ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2366/2015

Asupra cauzei civile de față, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la data de 06 mai 2011 pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, sub nr. 33117/3/2011, astfel cum a fost precizată la data de 07 martie 2013, reclamanta P.G.C. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta SC B. SRL, ca instanța să dispună: 1. Interzicerea producerii, importului, distribuirii, comercializării, publicității și oricăror acte de folosință în activitatea comercială, precum și retragerea imediată de pe piață a tuturor produselor purtând semne identice cu marca comunitară verbală "A." nr. 000199976/09.041996 [în temeiul art. 9 alin. (1) lit. a) din Regulamentul CE 207/2009 privind marca comunitară], sub sancțiunea plății de daune cominatorii de 500 de euro/zi de întârziere, iar în subsidiar, plata unei amenzi civile maxime/zi de întârziere, conform art. 580 3 C. proc.

civ.; 2. Să oblige pârâta la plata sumei de 53.663 lei cu titlu de despăgubiri materiale, precum și la plata sumei de 107.372,2 lei cu titlu de despăgubiri morale, aferente actelor de folosință fără drept a unor semne identice cu marca comunitară verbală "A." nr. 000199976/09.041996; 3. Să oblige pârâta la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de acest litigiu. În motivarea cererii, reclamanta a arătat că P.G.C.

(denumită în continuare P&G) deține unul dintre cele mai vaste și puternice portofolii de mărci internaționale, notorii sau cu renume mondial, fiind unul dintre cei mai importanți producători și distribuitori la nivel mondial a unor cantități de produse din numeroase ramuri ale industriei precum: săpunuri, șampoane, detergenți, cosmetice, produse igienico-sanitare, produse farmaceutice, parfumuri etc. Prin multitudinea de produse de bună calitate, destinate unor categorii diverse ale publicului consumator, societatea reclamantă ocupă primul loc pe piața produselor de curățat, spălat, iar volumul său de activitate este în continuă creștere. Printre mărcile al căror titular este reclamanta se află numeroase înregistrări, precum: A.W.

(tampoane), A. (detergenți), P., P.T., T., B., T.X., C., H.S., B.M., O.B., L., O., F., M.F., P.S., O.S. etc. Compania titulară a mărcii a efectuat investiții semnificative în crearea unei rețele de distribuție proprii în toate țările, inclusiv pe teritoriul României. Prin respectarea unui sistem de distribuție organizat, compania încearcă să se asigure de respectarea sistemului bunei calități. Textele legale aplicabile sunt: art. 9 din Regulamentul CE nr. 207/2009 privind marca comunitară; art. 998 C. civ.; art. 4 și art. 14 O.U.G. nr. 100/2005.

În ceea ce privește îndeplinirea condițiilor de admisibilitate a acțiunii în contrafacere, reclamanta a arătat că în conformitate cu dispozițiile Regulamentului CE nr. 207/2009 și a concluziilor practicii și doctrinei din materia proprietății intelectuale, într-o acțiune în contrafacerea unei mărci înregistrate urmează a fi analizate următoarele condiții de admisibilitate: reclamantul să fie titularul dreptului de proprietate asupra mărcii, sau a unui alt drept în condițiile legii; existența faptelor de folosire a unui semn identic sau similar cu marca înregistrată; dovada faptului că folosirea incriminată reprezintă o încălcare a drepturilor asupra mărcii înregistrate, în sensul Regulamentului mărcii comunitare nr. 207/2009; lipsa unei justificări legitime pentru folosirea mărcii din partea pârâtei.

Asupra întrunirii condițiilor în cazul de față, reclamanta a arătat că dovada dreptului P&G asupra mărcii A. rezultă din certificatul de înregistrare nr. 0000199976 din 09 aprilie 1996, emis de OHIM. Marca verbală A. face obiectul protecției pe teritoriul României începând cu 2 iunie 1964, fiind reluată ulterior prin diferite înregistrări, la nivel național, respectiv comunitar, ca marcă verbală sau marcă combinată cu element verbal A., așadar, inclusiv prin înregistrarea mărcii comunitare A. anterior enunțată. Reclamanta a mai arătat că, în esență, litigiul este cauzat de comercializarea de către societatea pârâtă a unor produse purtând semne identice sau similare cu marca comunitară verbală "A." nr. 000199976 din 09 aprilie 1996, fără acordul reclamantei.

În cursul lunii august 2008, prin intermediul magazinelor R.H., se comercializau produse purtând semnul A., având o calitate îndoielnică. Solicitând date suplimentare companiei ce deține lanțurile de magazine R.H., aceasta a furnizat reclamantei documente de proveniență constând în facturi fiscale și situații centralizatoare care o indică pe pârâta SC B. SRL ca fiind distribuitorul acestor produse. Atât Legea nr. 84/1998, ca lege națională în materia mărcilor, cât și Regulamentul mărcii comunitare nr. 207/2009, menționează că actele de folosire a unei mărci, în mod identic sau similar, reprezintă o încălcare a drepturilor asupra mărcii (art. 6 din Legea nr. 84/1998, corespunzător art. 8 din Regulamentul mărcii comunitare).

Reclamanta mai arată că situația de fapt a prezentului caz se încadrează în ipoteza prevăzută și reglementată de art. 8 alin. (1) lit. a) din Regulamentul mărcii comunitare care prevede că există încălcare dacă semnul folosit (în contextul art. 8, semnul propus spre înregistrare) este identic cu o marcă anterioară, iar produsele sau serviciile sunt identice cu cele pentru care marca anterioară este protejată.

Mai mult, art. 9 alin. (1) lit. a) din Legea 84/1998 prevede că "titularul mărcii poate cere instanței judecătorești competente să interzică terților să folosească, în activitatea lor comercială, fără consimțământul titularului un semn identic cu marca pentru produse sau servicii identice cu acelea pentru care marca a fost înregistrată." Acest text reglementează un drept conferit de marcă în aceleași condiții pentru care se refuză înregistrarea unei mărci în baza art. 8 alin. (1) (a), adică atunci când semnul este identic cu o marcă anterioară, iar produsele vizate sunt, de asemenea, identice.

Astfel, există un text legal expres în care se prevede că în ipoteza încălcării drepturilor exclusive conferite de marcă, în acțiunea în contrafacere nu este necesar să fie dovedit riscul de confuzie, acesta fiind prezumat dacă există identitate atât între semnul folosit de către terț și cel înregistrat ca marcă de către reclamant cât și între produsele sau serviciile terțului și cele ale reclamantului. Mai mult, potrivit art. 16 din Acordul TRIPS stabilește că: "titularul unei mărci de fabrică sau de comerț înregistrate va avea dreptul exclusiv de a împiedica orice terți, acționând fără consimțământul său, să utilizeze în cadrul operațiunilor comerciale semne identice sau similare pentru produse sau servicii identice sau similare celor pentru care marca de fabrică sau de comerț este înregistrată, în cazul în care o astfel de utilizare ar genera un risc de confuzie.

În cazul de folosință a unui semn identic pentru produse sau servicii identice, existența riscului de confuzie va fi prezumată." Cum, în speță, semnul folosit de terț, A., este identic cu marca înregistrată "A." aparținând reclamantei, iar produsele comercializate fac parte dintre clasele de produse și servicii pentru care marca A. a fost înregistrată, rezultă, în conformitate cu dispozițiile art. 8 alin. (1) lit. a) și art. 9 alin. (1) lit. a) din Regulamentul CE nr. 207/2009 că faptele pârâtei reprezintă o încălcare a mărcii înregistrate aparținând reclamantei - A. A mai învederat reclamanta că o ultimă condiție a contrafacerii o reprezintă lipsa unei justificări legitime. Astfel, actele exercitate asupra mărcii înregistrate trebuie să se realizeze fără consimțământul titularului și fără o altă justificare legitimă.

Lipsa oricărei autorizări din partea titularului dreptului ori altei justificări legitime, în sens juridic, sunt fapte negative, motiv pentru care sarcina probei incumbă pârâtului care are obligația să facă dovada faptului pozitiv contrar, respectiv a unei autorizări sau unei alte justificări legitime. Reclamanta a arătat că în cazul de față sunt întrunite condițiile răspunderii civile delictuale potrivit art. 998 C. civ.

Fapta ilicită constă în comercializarea detergentului purtând fără drept semnul A., identic cu marca înregistrată în favoarea reclamantei A. Conform art. 9 alin. (1) lit. a) din Regulamentul mărcii comunitare, titularul mărcii poate cere ca terților să le fie interzisă folosirea, în activitatea comercială, fără consimțământul titularului a unui semn identic cu marca pentru produse identice cu cele pentru care aceasta a fost înregistrată, în cazul în care titularului mărcii îi este încălcat acest drept, iar potrivit art. 9 alin. (3) din același Regulament, acesta poate solicita repararea prejudiciului înregistrat ca urmare a actelor de încălcare. Forma de vinovăție cu care a fost săvârșită fapta este intenția, întrucât societatea pârâtă concurează pe aceeași piață și este familiarizată cu legislația în materie de proprietate intelectuală.

Comercializarea de către pârâtă a unor produse purtând semne identice cu marca comunitară invocată de reclamantă denotă intenția sa de atragere a clientelei reclamantei, folosindu-se de renumele mărcii sale înregistrate care reprezintă o garanție a calității. Mai mult, în materia răspunderii civile delictuale, gravitatea vinovăției nu prezintă interes, răspunderea angajându-se pentru orice formă a vinovăției. Raportul de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu rezultă ex re. Prin săvârșirea faptelor ilicite, societatea pârâtă creează reclamantei importante prejudicii materiale și morale.

În ceea ce privește prejudiciul cauzat, reclamanta a arătat că prin folosirea de către pârâtă, fără acordul său, a unui semn identic cu marca înregistrată A., se aduce atingere drepturilor sale exclusive de proprietate intelectuală, iar SC B. SRL a obținut și obține un profit ilicit, folosindu-se de renumele mărcii ce-i aparține; pe de altă parte, pârâta a înțeles să comercializeze produsele contrafăcute prin intermediul marilor rețele de magazine R.H., vizitate zilnic de un număr important de cumpărători. Prejudiciul cauzat reclamantei de către pârâtă se reflectă într-un profit nejustificat obținut de pârâtă și în lipsirea reclamantei de câștigul la care era îndreptățită și pe care l-ar fi avut în condițiile în care nu ar fi avut loc faptele ilicite.

Folosirea ilegală a mărcii de către pârâtă creează în mintea consumatorilor o legătură între reclamantă și pârâtă. Această legătură s-ar traduce într-o atentă supraveghere de către titularul mărcii A. a produselor comercializate de pârâtă, printr-un contract de licență. Prejudiciile aduse titularului mărcii A., prin comercializarea de produse purtând semne identice cu marca înregistrată, constau astfel în atingerea imaginii și prestigiului companiei reclamante, deoarece aceste produse pot să nu aibă întotdeauna calitatea produselor reclamantei. În această situație, compania reclamantă se află în pericol ca imaginea și prestigiul mărcilor sale să fie afectate de calitate inferioară a produselor comercializate de terți.

Folosirea în mod neautorizat a unei mărci duce în timp la o diluție a mărcii, la o pierdere a valorii acesteia, cauzând importante prejudicii morale titularului. Prin folosirea mărcilor reclamantei, fără acordul acesteia în calitate de titular de marcă (folosire nelegitimă), îi sunt cauzate prejudicii materiale și morale însemnate, care urmează să fie recuperate de la societatea pârâtă, ca persoană responsabilă pentru faptele ilicite ce-i sunt imputate. În ceea ce privește repararea prejudiciilor, reclamanta a arătat că aceste prejudicii se traduc în despăgubiri materiale și morale, prevăzute în mod expres de lege, respectiv în O.U.G. nr. 100/2005 privind asigurarea respectării drepturilor de proprietate industrială, inclusiv în privința modalităților de calcul.

În art. 14 alin. (2) lit. a) din O.U.G. nr. 100/2005 se menționează, printre modalitățile de calcul ale prejudiciului material, și beneficiile injuste realizate de către persoana care a încălcat un drept de proprietate intelectuală protejat. În cazul de față, este vorba despre beneficiile realizate de către societatea pârâtă prin vânzarea de produse sub mărcile înregistrate de reclamantă. Potrivit art. 14 lit. a) din O.U.G. nr. 100/2005, pentru stabilirea prejudiciului, se va ține cont de volumul total al vânzărilor pârâtei în toată perioada de comercializare a produselor sub mărcile reclamantei, până la data introducerii prezentei cereri de chemare în judecată, sau la data încetării faptei prejudiciatoare.

Se mai arată că, O.U.G. nr. 100/2005 menționează în mod expres în cuprinsul dispozițiilor art. 13 alin. (2) lit. c) posibilitatea acordării de daune morale. În ipoteza în care, în urma cercetării documentelor contabile și de proveniență a bunurilor pârâtei, nu se va putea identifica cu ușurință volumul total al vânzărilor de produse contrafăcute, reclamanta solicită instanței ca acordarea despăgubirilor să se facă potrivit art. 14 alin. (3) din O.U.G. nr. 100/2005, adică acordarea unui sume brute forfetare într-un cuantum proporțional cu gravitatea și consecințele faptei stabilite prin probatoriu. Art. 14 alin. (3) din O.U.G. nr. 100/2005 oferă titularilor de marcă posibilitatea de calcul a prejudiciului, prin fixarea unei sume forfetare.

Această posibilitate acoperă tocmai situațiile în care nu este posibilă calcularea daunelor în baza celorlalte elemente prevăzute de art. 14 din ordonanță, ci luând în calcul atingerea adusă imaginii și prestigiului companiei reclamante, respectiv despăgubiri reprezentând echivalentul valorii minime a unei licențe pentru titularul de marcă, ori o sumă forfetară. În drept, au fost invocate dispozițiile art. 9 alin. (1) lit. (a), art. 9 alin. (3) din Regulamentul CE nr. 207/2009, art. 998 C. civ., art. 4, art. 14 din O.U.G. nr. 100/2005.

Prin întâmpinarea și cererea de chemare în garanție formulate la data de 02 iunie 2011, pârâta SC B. SRL a solicitat, în principal, respingerea cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată, în cuprinsul întâmpinării prezentându-și pe larg argumentele pentru o atare soluție (redate în expozeul deciziei recurate) și obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu; în subsidiar, în ipoteza în care instanța ar admite cererea de chemare în judecată, pârâta a solicitat admiterea cererii de chemare în garanție a R.P.M.M. Ltd și a SC C.L. SRL. Pentru a admite cererea de chemare în garanție și obligarea în solidar a R.P.M.M. Ltd. și a SC C.L. SRL la repararea prejudiciului pe care instanța îl va reține în soluționarea acestui dosar, pârâta a invocat dispozițiile art. 60 - 63 C. proc.

civ., clauza de la art. 4.8 din Contractul de distribuție semnat între C.L. și B. la data de 01 mai 2008, precum și toate celelalte argumente invocate în întâmpinare cu privire la garanțiile oferite de cele două societăți cu privire la dreptul acestora de a comercializa legal mărfurile în litigiu - detergentul A. de 3 kg. În drept, în ceea ce privește apărarea sa pe fondul pretențiilor reclamantei, pârâta s-a mai prevalat și de prevederile art. 38 din Legea nr. 84/1998. În fața primei instanțe s-a administrat proba cu înscrisuri, proba testimonială și proba cu expertiză contabilă, în cauză fiind întocmit un raport de expertiză de către expert B.M. la data de 17 decembrie 2012, completat prin răspunsul la obiecțiuni la data de 01 martie 2013 și 08 mai 2013. Prin Sentința civilă nr. 1382 din 04 iulie 2013 Tribunalul București, secția a V-a civilă, a respins ca neîntemeiată, sub toate petitele, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta P.G.C.

împotriva pârâtei S.C. B. S.R.L în contradictoriu cu chematele în garanție S.C. C.L. S.R.L, prin lichidator judiciar E.C. SRL, și R.P.M.M. LTD; a dispus obligarea reclamantei la plata sumei de 9.402 lei cu titlu de cheltuieli de judecată efectuate de către pârâtă; s-a respins ca rămasă fără obiect cererea de chemare în garanție formulată de pârâta SC B. SRL în contradictoriu cu chematele în garanție R.P.M.M. LTD și SC C.L. SRL; s-a dispus restituirea către pârâtă a taxei de timbru în cuantum de 2.685 lei, achitată prin ordinul de plată din 20 mai 2013 emis de B.R.D. Pentru a decide în acest sens, prima instanță, în analiza materialului probator administrat în cauză, a constatat că reclamanta este titulara mărcii comunitare nr. 000199976 din 09 aprilie 1996 și a mărcii internaționale A. nr. 284330 din 02 iunie 1964, cu țară desemnată România, astfel cum rezultă din extrasul din baza de date OAMI-ONLINE, CTM-ONLINE și certificatul de reînnoire depuse la dosar.

În această calitate, se bucură de drepturile reglementate de art. 9 alin. (1) lit. a) din Regulamentul CE nr. 207/2009, potrivit cărora "O marcă comunitară conferă titularului său un drept exclusiv. Titularul este îndreptățit să interzică oricărui terț să folosească, fără acordul său, în comerț: (a) un semn identic cu marca comunitară pentru produse sau servicii identice cu cele pentru care este înregistrată"; în același sens, sunt și dispozițiile art. 36 alin. (1) și alin. (2) lit. a) din Legea nr. 84/1998. Tribunalul a constatat că reclamanta invocă încălcarea drepturilor conferite de dispozițiile menționate prin săvârșirea de către pârâtă de acte de comercializare a unor detergenți cu un ambalaj identic celui original, purtând semnul A., fără a fi autorizată în acest sens de reclamantă.

Faptele de contrafacere invocate de către reclamantă privesc comercializarea, începând cu anul 2008, de produse A. de 3 kg, având calitate îndoielnică, prin intermediul SC R.H. România SRL. Potrivit raportului de expertiză întocmit de expert B.M., prima instanță a reținut că, în perioada 06 mai 2008 - 10 noiembrie 2012, pârâta a importat un număr de 81.919 produse A. (26 de sortimente de la 350 grame până la 12 kg) și a achiziționat pe piața internă un număr de 233.351 bucăți. Potrivit aceleiași probe, s-a reținut că, dintre aceste produse, clientului SC R.H. România SRL i-au fost livrate doar două sortimente de detergent A., anume de 3 kg și de 4,5 kg, întreaga cantitate fiind aprovizionată pe piața internă de la SC C.L.

SRL, în temeiul contractului de distribuție exclusivă încheiat la data de 01 mai 2008. Tribunalul a constatat că la dosar nu a fost administrată nicio probă din care să rezulte că sortimentele de detergent A. de 3 kg și de 4,5 kg achiziționate de către pârâtă de la SC C.L. SRL și furnizate clientului SC R.H. România SRL ar fi fost contrafăcute, în sensul de modificare sau alterare a conținutului specific al produsului, în sensul dispozițiilor art. 38 alin. (2) din Legea nr. 84/1998 și art. 13 alin. (2) din Regulamentul CE nr. 207/2009. Singurele probe administrate de către reclamantă constau în planșele foto ale ambalajelor produselor pretins contrafăcute.

Prima instanță a apreciat însă că aceste planșe foto sunt insuficiente pentru a demonstra contrafacerea, în condițiile în care prin Rezoluția dată de Parchetul de pe lângă Tribunalul Dolj la 04 noiembrie 2010, în dosarul 676/P/2008 (prin care s-a dispus neînceperea urmăririi penale față de administratorii celor două societăți, B. și C.L.), s-a reținut că nu rezultă indicii în sensul că produsele puse în circulație ar fi fost contrafăcute și nici că vânzătorii au acționat cu forma de vinovăție cerută de lege, atât timp cât aceștia au avut la dispoziție documente de natură să dovedească originalitatea și conformitatea mărfurilor. Tribunalul a reținut că reclamanta P.G.C. avea posibilitatea să solicite mostre ale acestor produse pentru a se verifica dacă sunt sau nu contrafăcute, mostre care nu au fost însă solicitate și prezentate instanței.

Din depoziția martorului G.B., fost angajat al SC P.G.C. Marketing România SRL în perioada iulie 2004 - iulie 2009, a rezultat că, la un moment dat, s-a făcut o prelevare de detergent A. de la unul din cele 3 hipermarketuri R.H. din Timișoara și s-a constatat că este contrafăcut. Martorul nu a participat însă direct la această procedură și nu a putut oferi niciun fel de detalii despre aceasta. Instanța a apreciat că reclamanta era singura în măsură să ofere probe asupra respectivei proceduri și a rezultatelor sale, însă nu a produs în cauză o astfel de probă. Prin urmare, tribunalul nu a putut primi susținerile reclamantei în sensul că produsele A., achiziționate de către pârâtă de la SC C.L.

SRL și furnizate clientului SC R.H. România SRL, ar fi fost contrafăcute. În ceea ce privește calificarea faptei pârâtei de a efectua acte comerciale cu produsele originale A. achiziționate pe piața internă, tribunalul a reținut că sunt aplicabile dispozițiile art. 38 alin. (1) din Legea nr. 84/1998, invocate în apărarea sa de către pârâtă, dispoziții potrivit cărora "Dreptul asupra mărcii se epuizează, iar titularul nu poate interzice altor persoane folosirea acesteia pentru produse care au fost puse în comerț în Uniunea Europeană și în Spațiul Economic European sub această marcă de titularul însuși sau cu consimțământul său"; dispoziții similare se regăsesc și în art. 13 alin. (1) din Regulamentul CE nr. 207/2009.

Ca atare, prima instanță a apreciat a fi întemeiate susținerile pârâtei, în sensul că reclamanta nu are un drept exclusiv de comercializare a produselor constând în detergent A. pe teritoriul României, atâta vreme cât ea însăși a pus în vânzare aceste produse pe teritoriul Uniunii Europene, făcând posibilă achiziționarea acestora de distribuitorul R.P.M.M. Ltd, livrarea mai departe către societatea C.L., de la care au fost achiziționate de către pârâtă. Totodată, tribunalul a considerat că reclamanta nu se poate folosi nici de dispozițiile art. 38 alin. (2) din Legea nr. 84/1998 ori de cele ale art. 13 alin. (2) din Regulamentul CE nr. 207/2009, nefiind întrunită condiția premisă stabilită de aceste norme, pentru considerentele expuse.

În consecință, prima instanță a apreciat că faptele pârâtei constând în achiziționarea produselor originale A. în temeiul unui contract de distribuție, pe baza de facturi fiscale, de la un vânzător care la rândul său achiziționase mărfurile de la un distribuitor care garanta că mărfurile sunt originale și conforme cu normele comunitare aplicabile, precum și comercializarea produselor menționate către SC R.H. România SRL, nu constituie fapte ilicite. Activitatea pârâtei se circumscrie unei achiziții intracomunitare dintr-un alt stat membru UE unde produsele originale A. erau vândute la prețuri substanțial mai mici (cu 30 - 50%, potrivit depoziției martorului audiat) și revânzarea către SC R.H.

România SRL, acțiune permisă de art. 26 alin. (2) din TCE. În consecință, tribunalul a constatat că în condițiile în care nu s-a dovedit săvârșirea de către pârâtă a faptelor de contrafacere imputate, nu există nici un temei pentru admiterea primului capăt de cerere, reținându-se, totodată, că reclamanta nu se poate prevala de dispozițiile art. 9 alin. (1) lit. a) din Regulamentul CE nr. 207/2009, câtă vreme sunt aplicabile dispozițiile art. 13 alin. (1) din Regulamentul CE nr. 207/2009. În ceea ce privește cel de-al doilea capăt de cerere, instanța a avut în vedere, pe lângă inexistența faptei ilicite, și neîndeplinirea condiției existenței vreunei forme de vinovăție a pârâtei; de asemenea, a fost observată și clauza de la art. 4.8.

din Contractul de distribuție semnat între C.L., în calitate de vânzător, și B., în calitate de distribuitor, în cuprinsul căreia se regăsește o obligație de garanție a vânzătorului pentru respectarea condițiilor calitative legale și pentru livrarea bunurilor în conformitate cu toate reglementările aplicabile, inclusiv prevederile referitoare la protecția consumatorului. S-a mai reținut că SC C.L. SRL a achiziționat produsele de la R.P.M.M. Ltd., pe bază de facturi și declarație de conformitate, furnizorul declarând că produsele livrate sunt produse originale și conforme directivelor comunitare aplicabile. În aceste condiții, în lipsa altor dovezi, tribunalul a apreciat că, în cauză, nu se regăsesc elemente care să conducă la concluzia că pârâta a avut intenția de a se folosi de renumele mărcii A. în scopul obținerii unui profit ilicit, de atragere a clientelei reclamantei sau de prejudiciere în vreun fel a intereselor legitime ale acesteia.

În ceea ce privește condiția existenței unui prejudiciu, instanța a constatat că pretinsul prejudiciu moral invocat de către reclamantă nu a fost în niciun fel dovedit, toate considerațiile reclamantei fiind pur ipotetice și nesusținute de dovezi din care să rezulte că produsele comercializate de către pârâtă au avut calitate inferioară și au adus atingere imaginii și prestigiului companiei reclamante. A fost înlăturată și susținerea aceleiași reclamante cu privire la riscul diluției a mărcii sale, față de epuizarea dreptului la marcă, în condițiile art. 13 alin. (1) din Regulamentul CE nr. 207/2009. Față de cele ce preced, tribunalul a respins acțiunea ca neîntemeiată sub toate petitele, inclusiv al celui accesoriu privind cheltuielile de judecată.

Cererea de chemare în garanție formulată de pârâtă a fost respinsă ca rămasă fără obiect, față de respingerea ca neîntemeiată a acțiunii principale. În aplicarea dispozițiilor art. 274 C. proc. civ., s-a dispus obligarea reclamantei la plata sumei de 9.402 lei cheltuieli de judecată către pârâtă, reprezentând onorariu de avocat - 7.681,24 lei, parte din onorariul de expert plătită de către pârâtă - 600 lei și 1.121 lei. În ceea ce privește taxa de timbru aferentă cererii de chemare în garanție, în cuantum de 2.685 lei achitată prin ordinul de plată din 20 mai 2013 emis de B.R.D., Tribunalul a dispus restituirea acesteia în temeiul art. 23 lit. c) din Legea nr. 146/1997, iar nu obligarea reclamantei la suportarea acesteia.

Împotriva sentinței tribunalului, reclamanta P.G.C. a declarat apel, criticând soluția pentru nelegalitate și netemeinicie. Intimata SC B. SRL a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea apelului ca nefondat, cu obligarea apelantei la cheltuieli de judecată. În apel nu au fost administrate probe noi.

Prin Decizia civilă nr. 525A din 10 decembrie 2014 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, apelul formulat de reclamantă a fost admis, iar sentința apelată a fost schimbată în parte, în sensul admiterii în parte a cererii principale precizate; ca atare, în sarcina pârâtei s-a instituit interdicția de a produce, importa, distribui, comercializa, de a face publicitate, precum și orice acte de folosință fără drept, în activitatea sa comercială a produselor purtând semne identice cu marca comunitară verbală "A." nr. 000199976 din 9 aprilie 1996, obligând-o la retragerea imediată de pe piață a acestor produse; s-a dispus obligarea pârâtei la plata sumei de 53.665,59 lei, reprezentând despăgubiri materiale; s-a înlăturat dispoziția de obligare a reclamantei la plata cheltuielilor de judecată către pârâtă; s-a dispus obligarea pârâtei la plata sumei de 3.962,72 lei reprezentând cheltuieli de judecată parțiale efectuate la prima instanță; au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței; s-a dispus obligarea intimatei la plata sumei de 80.039,05 lei cheltuieli de judecată parțiale în apel.

Pentru a decide în acest sens, curtea de apel, analizând criticile susținute de reclamantă prin motivele de apel, a reținut și apreciat cele ce urmează: În primul rând, curtea de apel a constatat că apelanta-reclamantă nu a invocat ipoteza din art. 13 alin. (2) din Regulamentul CE 207/2009, astfel că, a apreciat că cererea sa nu putea fi analizată din perspectiva acestui text, cu atât mai mult cu cât reclamanta, chiar prin cererea de chemare în judecată, a negat că produsele comercializate de pârâtă ar fi fost puse pe piață în Comunitate de ea însăși sau cu acordul său. S-a apreciat că în cauză reclamanta a făcut dovada că este titulara mărcii comunitare verbale "A.", precum și a faptului că pârâta a efectuat acte de comerț cu produse inscripționate cu un semn identic cu marca comunitară a reclamantei.

Pârâta SC B. SRL a fost cea care a invocat excepția epuizării dreptului la marcă, susținând că detergenții achiziționați de la chemata în garanție SC C.L. SRL au fost puși pe piață în Comunitate de către reclamantă sau cu acordul acesteia, de unde au fost achiziționați de R.P.M.M. Ltd și vânduți ulterior către C.L.. În condițiile în care pârâta a fost cea care a invocat această excepție, acesteia îi revenea obligația de a proba cele susținute, respectiv că detergenții pe care i-a achiziționat de la C.L. fuseseră puși pe piață în Comunitate de către reclamantă sau cu acordul său. Or, instanța de apel a constatat că o astfel de probă nu a fost făcută în cauză. În lipsa unor acte de achiziție nu se poate prezuma, așa cum pretinde intimata, că detergenții în cauză ar fi fost achiziționați de R.P.M.M.

Ltd de pe piața comunitară și nici că aceștia ar fi fost puși pe piața comunitară de reclamantă sau cu acordul ei. Simpla împrejurare că reclamanta comercializează pe piața comunitară detergent A., în ambalaje care conțin cantități identice cu cele în cauză, nu este de natură să conducă la aplicarea unei prezumții de epuizare a dreptului la marcă. Nu poate fi reținută nici susținerea pârâtei că nu i se poate cere să solicite de la toate verigile lanțului de achiziție documente care să ateste originalitatea produselor. În primul rând, ceea ce pârâta avea de demonstrat nu era originalitatea produselor, ci epuizarea dreptului la marcă al reclamantei, excepție pe care a invocat-o în apărarea sa.

Prin urmare, aceasta era ținută să probeze faptul că detergenții achiziționați au fost puși pe piață în Comunitate de către reclamantă sau cu acordul său. În măsura în care o astfel de dovadă ar fi fost realizată s-ar fi demonstrat implicit și originalitatea produselor, însă nu acesta era elementul determinant ce trebuia probat pentru a fi incidentă în cauză excepția epuizării dreptului la marcă. În al doilea rând, curtea de apel a mai reținut că pârâta are calitatea de comerciant (profesionist) și, în această calitate, i se solicită o diligență specifică, sporită, în raport cu cea cerută neprofesioniștilor. Or, pârâta a cunoscut împrejurarea că societatea de la care a achiziționat detergenții nu este prima în lanțul de achiziție; în plus, prețul de achiziție, așa cum și pârâta a susținut, era net inferior celui cu care distribuitorii oficiali din România pun pe piață aceste produse ale reclamantei.

În atare condiții, pârâta avea obligația elementară să se asigure că produsele astfel achiziționate provin de la titularul mărcii pe care acestea le poartă, fiind de notorietate că produsele purtătoare de marcă, vândute la prețuri mult inferioare celor practicate de producător sau reprezentanții acestuia, ridică suspiciuni de contrafacere. Faptul că una dintre societățile din lanțul de achiziție a garantat că produsele pe care le-a vândut sunt originale nu este de natură să demonstreze nici originalitatea produselor, atât timp cât respectiva societate nu este nici producătorul și nici un reprezentant al acestuia, și cu atât mai puțin epuizarea dreptului la marcă, care presupune, suplimentar, să se demonstreze că produsele respective provin din piața comunitară și că au fost puse pe acea piață de către titularul mărcii sau cu acordul acestuia.

Curtea de apel a mai apreciat că, oricum, o astfel de declarație de originalitate a produselor nu este opozabilă titularului, atât timp cât nu se face dovada că prima verigă în lanțul achizițiilor este titularul sau un terț care acționează cu acordul titularului. Și cea de-a patra critică formulată prin motivele de apel a fost găsită parțial fondată. Astfel, fapta ilicită a pârâtei constă în comercializarea de produse identice cu cele pentru care marca reclamantei este înregistrată și purtând un semn identic cu marca al cărei titular este reclamanta, fără a avea acordul acesteia. În concret, fapta ilicită a pârâtei a constat în comercializarea de detergenți purtând semnul identic cu marca înregistrată "A." CTM 000199976 din 9 aprilie 1996, fără a avea consimțământul reclamantei, în calitate de titular al mărcii.

Caracterul ilicit al faptei rezultă din încălcarea de către pârâtă a drepturilor conferite titularului de înregistrarea mărcii. Astfel, potrivit art. 9 alin. (1) teza 1 din Regulamentul 207/2009, "O marcă comunitară conferă titularului său un drept exclusiv", în virtutea căruia "titularul este îndreptățit", potrivit art. 9 alin. (1) lit. a) din același Regulament "să interzică oricărui terț să folosească, fără acordul său, în comerț, un semn identic cu marca comunitară, pentru produse sau servicii identice cu cele pentru care este înregistrată." Prejudiciul cauzat prin fapta ilicită a pârâtei constă în atingerea adusă drepturilor exclusive de proprietate intelectuală conferite reclamantei de înregistrarea mărcii sus-menționate, întrucât, prin fapta sa, pârâta a obținut un profit injust, iar reclamanta a fost lipsită de câștigul pe care l-ar fi realizat dacă fapta pârâtei nu ar fi fost săvârșită.

Instanța de apel a mai apreciat că nu se poate reține în cauză și un prejudiciu rezultat din diluția mărcii, așa cum a susținut apelanta, întrucât, din probele administrate a rezultat că produsele comercializate de către pârâtă, fără drept, nu indicau un alt producător și nici nu erau diferite de cele pentru care marca este înregistrată. Or, diluția mărcii presupune reducerea capacității unei mărci faimoase de a distinge, identifica produsele și serviciile la care este aplicată, iar modalitatea în care marca a fost utilizată în prezenta cauză nu este de natură să diminueze caracterul distinctiv al mărcii A.. De asemenea, s-a constatat că deși reclamanta a susținut că produsele comercializate de pârâtă aveau o calitate îndoielnică, nu a probat aceste susțineri.

Instanța de apel, la rândul său, a apreciat că planșele foto atașate cererii de chemare în judecată nu atestă că au fost realizate cu privire la ambalajele produselor comercializate de pârâtă. Totodată, s-a reținut că martorul audiat de prima instanță a arătat că a avut cunoștință de faptul că au fost făcute prelevări de produs din hipermarket-urile R.H. din Timișoara, dar reclamanta nu a depus vreo dovadă că, în urma testelor efectuate, să se fi ajuns la concluzia că produsul comercializat de pârâtă are o calitate inferioară. Nefăcându-se dovada unei calități inferioare a produsului comercializat de pârâtă sub marca A., curtea de apel a apreciat că nu se poate reține nici prejudiciul moral constând în atingerea adusă imaginii și prestigiului reclamantei.

Pe de altă parte, s-a constatat că reclamanta nu a făcut vreo dovadă că ar fi avut plângeri ale clienților cu privire la calitatea produselor A. în litigiu, puse pe piață de către pârâtă, direct sau prin intermediul altor comercianți. Ca atare, curtea de apel a apreciat că în cauza de față s-a făcut dovada doar a prejudiciului material produs prin fapta pârâtei. Cât privește legătura de cauzalitate, instanța de apel a reținut că această cerință este îndeplinită, întrucât fapta ilicită a pârâtei este cea care a determinat atingerea adusă drepturilor exclusive ale reclamantei asupra mărcii și diminuarea profitului său. Referitor la vinovăție, s-a constatat că rezoluția din 4 octombrie 2010 de neîncepere a urmăririi penale nu prezintă relevanță în prezenta cauză, întrucât nu constată decât împrejurarea că nu a putut fi reținută forma de vinovăție cerută de lege pentru existența infracțiunii și, deci, pentru antrenarea răspunderii penale.

Or, pentru antrenarea răspunderii civile nu este necesar ca făptuitorul să fi acționat cu intenție, fiind suficient ca fapta ilicită să fie realizată și din culpă. Forma vinovăției poate constitui, eventual, element de apreciere asupra naturii și întinderii prejudiciului. Referitor la repararea prejudiciului cauzat, curtea de apel a reținut că, potrivit raportului de expertiză efectuat la prima instanță, la produsele purtând marca A. achiziționate de la SC C.L. SRL în baza contractului de distribuție din 1 mai 2008, reclamanta a aplicat un adaos comercial mediu de 13%, suma totală încasată cu acest titlu fiind de 53.663,59 lei. În aceste condiții, instanța de apel a apreciat că această sumă reprezintă profitul injust realizat de pârâtă prin comercializarea fără drept a produselor A. achiziționate de la SC C.L.

SRL, sumă ce va fi acordată reclamantei cu titlu de despăgubiri, întrucât criteriul profitului injust realizat de contrafăcător, este prevăzut în mod expres de art. 14 alin. (2) lit. a) din O.U.G. nr. 100/2005. În consecință, instanța de apel a admis apelul reclamantei, a schimbat în parte sentința apelată, a admis în parte cererea precizată, astfel că s-a dispus în sarcina pârâtei interdicția de a produce, importa, distribui, comercializa, de a efectua activități de publicitate și orice alte acte de folosință, fără drept, în activitatea sa comercială cu privire la produsele purtând semne identice cu marca comunitară verbală "A." nr. 000199976 din 09 aprilie 1996 aparținând reclamantei, dispunându-se și obligarea pârâtei la retragerea imediată de pe piață a produselor în litigiu.

Totodată, s-a dispus obligarea pârâtei la plata către reclamanta a sumei de 53.665,59 lei, reprezentând despăgubiri materiale. S-a înlăturat obligația reclamantei de plată a cheltuielilor de judecată efectuate de către pârâtă la prima instanță, și, în temeiul art. 274 C. proc. civ., constatând culpa procesuală a pârâtei, s-a dispus obligarea pârâtei la plata către reclamantă a sumei de 3.962,72 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată parțiale de la prima instanță (compusă din onorariu de expertiză de 600 lei, taxă judiciară de timbru și onorariu de avocat, acordate proporțional cu pretențiile admise). Având în vedere că nu s-a exercitat calea de atac cu privire la modul de soluționare a cererii de chemare în garanție, instanța de apel a menținut dispozițiile sentinței prin care a fost respinsă cererea de chemare în garanție.

Totodată, în temeiul art. 298 raportat la art. 274 C. proc. civ., constatând culpa procesuală a intimatei, s-a dispus obligarea acesteia la plata către apelantă a sumei de 8.039,05 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată parțiale în apel, reprezentate de taxa judiciară de timbru și onorariu de avocat, acordate proporțional cu pretențiile admise. Împotriva acestei decizii au promovat recurs atât reclamanta P.G.C., cât și pârâta SC B. SRL. 1. Recurenta-reclamantă s-a prevalat de motivul de recurs reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., solicitând modificarea în parte a deciziei recurate, și, în consecință, admiterea cererii de acordare a daunelor-interese morale, astfel cum a fost precizată în fața primei instanțe; admiterea cererii de acordare a cheltuielilor de judecată aferente etapelor procesuale ale apelului și fondului; obligarea intimatei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de etapa procesuală a recursului.

În debutul memoriului de recurs, recurenta-reclamantă, face o precizare a limitelor declanșării controlului de legalitate prin exercitarea recursului, în sensul indicării aspectelor de drept și de fapt corect dezlegate de instanța de apel și pe care nu le contestă în această etapă procesuală; prin urmare, s-a arătat că înțelege să critice decizia instanței anterioare doar în ceea ce privește soluția de respingere a cererii de acordare a daunelor-interese morale în cuantum de 107.372,2 lei și soluția de respingere în parte a cererii de acordare a cheltuielilor de judecată aferente etapelor procesuale de la prima instanță și din apel.

Se învederează de către recurenta-reclamantă că toate celelalte aspecte de fapt și de drept cum ar fi: existența faptei ilicite, a legăturii de cauzalitate dintre faptă și prejudiciu, obligarea intimatei la plata daunelor interese materiale, precum și eliminarea obligației de plată a cheltuielilor de judecată stabilite în sarcina sa de către prima instanță, fiind corect dezlegate de către instanțele de fond, nu fac obiectul recursului său. În dezvoltarea criticilor aduse deciziei recurate în privința soluției de respingere a daunelor interese morale, recurenta-reclamantă arată că, în motivarea deciziei, instanța de apel a considerat în mod nelegal că SC B. SRL nu ar putea fi obligată la plata către reclamanta P.G.C.

("P&G") a daunelor interese morale, întrucât P&G nu a făcut dovada unei calități inferioare a produsului comercializat de pârâtă sub marca A., nefiind înregistrată vreo plângere din partea clienților cu privire la calitatea produselor; pe de altă parte, s-a reținut că nu ar putea fi vorba despre o diluție a caracterului distinctiv al mărcii A., atât timp cât produsele comercializate de către pârâtă nu indicau un alt producător decât P&G și nici nu erau diferite de produsele detergenți pentru care marca A. este înregistrată. În opinia recurentei, acesta abordare a instanței este contrară dispozițiilor art. 14 alin. (2) din O.U.G. nr. 100/2005, indicate ca temei juridic al cererii prin care s-au cerut și daune morale.

Potrivit acestui text de lege, prejudiciul moral are o dublă origine: pe de o parte, simplul fapt că un concurent folosește neautorizat o marcă ce beneficiază de caracter distinctiv, creează titularului mărcii, ipso facto, un prejudiciu moral. Pe de altă parte, folosirea acestei mărci de către un concurent direct este de natură să conducă la o diluție a acesteia, întrucât concurentul profită de caracterul distinctiv al mărcii. Cu privire la existența prejudiciului moral și cuantificarea despăgubirilor pentru repararea acestui tip de prejudiciu, recurenta-reclamantă arată următoarele: Din dispozițiile legale la care s-a făcut anterior referire, reiese că prin săvârșirea unor acte de contrafacere, se poate cauza titularului unui drept de proprietate intelectuală un prejudiciu moral, rămânând ca instanța să aprecieze, în raport cu împrejurările concrete ale cauzei, valoarea acestui prejudiciu.

Cu alte cuvinte, posibilitatea unui prejudiciu moral și obligația de reparare a acestuia sunt statuate de lege, iar titularul prejudiciat are obligația de a produce dovezi în vederea determinării evaluării acestuia în raport cu circumstanțele actelor de încălcare, cum ar fi: durata încălcării, volumul acestora, renumele mărcii încălcate etc., iar împrejurările concrete de săvârșire a faptei ilicite sunt cele care trebuie luate în considerare cu ocazia aprecierii întinderii acestui prejudiciu. Recurenta arată că datorită caracterul distinctiv al mărcii A., simpla folosire a acesteia de către concurenta SC B. SRL îi produce un prejudiciu moral.

În justificarea acestui punct de vedere, recurenta susține că, astfel cum a arătat și dovedit în fața instanțelor de fond, compania P&G deține unul dintre cele mai vaste și puternice portofolii de mărci internaționale, cu renume la nivel mondial, fiind unul dintre cei mai importanți producători și distribuitori ai unor cantități de produse din numeroase ramuri ale industriei: săpunuri, șampoane, detergenți, cosmetice, produse igienico-sanitare, produse farmaceutice, parfumuri etc. Privind piața produselor de curățat, spălat, P&G deține primul loc, iar una dintre mărcile folosite cu succes pe această piață este marca A.. De asemenea, a arătat, că sub aspectul prejudiciului moral, este relevantă longevitatea mărcii verbale A., care face obiectul protecției pe teritoriul României începând cu 2 iunie 1964, fiind reluată ulterior prin diferite înregistrări, la nivel național, respectiv comunitar; P&G a efectuat investiții semnificative în crearea unei rețele de distribuție proprii în toate țările, inclusiv pe teritoriul României.

Prin respectarea unui sistem de distribuție organizat, compania încearcă să se asigure de respectarea bunei calități; rezultatul studiilor de piață, articolele relevante din presă, volumul vânzărilor, cheltuielile efectuate cu publicitatea, fac dovada faptului că marca A. a dobândit un nivel ridicat al distinctivității, iar produsele purtând această marcă beneficiază de cel mai înalt nivel de calitate în domeniu. Toate aceste aspecte de fapt nu au fost contestate de către SC B. SRL și nici instanțele de fond nu au reținut contrariul. Drept urmare, după toate aceste eforturi, faptul că marca A. este folosită de un concurent direct, care încalcă regulile stabilite de legiuitor și, fără a investi în vreun fel în promovarea mărcii care se bucură deja de distinctivitatea (și chiar de renume) câștigată în timp de aceasta, îi creează recurentei ipso facto un însemnat prejudiciu moral, mai susține aceasta.

În plus, reclamanta arată că pentru a înlătura încălcarea mărcii, a fost obligată să ia diverse măsuri - acțiuni în justiție (demersuri penale și civile), astfel încât acțiunile la care a fost nevoită să recurgă îi creează un prejudiciu moral, având în vedere faptul că toate aceste măsuri legale ies din cadrul normal al unei activități comerciale.

În acest sens este și practica instanțelor române, care într-o speță similară, au stabilit "este evident că o faptă de natură ilicită conduce prin acest caracter la un prejudiciu moral suferit de partea prejudiciată (în cazul de speță - titularul dreptului de proprietate intelectuală încălcat)" "(...) existența unui prejudiciu moral și obligația corelativă de reparare a acestuia sunt statuate de lege, iar titularului prejudiciului nu îi incumbă obligația de a produce dovezi în acest sens, simplul fapt al folosirii neautorizate a mărcii înregistrate creând ipso facto un prejudiciu moral"; "La acestea, se mai adaugă și împrejurarea că firma prejudiciată, pentru contracararea efectului faptei ilicite, este obligată să dezvolte activități - administrative și/sau judiciare în detrimentul activității sale specifice - comerciale sau de cercetare." Diluția mărcii, calitatea produselor, indicarea aceleiași origini comerciale și daunele morale.

Cu privire la aceste elemente, recurenta învederează că actele de contrafacere constând în folosirea fără drept a unei mărci cu caracter distinctiv dau naștere nu numai la daune materiale concretizate în beneficiul nerealizat de către P&G, ci conduc și la scăderea valorii mărcii, aspect specific daunelor morale. Este neîndoielnic faptul că folosirea în mod neautorizat a unui semn identic cu marca A. duce în timp la o diluție a mărcii, la o pierdere a valorii acestora. Pierderea valorii este cu atât mai însemnată cu cât marca a dobândit caracter distinctiv. Faptul că toate aceste eforturi de sporire a distinctivității mărcii pot fi anihilate, prin folosirea de către concurentul direct al mărcii sale, este de natură să provoace, pe lângă prejudiciul material suferit, și un imens prejudiciu moral.

Diluția mărcii are loc indiferent dacă produsele sunt de o calitate inferioară sau nu. Simplul fapt că un concurent folosește marca A. poate conduce publicul consumator, în timp, să nu mai vadă în marcă o indicație a originii comerciale a produselor respective, ci ca pe un semn folosit de mai multe întreprinderi. Legat de acest aspect al calității produselor, recurenta arată că instanța de apel i-a imputat că nu a făcut o probă pe care, oricum, nu o putea face, anume că produsele comercializate de către pârâtă erau de calitate inferioară celor aparținând P&G.

Așa cum rezultă din înscrisurile existente la dosar (raport de expertiză), SC B. SRL a vândut produsele care purtau fără drept un semn identic cu marca A.; prin urmare, verificarea calității acestora apare ca fiind o probă imposibil de administrat în prezenta cauză; ca atare, în aprecierea recurentei, instanța de apel plasat-o într-o evidentă situație dezavantajoasă în raport cu partea adversă, care profită astfel, încă o dată, de pe urma faptelor sale ilicite. Mai mult, raționamentul curții de apel conduce la o concluzie nelegală, anume aceea că, în măsura în care ne-am confrunta cu produse purtând un semn identic cu o marcă, fără autorizarea titularului, dar care ar fi totuși de o calitate similară celor originale, atunci aceste acte de contrafacere nu ar aduce atingere dreptului deținut asupra mărcii (cu caracter distinctiv).

Această concluzie este contrară dispozițiilor legale invocate, încurajând astfel orice persoană care încalcă un drept de proprietate intelectuală și care s-ar putea apăra prin invocarea calității superioare a produselor comercializate fără drept. Totodată, recurenta arată că instanța de apel a mai reținut că nu ar putea fi vorba despre o diluție a caracterului distinctiv al mărcii A., atât timp cât produsele comercializate de pârâtă nu indicau un alt producător decât P&G și nici nu erau diferite de produsele detergenți pentru care marca A. este înregistrată. Or, faptul că SC B. SRL indică, pentru produsele pe care le distribuie în mod neautorizat, același producător cu titularul mărcii A., această ipoteză nu poate reprezenta decât o circumstanță agravantă; folosirea numelui titularului este menită să sugereze existența unei legături comerciale între P&G și B., concretizată sub forma unui contract de licență sau a unui acord de orice natură pentru folosirea mărcii.

Aceste relații care se creează în mintea consumatorilor aduc prejudicii însemnate titularului mărcii, marca nemaiputând să își exercite funcția sa esențială, de a distinge produsele și serviciile unui comerciant de cele ale altui comerciant, iar de aceste legături profită în mod injust societatea SC B. SRL prin atragerea clientelei care aparține reclamantei, tocmai în considerarea menționării aceluiași producător - P&G. Astfel, în opinia recurentei, argumentul instanței că atunci când actele de contrafacere a mărcii sunt însoțite și de acte de concurență neloială, prin folosirea fără drept a numelui comercial, nu se poate genera o diluție a mărcii, este greșit, nelegal, imoral și transformă un act ilicit de concurență neloială într-o circumstanță de înlăturare a răspunderii patrimoniale.

Cuantificarea prejudiciului moral Prejudiciul moral cauzat companiei P&G de către SC B. SRL a fost determinat în raport de gravitatea și dimensiunile încălcării mărcii A., ca fiind dublul prejudiciului material. Această modalitate de calcul, dezvoltată pe larg în fața instanțelor de fond, nu a fost combătut