ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2638/2015

Decizia nr. 2638/2015

Asupra cauzei, constată următoarele:

Prin sentința nr. 140/4 februarie 2014 pronunțată în Dosarul nr.

x/3/2012,

Tribunalul București, secția a V-a civilă, a ad

mis în parte acțiunea formulată de reclamantele

A. și SC B. SRL, în contradictoriu cu pârâții SC C. SRL și D. și, în consecință: a interzis pârâtelor importul și comercializarea produselor care poartă mărcile reclamantei, fără consimțământul acesteia; a obligat pe pârâte să retragă produsele din circuitele comerciale și să le distrugă; a obligat pe pârâta SC C. SRL la plata sumei de 1.880.327,77 lei și pe pârâta D. la plata sumei de 1.566,10 lei despăgubiri, a respins acțiunea în rest, ca neîntemeiată, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea sentinței, t

ribunalul a constatat că semnatarul cererii SC B. SRL a făcut dovada că a fost împuternicită de A., persoană juridică din Statele Unite ale Americii, să formuleze acțiunea de față, care are drept cauză încălcarea drepturilor conferite de înregistrarea mărcilor.

De asemenea, SC B. SRL invoca o licență exclusivă a mărcilor titularului din Statele Unite, licență nedovedită, dar necontestată de pârâte, în baza căreia aceasta are calitate procesuală în temeiul art. 44 alin. (1) din Legea nr. 84/1998 și în temeiul acordului titularului mărcii exprimat în împuternicirea depusă la dosar.

În ceea ce privește fondul cauzei, s-a constatat că reclamanta A. a dovedit că este titulara a 68 de mărci naționale, a unor mărci internaționale și comunitare. Pârâtele au recunoscut la interogatoriul propus de reclamante ca au comercializat în Romania peste 70 de produse purtând marca A., printre care și cele enumerate ca fiind mărci înregistrate pe cale națională aparținând companiei din Statele Unite ale Americii. Pârâta SC C. SRL apare ca distribuitor sau ca importator și distribuitor pe etichetele aplicate produselor ce poartă ambalajele depuse la dosar. De asemenea, aceeași pârâtă este deținătoarea numelui de domeniu „E.” prin intermediul căruia oferă spre vânzare produse sub denumirea A.. Pârâta D. este societatea comercială care vinde produsele prezentate pe site-ul numelui de domeniu „E.”.

Prin raportul de expertiză depus la dosar, au fost identificați furnizorii de la care pârâtele au achiziționat produsele purtând mărcile reclamantei, în perioada 2008-2012.

În ceea ce privește condiția prevăzută de dispozițiile legale invocate, respectiv art. 38 din Legea 84/1998 și art. 34-36 TFUE, anume punerea pe piață a produsului în Uniunea Europeană sau în Spațiul Economic European cu consimțământul titularului mărcii, Tribunalul a constatat că nu este dovedită, în absența probării de către pârâte a acordului expres în acest sens al titularului mărcii. Din acest motiv, cu referire la furnizorii pârâtelor, Cos 2000 Distribution și S.., s-a apreciat că este nerelevantă lipsa societății Cos 2000 Distribution din lista care cuprinde declarația titularului mărcii privind societățile cărora nu li s-a dat acordul de a comercializa produse, precum și confirmarea din partea S. în sensul că această societate ar fi autorizată să furnizeze produsele A. în Comunitatea Europeană (Uniunea Europeană).

Dacă produsele au intrat pe piața Uniunii Europene printr-un distribuitor autorizat sau acestea au făcut obiectul unor importuri în Uniunea Europeană și, ulterior, au fost cumpărate de pârâte, este o chestiune care nu face obiectul verificărilor în dosar. În prima ipoteză, pârâtele trebuie sa dovedească originea produselor comercializate de la distribuitorul autorizat, iar în a doua ipoteză, chiar daca importul nu este nelegal pe tărâmul concurenței loiale, pârâtele răspund pentru încălcarea dreptului la marcă.

Tribunalul a admis în parte acțiunea, arătând că cererea în constatare – care privește acțiunile de import și comercializare - rămâne fără interes față de admiterea cererilor privind interzicerea acțiunilor și de încuviințare a acțiunilor de a face în sarcina pârâtelor.

În temeiul art. 36 alin. (2) din Legea nr. 84/1998 și art. 9 din Regulamentul nr. 207/2009, a interzis pârâtelor importul și comercializarea produselor. Cererile de constatare și în realizarea dreptului care privesc acțiunile de oferire și deținere a produselor sunt în acest dosar incluse în acțiunea de comercializare. Aceeași observație există și pentru cererea în realizare a dreptului privind acțiunea de promovare a produselor. Distribuirea produselor - care este inclusă în obiectul cererii în constatare - nu este dovedită, pârâtele desfășurând activitate de comercializare, iar nu de distribuție - care presupune un contract încheiat în calitate de furnizor de către pârâte în acest sens.

În plus, interesul cererii de interzicere a deținerii produselor este împlinit prin admiterea acțiunii având ca obiect distrugerea produselor. Cererea de retragere și de distrugere a produselor este întemeiată față de dispozițiile art. 36 alin. (3) din Legea nr. 84/1998.

Autorizarea reclamantelor să distrugă produsele este întemeiată potrivit dispozițiilor art. 1076 C. civ.1864, respectiv art. 1528 Noul C. civ. – în privința acțiunilor săvârșite după intrarea în vigoare a acestuia.

Prejudiciul cauzat reclamantelor este egal cu veniturile obținute de pârâte prin utilizarea nelegală a mărcilor, fiind presupus a fi beneficiul nerealizat al reclamantelor, în senul art. 1084 C. civ. 1864, respectiv art. 1531 Noul C. civ. Veniturile au fost determinate prin raportul de expertiza menționat anterior.

Cererile de publicare a sentinței și de plată a daunelor morale nu sunt întemeiate, în prezentul dosar nefiind cazul încălcării unor drepturi la marc într-o manieră care să facă necesară încunoștințarea publicului despre acțiunile pârâtelor. Repararea pagubei prin măsura stabilită de art. 16 din O.U.G. nr. 100/2005 se impune în situația în care titularul mărcii a fost prejudiciat în mod explicit și determinat în legătură cu drepturile sale și se impune încunoștințarea publicului despre stabilirea drepturilor sale. Reclamanta nu a dovedit o încălcare a dreptului la marcă într-o modalitate care să afecteze imaginea publică a acestuia. Cât privește daunele morale, Tribunalul a reținut că, deși de principiu este posibil a fi acordate, în prezentul dosar nu au fost justificate.

În baza art. 274 Cod de procedură civilă a fost obligată pârâta la plata cheltuielilor de judecată

efectuate de reclamantă, în parte, 80.000 de lei reprezentând onorariul de expert, taxa de timbru și parte din onorariul plătit avocatului, în măsura admiterii cererii.

Prin decizia nr. 353 din 1 iulie 2015, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins ca nefondat apelul formulat de apelanta-pârâtă SC C. SRL împotriva sentinței menționate.

Pentru a decide astfel, Curtea a constatat următoarele:

Prioritar, s-a constatat că au intrat sub puterea lucrului judecat soluțiile privind respingerea capetelor de cerere privind acțiunea în constatare, acordarea daunelor morale și obligarea pârâtelor la publicarea hotărârii judecătorești în mijloacele media, prin neapelare de către reclamante, precum și admiterea acțiunii în contradictoriu cu pârâta D., prin neapelare de către această pârâtă.

De asemenea, Curtea a constatat că este învestită cu o devoluțiune parțială în apelul declarat de către pârâta SC C. SRL, întrucât din examinarea criticilor susținute de această pârâtă în motivarea apelului rezultă că nu a înțeles să conteste întinderea daunelor-interese acordate de prima instanță de fond, iar potrivit dispozițiilor art. 295 alin. (1) C. proc. civ., instanța de apel verifică stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către prima instanță, în limitele cererii de apel.

Pe fondul apelului, s-a constatat că intimatele-reclamante A. și SC B. SRL au dedus judecății instanței o acțiune în contrafacere, întemeiată pe dispozițiile art. 36 din Legea nr. 84/1998 și pe dispozițiile art. 9 din Regulamentul (CE) nr. 207/2009 al Consiliului din 26 februarie 2009 privind marca comunitară, acțiune în cadrul căreia instanța de judecată are de analizat următoarele condiții:

Într-adevăr, corect a reținut tribunalul că intimata-reclamantă A. este titulara mărcilor W., respectiv a 68 de mărci naționale, astfel cum rezultă din certificatele de înregistrare a acestor mărci emise de OSIM, a mărcilor internaționale W. având România ca țară desemnată pentru protecție, astfel cum rezultă din extrasele din bazele de date disponibile publicului ale Organizației Mondiale a Proprietății Intelectuale și a mărcilor comunitare W., astfel cum rezultă din extrasele din bazele de date ale Oficiului de Armonizare în Piața Internă.

De asemenea, intimata-reclamantă SC B. SRL este titulara unei licențe exclusive (fapt necontestat) asupra mărcilor W., acordată de către A. pentru întreg teritoriul României.

Curtea a constatat că prima instanță a reținut în mod corect situația de fapt, din examinarea probelor administrate în cauză reieșind că apelanta-pârâtă SC C. SRL a importat și distribuit în România produse purtând mărcile W., produse pe care ulterior pârâta D. le promova și le comercializa prin intermediul site-ului I. și a magazinului aflat la adresa XXX.

În acest sens, instanța a avut în vedere înscrisurile anexate de reclamante cererii de chemare în judecată, constând în ambalajele produselor W. pe care este aplicată o etichetă autocolantă pe care este menționat faptul că apelanta-pârâtă SC C. SRL este distribuitor sau importator și distribuitor (filele 215-23 din dosarul de fond, vol. I); dovada existenței gamei de produse W. oferite spre comercializare pe site-ul I. (filele 225-237 din dosarul de fond, vol. I); confirmarea comenzii efectuate pe site-ul I., factura fiscală din 26 august 2011, precum și imagini ale produselor pentru care s-a emis această factură, și anume: pastă de dinți J. 100ml - fabricată în Brazilia; pastă de dinți K. 50ml - fabricată în Thailanda; pastă de dinți L. 100ml - fabricată în Thailanda; pastă de dinți M. 100ml - fabricată în Thailanda; pastă de dinți N. 100ml - fabricată în Africa de Sud; pastă de dinți O. 100ml - fabricată în Thailanda; pastă de dinți P. 100ml - fabricată în Brazilia.

De asemenea, prin bonul fiscal din 07 iulie 2011 emis de SC Q. SRL, coroborat cu imaginea produselor achiziționate și pentru care s-a emis acest bon fiscal, și anume pastă de dinți R. 50 ml - fabricată în Thailanda și pastă de dinți K. 50 ml - fabricată în Thailanda, intimatele-reclamante au făcut dovada că apelanta-pârâtă distribuie aceste produse și prin intermediul altor operatori economici.

De asemenea, comercializarea produselor marca W. în România a fost recunoscută prin răspunsurile formulate de apelanta-pârâtă la interogatoriul propus de intimatele-reclamante (filele 85-88 din dosarul de fond, vol. II).

În consecință, din analiza tuturor probelor administrate în cauză, enunțate în cele ce preced, Curtea a apreciat că este dovedit în cauză faptul că produsele importate și distribuite în România de către apelanta-pârâtă poartă mărcile W..

Prin apelul declarat, apelanta-pârâtă SC C. SRL critică temeinicia acestor considerente ale instanței, arătând că nu avea obligația legală de a solicita consimțământul titularului mărcii, pentru următoarele patru argumente:

a. singurele firme care aveau nevoie de o astfel de autorizare din partea titularului mărcii sunt acelea care introduc produsele purtând mărcile W. din afara spațiului UE, prin intermediul punctelor vamale. Prin urmare, atât timp cât produsele în litigiu au fost introduse în spațiul UE de alte firme și au fost puse în vânzare pentru prima dată în spațiul UE, cu sau fără acordul intimatelor-reclamante, faptul că apelanta-pârâtă a comercializat astfel de produse achiziționate din Spațiul Economic European, nu echivalează cu un comerț paralel neautorizat.

b. în Uniunea Europeană regimul aplicabil este cel al epuizării regionale, ceea ce înseamnă că dreptul asupra mărcii se epuizează odată ce produsul a intrat oriunde pe piața unică europeană, conform art. 13 din Regulamentul nr. 20/2009. Prin urmare, nu este necesar să obțină consimțământului intimatelor-reclamante pentru distribuirea produselor purtând mărcile W., atât timp cât intimatele-reclamante nu au negat faptul că au permis altor comercianți să comercializeze aceste produse în spațiul european.

c. drepturile recunoscute titularului mărcii prin dispozițiile art. 5 din Directiva 2008/95/CE și de Regulamentul nr. 207/2009 sunt echivalente unui monopol cu privire la folosirea mărcii, motiv pentru care s-a impus stabilirea unei excepții prin art. 7 din Directivă și instituirea principiului epuizării dreptului la marcă. Principiul liberei circulații a mărfurilor este unul dintre libertățile economice stabilite prin art. 28-30 din Tratatul EU care definesc domeniul de aplicare și principiul interzicerii restricțiilor nejustificate împotriva comerțului în interiorul Uniunii Europene.

d. dacă s-ar considera că este necesar consimțământul titularului de marcă, sarcina probei aparține intimatelor-reclamante și, de altfel, apelanta – pârâtă a făcut dovada autorizării furnizorilor prin adresa emisă de furnizorul S.

În acest context, instanța de apel a reținut că protecția drepturilor decurgând din mărcile comunitare al căror titular este intimata-reclamantă A. este asigurată prin normele comunitare cuprinse la art. 9 și art. 13 din Regulamentul privind marca comunitară, iar protecția drepturilor decurgând din mărcile naționale și internaționale al căror titular este intimata-reclamantă A. este asigurată prin normele interne cuprinse la art. 36, art. 38 și art. 64-65 din Legea nr. 84/1998 privind mărcile și indicațiile geografice.

Art. 36 din Legea nr. 84/1998, care a transpus

dispozițiile art. 5 din Directiva 2008/95/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 22 octombrie 2008 de apropiere a legislațiilor statelor membre cu privire la mărci, prevede că titularul unei mărci înregistrate poate interzice oricărui terț folosirea neautorizată în comerț a unui semn identic cu marca pentru produse identice cu cele desemnate de marcă.

Epuizarea dreptului conferit de marcă este reglementată de art. 13 din Regulamentul nr. 207/2009 al Consiliului din 26 februarie 2009 privind marca comunitară, iar același conținut normativ îl au și dispozițiile art. 7 alin. (1) din Directiva 2008/95/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 22 octombrie 2008 de apropiere a legislațiilor statelor membre cu privire la mărci, care au fost transpuse în dreptul intern prin dispozițiile art. 38 din Legea nr. 84/1998.

În speța de față, având în vedere probele administrate, Curtea a constatat că în mod corect a reținut tribunalul faptul că nu este dovedită epuizarea dreptului la marcă, în condițiile în care bunurile purtând marca W. au fost importate în România, țară membră a Comunității Europene, fără acordul titularului de marcă.

În consecință, întrucât epuizarea dreptului conferit de marcă nu s-a produs pentru Uniunea Europeană, intimatele-reclamante își pot exercita pe deplin drepturile exclusive conferite de art. 9 din Regulamentul nr. 207/2009, art. 5 din Directiva 2008/95/CE și art. 36 din Legea nr. 84/1998.

În acest sens, Curtea a avut în vedere faptul că din ansamblul probator administrat a rezultat faptul că apelanta-pârâtă a comercializat în România produse ce poartă mărcile W. provenite din afara SEE, având în vedere faptul că etichetele aplicate pe ambalajele produselor indică pe apelanta-pârâtă SC C. SRL ca având calitatea de importator și distribuitor, iar ca țară de origine indică state terțe, cum ar fi Tailanda sau Brazilia.

În consecință, este dovedit în cauză faptul că produsele purtând mărcile W. comercializate de apelanta-pârâtă în România provin din state ne-membre ale Uniunii Europene și au fost importate în Uniunea Europeană de terțe părți, fără acordul titularului de marcă, aspect care se circumscrie noțiunii de import paralel neautorizat.

Curtea a constatat că este întemeiată apărarea intimatelor conform căreia, chiar dacă s-ar accepta ideea că apelanta-pârâtă nu ar fi efectuat ea însăși importul acestor produse (deși probele administrate în cauză susțin contrariul); și în această ipoteză este îndeplinită premisa ca produsele pe care le-a comercializat apelanta-pârâtă pe teritoriul României să provină din importuri paralele neautorizate, atât timp cât apelanta nu a dovedit faptul că prima introducere pe piața din Comunitate a acestor produse s-a realizat, fie de titularul mărcii, fie cu acordul acestuia.

Dacă s-ar accepta argumentul apelantei-pârâte - conform căruia singurele firme care au nevoie de acordul titularului de marcă sunt acelea care introduc pe piața internă produsele purtând mărcile respective din afara spațiului UE, prin intermediul punctelor vamale, iar punerea în circulație ulterioară ar fi permisă, cu sau fără acordul titularului de marcă – s-ar ajunge la acoperirea caracterului ilegal al importurilor paralele neautorizate prin simpla înstrăinare de către importator către o altă entitate din cadrul Uniunii Europene, făcută fără acordul titularului de marcă, și la încălcarea evidentă a dispozițiilor care reglementează epuizarea dreptului conferit de marcă.

Interpretarea dată de apelanta-pârâtă principiului epuizării regionale (în sensul că dreptul asupra mărcii se epuizează odată ce produsul a intrat oriunde pe piața unică europeană, cu sau fără acordul titularului mărcii) contrazice prevederile clare ale art. 13 din Regulamentul nr. 207/2009 potrivit cărora epuizarea dreptului la marcă este condiționată de existența expresă și necondiționată a acordului titularului pentru prima introducere pe piața din Comunitate a produselor purtând mărcile sale.

Este de menționat la acest punct și apărarea intimatelor-reclamante bazată pe jurisprudența Curții Europene de Justiție în cauzele C-173/98 Sebago Inc. și Ancienne Maison Dubois & Fils SA împotriva G-B Unic SA și C-355/96 Silhouette International Schmied GmbH & Co. KG împotriva Hartlauer Handelsgesellschaft mbH.

Una dintre întrebările adresate Curții Europene de Justiție a fost dacă „Art. 7 (1) din Prima Directivă a Consiliului 89/104/CEE din 21 decembrie 1988 de apropiere a legislațiilor statelor membre cu privire la mărci1 trebuie interpretat în sensul că „dreptul conferit de marcă permite titularului să interzică utilizarea mărcii sale pentru produse originale care nu au fost puse pe piață în Comunitatea Economică Europeană (extinsă la Norvegia, Islanda și Liechtenstein prin Acordul din 2 mai 1992 privind Spațiul Economic European) sub această marcă de către titular sau cu acordul său, în cazul în care [..] bunurile au fost achiziționate într-un stat membru al Comunității Europene sau al Spațiului Economic European, în care au fost puse spre vânzare prima dată fără acordul titularului de marcă sau al reprezentantului acestuia” (a se vedea paragraful 12). Curtea a răspuns în sensul că drepturile conferite de marcă se epuizează numai dacă produsele au fost puse pe piață în Comunitate (în Spațiul Economic European, de la intrarea în vigoare a Acordului privind Spațiul Economic European) de titularul mărcii sau cu acordul acestuia.

Așadar, și în cazul de față, cât timp produsele purtând mărcile W. au fost puse pe piață în SEE fără acordul titularului, dreptul asupra mărcilor nu s-a epuizat, astfel că intimatele-reclamante sunt îndreptățite să pretindă pârâtelor încetarea utilizării în activitatea lor a mărcilor W. în legătură cu aceste produse ajunse în SEE în mod ilegal.

În ceea ce privește argumentul apelantei referitor la principiul liberei circulații a mărfurilor reglementat conform art. 28-30 din Tratatul EU și la principiul interzicerii restricțiilor nejustificate împotriva comerțului în interiorul Uniunii Europene, Curtea a reținut că prin interzicerea importului și comercializării produselor ce poartă mărcile W. fără acordul titularului nu se încalcă principiul liberei circulații a mărcilor, având în vedere faptul că, în jurisprudența sa, Curtea Europeană de Justiție a Uniunii Europene a reținut faptul că cerința asigurării protecției drepturilor de proprietate intelectuală reprezintă o justificare suficientă a acestei restricții.

De exemplu, fiind sesizată cu întrebarea „care este sfera de aplicare a dispozițiilor art. 7 din Directiva 89/104/CEE și ale art. 13 din Regulamentul (CE) nr. 40/94 în ceea ce privește dreptul titularului unei mărci de a interzice importul paralel pe teritoriul UE și al SEE al mărfurilor sale, precum piese de schimb pentru autovehicule de orice tip, fabricate sau comercializate pentru prima dată într-o țară terță față de UE și de SEE (…), în lumina următoarelor prevederi, avute în vedere separat sau prin coroborare: a) articolelor 101 TFUE și 102 TFUE; (.)”, în cauza C-535/13 Honda Giken Kogyo Kabushiki Kaisha vs. Maria Patmanidi AE pronunțată în data de 17 iunie 2014 Curtea de Justiție a Uniunii Europene a statuat în sensul că dispozițiile citate „trebuie interpretate în sensul în care titularul unei mărci se poate opune primului act de punere în circulație în spațiul Economic European sau în Uniunea Europeană, fără consimțământul său, a produselor de origine purtând această marcă”.

Curtea a respins argumentul referitor la sarcina probei, întrucât l

ipsa autorizării din partea intimatei-reclamante A. pentru introducerea pe piața comunitară a produselor purtând mărcile W. este un fapt negativ, astfel că sarcina probei existenței unei astfel de autorizări din partea titularului mărcii îi revenea apelantei-pârâte.

În ceea ce privește înscrisul de la fila 194 din dosarul de fond, vol. II, Curtea a constatat că, în mod corect a reținut tribunalul faptul că nu face dovada unui acord expres al titularului mărcii, ci reprezintă o simplă afirmație a unuia dintre furnizorii identificați prin raportul de expertiză, respectiv a furnizorului

S., care nu face dovada existenței acestei autorizații din partea titularului mărcii, deoarece nu se coroborează cu niciun alt mijloc de probă, provenind de la apelanta-reclamantă.

Critica referitoare la soluția pronunțată în Dosarul nr. x/2/2012 nu are nicio relevanță în cauza de față, având în vedere dispozițiile art. 1001 alin. (2) C. proc. civ.

În consecință, Curtea a constatat că este îndeplinită și cea de-a treia condiție necesară pentru admiterea prezentei acțiuni în contrafacere, întrucât fapta apelantei-pârâte de a importa și comercializa produse purtând mărcile W., fără autorizarea din partea titularului mărcii de a fi introduse pe piața țărilor din Comunitatea Europeană, reprezintă o încălcare a drepturilor intimatei-reclamante A. asupra mărcilor naționale, internaționale și comunitare W. înregistrate.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta SC C. SRL prin administrator judiciar F.

Prin criticile formulate, s-a susținut că, în mod greșit, instanța de apel a reținut îndeplinirea condiției referitoare la dovada că faptele de folosire ale apelantei reprezintă o încălcare a drepturilor asupra mărcii înregistrate, motivat de faptul că pârâta apelantă nu a dovedit punerea pe piață a produselor în Uniunea Europeană cu consimțământul titularului mărcii.

Astfel, chiar dacă s-ar presupune că, la momentul introducerii acțiunii, produsele nu erau intrate în spațiul intracomunitar, în prezent acest fapt este incontestabil, dovedit fiind chiar prin site-ul oficial al reclamantelor respectiv H., motiv pentru care nu se poate pretinde consimțământul reclamantei pentru comercializarea lor.

Instanța de apel, ca și prima instanță, în mod nelegal, au adoptat o hotărâre contrară jurisprudenței CJUE. Atunci când instanța națională intenționează să pronunțe o decizie diferită, este obligată să sesizeze CJUE prin cerere preliminară, conform art. 267 TFUE, expunând motivele pentru care urmărește să devieze de la hotărârile Curții. Aceasta obligație de sesizare „de divergență” exista indiferent dacă instanța națională este sau nu o instanță de ultim grad de jurisdicție.

Recurenta a mai susținut că nu s-a ținut cont de faptul că produsele reclamate de către intimate: N., O.‚ K, M., L. și J., sunt prezente în România (în magazine precum Ș., T.), dar și în magazine din toate celelalte 27 de țări ale Uniunii Europene, în care libera circulație a mărfurilor în cadrul pieței unice are la bază principiul recunoașterii reciproce a pieței unice, care constă în garantarea circulației libere a bunurilor și serviciilor unui stat membru în celelalte state membre.

S-a ignorat, de asemenea, buna credință a recurentei, dovedită prin solicitarea expresă adresată furnizorului S. pentru a vinde produsele A. în spațiul intracomunitar.

Întreaga motivare a instanței de apel pornește de la un raționament greșit, respectiv obligația recurentei – pârâte de a face dovada autorizării de către A. pentru a comercializa produsele acesteia în spațiul intracomunitar.

Această premisă ar fi fost justificată dacă pârâta ar fi importat aceste produse prin punctele vamale din România, adică în cazul în care le achiziționa din afara spațiului intracomunitar. Or, în prezenta cauză, astfel cum s-a învederat și dovedit, produsele comercializate de către pârâtă au fost achiziționate de la furnizori din Uniunea Europeană, produse care erau puse deja în circulație de către intimate în Uniunea Europeană.

Mai mult, potrivit raportului de expertiză s-a concluzionat faptul că achizițiile de produse purtând marca A. s-au efectuat numai din spațiul comunitar, respectiv Marea Britanie, Olanda și România. Acestea au fost evidențiate și declarate ca achiziții intracomunitare atât de către SC C. SRL, cât și de către D., aspecte ce nu au fost avute în vedere la pronunțarea hotărârii recurate.

Recurenta a susținut că, în condițiile în care nu a realizat operațiuni de import prin punctele vamale ale țării asupra produselor protejate în calitate de revânzători, ci a comercializat produse achiziționate din spațiul comunitar, instanța de apel a interpretat în mod greșit prevederile art. 38 din Legea nr. 84/1998 privind epuizarea dreptului la marcă.

În același timp, instanța de apel, în mod nelegal, a înlăturat valoarea probatorie a acordului expres al titularului mărcii depus la fila 194 (dosar fond vol. II), față de faptul că intimatele nu au negat permisiunea comercializării acestor produse în spațiul european. Singurul aspect pe care acestea îl indică se referă la faptul că atât pârâta, cât și furnizorii săi, respectiv principalul furnizor (în proporție de 85%) din Londra, S. (care certifică faptul că poate vinde aceste produse în SEE, conform înscrisurilor din dosarul cauzei), nu au fost autorizați de A., să cumpere, să depoziteze și să ofere spre vânzare produse purtând marca W..

Conform raționamentului intimatelor, ar însemna că toți comercianții care oferă spre vânzare aceste produse (cu titlu de exemplu, Ș., T., Ț., U., cât și restul societăților din România/UE), dacă nu au cumpărat direct de la W. sau de la un distribuitor indicat, pot fi obligate la suportarea tuturor consecințelor care decurg din nerespectarea dreptului la marca W..

S-a criticat și analiza superficială a motivului de apel privind soluția pronunțată în cadrul Dosarului nr. x/2/2012, singurul argument fiind lipsa autorității de lucru judecat, cu trimitere la dispozițiile art. 1001 alin. (2) C. proc. civ.

Chiar daca instanța de apel nu era legată de soluția acelei instanțe, putea avea în vedere însăși motivarea cererii reclamantei în cadrul căreia a susținut că pârâta comercializează produse marca W. ce nu erau destinate a fi comercializate în Spațiul Economic European.

Această afirmație se coroborează cu răspunsul reclamantelor la întrebarea nr. 8 din interogatoriul propus de către pârâtă în prezentul dosar, prin care au declarat că „există mai mulți distribuitori cu care colaborează în UE/SEE”, deci, admit că au introdus în spațiul UE aceste produse marca B., chiar dacă au arătat că printre acești distribuitori nu s-ar număra și S. și V. din Londra. Or, Tribunalul București a respins ordonanța președințială a reclamantelor, pe temeiul art. 38 alin. (1) din Legea nr. 84/1998 și al art. 3 alin. (1) din Legea nr. 202/2000, tocmai în considerarea faptului că produsele care poartă marca înregistrată au fost puse în comerț de însuși titularul mărcii sau cu consimțământul acestuia.

La termenul de judecată din 17 noiembrie 2015, intimatele reclamante A. și SC B. SRL au invocat nulitatea recursului pârâtei, susținând că motivele de recurs conțin critici de netemeinicie a deciziei recurate, cu referire la probele administrate, neputând fi încadrate în cazurile prevăzute de art. 304 C. proc. civ.

Examinând cu prioritate excepția nulității recursului, Înalta Curte constată că nu este fondată, pentru următoarele considerente:

În conformitate cu dispozițiile art. 306 alin. (1) C. proc. civ., recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, respectiv prin cererea de recurs sau înăuntrul termenului de recurs, astfel cum prevede art. 303 alin. (1), termenul de recurs fiind de 15 zile de la comunicarea hotărârii, potrivit art. 301 C. proc. civ.

Absența formulării unor critici de nelegalitate care să întrunească exigențele unor motive de recurs posibil a fi analizate din perspectiva art. 304 C. proc. civ. echivalează cu nemotivarea recursului în termenul legal.

Cu toate acestea, sancțiunea nulității recursului nu operează, dacă din dezvoltarea motivelor de recurs rezultă că este posibilă încadrarea lor în vreunul dintre cazurile de modificare ori de casare descrise de art. 304 C. proc. civ., astfel cum rezultă din prevederile art. 306 alin. (3) C. proc. civ.

Or, din criticile formulate de către recurenta – pârâtă, reiese că este incident cazul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., referitor la încălcarea sau greșita aplicare a legii de către instanța de apel, finalitate rezultată și din temeiul juridic indicat în mod expres în cuprinsul cererii de recurs (chiar dacă, din eroare, s-a făcut referire la norma corespondentă din noul cod de procedură civilă, respectiv art. 488 alin. (1) pct. 8).

Astfel, a fost criticată interpretarea instanței de apel a dispozițiilor legale vizând epuizarea dreptului la marcă, în legătură cu existența unei obligații a pârâtei de a solicita consimțământul titularului mărcii în ipoteza din speță și modul de determinare a existenței unui asemenea consimțământ, din perspectiva sarcinii și a obiectului probei.

Împrejurarea că recursul conține și susțineri referitoare la situația de fapt și la probele administrate, după cum se va arăta în continuare, nu impune aplicarea sancțiunii nulității recursului, care operează doar dacă niciuna dintre susținerile recurentului nu reprezintă veritabile critici de nelegalitate. Dacă pot fi, însă, identificate asemenea critici, acestea vor fi analizate, înlăturându-se doar susținerile ce nu pot fi încadrate în vreunul dintre cazurile de recurs.

Drept urmare, excepția nulității recursului este nefondată și va fi respinsă ca atare.

Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate și a actelor dosarului, Înalta Curte constată următoarele:

În cadrul acțiunii în contrafacere inițiate de către reclamanta

A.

, în calitate de titular al mărcilor W., înregistrate pe cale națională, internațională și comunitară, precum și de către licențiatul acesteia, reclamanta SC

A. România SRL,

ambele instanțe de fond din cauză au verificat întrunirea condițiilor de aplicare a prevederilor referitoare la epuizarea dreptului la marcă, cuprinse în art. 38 din Legea nr. 84/1998 (prin care s-a transpus art. 7 alin. (1) din Directiva nr. 95/2008 de apropiere a legislațiilor statelor membre cu privire la mărci), respectiv în art. 13 din Regulamentul nr. 207/2009 privind marca comunitară.

În acest context, instanța de apel a confirmat constatările primei instanțe privind importul și distribuirea în România, de către pârâta SC C. SRL, a unor produse purtând mărcile W., fabricate în afara Uniunii Europene/Spațiului Economic European (SEE), respectiv în Brazilia, Tailanda și Africa de Sud. Aceste produse au fost, ulterior, promovate și comercializate în România de către pârâta D.

S-a constatat că pârâta SC C. SRL - recurentă în cauză – nu a dovedit împrejurarea că introducerea pe piața comunitară a produselor purtând marca W., în legătură cu care pârâta a efectuat actele de comerț menționate, s-a realizat de către titularul mărcii sau cu acordul său, astfel încât nu sunt întrunite condițiile de operare a epuizării dreptului la marcă, iar reclamantele sunt îndreptățite să interzică efectuarea de către pârâtă, fără consimțământul lor, de acte de import și comercializare a produselor marcate W. și să obțină repararea prejudiciului deja creat.

Prin motivele de recurs, pârâta SC C. SRL nu a contestat efectuarea de acte de comerț în România privind produse purtând mărcile W., ci a criticat aprecierea instanței de apel privind epuizarea dreptului la marcă, susținând că, în aceste condiții, fapta sa nu reprezintă o încălcare a dreptului reclamantelor asupra mărcilor W.

Din această perspectivă, recurenta – pârâtă a susținut, în esență, că instanța de apel a interpretat și aplicat în mod greșit normele referitoare la epuizarea dreptului la marcă în situația de fapt reținută în speță, prin reținerea în sarcina pârâtei a unei obligații de a solicita consimțământul titularului mărcii.

Se observă că motivele de recurs pornesc de la premisa că recurenta – pârâtă a achiziționat toate produsele purtând marca W. în interiorul pieței comunitare, chiar dacă produsele au fost fabricate în afara acesteia, și nu le-a importat în mod direct din țările de origine sau de la furnizori din afara Uniunii Europene/Spațiului Economic European (SEE).

Această situație de fapt se regăsește în hotărârea primei instanțe, care a valorificat în acest sens raportul de expertiză întocmit în cauză, iar instanța de apel a confirmat constatările primei instanțe, chiar dacă nu le-a reluat în totalitate prin decizia recurată.

În acest context, se constată că prima instanță, deși a reținut că pe unele dintre etichetele autocolante aplicate pe ambalajele produselor W. în discuție se menționează nu numai calitatea de „distribuitor” a recurentei – pârâte, dar și calitatea sa de „importator”, nu a considerat că această împrejurare ar releva incidența noțiunii de „import” în sensul art. 131 din Codul fiscal (în forma în vigoare la data pronunțării hotărârii, Legea nr. 571/2003 fiind abrogată cu începere de la data de 1 ianuarie 2016) și nu a constatat că, în cazul produselor „importate” în România de către recurenta – pârâtă, aceasta le-ar fi achiziționat în mod direct din state terțe, deci că ar fi introdus ea însăși produsele în discuție pentru prima dată pe teritoriul Uniunii Europene.

Întrucât instanța de apel nu a dezvoltat considerente pe acest aspect și, în același timp, nu a infirmat aprecierile primei instanțe, nu există nicio rațiune pentru ca această instanță de recurs să considere că s-ar fi reținut efectuarea de către pârâtă a unor acte de introducere a produselor pe piața comunitară direct dintr-un stat terț față de Uniunea Europeană, pentru care pârâta trebuia să obțină consimțământul titularului mărcilor W..

În schimb, se reține că instanța de apel, confirmând constatările primei instanțe, a apreciat că pârâtei din cauză îi revenea obligația de a dovedi că produsele în discuție au fost introduse în SEE de către titularul mărcilor sau cu consimțământul acestuia, chiar în ipoteza în care a achiziționat produsele respective de la furnizori din Uniunea Europeană/Spațiul Economic European, indiferent de comerciantul care a introdus respectivele produse pe piața comunitară prin „import” în sens fiscal.

Această apreciere reflectă o interpretare corectă a prevederilor referitoare la epuizarea dreptului la marcă, menționate anterior, precum și o aplicare corespunzătoare a jurisprudenței Curții de Justiție a Uniunii Europene în materie.

Potrivit acestor dispoziții legale, ce instituie o excepție de la regula dreptului exclusiv al titularului unei mărci înregistrate, acest titular nu poate interzice unui terț folosirea mărcii pentru produse care au fost introduse pe piața comunitară sub această marcă de către titularul însuși sau cu consimțământul său.

Per a contrario, folosirea mărcii poate fi interzisă dacă produsele purtând marca nu au fost introduse pe piața comunitară de către titularul însuși sau cu consimțământul său, iar această interpretare a directivei de apropiere a legislațiilor statelor membre cu privire la mărci – transpusă în art. 38 din Legea nr. 84/1998 – și a regulamentului privind marca comunitară este reflectată în jurisprudența constantă a Curții de Justiție a Uniunii Europene, inclusiv în hotărârile pronunțate în cauzele citate în decizia recurată în speță.

Așadar, faptul că un produs pe care este aplicată o marcă înregistrată se găsește deja pe piața comunitară și face obiectul unor acte de comerț subsecvente nu conduce prin el însuși la concluzia epuizării dreptului la marcă, cât timp o asemenea consecință poate rezulta doar din demonstrarea existenței manifestării de voință a titularului mărcii pentru prima introducere a produsului pe piața comunitară.

Sarcina unei asemenea probe revine persoanei care invocă epuizarea dreptului la marcă, în virtutea principiului de drept consacrat de prevederile art. 1169 C. civ., dat fiind că incidența epuizării dreptului reprezintă o apărare de fond în cadrul acțiunii în contrafacerea mărcii.

Regula de probațiune menționată a fost confirmată în jurisprudența Curții de Justiție, în sensul că terțul care invocă existența consimțământului titularului mărcii este cel care trebuie să dovedească acest fapt, fără ca titularul mărcii să fie ținut să probeze absența consimțământului (hotărârea pronunțată în cauzele conexate C – 414/99 până la C – 416/99 Zino Davidoff SA). De altfel, absența consimțământului reprezintă un fapt negativ, motiv pentru care nici nu ar fi posibilă dovedirea sa, astfel cum, în mod corect, s-a reținut și prin decizia recurată în prezenta cauză.

În acest context, terțul care invocă epuizarea dreptului la marcă, chiar dacă a achiziționat produsele de pe piața comunitară, și nu în mod direct din afara Uniunii Europene/Spațiului Economic European, nu este dispensat de obligația de dovedire a împrejurării că prima intrare pe piața comunitară a produselor achiziționate a fost operată chiar de către titularul mărcii sau cu consimțământul acestuia, apreciere ce a fost în mod corect formulată de către instanța de apel din cauză.

Se observă, în continuare, că, prin motivele de recurs, s-a susținut dovedirea de către pârâtă a exprimării consimțământului de către titularul mărcilor W. pentru introducerea pe piața comunitară a produselor achiziționate și ulterior comercializate în România de către recurenta – pârâtă.

Finalitatea acestor susțineri este aceea a valorificării drept consimțământ a unei pretinse recunoașteri, prin mărturisire judiciară și extrajudiciară, de către reclamantele din cauză, a împrejurării că prima intrare pe piața comunitară a produselor în discuție a avut loc cu consimțământul lor.

Înalta Curte constată că aceste susțineri ale recurentei – pârâte ignoră faptul că, în materia epuizării dreptului la marcă, consimțământul titularului mărcii trebuie să vizeze fiecare exemplar al produsului pentru care este invocată epuizarea dreptului la marcă, astfel cum s-a arătat în jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene (dispozitivul hotărârii pronunțate în cauza C – 173/98 Sebago Inc.). Pentru exemplarele aceluiași produs care nu au fost puse în comerț pe piața comunitară cu consimțământul titularului, acesta din urmă este îndreptățit să interzică folosirea mărcii de către terți (hotărârea din aceeași cauză C – 173/98, pgf. 19 și jurisprudența anterioară citată în pgf. 20), aspect invocat de către reclamante chiar prin cererea de chemare în judecată formulată.

În acest context, dovada consimțământului trebuia făcută pentru fiecare exemplar al produselor comercializate de către pârâtă, ceea ce nu s-a întâmplat în cauză.

Față de acest obiect al probei a cărei sarcină revenea pârâtei, este lipsită de relevanță din punct de vedere probator împrejurarea că reclamantele însele au introdus pe piața comunitară, prin intermediul unor distribuitori autorizați, produse W., chiar dacă ar fi vorba despre produse identice cu cele comercializate de către pârâtă (cu toate că răspunsul reclamantelor la interogatoriul administrat în fața primei instanțe, la care s-a făcut referire prin motivele de recurs, nici nu menționează identitatea produselor).

Din același motiv, este nerelevant și faptul că pe piața românească a produselor de aceeași natură (de igienă orală) cu cele comercializate de către pârâtă se regăsesc produse originale W., cât timp pârâta ar fi trebuit să probeze că prima intrare pe piața comunitară a exemplarelor produselor pentru care a fost acționată în judecată și în legătură cu care a invocat epuizarea dreptului la marcă a avut loc cu consimțământul titularului mărcilor W..

Cât privește argumentul vizând soluția pronunțată în Dosarul nr. x/2/2012, recurenta nu a criticat aprecierea instanței de apel referitoare la lipsa autorității de lucru judecat, ci a invocat motivarea cererii de chemare în judecată formulate pe calea ordonanței președințiale, în cadrul căreia reclamantele au susținut că pârâta comercializează produse marca W. ce nu erau destinate a fi comercializate în Spațiul Economic European.

Or, acea motivare în fapt a cererii nu susține apărarea pârâtei privind epuizarea dreptului la marcă, dimpotrivă, o contrazice, cât timp relevă, în esență, tocmai absența consimțământului titularului pentru introducerea în Uniunea Europeană/SEE a exemplarelor de produse comercializate de către pârâtă și pentru care s-a inițiat prezenta acțiune în contrafacere pe calea dreptului comun, cu o motivare asemănătoare celei din ordonanța președințială.

Față de toate considerentele expuse, se constată că toate susținerile recurentei sunt nefondate și, avându-se în vedere și faptul că

reevaluarea probelor administrate în legătură cu epuizarea dreptului la marcă, cu consecința schimbării situației de fapt reținute de către instanța de apel, excede limitelor controlului judiciar pe care îl poate exercita instanța de recurs, în condițiile în care atribuțiile acesteia sunt circumscrise exclusiv verificării legalității deciziei recurate, în contextul motivelor expres prevăzute de art. 304 C. proc. civ., nu și a temeiniciei acesteia, Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat, în aplicarea art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

Pe temeiul art. 274 C. proc. civ., va obliga pe

recurenta pârâtă SC C. SRL, prin administrator judiciar F., la plata către intimatele reclamante A. și SC B. SRL a sumei de 16.577,06 lei, reprezentând cheltuieli de judecată, conform facturii din 11 noiembrie 2015 (fila 83 dosar recurs).

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția nulității recursului declarat de pârâta SC C. SRL prin administrator judiciar F., invocată de intimatele reclamante A. și SC B. SRL.

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta SC C. SRL prin administrator judiciar F. împotriva deciziei nr. 353/ A din data de 01 iulie 2015 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Obligă pe recurenta pârâtă SC C. SRL prin administrator judiciar F. la plata sumei de 16.577,06 lei, reprezentând cheltuieli de judecată, către intimatele reclamante A. și SC B. SRL.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 23 noiembrie 2015.