ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2700/2018

Prin cererea înregistrată la data de 13.08.2013 pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, sub nr. x/2013, astfel cum a fost modificată la data de 6 martie 2014, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.R.L., să se dispună interzicerea importului și a comercializării neautorizate, de către pârâtă, a produselor reținute de autoritățile vamale, conform notificării Direcției Regionale pentru Accize și Operațiuni Vamale Constanța nr. x/29.07.2013 ca aducând atingere drepturilor exclusive de proprietate intelectuală deținute de reclamantă asupra mărcii comunitare verbale C. nr. X/26.02.2003, respectiv asupra mărcii comunitare verbale C. nr. X/16.02.2004 și asupra mărcii comunitare verbale D. nr. X/30.03.1996; să se dispună interzicerea importului, precum și a comercializării neautorizate de către pârâtă a produselor purtând semne identice sau similare cu marca comunitară verbală C. nr. X/26.02.2003, respectiv cu marca comunitara verbală C. nr. X/16.02.2004 și cu marca comunitară verbală D. nr. X/30.03.1996, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința nr. 345/20.03.2014, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a admis în parte acțiunea, a dispus interzicerea importului și comercializării neautorizate de către pârâtă a produselor "bocanci bărbătești cu fața de piele bombeu metalic D." reținute de autoritățile vamale conform Notificării Direcției Regionale de Accize și Operațiuni Vamale Constanța nr. x din 29.07.20113, a dispus interzicerea importului și comercializării neautorizate de către pârâtă a produselor purtând mărci identice sau similare cu marca comunitară verbală D. nr. X/30.03.1996, a respins în rest acțiunea ca neîntemeiată, a compensat în parte cheltuielile de judecată efectuate de părți și în final a obligat reclamanta la 1870 RON cheltuieli de judecată către pârâtă.

Prin decizia nr. 447/11.11.2014, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâta S.C. B. S.R.L. împotriva sentinței menționate, a fost admis apelul declarat de reclamanta A. împotriva aceleiași sentințe, ce a fost schimbată în parte, în sensul că s-a dispus interzicerea importului și a comercializării neautorizate, de către pârâtă, a produselor reținute de autoritățile vamale, conform notificării Direcției Regionale pentru Accize și Operațiuni Vamale Constanța nr. x/29.07.2013 ca aducând atingere drepturilor exclusive de proprietate intelectuală deținute de reclamantă asupra mărcii comunitare verbale C. nr. X/16.02.2004, s-a dispus interzicerea importului, precum și a comercializării neautorizate de către pârâtă a produselor purtând semne identice sau similare cu marca comunitară verbală C. nr. X/16.02.2004, pârâta fiind obligată să plătească reclamantei cheltuieli de judecată în sumă de 6392,8 RON în primă instanță și de 150 RON în apel; au fost păstrate celelalte dispoziții ale sentinței.

Prin decizia nr. 809/05.04.2016, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, a admis recursul declarat de pârâta S.C. B. S.R.L. împotriva deciziei menționate, pe care a casat-o și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași curte de apel.

Prin decizia nr. 713/12.10.2016, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins ca nefondate apelurile declarate de către ambele părți împotriva sentinței nr. 345/20.03.2014 pronunțate de Tribunalul București, secția a V-a civilă.

Împotriva deciziei menționate, au declarat recurs, în termenul legal, atât reclamanta A., cât și pârâta S.C. B. S.R.L.

Prin motivele de recurs formulate, reclamanta A. a susținut că decizia este nelegală, în temeiul art. 488 pct. 8 C. proc. civ., arătând, în esență, următoarele:

- Curtea de Apel nu a respectat limitele casării impuse de Înalta Curte de Casație și Justiție, conform art. 501 alin. (3) C. proc. civ.

Prin decizia nr. 809/05.04.2016, Înalta Curte a considerat că instanța de apel ce a soluționat în primul ciclu procesual a încălcat principiul contradictorialității și dreptul la apărare deoarece nu a pus în discuția părților temeiul de drept reprezentat de art. 9 alin. (1) lit. b) din Regulamentul nr. 207/2009. În egală măsură, s-a arătat că temeiul juridic al cererii invocat de către reclamantă nu leagă instanța, judecătorul dând calificarea juridică actelor și faptelor deduse judecății, cu condiția de a pune în discuția părților calificarea juridică exactă.

În baza acestor argumente, singura greșeală identificată de Înalta Curte în decizia recurată privește încălcarea dreptului la apărare al pârâtei prin aceea că instanța de apel nu a pus în discuția părților temeiul juridic în baza căruia instanța de apel a soluționat cauza.

Instanța de rejudecare a apelului nu mai putea face noi aprecieri cu privire la temeiul juridic reprezentat de art. 9 alin. (1) lit. b) din Regulamentul nr. 207/2009 sau dacă încadrarea situației de fapt și de drept deduse judecății în art. 9 alin. (1) lit. b) reprezintă sau nu o schimbare a temeiului juridic în apel, aceste aspecte fiind tranșate în mod definitiv de Înalta Curte.

Or, instanța de apel a analizat din nou posibilitatea instanței de a soluționa cauza în baza art. 9 alin. (1) lit. b) din Regulamentul nr. 207/2009, ceea ce excede limitelor judecății date de instanța de casare, cât timp Înalta Curte a dispus în mod clar că acest lucru este posibil cu condiția ca instanța să pună în discuția părților incidența acestui text de lege.

Au fost încălcate, astfel, dispozițiile art. 501 alin. (3) C. proc. civ., în aplicarea cărora instanța care rejudecă pricina trebuie să se limiteze la analizarea aspectelor care au atras casarea, cu respectarea indicațiilor date de instanța superioară și în limitele fixate de aceasta, ceea ce înseamnă că nu are dreptul să repună în discuție acea parte din hotărâre care a intrat în autoritate de lucru judecat.

Instanța de trimitere nu este îndreptățită să reexamineze o problemă de drept definitiv soluționată prin decizia instanței de recurs, un astfel de demers ignorând efectele pe care le produce autoritatea de lucru judecat a dezlegărilor jurisdicționale irevocabile în interiorul aceluiași proces, conform prevederilor art. 501 C. proc. civ.

- Calificarea juridică a cererii, după ascultarea părților, nu reprezintă o modificare a cadrului procesual, nici a obiectului și nici a cauzei, neaducând atingere dispozițiilor art. 478 alin. (3) C. proc. civ.

Recurenta a susținut, pe lângă faptul că acest aspect a fost tranșat în mod definitiv de Înalta Curte, că instanța de apel a reținut în mod greșit încălcarea prevederilor vizând inadmisibilitatea modificării cererii în apel.

În esență, recurenta a arătat că nici C. proc. civ., nici altă dispoziție legală nu limitează dreptul instanței de apel de a purcede la corecta calificare a normei de drept specifică cererii de chemare în judecată. Mai mult, omisiunea instanței de a restabili calificarea juridică exactă poate fi luată în considerare și din oficiu, fiind un motiv de ordine publică în sensul art. 479 alin. (1). Așadar, invocarea unei noi calificări juridice nu constituie o cauză nouă dacă faptele pe care se întemeiază noile motive de drept nu sunt diferite față de cele alegate la prima instanță.

Calificarea juridică a actelor și a faptelor deduse judecății poate fi restabilită de către judecător în baza art. 22 alin. (4), chiar dacă părțile i-au dat o altă denumire, caz în care singura obligație a judecătorului este de a pune în discuția părților calificarea juridică exactă. Judecătorul trebuie să ceară părților explicațiile necesare pentru o corectă soluționare a pricinii, iar nu să refuze judecata pe fond a cererii pe motiv că partea nu a indicat un temei juridic corect.

În al doilea rând, instanța de apel a greșit reținând ca reclamanta a urmărit judecarea pricinii exclusiv din perspectiva încadrării în ipotezele de fapt ale art. 9 alin. (1) lit. a) și c) din Regulamentul nr. 207/2009.

Toate cererile și apărările depuse de părți în fața primei instanțe arată fără dubiu că reclamanta a urmărit judecarea acțiunii în contrafacere sub toate aspectele ei inclusiv din perspectiva dovedirii unui risc de confuzie bazat pe identitatea dintre semne și similaritatea/complementaritatea produselor și serviciilor. Argumente referitoare la identitatea sau similaritatea produselor au fost invocate atât prin cererea de chemare în judecată și cererea de modificare a acesteia, cât și în cadrul răspunsului la întâmpinare și a concluziilor scrise depuse în fața primei instanțe.

Or, față de poziția clară exprimată de reclamantă prin răspunsul la întâmpinare depus și prin alte apărări formulate, rezultând fără dubiu o incidență a tezei prevăzute de dispozițiile art. 9 alin. (1) lit. b), se) putea pune în discuție oricare altă problemă procedurală cu privire la cadrul procesual, dar nu se putea omite că reclamanta s-a referit în mod explicit la incidența dispozițiilor menționate.

În concluzie, instanța de apel, punând în discuție corecta încadrare a cauzei în dispozițiile art. 9 alin. (1) lit. b), trebuia să constate că în raport cu motivele de fapt și de drept ale acțiunii în contrafacere, în raport cu poziția și apărările părților formulate în fața primei instanțe, dar și în mod explicit prin cererea de apel, temeiul de drept al acțiunii își găsește norma adecvată în dispozițiile art. 9 alin. (1) lit. b).

Un argument suplimentar în susținerea acestei soluții, după cum s-a arătat în doctrină, este dat și de art. 478 alin. (4) C. proc. civ. ce permite părților explicitarea pretențiilor.

În interpretarea și aplicarea acestei norme, Înalta Curte a pronunțat decizia obligatorie nr. 28/2015, prin care s-a statuat că explicitarea pretențiilor implicite în apel nu are semnificația modificării cadrului procesual sub aspectul obiectului judecății și a derogării de la dispozițiile alin. (1) și (3) ale aceluiași articol, dar presupune corecta lămurire a limitelor judecății în prima instanță.

Recurenta a susținut că, față de argumentele și limitele stabilite de Înalta Curte în interpretarea dispozițiilor art. 478 alin. (4), precum și motivarea deciziei de apel în prezenta cauză, instanța de apel a interpretat și aplicat în mod greșit acest articol.

În speță, alegerea normei de drept fără schimbarea faptelor invocate în susținerea cererii nu poate reprezenta o modificare ce excede limitelor permise de acest articol. Incidența art. 9 lit. b) din Regulamentul nr. 207/2009 a fost susținută încă de la începutul procesului și este o pretenție subsecventă celor întemeiate în mod expres pe dispozițiile prevăzute de lit. a) din art. 9.

Aspectele menționate de reclamantă încă din fața primei instanțe, prin răspunsul la întâmpinare formulat, cu privire la similaritatea/complementa-ritatea produselor și existența riscului de confuzie au fost reluate în apel și reprezintă simple explicații, care pot fi încadrate în textul analizat de instanță.

În fine, prima instanță în mod explicit a analizat nu doar identitatea dintre produse sau servicii, dar și similaritatea sau complementaritatea acestora, atât în ce privește mărcile C., cât și D.

Stabilirea aspectelor de mai sus depășește condițiile impuse de legiuitor pentru admiterea acțiunii în contrafacere în baza literei a din art. 9, care se referă doar la ipoteza identității produselor. Or, textul de lege cu privire la judecarea, dar nemodificarea cadrului în apel, vizează limitele soluționării primei instanțe ținându-se cont de toate cererile și apărările părților.

Prin hotărârea pronunțată în apel în primul ciclu procesual, instanța de apel a reținut în considerente că, în mod greșit, a reținut instanța de fond ca intre produse nu exista similaritate. Devine astfel evident că nu era cererea de apel primul act procesual prin care se punea în discuție încălcarea drepturilor reclamantei în virtutea similarității intre produse pentru care există protecție cu cele pe care pârâta le-a importat sub semnul C.

Or, în acest caz, critica din perspectiva art. 478 alin. (3) nu mai poate fi susținută, cel mult punându-se problema în apel dacă prima instanță a răspuns tuturor aspectelor de fapt și de drept invocate de părți sau dacă instanța de fond trebuia să pună în discuția părților calificarea juridică a cererii în raport de situația de fapt și de apărările părților formulate în cererile acestora și dacă poziția reclamantei prin cererile formulate, cum ar fi răspunsul la întâmpinare, este o precizare de acțiune sub aspectul temeiului de drept.

- Aprecierea instanței de apel potrivit căreia rejudecarea privește principiul disponibilității, urmând a fi lămurit temeiul de drept, respectiv posibilitatea instanței de apel de a identifica și aplica norme de drept ce nu au fost invocate de reclamantă, contravine în mod flagrant deciziei de îndrumare date de Înalta Curte.

Prin decizia de casare, s-a stabilit că singura greșeală a Curții de apel ce a soluționat în primul ciclu procesual a fost nerespectarea principiului contradictorialității și a dreptului la apărare.

Înalta Curte nu a apreciat, sub nicio formă, că instanța de apel a încălcat principiul disponibilității, modificând obiectul și limitele procesului astfel cum au fost fixate prin cererile și apărările părților. Din contră, instanța de recurs chiar a arătat, în mod expres, că judecătorul nu este legat de temeiul juridic indicat de părți, ci are obligația de a da faptelor deduse judecății calificarea juridică corectă, chiar dacă părțile au dat o altă calificare.

Este evident că instanța de apel a analizat și aplicat un principiu diferit de cel cu privire la care a considerat Înalta Curte că nu a fost corect aplicat în primul ciclu procesual.

- Soluționarea fondului cauzei de către Curtea de Apel a fost nelegală, încălcându-se dispozițiile art. 9 alin. (1) lit. b) și c) din Regulamentul nr. 207/2009.

Pentru a pronunța o hotărâre legală, instanța de apel avea obligația de a pune în discuția părților temeiul de drept reprezentat de art. 9 alin. (1) lit. b) din Regulament, pentru ca acestea să facă apărări în raport de textul de lege menționat, instanța urmând să decidă dacă situația de fapt dedusă judecății se încadrează sau nu în textul de lege amintit.

Instanța de apel, în ședința din 14.09.2016, a pus în discuția părților acest temei juridic și ar fi trebuit să soluționeze cauza în raport cu acesta, fiind întrunite toate condițiile de aplicare cerute de legiuitor.

Astfel, identitatea semnelor cu mărcile a fost stabilită fără putință de tăgada de toate instanțele ce au soluționat prezenta cauză.

În plus, instanța de apel a constatat că "produsele nu sunt identice, ci similare fiind înrudite în plan comercial și cu o destinație comună". Deși afirmația instanței este corectă, aceasta rămâne fără aplicabilitate deoarece instanța a refuzat să cerceteze incidența literei b, contrar indicațiilor date de Înalta Curte. Practic, instanța a admis pretențiile reclamantei, dar a considerat că nu poate pronunța o decizie în acest sens, nefiind învestită.

Dacă ar fi analizat incidența în speță a art. 9 alin. (1) lit. b) din Regulamentul 207/2009, chiar stabilind că produsele nu sunt complementare sau că au un grad de similaritate scăzut, instanța ar fi concluzionat că în cauză există o încălcare a mărcii C. în temeiul riscului de confuzie, incluzând și riscul de asociere.

Recurenta a susținut, totodată, că instanța de apel a restrâns nelegal mijloacele de probă pertinente pentru dovedirea renumelui unei mărci.

Cu privire la dispozițiile art. 9 alin. (1) lit. c), instanța de apel a greșit apreciind ca renumele unei mărci poate fi probat "doar prin sondaje", restrângând în mod nelegal sfera probațiunii de care se poate folosi reclamantul în dovedirea renumelui mărcii.

Nici legea și nici jurisprudența nu au impus anumite categorii de probe ale renumelui ca obligatorii și nici nu au exclus altele. De asemenea, dovezile privind renumele unei mărci trebuie analizate global și, potrivit dispozițiilor în vigoare, nu există o prevedere care să stabilească obligativitatea depunerii anumitor documente, precum cele care atestă cunoașterea de către public în baza unor sondaje, pentru a dovedi renumele unei mărci, ci, la dovedirea renumelui, titularul unei mărci se poate folosi de orice alte asemenea documente, articole din presă, materiale promoționale.

Având în vedere cele de mai sus, instanța de apel trebuia să analizeze toate documentele depuse în sprijinul dovedirii renumelui mărcii C. și nu să se limiteze la a considera sondajele de opinie ca fiind singurele în măsură să dovedească renumele mărcii. Documentele depuse de reclamantă sunt suficiente pentru reținerea renumelui mărcii C.

În acest sens, probele atașate privind renumele mărcilor invocate au vizat în egală măsură marca D. și mărcile C. În mod corect, dar limitat la marca D., Tribunalul a reținut, în temeiul probatoriului administrat, notorietatea mărcii de natură a conduce la obținerea de către pârâtă a unui "profit necuvenit din caracterul distinctiv sau din renumele mărcii reclamantei și pe de altă parte la diluția acesteia".

Argumentele instanței cu privire la notorietatea mărcii D. și profitarea de pârâtă de renumele acesteia, în condițiile art. 9 alin. (1) lit. c), sunt valabile și pentru cazul mărcilor C. A aprecia, în baza acelorași documente, că o marcă este notorie, iar cealaltă nu este cunoscută de o parte semnificativă a publicului, reprezintă o contradicție ce trebuie înlăturată de instanța de recurs.

Prin cererea de recurs, pârâta S.C. B. S.R.L. a invocat prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. și a susținut următoarele:

- instanța de apel nu a efectuat o cercetare judecătorească minuțioasă și corectă a probelor aflate la dosar, drept pentru care a ajuns la concluzia eronată că S.C. B. S.R.L. a utilizat ilicit marca "D." pentru care reclamanta are un drept de proprietate intelectuală, fiind marcă înregistrată;

- concluzia instanței de apel și a celei de fond este falsă deoarece nu există identitate/similaritate de marcă/semn, reclamanta deține o marcă verbală, iar pârâta a folosit un semn grafic personalizat;

- nu există identitate/similaritate de produse, produsele celor doi adversari sunt din clase diferite la OSIM/OHIM;

- reclamanta nu are exclusivitate asupra mărcii, existând zeci de beneficiari ai acestui element verbal de marcă conform dovezilor din dosar.

Recurenta-reclamantă A. a depus, în termen legal, întâmpinare prin care a invocat excepția inadmisibilității recursului pârâtei (în fapt, excepția nulității), având în vedere că motivele de recurs nu se încadrează în motivele de casare expres prevăzute de lege și în raport de prevederile art. 488 alin. (2) C. proc. civ.

Prin încheierea din camera de consiliu de la 23.03.2018, Înalta Curte, în complet de filtru, a admis în principiu recursul declarat de reclamanta A., iar în aplicarea art. 493 alin. (7) C. proc. civ., s-a fixat termen de judecată în ședință publică, cu citarea părților, pentru soluționarea acestuia.

Prin aceeași încheiere, Înalta Curte a reținut excepția nulității recursului formulat de pârâta S.C. B. S.R.L.

Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate și a actelor dosarului, văzând și dispozițiile adoptate de completul de filtru, Înalta Curte constată următoarele:

Prin hotărârea adoptată în complet de filtru, s-a considerat că doar unul dintre recursurile formulate este admisibil în principiu, motiv pentru care s-a făcut aplicarea art. 493 alin. (7) C. proc. civ. în privința recursului admisibil și s-a fixat termen de judecată în ședință publică pentru soluționarea acestuia.

În cazul celui de-al doilea recurs, completul de filtru a constatat că nu este posibilă pronunțarea a două hotărâri distincte în procedura filtrării - o încheiere de admitere în principiu și o decizie de respingere a recursului care nu întrunește cerințele de admisibilitate-, dar nu este posibilă nici soluționarea acestuia în ședință publică, în alte condiții decât cele expres prevăzute de art. 493 alin. (7) C. proc. civ.

Din acest motiv, a fost reținută excepția nulității recursului declarat de pârâta S.C. B. S.R.L., urmând ca pronunțarea asupra recursului, în sensul constatării nulității sale, precum și motivarea acestei soluții, să se regăsească în aceeași decizie prin care Înalta Curte se va pronunța asupra recursului admis în principiu.

În ceea ce privește recursul declarat de pârâta S.C. B. S.R.L., se constată următoarele:

În conformitate cu art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă, sub sancțiunea nulității, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor, în timp ce art. 489 alin. (2) C. proc. civ. prevede că recursul este nul în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488.

Potrivit art. 493 alin. (5) C. proc. civ., dacă motivele de casare invocate și dezvoltarea lor nu se încadrează în cele prevăzute la art. 488, completul anulează recursul printr-o decizie motivată.

A motiva recursul înseamnă, pe de o parte, arătarea tezei de nelegalitate prin indicarea unuia dintre motivele prevăzute limitativ de art. 488 C. proc. civ., iar pe de altă parte, dezvoltarea acestuia, în sensul formulării unor critici concrete privind judecata realizată de instanța care a pronunțat hotărârea recurată, din perspectiva motivului de nelegalitate invocat de către titularul recursului.

Ca atare, nu poate constitui motiv de recurs orice nemulțumire a părții cu privire la soluția pronunțată, iar instanța de recurs nu poate examina decât susținerile ce reprezintă veritabile critici la adresa deciziei pronunțate în apel prin raportare la soluția pronunțată și la argumentele arătate de instanță în fundamentarea acesteia, care să permită încadrarea acestora în vreunul dintre motivele de recurs strict și limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ.

Pe de altă parte, nu este admisibilă formularea în recurs a unor critici la adresa situației de fapt reținute de către instanța de apel, deoarece acestea interesează temeinicia, și nu legalitatea deciziei recurate și, ca atare, nu pot reprezenta suportul unor critici de nelegalitate, susceptibile de a fi analizate prin prisma vreunuia dintre cazurile descrise de art. 488 C. proc. civ.

În același timp, criticile formulate pentru prima dată în recurs, cu referire la judecata în primă instanță, nu pot fi considerate motive de nelegalitate a deciziei recurate, cât timp nu au făcut obiectul unui motiv de apel, care să fi fost analizat de către instanța de apel.

În acest sens, din art. 488 alin. (2) C. proc. civ. rezultă că motivele prevăzute la alin. (1) nu pot fi primite dacă ele au putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori nu au fost invocate în termen.

Față de considerentele expuse anterior în legătură cu cerințele de operare a sancțiunii nulității căii extraordinare de atac, Înalta Curte constată că, în speță, niciuna dintre susținerile din motivarea recursului nu relevă vreo critică de nelegalitate care să poată fi încadrată în vreunul dintre cazurile expres și limitativ prevăzute de art. 488, după cum se va arăta în continuare.

Ca urmare a casării de către Înalta Curte de Casație și Justiție a deciziei de apel pronunțate în ciclul procesual anterior, Curtea de Apel București a reanalizat atât apelul reclamantei, cât și apelul pârâtei, respingându-le pe ambele ca nefondate, prin decizia recurată în prezenta cauză.

În condițiile în care instanța de apel a considerat că este necesar să reanalizeze motivele de apel formulate de către pârâtă, criticile din recurs nu pot fi formulate cu ignorarea limitelor efectului devolutiv al apelului, prin raportare la motivele de apel, astfel cum acestea au fost formulate în calea ordinară de atac.

Or, susținerile din cererea de recurs nu se regăsesc și în cererea de apel, nefăcând obiectul învestirii instanței de apel, motiv pentru care aspectele învederate în recurs nici nu au fost analizate prin decizia recurată.

Astfel, prin cererea de apel, pârâta a enunțat următoarele critici: cauza a fost soluționată cu ignorarea cererii de recuzare; prima instanță a reținut în mod greșit că nu sunt aplicabile prevederile Legii nr. 344/2005, ale Legii nr. 84/1998 și ale Regulamentului său de aplicare; ignorarea reașezării în anul 2011 a claselor de produse și servicii în cadrul Clasificării de la Nisa; ignorarea punctului de vedere exprimat de OSIM; neefectuarea unei expertize a bunurilor importate pentru a se stabili dacă sunt contrafăcute.

Prin cererea de recurs, pârâta a susținut următoarele: absența identității/similitudinii între marca verbală a reclamantei și semnul folosit de către pârâtă; absența identității/similitudinii între produsele părților în litigiu, situate în clase diferite; reclamanta nu are exclusivitate asupra mărcii.

Comparând susținerile din căile de atac succesiv exercitate, este evident că cererea de recurs se referă la alte aspecte decât cele invocate în apel și care puteau fi învederate pe calea apelului, din moment ce hotărârea primei instanțe s-a întemeiat, în ce privește marca D., tocmai pe existența dreptului exclusiv al reclamantei de a interzice folosirea mărcilor sale în comerț de către pârâtă, fără acordul său, și pe constatarea existenței similitudinii între semnele aflate în conflict, respectiv între produsele pe care acestea sunt aplicate. De asemenea, tribunalul a analizat și argumentul referitor la existența altor mărci care folosesc același semn și l-a înlăturat ca nerelevant, fiind posibilă formularea unei critici față de această apreciere pe calea apelului.

În acest context, Înalta Curte constată că susținerile arătate anterior sunt formulate omisso medio, vizând, în realitate, hotărârea primei instanțe, însă fără a fi fost invocate pe calea apelului, motiv pentru care nu pot fi primite, față de prevederile imperative ale art. 488 alin. (2) C. proc. civ., neputând fi considerate drept critici de nelegalitate a deciziei recurate.

Singura susținere ce vizează judecata din apel este cea potrivit căreia instanța de apel a ajuns la concluzia eronată că S.C. B. S.R.L. a utilizat ilicit marca D. întrucât nu a efectuat o cercetare judecătorească minuțioasă și corectă a probelor aflate la dosar.

Această afirmație a părții nu constituie, însă, o critică de nelegalitate la adresa deciziei recurate, cât timp, deși a invocat formal cazul de nelegalitate prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta nu a arătat în concret ce prevederi legale au fost aplicate sau interpretate greșit de instanța de apel și în ce au constat, în mod efectiv, greșelile instanței de apel.

Pe de altă parte, referirile la modul de evaluare a probelor în scopul stabilirii situației de fapt interesează temeinicia, și nu legalitatea deciziei recurate și, ca atare, nu constituie critici susceptibile de a fi încadrate în vreunul dintre cazurile din art. 488 C. proc. civ., cu atât mai mult atunci când imputarea adusă instanței este formulată generic, ca un simplu enunț al nemulțumirii față de soluția pronunțată, fără vreo argumentare și fără raportarea concretă la actele de procedură îndeplinite în cursul judecății.

Față de considerentele expuse, constatându-se că susținerile din cererea de recurs nu reprezintă critici de nelegalitate care să poată fi încadrate în cazul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 sau în vreunul dintre celelalte cazuri de casare descrise de art. 488 C. proc. civ., Înalta Curte va constata nul recursul declarat de pârâta S.C. B. S.R.L., în aplicarea dispozițiilor art. 493 alin. (5) cu referire la art. 486 alin. (1) lit. d), art. 489 alin. (2) și art. 488 alin. (2) C. proc. civ.

În ceea ce privește recursul declarat de reclamanta A., se constată următoarele:

Recursul reclamantei vizează exclusiv soluționarea pretențiilor decurgând din pretinsa încălcare de către pârâtă a drepturilor reclamantei asupra mărcii C., în condițiile în care cererea cu acest obiect a fost respinsă în primă instanță, iar prin decizia recurată, apelul reclamantei a fost respins ca nefondat.

Prin motivele de recurs, reclamanta a formulat următoarele critici: încălcarea dezlegărilor din decizia de casare; aprecierea greșită privind încălcarea prevederilor referitoare la inadmisibilitatea modificării cererii în apel, cu consecința neanalizării condițiilor de aplicare a dispozițiilor art. 9 alin. (1) lit. b) din Regulamentul nr. 207/2009 privind marca comunitară; încălcarea dispozițiilor art. 9 alin. (1) lit. c) din Regulamentul nr. 207/2009.

În ceea ce privește nerespectarea dezlegărilor obligatorii din decizia de casare, în raport de prevederile art. 501 C. proc. civ., recurenta a susținut că instanța de rejudecare a apelului nu mai putea face noi aprecieri cu privire la temeiul juridic reprezentat de art. 9 alin. (1) lit. b) din Regulamentul nr. 207/2009 sau dacă încadrarea situației de fapt și de drept deduse judecății în art. 9 alin. (1) lit. b) reprezintă sau nu o schimbare a temeiului juridic în apel, deoarece aceste aspecte au fost tranșate în mod definitiv de Înalta Curte prin decizia nr. 809/5.04.2016.

Aceste susțineri sunt nefondate.

După cum rezultă din considerentele deciziei nr. 809/5.04.2016 pronunțate de Înalta Curte în ciclul procesual anterior, casarea deciziei de apel nr. 447/11.11.2014 a fost dispusă pentru încălcarea principiilor contradictorialității și al dreptului la apărare, prin pronunțarea hotărârii cu analizarea îndeplinirii condițiilor prevăzute de dispozițiile art. 9 alin. (1) lit. b) din Regulamentul nr. 207/2009, fără a pune în discuția părților acest aspect.

Totodată, Înalta Curte a constatat că aceste dispoziții legale au fost avute în vedere pentru prima oară în apel, fiind analizate de către curtea de apel în cuprinsul deciziei atacate, în condițiile în care acestea nu au fost indicate drept temei juridic al cererii de chemare în judecată, iar prima instanță a verificat exclusiv îndeplinirea condițiilor prevăzute de lit. a) și c) din art. 9, fără a-și pune problema calificării în prealabil a cererii, conform art. 22 alin. (4) C. proc. civ., în baza altui temei juridic decât cel invocat de către reclamantă.

Considerentele expuse anterior relevă faptul că prin decizia de casare nu s-a tranșat dacă instanța de apel încălcase sau nu dispozițiile art. 478 alin. (3) C. proc. civ., referitoare la inadmisibilitatea modificării în apel a elementelor cererii de chemare în judecată și a formulării de noi pretenții, și nici măcar dacă, de principiu, soluționarea pretențiilor reclamantei în baza altui temei legal decât cel invocat explicit în fața primei instanțe reprezintă o calificare a cererii, conform art. 22 alin. (4) C. proc. civ., sub aspectul temeiului juridic, și dacă aceasta ar fi admisibilă direct în apel.

Decizia de casare a sancționat doar nepunerea în discuția părților a aplicabilității în cauză a dispozițiilor art. 9 alin. (1) lit. b) din Regulamentul nr. 207/2009, considerând că acest act de procedură era obligatoriu pentru respectarea principiilor contradictorialității și al dreptului la apărare, prin simplul fapt că hotărârea pronunțată s-a întemeiat pe un temei juridic avut în vedere pentru prima oară abia prin decizia de apel. În acest sens, alin. (6) al art. 14 C. proc. civ., ce consacră principiul contradictorialității, obligă instanța să își întemeieze hotărârea numai pe motivele de fapt și de drept, pe explicațiile sau pe mijloacele de probă care au fost supuse, în prealabil, dezbaterii contradictorii.

În atare context, referirea din decizia de casare la art. 22 alin. (4) C. proc. civ. are semnificația întăririi constatării unei încălcări a principiului contradictorialității, în sensul că, și în cazul unei calificări juridice a cererii, judecătorul este obligat să pună în discuția părților calificarea juridică exactă. Așadar, conform Înaltei Curți, încălcarea a operat independent de faptul dacă, în concret, instanța de apel procedase sau nu la o calificare juridică a cererii, cât timp, chiar în acest caz, exista obligația provocării unei dezbateri contradictorii.

Față de considerentele decisive ale deciziei de casare, expuse anterior, nu rezultă vreo dezlegare în sensul celor pretinse prin motivele de recurs, impunându-se doar concluzia că dispozițiile art. 9 alin. (1) lit. b) din Regulamentul nr. 207/2009 au fost avute în vedere pentru prima oară prin decizia de apel, împreună cu constatările redate în decizia de casare.

În acest context, este nefondată critica potrivit căreia instanța de rejudecare a apelului ar fi încălcat prevederile art. 501 C. proc. civ. și decizia de casare prin examinarea, după punerea în discuția părților, a împrejurării dacă pretențiile reclamantei pot fi soluționate pe temeiul art. 9 alin. (1) lit. b) din Regulamentul nr. 207/2009.

Înalta Curte reține că recurenta a criticat în continuare și aprecierile instanței de apel referitoare la limitele efectului devolutiv al apelului, prevăzute de art. 478 C. proc. civ., pretinzând, în esență, că instanța ar fi trebuit să procedeze la calificarea cererii în contrafacere ca fiind întemeiată pe dispozițiile art. 9 alin. (1) lit. b) din Regulamentul nr. 207/2009.

Se constată că nici această critică nu este fondată.

Prin decizia recurată, s-a apreciat că invocarea de către reclamantă abia prin cererea de apel a existenței unui risc de confuzie, fără precizarea ipotezei din art. 9 al Regulamentului - ce a fost indicată după casarea cu trimitere ca fiind reprezentată de cea de la lit. b) -, echivalează cu o modificare a elementelor cererii de chemare în judecată, inadmisibilă în apel, conform art. 478 alin. (3) C. proc. civ.

Așadar, instanța de apel s-a referit la un motiv de fapt concret, ce ar fi trebuit să se regăsească în cererea de chemare în judecată, însă a fost invocat abia prin cererea de apel, și nu doar la neinvocarea dispoziției legale ce conține explicit cerința riscului de confuzie.

Acestui din urmă fapt i s-a dat relevanță în aplicarea art. 478 C. proc. civ. în contextul absenței oricărei referiri a reclamantei la riscul de confuzie în fața primei instanțe. Se constată, de asemenea, că instanța nu a luat în considerare posibilitatea calificării cererii de chemare în judecată, sub aspectul determinării temeiului juridic, din cauza absenței motivului de fapt care să susțină incidența dispozițiilor legale pretinse de către reclamantă în apel, și nu pentru că ar fi asimilat calificarea juridică a unei cereri cu o modificare inadmisibilă a cererii în apel.

În atare condiții, cercetarea modului de aplicare a legii prin decizia recurată presupune a se stabili dacă, în concret, pentru învestirea legală a instanței cu soluționarea cauzei pe temeiul art. 9 alin. (1) lit. b) din Regulamentul nr. 207/2009, este necesar ca existența unui risc de confuzie în acțiunea în contrafacerea mărcii să fie invocată în mod explicit prin acțiunea introductivă ori, cel puțin, reclamantul să indice în mod expres ipoteza de la lit. b) din art. 9.

Existența unui risc de confuzie, incluzând și riscul de asociere, în conflictul dintre o marcă și un semn folosit cu titlu de marcă, reprezintă o condiție de aplicare doar în ipoteza din art. 9 alin. (1) lit. b) din Regulamentul nr. 207/2009.

În cazul descris de alin. a din același articol, privind semne identice și produse identice, riscul de confuzie este prezumat, astfel încât nu este necesară invocarea sa, din moment ce nu trebuie dovedit de către reclamantul din acțiunea în contrafacere.

Ipoteza din art. 9 alin. (1) lit. c) nu presupune dovedirea unui risc de confuzie, fiind suficientă legătura pe care consumatorul o face între un semn și o marcă de renume, creată prin similitudinea semnelor, când folosirea semnului fără motiv întemeiat generează un profit necuvenit din caracterul distinctiv sau din renumele mărcii comunitare sau aduce atingere acestora.

Rezultă, astfel, că susținerile întemeiate pe dispozițiile art. 9 lit. a) și c), indicate în mod expres, nu denotă vreo intenție a titularului mărcii de a invoca și ipoteza de la lit. b), care presupune dovedirea unui risc de confuzie.

Nici împrejurarea invocării similarității, în forma complementarității, produselor și serviciilor vizate de marcă, respectiv de semnul terțului, nu reclamă în mod necesar incidența lit. b), în) absența legăturii pe care reclamantul intenționează să o facă între aceste cerințe și condiția riscului de confuzie.

Or, se observă din cuprinsul cererii de modificare a acțiunii introductive că reclamanta a invocat similitudinea produselor din clasa 25 desemnate prin înregistrarea mărcii C. nr. x (ca, de altfel, și a celor din clasa 25 desemnate prin înregistrarea mărcii D.) în contextul lit. c) al art. 9, și nu al lit. b).

Reclamanta a arătat, astfel, că enunțul de la lit. c) se referă în mod explicit la folosirea semnelor similare pentru produse diferite, însă CJUE a decis că protecția mărcilor cu renume este aplicabilă în baza acestui temei legal și în situația în care produsele sunt identice sau similare, pentru care protecția este cu atât mai justificată.

Reclamanta face referire, neîndoielnic, la jurisprudența constantă a CJUE prin care art. 9 alin. (1) lit. c) din Regulamentul mărcii comunitare și norma echivalentă din directiva de armonizare a legislațiilor naționale referitoare la mărci au fost interpretate a fortiori, în sensul că protecția conferită prin aceste dispoziții mărcilor de renume, pentru produse sau servicii diferite, este valabilă cu atât mai mult și în raport cu utilizarea unui semn identic sau similar unei mărci de renume pentru produse și servicii identice sau similare cu cele pentru care este înregistrată marca (a se vedea, de exemplu, hotărârea din cauza C-329/09 Interflora, paragraf 68, cu jurisprudența anterioară citată).

Această aplicare extensivă a normei nu înseamnă, însă, translatarea condiției riscului de confuzie de la lit. b) în domeniul de aplicare al ipotezei de la lit. c), pentru că nu este posibilă crearea unei lex tertia pe cale de interpretare, ci doar verificarea cerințelor de la lit. c) și în) cazul produselor identice sau similare.

Astfel, nu s-ar putea considera că reclamanta, prin invocarea similitudinii produselor în contextul art. 9 alin. (1) lit. c), a) urmărit dovedirea existenței unui risc de confuzie, cerință proprie ipotezei de la lit. b).

În același sens, prin decizia de casare nr. 809/5.04.2016 a Înaltei Curți din ciclul procesual anterior, s-a arătat în mod expres că problema similarității dintre marcă/semn și produse se pune și în cazul lit. c) al art. 9 din Regulament, neținând exclusiv de examinarea riscului de confuzie.

Față de toate considerentele expuse, rezultă că reclamanta nu a invocat în mod explicit existența unui risc de confuzie între semnele în conflict și nici nu se poate aprecia că asemenea intenție putea fi desprinsă din conținutul cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost modificată.

În aceste condiții, instanța de apel a apreciat în mod corect că evocarea acestei împrejurări abia prin motivele de apel echivalează cu adăugarea unui motiv de fapt nou, care ar fi conturat o pretenție distinctă, inadmisibilă în apel, în conformitate cu art. 478 alin. (3) C. proc. civ. și care nici nu poate fi considerată drept o pretenție implicită, pe temeiul art. 478 alin. (4) C. proc. civ.

În consecință, criticile pe acest aspect din motivarea recursului sunt nefondate și vor fi respinse ca atare.

Sunt, însă, fondate criticile recurentei referitoare la mijloacele de probă administrate pentru dovedirea renumelui unei mărci, în contextul art. 9 alin. (1) lit. c) din Regulamentul mărcii comunitare.

Pe temeiul acestei norme, titularul unei mărci comunitare este îndreptățit să interzică oricărui terț să folosească, fără acordul său, în comerț, un semn identic sau similar cu marca comunitară pentru produse sau servicii care nu sunt similare cu cele pentru care este înregistrată marca comunitară, atunci când aceasta este de notorietate în Comunitate și când folosirea semnului fără motiv întemeiat generează un profit necuvenit din caracterul distinctiv sau din renumele mărcii comunitare sau aduce atingere acestora.

Norma conferă o protecție extinsă mărcilor renumite în Uniunea Europeană, chiar pentru situația în care terțul folosește semnul identic sau similar cu marca pentru produse ori servicii diferite - și, cu atât mai mult, pentru produse sau servicii identice -, împotriva atingerilor aduse fie caracterului distinctiv al mărcii (diluarea), fie renumelui acestei mărci (defăimarea) ori pentru profitul necuvenit din caracterul distinctiv sau din renumele mărcii (parazitismul). Una singură dintre aceste atingeri este suficientă pentru ca norma prevăzută în dispozițiile menționate să se aplice (a se vedea, în acest sens, hotărârile CJUE din cauzele C-324/09 L’Oréal, paragrafe 38 și 42, respectiv C-329/09 Interflora, paragrafe 72-74).

Cât privește proba renumelui mărcii, instanța de apel a reținut că în aprecierea renumelui sunt avute în vedere mai multe criterii: vechimea depozitului, importanța vânzărilor, importanța bugetului consacrat promovării mărcii sau produsului. În același timp, însă, s-a apreciat că singurul criteriu obiectiv este cunoașterea mărcii de către public, astfel încât aceasta poate fi stabilită doar prin sondaje.

În evaluarea legalității acestor aprecieri, trebuie pornit de la premisa că renumele mărcii presupune cunoașterea mărcii de către o parte semnificativă a publicului, iar în examinarea acestei condiții trebuie să se ia în considerare toate elementele relevante, în special cota de piață deținută de marca vizată, intensitatea, întinderea geografică și durata utilizării acestei mărci, importanța investițiilor efectuate de întreprindere pentru a o promova (hotărârea CJUE din cauza C-375/97 General Motors, paragrafe 26-27).

Din punct de vedere probator, gradul de cunoaștere de către public constituie însuși faptul principal ce trebuie dovedit de către titularul mărcii de renume, în timp ce elementele sau factorii relevanți, menționați anterior, corespund faptelor probatoare, care contribuie la dovedirea existenței sau a inexistenței faptului determinant în soluționarea cauzei.

Din acest motiv, orice înscrisuri referitoare la acești factori pot fi considerate, de principiu, mijloace de probă concludente și pertinente pentru demonstrarea cunoașterii mărcii de către o parte semnificativă a publicului, care se impun a fi analizate ca atare, înlăturarea lor fiind posibilă doar în urma aprecierii coroborate a probelor, în aplicarea art. 264 C. proc. civ.

În acest context, se constată că instanța de apel a limitat nejustificat mijloacele de probă ce pot fi administrate în dovedirea renumelui unei mărci, cu toate că a enumerat o parte dintre elementele ce interesează proba acestei împrejurări determinante în cauză, considerând în mod greșit că doar sondajele de opinie permit stabilirea cunoașterii mărcii și, implicit, a gradului de cunoaștere a mărcii de către public.

Fără a se contesta că un sondaj de opinie poate să facă parte dintre mijloacele pe baza cărora se apreciază dacă o marca este cunoscută de o fracțiune semnificativă a publicului, rezultatul unui asemenea sondaj nu poate constitui singurul element în stabilirea renumelui mărcii, impunându-se coroborarea sa cu alți factori a căror existență a fost demonstrată prin probele administrate.

Concludența și pertinența unui mijloc de probă ori caracterul de probă directă nu asigură valoare absolută respectivei dovezi, instanța având obligația să țină cont de toate probele administrate, examinându-le pe fiecare în parte și pe toate în ansamblul lor, astfel cum prevede art. 264 C. proc. civ.

Din această perspectivă, instanța de apel nu a respectat regulile de probațiune arătate anterior și nu a procedat în concret la analiza mijloacelor de probă administrate de reclamantă pentru dovedirea renumelui mărcii C., deși le-a menționat ca atare, înlăturându-le ab initio în absența unui sondaj de opinie.

Este de precizat și faptul că, în mod constant, CJUE apreciază în mod coroborat probele referitoare la renumele unei mărci, reținând că nu poate fi exclus ca acesta să rezulte din mai multe elemente probatorii, chiar dacă fiecare dintre aceste elemente, luat separat, ar fi insuficient pentru dovedirea faptului în discuție (de exemplu, hotărârea din cauza C-108/07 Ferrero Deutschland, paragraf 36).

Mai mult, instanța europeană a considerat în mod constant că norma referitoare la protecția extinsă conferită mărcilor renumite nu impune a se stabili cunoașterea mărcii de către un procent determinat al publicului (General Motors, citată anterior, paragraf 25). Așadar, fără a exclude relevanța pe care un element precum proporția publicului care cunoaște sau recunoaște o anumită marcă o poate avea în stabilirea renumelui, legislația europeană nici nu impune înfățișarea în instanță a rezultatului unui sondaj de opinie, după cum, în mod corect, s-a arătat prin motivele de recurs.

Față de toate considerentele expuse, vor fi primite criticile referitoare la aprecierile instanței de apel asupra mijloacelor de probă vizând renumele mărcii, reținându-se, totodată, că instanța de apel nu a răspuns criticii apelantei-reclamante referitoare la contrarietatea considerentelor hotărârii primei instanțe, dată fiind analiza diferită a renumelui mărcilor D. și a renumelui mărcii C.

Pentru aceste motive, Înalta Curte va admite recursul reclamantei, iar în baza art. 496 și art. 497 C. proc. civ., va casa decizia recurată și va trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță de apel.

Ca urmare a dispoziției adoptate prin prezenta decizie cu privire la recursul pârâtei, ce a fost constatat nul, se impune a fi menținută soluția de respingere ca nefondat a apelului pârâtei S.C. B. S.R.L., din decizia recurată, intrată sub autoritate de lucru judecat.

În consecință, casarea dispusă prin decizia de față este parțială, rejudecarea urmând a avea loc doar în privința apelului reclamantei A.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată nul recursul declarat de pârâta S.C. B. S.R.L. împotriva deciziei nr. 713A din 12 octombrie 2016 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Admite recursul declarat de reclamantul A. împotriva aceleiași decizii.

Casează în parte decizia recurată și trimite cauza la aceeași instanță de apel pentru rejudecarea apelului declarat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 345 din 20 martie 2014 a Tribunalului București, secția a V-a civilă.

Menține dispoziția din decizia recurată privind respingerea ca nefondat a apelului declarat de pârâta S.C. B. S.R.L. împotriva aceleiași sentințe.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 22.06.2018.