ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 569/2015

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, la data de 08 februarie 2012, reclamanta SC R.I. SRL, în contradictoriu cu pârâtele SC N.I. SRL, SC M.T.I. SRL, a solicitat instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să oblige pârâtele să sisteze importul și comercializarea în cadrul magazinelor pe care le operează a tuturor produselor purtând mărcile K. și H.; să se dispună confiscarea tuturor mărfurilor ce poartă mărcile mai sus menționate, deținute de pârâte și depozitate de aceasta în spațiile/locațiile pe care le operează; să fie obligate pârâtele la plata sumei de 1.000.000 de euro cu titlu de daune cauzate prin contrafacerea și comercializarea produselor contrafăcute; să fie obligate pârâtele la publicarea, pe cheltuiala lor, a hotărârii judecătorești într-un ziar de largă răspândire; să fie obligate pârâtele, în solidar, la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 2098/2013, Tribunalului București a respins acțiunea reclamantei SC R.I.

SRL, ca neîntemeiată, reținând, în esență, că probele administrate în cauză ce vădesc contextul relațiilor comerciale desfășurate de părți de-a lungul timpului, modalitatea înregistrării mărcilor de către reclamantă, lipsa utilizării mărcilor înregistrate de către reclamantă, contestarea drepturilor reclamantei prin admiterea în primă instanță a acțiunilor în anularea mărcilor pentru înregistrare cu rea-credință, susțin teza afirmată de pârâte în sensul în care acțiunea a fost declanșată nu pentru apărarea drepturilor reclamantei conferite prin înregistrare, ci în scopul eliminării unui concurent ce cucerise anterior piața bunurilor de menaj și bucătărie, prin folosirea semnelor disputate cu acordul Societăților producătoare R. și B. Prin decizia civilă nr. 414A din data de 24 octombrie 2014, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a admis excepția tardivității și a respins, ca tardiv, apelul formulat de apelanta-reclamantă SC R.I.

SRL împotriva sentinței civile nr. 2098 din 03 decembrie 2013 pronunțată Tribunalul București, secția a V-a civilă. Pentru a se pronunța astfel, instanța de apel a avut în vedere următoarele considerente: Sentința a fost comunicată reclamantei la data de 7 august 2014, ultima zi a termenului de declarare a căii de atac împlinindu-se pe data de 25 august 2014, iar apelul a fost declarat de reclamantă și depus la poștă abia la 2 septembrie 2014, cu 8 zile peste termenul de 15 zile prevăzut de art. 284 C. proc. civ.

Cererea de repunere în termenul de apel formulată de către apelantă prin concluziile scrise depuse după închiderea dezbaterilor nu poate fi luată în discuție, întrucât nu a învestit instanța; în orice caz, comunicarea sentinței în timpul vacanței judecătorești nu poate conduce, cum pretinde reclamanta, la prezumția absolută că părțile și avocatul nu puteau prevedea comunicarea hotărârii, iar concediul de odihnă nu reprezintă o împrejurare peste voința părții pentru care nu a putut declara în termen apelul.

Cu privire susținerea depunerii apelului prin e-mail la 22 august 2014, s-a reținut că nu este dovedită de înscrisul atașat, ce nu conține mențiunile necesare care să poată proba susținerile apelantei, ba chiar, în cuprinsul documentului anexat ca dovadă de expediere pe mail se face referire la data de 22 august 2013 în loc de 22 august 2014, când se pretinde că s-a formulat apelul, iar din dosar rezultă că Tribunalul București a primit și înregistrat doar cererea de apel emisă prin poștă; dacă ar fi existat un apel comunicat prin email, acesta s-ar fi regăsit în dosar; în orice caz, nu există nici o explicație rațională pentru care reclamanta ar fi trimis cererea de apel prin email la 22 august 2014 și apoi ar fi depus cererea prin poștă cu 2 săptămâni mai târziu, în plus presupusa comunicare a apelului prin email este contrazisă de împrejurările invocate în cererea de repunere în termen, conform căreia partea și avocatul se aflau în concediu și nu au fost în măsură să primească sentința și să declare apel în termen.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta SC R.I. SRL, solicitând admiterea recursului și casarea cu trimitere spre rejudecare a hotărârii atacate. În susținerea recursului, recurenta reclamantă a arătat că excepția tardivității apelului este neîntemeiata deoarece apelul a fost declarat în termen legal, la data de 22 august 2014, așa cum rezulta din înscrisurile anexate. Examinând recursul formulat, în raport de criticile menționate, Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat, potrivit celor ce succed.

Prin întâmpinarea depusă în fața instanței de apel, intimatele-pârâte au invocat excepția tardivității formulării cererii de apel motivat de faptul că sentința civilă nr. 2089 din 3 decembrie 2013 a fost comunicată societății reclamante la data de 07 august 2014, prin afișare, la sediul indicat prin cererea de chemare în judecată și ulterior în toate adresele către instanță, iar apelul a fost transmis Tribunalului București la data de 02 septembrie 2014, prin poștă, conform ștampilei oficiului poștal aplicată pe plic. La termenul din data de 22 octombrie 2015, instanța de apel a pus în discuție excepția invocată, iar la cererea reprezentantului apelantei a amânat pronunțarea pentru ca acesta să aibă posibilitatea să facă dovada datei comunicării hotărârii atacate și datei depunerii apelului la oficiul poștal, precizând că la acel moment nu poate face nicio dovadă în combaterea excepției invocate.

Pentru termenul de pronunțare, apelanta reclamantă, prin apărător, a depus concluzii scrise atașând un înscris constând într-un e-mail către o adresa a Tribunalului București din data de 22 august 2013 și arătând, totodată că solicită repunerea în termenul de apel. În dovedirea prezentului recurs recurenta reclamantă s-a prevalat de același înscris, însă cu mențiunea anului 2014 în loc de 2013, la care a atașat o declarație de apel, susținând, prin concluziile orale, că pentru a printa corect înscrisul a apelat la un specialist, considerând astfel că apelul său este declarat în termenul legal. Înalta Curte constată că înscrisurile depuse, nu numai că sunt contradictorii, purtând date diferite, dar nici nu conțin mențiuni necesare care să conducă la concluzia certă că apelul ar fi fost transmis prin e-mail.

Din analiza actelor și lucrărilor dosarului rezultă că Tribunalul București a primit și înregistrat doar o singură cerere de apel trimisă prin poștă, la data de 02 septembrie 2014 și înregistrată la 03 septembrie 2014. Este de reținut și faptul că prin concluziile scrise prin care recurenta reclamantă a solicitat repunerea în termen, înseși aceasta a precizat că trimiterea prin poștă cu depășirea termenului de 15 zile se datorează faptului că atât administratorul societății cât și avocatul ales se aflau în concediu la momentul primirii comunicării și au revenit după expirarea termenului de apel. Înalta Curte reține că în situația în care ar fi existat un apel comunicat prin e-mail, acesta s-ar fi regăsit în dosar, astfel cum, în mod corect, a statuat instanța de apel, iar susținerile reclamantei nu au niciun suport probator.

Mai mult, contrar susținerilor reclamantei, nu există nicio rațiune logică pentru care aceasta ar fi trimis cererea de apel prin e-mail la 22 august 2014 și apoi ar fi depus cererea prin poștă, cu mult peste termenul legal. În consecință, în cauza apelul reclamantei a fost formulat la data de 02 septembrie 2014, după împlinirea termenului de 15 zile prevăzut în art. 284 C. proc. civ., termen ce a expirat la data de 25 august 2014, motiv pentru care, în temeiul art. 312 C. proc. civ., recursul urmează a fi respins, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta SC R.I. SRL împotriva deciziei nr. 414A din data de 24 octombrie 2014 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 24 februarie 2015.