încă o dată, de pe urma

faptelor sale ilicite.

Mai

mult, raționamentul curții de apel conduce la o concluzie nelegală, anume aceea

că, în măsura în care ne-am confrunta cu produse purtând un semn identic cu o

marcă, fără autorizarea titularului, dar care ar fi totuși de o calitate

similară celor originale, atunci aceste acte de contrafacere nu ar aduce

atingere dreptului deținut asupra mărcii (cu caracter distinctiv). Această

concluzie este contrară dispozițiilor legale invocate, încurajând astfel orice

persoană care încalcă un drept de proprietate intelectuală și care s-ar putea

apăra prin invocarea calității superioare a produselor comercializate fără

drept.

Totodată,

recurenta arată că instanța de apel a mai reținut că nu ar putea fi vorba

despre o diluție a caracterului distinctiv al mărcii A., atât timp cât

produsele comercializate de pârâtă nu indicau un alt producător decât P&G

și nici nu erau diferite de produsele detergenți pentru care marca A. este

înregistrată.

Or,

faptul că SC B. SRL indică, pentru produsele pe care le distribuie în mod

neautorizat, același producător cu titularul mărcii A., această ipoteză nu

poate reprezenta decât o circumstanță agravantă; folosirea numelui titularului

este menită să sugereze existența unei legături comerciale între P&G și B.,

concretizată sub forma unui contract de licență sau a unui acord de orice

natură pentru folosirea mărcii. Aceste relații care se creează în mintea

consumatorilor aduc prejudicii însemnate titularului mărcii, marca nemaiputând

să își exercite funcția sa esențială, de a distinge produsele și serviciile

unui comerciant de cele ale altui comerciant, iar de aceste legături profită în

mod injust societatea SC B. SRL prin atragerea clientelei care aparține

reclamantei, tocmai în considerarea menționării aceluiași producător - P&G.

Astfel,

în opinia recurentei, argumentul instanței că atunci când actele de

contrafacere a mărcii sunt însoțite și de acte de concurență neloială, prin

folosirea fără drept a numelui comercial, nu se poate genera o diluție a

mărcii, este greșit, nelegal, imoral și transformă un act ilicit de concurență

neloială într-o circumstanță de înlăturare a răspunderii patrimoniale.

Cuantificarea

prejudiciului moral

Prejudiciul

moral cauzat companiei P&G de către SC B. SRL a fost determinat în raport

de gravitatea și dimensiunile încălcării mărcii A., ca fiind dublul

prejudiciului material. Această modalitate de calcul, dezvoltată pe larg în

fața instanțelor de fond, nu a fost combătut