ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2314/2024

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Obiectul cererii deduse judecății

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București la data de 08 mai 2018, sub nr. x/2018, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta B. S.A., a solicitat să se constate că produsele reținute de către autoritățile vamale, conform notificării Direcției Regionale Vamale Galați nr. 5136/D30-2018 din data de 16 aprilie 2018 aduc atingere drepturilor exclusive de proprietate intelectuală deținute de reclamantă asupra mărcilor UE și mărcilor internaționale x din data de 10 iulie 1998 și x din data de 2 iulie 1998; să se dispună interzicerea importului și a comercializării neautorizate, de către pârâtă, a produselor reținute de către autoritățile vamale conform notificării Direcției Regionale Vamale Galați nr. 5136/D30-2018 din data de 16 aprilie 2018, purtând semne identice mărcilor UE și mărcilor internaționale aparținând reclamantei; să se dispună interzicerea producerii, importului, distribuirii, comercializării, publicității și a oricăror acte de folosință, în activitatea comercială a pârâtei, a produselor purtând fără drept semne identice sau similare mărcilor UE nr. x din data de 11 decembrie 1997, nr. x din data de 11 martie 2002, nr. x din data de 12 decembrie 1997, nr. x din data de 19 februarie 1998, nr. x din data de 3 iunie1997, nr. x din data de 24 mai 2002, nr. x din data de 20 octombrie 1999, nr. x din data de 21 septembrie 1999 și mărcilor internaționale x din data de 10 iulie 1998 și x din data de 2 iulie 1998 aparținând reclamantei; să fie obligată pârâta la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de acest litigiu.

Hotărârea pronunțată în primă instanță

Prin sentința civilă nr. 324/20.02.2019, Tribunalul București, secția a III-a civilă a respins, ca neîntemeiată, acțiunea, cu cheltuieli de judecată în cuantum de 5.764,15 RON.

Hotărârea pronunțată în apel

Prin decizia nr. 1710A/13.11.2019, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanta A. împotriva sentinței menționate, cu cheltuieli de judecată către intimata-pârâtă în cuantum de 3.330 RON.

Hotărârea pronunțată în recurs

Prin decizia nr. 1429/22.06.2021, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a admis recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei menționate, pe care a casat-o și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță de apel.

Hotărârea pronunțată în apel, în rejudecare

Prin decizia nr. 638A/20.04.2022, pronunțată în dosarul nr. x/2018, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanta A. împotriva sentinței nr. 324/20.02.2019, pronunțate de Tribunalul București, secția a III-a civilă; a luat act că intimata-pârâtă și-a rezervat dreptul de cheltuieli pe cale separată.

II. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva deciziei menționate, a declarat recurs reclamanta A., criticând-o pentru nelegalitate, pe temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ. și susținând, în esență, următoarele:

Instanța de apel a aplicat greșit art. 36 și art. 39 alin. (1) lit. c) (actualul art. 45) din Legea nr. 84/1998, art. 9 alin. (2) și art. 14 alin. (1) lit. c) din Regulamentul (UE) 2017/1001 privind marca Uniunii Europene, care prevăd situația de excepție în care utilizarea mărcii poate fi folosită, fără acordul titularului, cu rol de indicație tehnică, raportat la criteriile stabilite în juriprudența europeană.

Cu privire la natura publicului destinatar, instanța de apel a stabilit că, în prezenta cauză, sfera publicului relevant cuprinde atât reparatorii, ca persoane specializate în domeniu, cât și consumatorul final, public în raport cu care se apreciază criteriul unei informări clare și complete.

Astfel, s-a considerat că în categoria destinatarilor produselor sunt incluși atât "reparatorii independenți" ce intră în categoria mai largă a profesioniștilor care desfășoară servicii de reparație și întreținere pentru automobile, cât și deținătorii de automobile, nivelul de informare apreciindu-se raportat la aceștia, precum și având în vedere importanța și rolul parbrizului în siguranța în folosirea autoturismului.

Prin urmare, înlocuirea parbrizului se realizează de către profesioniști, însă, în același timp, achiziția produsului se realizează de către deținătorul automobilului, ce "primește informații de la prestatorul care realizează efectiv activitatea de înlocuire a parbrizului".

Contrar celor reținute de către instanța de apel, trebuie realizată o distincție raportat la cele două categorii de produse, respectiv autoturismele și piesele de schimb, de tip parbriz, pentru care există o destinație și o utilitate distinctă și utilizatori diferiți.

Astfel, pentru autoturisme, consumatorul beneficiar al funcționalității și utilității acestor produse poate fi identificat ca fiind chiar deținătorul de autoturism sau șoferul care urmărește utilizarea sa potrivit scopului său, deplasarea. Pentru parbrize, trebuie identificat publicul destinatar în mod nemijlocit, respectiv în raport cu persoana care folosește în activitatea sa personală sau profesională acest produs ca atare și nu un alt produs care integrează și aceast produs.

Or, rezultă că publicul consumator de parbrize este profesionistul, respectiv acei reparatori independenți la care instanța face referire, având în vedere că acest tip de produs nu are, prin natura sa, o utilitate destinată consumatorului final, evitându-se confuzia cu utilitatea distinctă avută de un autoturism format dintr-un ansamblu de piese.

A menționat că parbrizele nu reprezintă o categorie de produse care să aibă o funcționalitate autonomă, destinată publicului larg, chiar dacă acesta este "consumator de autoturisme", context în care, în lipsa satisfacerii unei nevoi directe nemijlocite, publicul larg nu devine un "consumator de parbize", iar analiza clarității și suficienței mesajului tehnic transmis de etichetele de utilizare nu trebuie raportată la acesta. Noțiunea de consumator trebuia apreciată în raport de relația nemijlocită dintre consumator și produs.

Or, în prezenta cauză, nu există o relație de funționalitate directă, consumatorul deținător de automobil/șofer nu se identifică cu consumatorul produselor de tip parbriz, acestea din urmă neavând o utilitate casnică în raport de care să se poată analiza nivelul de atenție, riscul de confuzie sau necesitatea folosirii mărcii mașinii alternativ cu un cod tehnic care îi descrie destinația.

Nici în ipoteza în care deținătorul autovehiculului, "consumator de autoturisme", achiziționează el însuși parbrizul pentru a fi ulterior montat de către o persoană specializată în domeniu, cumpărătorul nu devine un consumator de parbrize, el nefăcând achiziția în scopul satisfacerii unei nevoi nemijlocite potrivit utilității bunului, ci acționând ca un mijlocitor, deci pentru a livra produsul necesar adevăratului consumator, conform instrucțiunilor acestuia.

Deținătorul autoturismului justifică relația consumator-produs, având în vedere faptul că cel dintâi se comportă strict ca un mandatar, iar nu ca un consumator care folosește produsul achiziționat în mod direct, limitându-se la a preda produsul persoanelor specializate ce se ocupă de montarea acestuia.

Or, instanța de apel, în definirea noțiunii de consumator relevant, a făcut o analiză eronată, plecând de la faptul achiziției produselor, iar nu de la folosința acestora, însă consumatorul este persoana căreia îi sunt destinate produse și servicii pentru a le folosi în mod nemijlocit, mai exact, în situația parbrizelor, profesioniștii.

O atare concluzie alterează premisa standardului de analiză a folosirii mărcii ca singura modalitate necesară pentru a oferi o informare clară și completă consumatorilor, analiză care a condus în final la soluționarea greșită a apelului.

Nu în ultimul rând, instanța de rejudecare a apelului a arătat că și atunci când are în vedere ipoteza în care utilizatorul de autoturism devine, prin achiziția directă a parbrizului, și consumator de parbriz, atenția acestuia trebuie să fie suficient de ridicată.

Cu toate că instanța în mod greșit a stabilit faptul că noțiunea de public destinatar include și deținătorul autoturismului, prin opțiunea deschisă de achiziție a parbrizului, totuși se poate observa că și în această ipoteză, instanța a acceptat că nivelul de atenție se consideră a fi unul ridicat, "mai mult decât mediu", practic același ca în cazul unui profesionist, în raport de care se apreciază inclusiv capacitatea de a înțelege codificările prezente pe etichetele produselor.

Concluzionând, raportat la acest aspect, recurenta a considerat că analiza făcută de instanța de apel este, pe de-o parte, greșită de vreme ce include în sfera noțiunii de consumator și persoanele care nu folosesc nemijlocit produsul potrivit destinației sale, caz în care acesta nu îi acoperă o nevoie personală sau profesională și, pe de altă parte, contradictorie, prin aprecierea că respectiva codificare folosită pentru parbrize este o informație inaccesibilă publicului larg, deși acesta a fost identificat ca având atenție și cunoștințe peste medie.

În ceea ce privește folosirea mărcii ca singurul mijloc de informare a publicului de o manieră clară și completă, sub aspectul necesității, recurenta-reclamantă a menționat că raportarea la destinatarul produselor ca fiind profesioniștii în domeniul auto sau chiar, în prezentul caz, deținătorii de automobile cu un nivel de atenție "mai mult decât mediu", Înalta Curte, prin decizia de casare, a reținut că acest aspect pune, chiar de la început, sub semnul întrebării, posibilitatea invocării dispozițiilor de excepție reglementate de art. 14 din Regulamentul 1001/2017 și art. 39 din Legea nr. 84/1998 (actualul art. 45 din Legea nr. 84/1998), dispoziții ce au în vedere obligații și necesitatea de informare a consumatorilor.

În plus, instanța supremă a arătat că acest aspect este relevant și din perspectiva analizării necesității folosirii mărcii înregistrate a terțului atunci când produsele poartă, în același timp, și codificările adecvate care conțin toate datele necesare și suficiente cu privire la produs, inclusiv destinația produsului, respectiv codificarea mărcii A. prin codul 85, ce apare încorporat în seria numerică.

Cu privire la pretinsa obligație de menționare a mărcii de autoturism din perspectiva satisfacerii cerinței de informare a consumatorilor, prin anexa Legii nr. 296/2004, consumatorul este definit drept "orice persoană fizică sau grup de persoane fizice constituite în asociații, care acționează în scopuri din afara activității sale comerciale, industriale sau de producție, artizanale ori liberale", astfel că standardele de informare nu se aplică în cadrul relațiilor comerciale vizând persoane juridice, "profesioniști".

Prin urmare, standardul de informare, în ipoteza în care destinatarul produselor este un profesionist în domeniul pieselor auto, bine informat cu privire la caracteristicile autovehiculelor și a modului de funcționare a acestora, nu este cel specific publicului larg, caz în care prezența codurilor tehnice pe ambalajele produselor înlătură necesitatea folosirii mărcii autoturismului pentru indicarea compatibilității produselor.

Un alt argument al instanței de apel în sensul lipsei de claritate a informației cuprinse de sistemul de comunicare codificat constă în aceea că respectivul cod 85 se folosește atât pentru A., cât și pentru C., astfel că nu poate fi considerat o informație suficientă pentru a permite identificarea autovehiculului căruia îi este destinat produsul.

Or, aprecierea instanței nu se bazează pe nicio probă din cauză, nefiind cunoscută de părți în cursul dezbaterilor și neputându-se identifica prin verificările proprii sursa publică a unei astfel de informații.

Sub aspectul clarității, a menționat că după cum a relevat prin tabelul comparativ cuprinzând codurile de pe etichetele produselor și rezultatele căutărilor codurilor pe D. depus la dosar, singura marcă ce apare ca urmare a căutării după codul 85 este A., nu și C..

Sub aspectul valorii normative sau uzuale a comunicării, a menționat că argumentul instanței conform căruia codificarea nu este obligatorie și nici uzuală pe piață, relevanți în alegerea parbrizului fiind, de fapt, doi factori, anume modelul autovehiculului și natura geamului care trebuie înlocuit, contravine calității consumatorului de parbrize, astfel cum l-a definit prin natura și utilitatea produsului, precum și chiar consumatorului astfel cum a fost identificat de către instanță. Pe de altă parte, standardul de evaluare a calității informației furnizate consumatorilor, potrivit jurisprudenței CJUE, este caracterul corect și complet al acesteia și nu valoarea obligatorie, normativă și nici măcar caracterul său uzual.

Faptul că reclamanta nu a susținut existența unei codificări obligatorii sau reglementate prin anumite dispoziții legale nu înseamnă că odată aleasă această modalitate de etichetare și de oferire a informațiilor relevante pentru alegerea unui parbriz, ea nu ar fi suficientă, ci din contră, prin codificare, este îndeplinită funcția de a informa în mod corect și complet.

Or, instanța a procedat și în acest caz la extragerea unei realități factuale, cum este pretinsa lipsă a caracterului uzual a codificării, din probe și din surse pe care părțile nu le-au putut controla și verifica din această perspectivă.

Prezența mărcilor de autoturism, alături de orice altă modalitate de indicare a destinației tehnice, poate fi, în mod uzual, expresia ofertării unor produse originale sau a unor produse aftermarket omologate calitativ și de către titularul mărcilor de autoturisme, nu doar de către titularul mărcii aftermarket, fiind întotdeauna deschisă și posibilitatea identificării unor alte situații, rare de altfel, de folosire neconformă a mărcilor înregistrate de autoturisme.

Pe unul dintre website-urile indicate de către instanța de apel, respectiv www.x.ro, se poate observa că, deși, apar și modelul și marca autovehiculului, produsul este descris atât prin codul 8584AGNGYVZ, același cu cel folosit de către intimată, cât și prin următoarele elemente "Parbriz cu tenta+parasolar+rame+VIN+og. 12 cm", împreună cu anul de fabricație al automobilului.

Dată fiind complexitatea procesului de a alege parbrizul (existând, de altfel, numeroase tipuri și specificații tehnice ale acestora), simpla prezență a mărcii nu este suficientă pentru a oferi o informare corectă și completă. Simpla utilizare a mărcii pe ambalajele produselor aftermarket sau pe produse în sine nu se impune, deci, pentru indicarea destinației produselor, aceasta nefiind oricum suficientă pentru o informare completă asupra compatibilității parbrizului cu autovehiculul.

În acest sens, se poate observa că simpla căutare după marca A./împreună cu modelul mașinii, nu este oricum suficientă raportat la tipurile de parbrize cu diferite specificații, fiind necesar pentru identificarea produsului potrivit inclusiv tipul de motor al mașinii, conform https://www.x.ro.

Cu privire la utilizarea mărcii în conformitate cu practicile loiale în materie industrială sau comercială, instanța de apel a apreciat că intimata-pârâtă a acționat în conformitate cu practicile loiale în materie, utilizând mărcile recurentei doar pentru a indica destinația produselor, în contextul în care produsele au fost identificate sub propria marcă E., aplicată în mod vizibil și evident pe etichetele produselor. Totodată, instanța a mai avut în vedere faptul că lipsa de pe etichetă a unor formulări de genul "compatibil cu" sau "destinat pentru" nu este de natură a conferi un caracter neloial utilizării, dat fiind că orice confuzie între piesele originale și piesele aftermarket este exclusă, folosirea mărcilor nefiind făcută de așa manieră încât să dea impresia existenței unei legături comerciale.

Or, folosirea concomitentă a mai multor mărci pe ambalajul unor produse (co-branding) nu înlătură aplicarea dispozițiilor legale pentru protecția mărcii folosite fără drept atâta timp cât acesta poate să însemne, spre exemplu, că există o legătură comercială între aceasta și titularul mărcii A., chiar în ipoteza unor produse aftermaket omologate și de producătorii auto.

O astfel de ipoteză nu este înlăturată nici de descrierea modului de poziționare și alăturare a celor două mărci, iar CJUE, prin numeroase decizii relevante, a arătat explicit că folosirea unei mărci proprii a terțului nu este de natură a înlătura încălcarea mărcii folosite dacă nu sunt îndeplinite condițiile impuse de scopul sau de uzanțele folosirii comerciale a mărcilor cu scop informativ, atâta timp cât marca încălcată poate fi percepută de consumatori, păstrându-și caracterul autonom, chiar dacă nu are un rol dominant.

Așadar, concluzia instanței de apel conform căreia folosirea mărcilor titularului este loială și onestă, în mod greșit s-a bazat inclusiv pe susținerea potrivit căreia marca proprie a intimatei-pârâte E. este aplicată vizibil și evident, spre deosebire de mărcile recurentei, cât timp aplicarea mărcii proprii nu poate înlătura necesitatea îndeplinirii tuturor condițiilor impuse pentru folosirea mărcilor cu scop informativ.

În ceea ce privește noțiunea de conduită loială, instanța ar fi trebuit să determine dacă simpla folosire a mărcii terțului, fără autorizarea acestuia, în mod independent, neinclusă într-un context verbal informativ și neînsoțită de o sintagmă care să asigure fără dubii scopul piesei, respectă obligația pozitivă de loialitate, astfel cum se desprinde din jurisprudența CJUE analizată în decizia de casare.

În prezenta cauză, însă, nu a fost realizată o analiză în vederea clarificării existenței unei atingeri aduse reputației mărcilor ori a unei conduite a intimatei-pârâte de natură a elimina orice efect comercial al prezenței mărcii pe produs, altul decât simplul scop informativ necesar indicării destinației produsului.

În stabilirea aplicabilității excepției prevăzute de dispozițiile art. 14 alin. (1) lit. c) coroborat cu art. 14 alin. (2) din Regulament, trebuie înțeleasă mai întâi noțiunea de practici loiale, definită în jurisprudența CJUE ca fiind "expresia unei obligații de a acționa corect în raport cu interesele legitime ale titularului mărcii, similar cu cea impusă revânzătorului care utilizează marca altuia pentru a face reclamă revânzării produselor care fac obiectul mărcii respective."

O asemenea definiție trimite, așadar, la noțiunea de "interese legitime" ale titularului mărcilor, enunțate la rândul lor de jurisprudența europeană ca fiind, spre exemplu, legate de cazul în care comercializarea bunurilor printr-o asemenea manieră ar putea dăuna reputației mărcii sau dacă există riscul ca publicul să creadă că între cele două entități există o legătură comercială, astfel cea de-a doua entitate beneficiind în mod injust de renumele mărcii primei companii.

În cauza de față, interesul legitim al titularului ar fi ca acesta să nu fie asociat în vreun fel cu pârâta, creându-se o falsă impresie că între cele două companii există o legătură sau că cea de-a doua a fost autorizată de prima să îi folosească marca pentru comercializarea produselor sale reprezentând parbrize, în baza unei omologări tehnice a pieselor de către compania producătoare de autoturisme.

În acest caz, chiar și în ipoteza în care s-ar fi considerat că nu este suficientă prezența codurilor pe etichtele produselor comercializate de către intimata-pârâtă, se impunea ca maniera de comunicare să se facă prin prezența unor sintagme care să exprime, în mod clar, ideea de compatibilitate a produselor, de tipul "compatibil cu" sau "pentru", alături de mărcile recurentei, în vederea înlăturării caracterului neloial al utilizării acestora.

Cu privire la motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta a susținut că instanța de apel a încălcat principiul dreptului la apărare prevăzut de art. 13 C. proc. civ., art. 6 C. proc. civ. privind dreptul la un proces echitabil, dar și al contradictorialității prevăzut de art. 14 alin. (6) C. proc. civ., dispoziții a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, întrucât din cuprinsul deciziei recurate reiese faptul că instanța de apel a procedat la analiza unor surse și date care nu au făcut parte din materialul probatoriu depus la dosarul cauzei de către părți și care nici nu au fost supuse dezbaterii contradictorii, ceea ce echivalează cu o motivare străină de argumentele reciproce ale părților.

În aceste condiții, se observă o lipsă de transparență a probatoriului avut în vedere de către instanță, nefiind elucidată sursa elementelor probatorii pe care aceasta a fundamentat situația de fapt: instanța a făcut referire la cercetarea website-urilor euro-parbrize.ro, vânzări parbrise.ro, neoglass-parbrize.ro, autoglas.ro, automotive glass.ro, etc, precum și la o serie de bloguri, menționând expres autochelu.ro/blog/cum se repară un parbriz, fără ca aceste surse să fie discutate cu părțile în conformitate cu regulile de procedură.

Procedând în acest fel, instanța a încălcat regulile și principiile care garantează accesul la justiție și la un proces echitabil, părțile neavând ocazia să fie ascultate asupra probelor în privința cărora instanța a decis.

III. Apărările formulate în cauză

La data de 19 februarie 2024, în termen legal, intimata-pârâtă S.C. B. S.A. a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, cu consecința menținerii ca fiind legală și temeinică și obligarea recurentei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată în primul ciclu procesual și în recurs, în rejudecare.

La data de 08 martie 2024, recurenta-reclamantă a depus răspuns la întâmpinare, prin care a arătat că intimata-pârâtă s-a limitat la a puncta limitele rejudecării, astfel cum au fost fixate de către Înalta Curte de Casație și Justiție, prin decizia nr. 1429/22.06.2021 și ulterior, în încercarea de a demonstra că au fost respectate limitele casării, fiind citată o mare parte din motivarea instanței de apel, sens în care, fără a relua aspectele deja expuse pe larg prin recursul formulat, a punctat contraargumente pe aspectele ce reprezintă critici proprii ale intimatei aduse recursului, menținându-și în rest toate criticile aduse hotărârii atacate.

IV. Procedura de filtru

Raportul întocmit în cauză la data de 13 martie 2024, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 21 mai 2024, completul de filtru a admis în principiu recursul și a fixat termen de judecată la data 08 octombrie 2024, în ședință publică, cu citarea părților.

V. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, precum și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele:

Prin motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă A. a criticat aplicarea greșită a criteriilor de apreciere a existenței situației de excepție de la exclusivitatea dreptului la marcă, din art. 36 din Legea nr. 84/1998 și art. 9 alin. (2) și art. 14 alin. (1) lit. c) din Regulamentul (UE) 2017/1001 privind marca UE.

Totodată, prin cel de-al doilea motiv de recurs, corespunzător motivului de casare descris la pct. 5 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., recurenta a pretins încălcarea principiilor ce guvernează procesul civil, prin valorificarea de către instanța de apel a unor surse de date și informații care nu au făcut parte din materialul probator și care nici nu au fost supuse dezbaterii contradictorii.

Față de conținutul criticilor formulate, se impune examinarea lor împreună și verificarea susținerilor vizând sursa de informare la care a apelat instanța în corelație strictă cu împrejurările de fapt ce ar fi trebuit stabilite pentru delimitarea domeniului de aplicare al normei de excepție.

În acest cadru, Înalta Curte reține că, potrivit dezlegărilor din decizia de casare, instanța de rejudecare a apelului, prin trimitere la hotărârea CJUE din cauza C-228/2003 Gillette, avea de lămurit, pe de o parte, caracterul necesar al folosirii mărcii de către un terț, în sensul dacă folosirea servește furnizării către public a unei informații referitoare la produs și, pe de altă parte, dacă reprezintă singurul mijloc pentru o informare corectă, completă și inteligibilă, în raport de natura publicului, pentru respectarea sistemului de concurență loială de pe piața produsului respectiv.

Prin motivele de recurs, decizia de apel a fost criticată sub ambele aspecte, susținându-se că nu au fost respectate criteriile de apreciere a situației de excepție în ceea ce privește publicul căruia îi este destinată informația ce conține marca A. aparținând reclamantei, aptitudinea informației de a reprezenta singurul mijloc pentru o informare corectă, completă și inteligibilă a publicului, dar și folosirea mărcii de către pârâtă, conformă cu practicile loiale.

În ceea ce privește publicul, din decizia recurată reiese aprecierea instanței de apel conform căreia în categoria publicului relevant trebuie incluși nu numai reparatorii profesioniști, în considerarea caracteristicilor activității de schimbare a parbrizelor, dar și deținătorii de automobile, întrucât, pe de o parte, achiziția produselor poate fi făcută direct de aceștia din magazinele și site-urile de piese de schimb pentru a fi ulterior trimise reparatorului, iar pe de altă parte, dacă achiziția se face printr-o societate specializată în reparații, deciziile în alegerea tipului de parbriz revin deținătorului automobilului.

În același timp, atunci când a concluzionat asupra tuturor aspectelor cercetate, instanța de apel a arătat că publicul destinatar trebuie să fie cel care înțelege informațiile furnizate de pârâtă și prin raportare la aceste informații să poată alege cu ușurință parbrizul potrivit; informațiile trebuie să îi fie accesibile cu ușurință, indiferent de nivelul său de studii și înțelegere (pentru publicul neprofesionist) și indiferent de amploarea activității și experiența în relațiile cu producătorii (pentru societățile de comercializare piese auto sau reparații auto).

Se impune a se constata că aceste considerente, regăsite în decizia de apel, au caracter general și nu relevă situația de fapt din speță.

Astfel, analiza din decizia recurată se raportează la circumstanțele speței în ceea ce privește produsele aflate în vamă și în legătură cu care a fost formulată cererea în contrafacerea mărcii, respectiv amplasarea exclusiv pe ambalajul produsului, iar nu pe produs, a etichetei ce conține marca, de asemenea, caracterul nedetașabil al etichetei până la destinatarul coletelor, imaginea de ansamblu a semnului ce conține marca reclamantei A..

Cu toate acestea, nu s-a procedat în același mod în privința publicului. Instanța de apel s-a referit cu caracter generic la publicul virtual, fără să identifice în concret publicul din speță și fără să arate motivele pentru care ar interesa una sau alta dintre categoriile de public identificate, în funcție de destinatarul efectiv al coletelor cu produsele pe ambalajul cărora este aplicată marca reclamantei.

Nu trebuie ignorat obiectul acțiunii de față, de care este legată analiza pe care o presupun art. 14 alin. (1) lit. c) din Regulamentul (UE) 2017/1001 și norma echivalentă din art. 36 din Legea nr. 84/1998, anume o cerere în contrafacerea mărcii.

Incidența acestor norme relevă o situație de excepție de la norma ce reglementează dreptul exclusiv asupra mărcii, în virtutea căruia titularul poate cere interzicerea aplicării semnului pe produse sau pe ambalaje, ceea ce înseamnă că, atunci când este invocată, premisa de analiză este aceea a unei utilizări a mărcii, de către terț, pe care titularul mărcii o poate interzice de principiu. Interesează, așadar, în analiza situației de excepție, modul concret în care terțul utilizează marca: dacă marca este menționată pe eticheta ambalajului produsului, semnul terțului căruia i se opune marca este chiar eticheta și, prin urmare, contează publicul căruia îi sunt destinate informațiile de pe acesta.

Or, deși a reținut că eticheta este păstrată pe ambalaj până la destinatarul coletelor, urmând ca produsul (parbrizul) să fie montat pe autovehicul fără etichetă ori alte mențiuni ce ar conține marca, se observă că instanța de apel nu a selectat, dintre toate categoriile de persoane pe care le-a identificat, pe cele la care parvine în mod efectiv informația și cărora aceasta le este, astfel, destinată.

Nu rezultă, prin urmare, motivele pentru care instanța de apel s-a raportat la publicul neprofesionist, în situația în care nu ar ajunge în mod efectiv la deținătorul autovehiculului, și nici măcar la reparatorii autorizați, dacă produsul ar fi dezambalat de către societățile de comercializare piese auto, iar acestea sunt diferite de societatea de reparații. Mai mult decât atât, nu sunt clare nici plasarea pârâtei în vreuna dintre categoriile identificate, nici circuitul concret al produselor în prezenta cauză.

În același timp, după cum s-a arătat anterior, instanța de apel a stabilit publicul relevant și în funcție de alegerea produsului, respectiv a parbrizului, considerând că acesta "publicul destinatar trebuie să fie cel care înțelege informațiile furnizate de pârâtă și prin raportare la aceste informații să poată alege cu ușurință parbrizul potrivit".

Or, sunt lipsite de relevanță în cauză informațiile referitoare la compatibilitatea produsului cu un anumit tip de autovehicul, pe care le furnizează persoanele la care deținătorul autovehiculului apelează pentru alegerea produsului, regăsite în broșuri, site-uri etc. Interesează exclusiv folosirea mărcii prin aplicarea acesteia pe ambalajul produsului, iar nu prin anunțurile, ofertele de produse sau servicii. Acestea pot reprezenta ele însele modalități de folosire a mărcii, pe care titularul le-ar putea interzice în virtutea dreptului la marcă, dar care nu formează obiectul pretențiilor deduse judecății.

Pe de altă parte, faptul că marca trebuie aplicată pe produs/ambalaj doar pentru verificarea conformității informațiilor de pe ambalaj cu cele primite anterior, la momentul alegerii și achiziționării produsului, aduce în discuție chestiunea dacă, în sine, relevă utilizarea mărcii pentru indicarea destinației produsului. Or, nu rezultă din decizia recurată o asemenea analiză și nici dacă aceasta a făcut obiectul susținerilor și apărărilor părților, cu respectarea principiilor procesuale ce guvernează procesul civil.

Pentru motivele expuse, se constată că situația de fapt nu este pe deplin stabilită, cu privire la public și chiar la utilizarea mărcii de către pârâtă, neputând fi exercitat controlul de legalitate a deciziei în privința sferei publicului, prin raportare la criticile recurentei, în sensul dacă sunt sau nu incluși deținătorii de automobile.

În egală măsură, nu este necesar a se tranșa, în raport de criticile din cererea de recurs, dacă principiile procesului civil au fost respectate prin valorificarea de către instanța de apel a unor informații care nu se regăsesc în materialul probator administrat și preluate de pe internet, de vreme ce nu este cert că acele informații sunt în mod real utile soluționării cauzei.

Considerentele expuse relevă, totodată, că situația de fapt nu este pe deplin stabilită în privința caracterului necesar al folosirii mărcii, nefiind clarificat publicul căruia îi este destinată informația de pe etichetă ce conține marca.

În același timp, recurenta a formulat critici referitoare la aptitudinea mijlocului de comunicare a informației la care intimata-pârâtă a apelat în mod efectiv în speță de a reprezenta singurul mijloc pentru o informare corectă, completă și inteligibilă, în raport de natura publicului.

S-a susținut, astfel, că standardul de informare, în ipoteza în care destinatarul produselor este un profesionist în domeniul pieselor auto, bine informat cu privire la caracteristicile autovehiculelor și a modului de funcționare a acestora, nu este cel specific publicului larg, caz în care prezența codurilor tehnice pe ambalajele produselor înlătură necesitatea folosirii mărcii autoturismului pentru indicarea compatibilității produselor.

Se reține, din considerentele expuse în decizia recurată, că instanța de apel a analizat chestiunea codurilor tehnice prezente pe ambalajele produselor din cauză, în ipoteza profesionistului, reținând în fapt că aceste coduri sunt o preluare parțială a sistemului F. și preluarea integrală a codului unic SAP, dar a ajuns la concluzia că folosirea mărcii era necesară chiar în această situație, deoarece: F. nu este preluat complet; codul de producător este același pentru producătorii A. și C. și trebuie indicat unul dintre aceștia; nu există o codificare pentru modelul autovehiculului; din informațiile de pe un website privind pe producătorii de parbrize, nu rezultă că operațiunea de codificare a devenit cunoscută, acceptată și utilizată de cei cărora li se adresează piesele de schimb de calitate echivalentă, ca modalitate de identificare a destinației produselor (autoturismele cărora le sunt destinate).

Înalta Curte constată că argumentele instanței de apel, redate anterior, nu sunt de natură a demonstra caracterul necesar al folosirii mărcii și nici aptitudinea de a reprezenta singurul mijloc de informare completă și comprehensivă.

Se poate observa că operațiunea de codificare era, totuși, cunoscută de către destinatarul informației, din moment ce codurile tehnice se regăsesc pe ambalajele din cauză. Instanța a arătat, de asemenea, că pârâta folosește sistemul F..

Din acest motiv, distinct de aspectul raportării instanței la surse de informații străine de materialul probator (criticat și în legătură cu chestiunea în discuție) și de cel privind publicul destinatar al informației (neclarificat de instanță, potrivit celor deja expuse în prezenta decizie), faptul că operațiunea de codificare nu este unanim cunoscută și acceptată ar ridica problema utilității mențiunilor tehnice prezente efectiv. Într-un asemenea caz, dacă publicul nu dă nicio importanță codurile tehnice, se pune problema informării sale complete asupra produsului, cu menționarea acestuia și descrierea tuturor acelor elemente pe care publicul nu le poate identifica din codurile tehnice. Marca ar trebui, cu atât mai mult în atare situație, plasată într-un context verbal informativ cu formule precum "compatibil cu", "destinat pentru", invocate de către recurentă sau chiar "parbriz compatibil cu" sau "parbriz destinat pentru", urmate de tipul de autoturism.

Totodată, prin raportare la codurile tehnice existente, în măsura în care destinatarul informației le percepe, totuși, neavând nevoie de menționarea produsului parbriz și a caracteristicilor sale, dar trebuie să i se menționeze modelul autovehiculului (necodificat) și producătorul, nu este clar din considerentele deciziei, motivul pentru care acesta nu ar putea fi identificat în speță doar prin menționarea modelului de autoturism, fără precizarea mărcii și nici cel pentru care informațiile neacoperite de codurile tehnice nu ar trebui suplinite, pentru o informare corectă, completă și inteligibilă, prin inserarea formulelor de tipul celor arătate anterior, invocate de către recurentă.

Mai mult decât atât, marca în sine nu poate fi socotită o simplă informație tehnică, folosirea sa fiind permisă fără consimțământul titularului, în situația de excepție din speță, doar pentru indicarea destinației produsului. Or, nu rezultă cu certitudine, din decizia recurată, motivele pentru care indicarea destinației nu ar trebui descrisă verbal, cât timp nu este relevată ca atare de codurile tehnice.

Considerentele expuse sunt relevante și pentru modul în care instanța de apel a dezlegat chestiunea utilizării mărcii conforme cu interesele legitime ale titularului mărcii și prin raportare la practicile obișnuite pe piața parbrizelor auto, în măsura în care această chestiune presupune clarificarea pe deplin a încadrării situației din speță în "practicile obișnuite".

Nu în ultimul rând, se constată, cu referire la respectarea obligației de loialitate față de interesele legitime ale titularului mărcii, faptul că instanța de apel a ajuns la concluzia inexistenței unei confuzii între produse, în percepția publicului, din perspectiva originii comerciale a acestora.

Or, astfel cum, în mod corect, s-a arătat prin motivele de recurs și rezultă din decizia de casare, cu referire la jurisprudența europeană, finalitatea analizei din cauză nu este aceea a confuziei propriu - zise, ci doar a riscului de stabilire, în percepția publicului, a unei legături comerciale între terț și titularul mărcii, de natură a afecta valoarea mărcii, permițând terțului să profite de caracterul distinctiv ori de renumele mărcii.

În consecință, nici pe acest aspect analiza instanței de apel nu relevă stabilirea situației de fapt adecvate, astfel încât nu este posibil controlul de legalitate a deciziei recurate.

Față de toate considerentele expuse, Înalta Curte va admite recursul și, în temeiul art. 497 C. proc. civ., va casa decizia recurată și va trimite cauza spre rejudecare la aceeași curte de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei civile nr. 638A din 20 aprilie 2022, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.

Casează decizia recurată și trimite cauza spre rejudecare la aceeași curte de apel.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 29 octombrie 2024.