ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 919/2016

Decizia nr. 919/2016

Asupra cauzei de față constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, sub nr. x/3/2011, la data de 10 martie 2011, reclamanta SC A. SRL a solicitat, în contradictoriu cu pârâta SC B. SRL, ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună admiterea cererii și anularea mărcii SC B. SRL, deținută de pârâtă.

În motivarea cererii, reclamanta a arătat că la data de 02 noiembrie 2009 a fost depusă la Oficiul de Stat pentru Invenții și Mărci cererea de înregistrare marcă individuală verbală SC B. SRL pentru clasa de servicii 35, astfel cum sunt acestea prevăzute în Clasificarea de la Nisa.

La data de 08 aprilie 2010 reclamanta prin mandatar a depus opoziție la această marcă în baza art. 6 lit. d) și e) precum și pentru introducerea cu rea-credință a înregistrării acestei mărci.

Reclamanta a susținut că înregistrarea mărcii de către pârâtă s-a realizat cu rea-credință, pentru a-și însuși notorietatea de care se bucură pe piața de profil, și pentru a putea, prin întrebuințarea de acțiuni ilegale, să beneficieze de un tratament comercial preferențial câștigat de aceasta prin acțiuni comerciale susținute în decursul a mai mult de 8 ani de zile.

Astfel, deținătorii părților sociale ale SC B. SRL, în conformitate cu extrasul de informare de la registrul comerțului anexat prezentei sunt: C.; D.; E.; F.; G.; H.; I., iar în considerația aceluiași extras de informare de la Oficiul Național al Registrului Comerțului rezultă faptul că SC B. SRL a fost înființată în data de 26 octombrie 2009.

Toate aceste persoane au fost angajați ai reclamantei în conformitate cu contractele individuale de muncă depuse la dosar, precum și în conformitate cu mențiunile existente pe carnetele de muncă ale acestora.

Toți aceștia sunt deținători de părți sociale în noua societate înființată în data de 26 octombrie 2009. În aceeași ordine de idei s-a solicitat a se observa și evidența scopului urmărit de către aceștia prin înregistrarea mărcii la data de 02 noiembrie 2009 deci cu numai 7 zile de la înființarea acestei societăți, cunoscând faptul că reclamanta se bucură numai de notorietatea mărcii a căror produse le comercializează reclamanta de mai bine de 8 ani de zile.

Produsele SC B. SRL sunt comercializate de către reclamantă încă începând cu anul 2003, în acest sens dovadă fiind contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu societățile de retail din România, inclusiv cu marile companii din domeniu ex: L., al cărui contract a fost anexat. De asemenea, s-a solicitat a se observa că în anexa acestuia se arată în mod manifest faptul că reclamanta comercializa încă de la acea dată produsele SC B. SRL.

În aceeași ordine de idei s-a depus contractul încheiat între reclamantă și un alt mare jucător de pe piața de O., M., acest contract fiind semnat din partea reclamantei chiar de către D.

Reclamanta a atașat o serie de facturi ce au ca obiect produsele SC B. SRL, facturi emise în perioada cât persoanele identificate mai sus au lucrat pentru reclamantă, solicitând a se observa faptul că din partea societății au fost delegate spre a expedia aceste facturi chiar persoanele acestea.

Prin aceasta se dovedește în mod irefutabil existența relei credințe în înregistrarea mărcii SC B. SRL spre a fi folosită în mod fraudulos.

La fel, s-a arătat că este mai mult decât evident din înșiruirea cronologică a tuturor evenimentelor relevate mai sus faptul că societatea SC B. SRL a acționat deliberat și cu rea-credință în sensul acaparării notorietății mărcii pe care reclamanta a folosit-o de mai bine de 8 ani pe piața de Farmacii.

Singurul producător din Siria al produselor SC B. SRL este societatea comercială Hana Trading, societate care deține de altfel și drepturile exclusive în Siria asupra mărcii SC B. SRL.

Astfel, această societate a îndreptățit-o în mod exclusiv pe reclamantă să poată folosi această marcă pe teritoriul României, fiind și importatori și distribuitori ai acestor produse.

Pe cale de consecință societatea SC B. SRL în mod mincinos a pretins că producătorul produselor comercializate de aceasta este o așa numită societate SC B. SRL; s-a solicitat a se observa și lipsa de imaginație a găsi o denumire a acestui producător - această societate fiind în fapt inexistentă.

Mai mult decât atât, această societate nu poate fi producătoarea produselor SC B. SRL în Siria, astfel cum pretinde în mod mincinos SC B. SRL.

Din ultimul contract de vânzare-cumpărare existent între reclamantă și singurul producător al produselor SC B. SRL, respectiv SC J. SRL, se observă că acest contract este încheiat pe o perioadă de 10 ani începând cu data de 10 aprilie 2008; prin prisma felului activităților depuse pentru SC A. SRL, toți cei menționați anterior știau că există acest contract exclusiv de vânzare-cumpărare, astfel că singura modalitate era să găsească o alternativă de a contraface produsele folosindu-se cu rea-credință de lipsa de diligentă a reclamantei în a înregistra această marcă.

Pentru a dovedi și mai mult acțiunile dolosive întreprinse în a înșela atât autoritățile cât și clienții finali ai acestuia, s-a solicitat a se avea în vedere faptul că reclamanta deține din partea T.U.V. Austria o certificare pentru conformitate cu procedurile I.S.O. pentru fabricare și distribuție a produselor SC B. SRL.

Pentru a crea o cât mai bună asemănare între produsele contrafăcute pe care le comercializează și cele originale pe care le comercializă, a arătat reclamanta, pârâta SC B. SRL Est Impex a înțeles să pună în mod mincinos, încă o dată, sigla uneia dintre societățile din România care acordă certificări în acest sens.

De altfel, modalitatea de acțiune este cu atât mai mult dovedită a fi cu premeditare construită spre a înșela pe toți interlocutorii, deoarece această societate - reprezentanța din România a societății K. Marea Britanie - nu a fost aleasă întâmplător.

Pentru că în România această societate este singura care a ales ca și politică internă de protecție a sa și a clienților săi să nu publice on-line certificatele I.S.O. acordate.

Prin urmare, dacă o parte interesată ar fi dorit să caute această certificare s-ar fi lovit de această politică a societății ce acordă certificările. De altfel, ambalajele folosite de pârât nu aveau înscrise nici măcar numărul certificatului în baza căreia se consideră a fi certificați I.S.O.; acest lucru, în mod evident pentru a nu da posibilitatea de a căuta în detaliu, bazându-se pe superficialitatea clienților finali care nu-și mai pun întrebări referitoare la aceste aspecte.

În conformitate cu prevederile art. 3 din Legea nr. 84/1998 privind mărcile și indicațiile geografice „marca notorie - marca larg cunoscută în România în cadrul segmentului de public vizat pentru produsele sau serviciile cărora aceasta se aplică, fără a fi necesară înregistrarea sau utilizarea mărcii în România pentru a fi opusă”.

Din rapoartele contabile din anul 2007, 2008, 2009 se poate vedea care este cifra de afaceri a reclamantei numai pe aceste produse, contractul din 01 martie 2005 cu cel mai mare lanț de Farmacii din România - L. - care deține o rețea națională de Farmacii, contractul de vânzare-cumpărare cu unul dintre primii distribuitori M. din 15 iunie 2007 din care rezultă faptul că reclamanta era cunoscută în piața de profil din România ca fiind deținătorul mărcii acesteia, SC B. SRL.

În aceeași ordine de idei, reclamanta a atașat o serie de facturi emise de către organizatorii unui simpozion de specialitate din Germania, precum și două poze în care se poate vedea în mod clar standul produselor reclamantei SC B. SRL și D.

De altfel, a atașat și ordinul de deplasare emis de reclamantă la acea dată pentru ca D. să reprezinte interesele societății la expoziția Medica de la Dusseldorf în perioada 15 noiembrie 2008 - 25 noiembrie 2008.

Este mai presus de orice îndoială faptul că toate aceste acțiuni au fost premeditate de toți aceștia și că, în consecința informațiilor cunoscute din interiorul societății privitoare la lipsa de diligentă în privința înregistrării, au stabilit să solicite prin această nouă entitate SC B. SRL înregistrarea cu unicul scop de a se folosi de notorietatea câștigată cu greu prin muncă de reclamantă pe piața de profil.

În același timp, a fost depusă o plângere penală împotriva acestui pârât privind săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 83 lit. a) și b) din Legea nr. 84/1998, art. 5 din Legea nr. 11/1991 privind concurența neloială precum și art. 9 lit. c) din Legea nr. 241/2005 privind evaziunea fiscală, în acest dosar organele de cercetare penală efectuând un flagrant și sechestrând marfa ce purta în mod mincinos, astfel cum am arătat mai sus denumirea de SC B. SRL.

În drept, au fost invocate dispozițiile Legii nr. 84/1998 privind mărcile și indicațiile geografice.

Pârâta-reclamantă SC B. SRL, a formulat, în temeiul art. 115, respectiv art. 119 C. proc. civ., în contradictoriu cu reclamanta-pârâtă SC A. SRL, întâmpinare și cerere reconvențională prin care a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată promovată de către reclamantă, ca neîntemeiată, și pronunțarea unei hotărâri prin care să se dispună obligarea reclamantei-pârâte SC A. SRL la: încetarea aplicării semnului „SC B. SRL” pe produse sau pe ambalaje și înlăturarea acestei mărci de pe produsele deja existente; retragerea de pe piață și de la distribuitori a produselor care poartă semnului „SC B. SRL” și indicarea canalelor de distribuție; încetarea oferirii produselor sau comercializarea ori deținerea lor în acest scop sau, după caz, oferirea sau prestarea serviciilor sub acest semn; încetarea punerii în libera circulație, exportul, importul, plasarea sub un regim vamal suspensiv sau economic, precum și acordarea oricărei alte destinații vamale, așa cum sunt definite în reglementările vamale, produselor sub acest semn; încetarea utilizării semnului pe documente sau pentru publicitate; publicarea hotărârii ce urmează a fi pronunțată într-un ziar de largă circulație, pe cheltuiala reclamantei și obligarea reclamantei SC A. SRL la suportarea cheltuielilor de judecata, în temeiul art. 274 alin. (1) C. proc. civ.

La data de 26 aprilie 2011, reclamanta-pârâtă SC A. SRL, a depus cerere precizatoare prin care a arătat că dorește să completeze susținerile din petitul introductiv și în același timp să arate reaua-credință a introducerii cererii de înregistrare și obținere a certificatului de marcă.

Pârâta-reclamantă SC B. SRL, a formulat cerere completatoare prin care a solicitat obligarea reclamantei SC A. SRL la plata daunelor rezultate din profitul nerealizat de pârâtă ca urmare a faptei de contrafacere a mărcii SC B. SRL de către reclamantă. Prejudiciul nerealizat este de 250.000 lei și a fost calculat începând cu data înregistrării mărcii și până la data introducerii cererii de chemare în judecată.

Prin sentința civilă nr. 1993 din 13 noiembrie 2012, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a admis cererea principală formulată de reclamanta SC A. SRL., în contradictoriu cu pârâta SC B. SRL, a dispus anularea înregistrării mărcii SC B. SRL, înregistrată de pârâtă pentru clasele de produse și servicii nr. 35 și a respins, ca neîntemeiată, cererea reconvențională formulată de pârâta SC B. SRL, în contradictoriu pârâta-reclamantă SC A. SRL Totodată, a luat act că reclamanta-pârâtă nu a solicitat cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că, formulând cererea de chemare în judecată, reclamanta a susținut că înregistrarea mărcii contestate de către pârâtă s-a făcut cu rea-credință, motiv pentru care, în temeiul dispozițiilor art. 48 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 84/1998, a anulat-o.

Reținând calitatea de comercianți a părților, tribunalul a constatat că aprecierea conduitei pârâtei acuzată de a fi acționat cu rea-credință trebuie analizată cu exigență sporită, în contextul obligației legale a comercianților de a-și desfășura activitatea cu bună-credință și potrivit uzanțelor cinstite, în limitele unei concurențe loiale.

Elementele esențiale ale relei-credințe sunt elementul obiectiv constând în cunoașterea faptului că în legătură cu marca existau drepturi sau interese legitime ale unei alte persoane și elementul subiectiv, constând în scopul ilicit al înregistrării și intenția de a-l prejudicia pe cel ce justifica asemenea drepturi sau interese legitime.

Dovada acestor împrejurări obiective se poate face în condițiile existenței unor relații contractuale anterioare între părți, a unor relații pre sau extra contractuale în legătură cu marca, manifestări exprese ale pârâtului din care să rezulte iminența pătrunderii mărcii pe teritoriul în care marca este folosită.

Prin probele administrate, reclamanta a dovedit elementul obiectiv al relei-credințe.

Așa cum a rezultat din înscrisurile depuse, deținătorii părților sociale ale societății SC B. SRL sunt: C.; D.; E.; F.; G.; H.; I., societatea SC B. SRL fiind înființată în data de 26 octombrie 2009.

Anterior înființării societății pârâte, asociații acesteia au fost angajați ai reclamantei, așa cum a rezultat din contractele individuale de muncă depuse la dosar, conform mențiunilor din carnetele lor de muncă, precum și din declarațiile martorilor audiați în cauză.

Așa cum a rezultat din declarațiile martorilor audiați în cauză, societatea pârâtă a fost înființată prin inițiativa numitului D. și prin atragerea unui număr din foștii angajați ai reclamantei.

Martorul D. însuși a arătat că deținuse în cadrul societății reclamante, funcția de director de vânzări, ocupându-se efectiv de distribuirea produselor parafarmaceutice SC B. SRL și identificarea potențialilor clienți. Pe fondul unor neînțelegeri între conducerea societății reclamante și o parte a angajaților, aceștia din urmă au încetat relațiile de muncă și, la inițiativa lui D., au hotărât înființarea unei noi societăți - societatea pârâtă, având denumirea SC B. SRL și cu obiect principal de activitate comerț cu ridicata a produselor farmaceutice și parafarmaceutice, asemănător obiectului de activitate al societății reclamantei.

Declarațiile martorului sunt susținute și de cele ale numiților G. și N. care au arătat că în anul 2008 a hotărât aproape cu întreaga echipa ce activase în cadrul societății reclamante să plece și să înființeze la rândul lor societatea SC B. SRL și au hotărât să desfășoare același tip de activitate.

Tribunalul a reținut, totodată, că produsele parafarmaceutice SC B. SRL au fost comercializate de către reclamantă încă din anul 2003, astfel cum rezultă din contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu societățile de retail din România, rețeaua de farmacii L., O., M.

Societatea comerciala pârâtă având acționari foștii angajați ai reclamantei, între aceștia existând chiar persoane cu atribuții specifice de distribuire a produselor SC B. SRL, a înregistrat aceeași denumire, atât ca nume comercial cât și ca marca, la data de 02 noiembrie 2009, la numai 7 zile de la înființarea acestei societăți.

S-a reținut, așadar, că reaua-credință a pârâtei constă în cunoștința pe care a avut-o la data efectuării depozitului în România că semnul înregistrat fusese îndelung folosit de reclamantă anterior înregistrării mărcii, iar înregistrarea acestuia a urmărit, pe de o parte, înlăturarea de pe piață a unui concurent, în condițiile eludării regulilor concurentei loiale, iar pe de altă parte obținerea unor foloase injuste prin valorificarea unei piețe deja fidelizată produselor purtând marca SC B. SRL.

Mai mult decât atât, societatea pârâtă a avut ca scop, în mod direct, efectuarea aceleiași activități cu cea a reclamantei, folosind prin prepușii săi - foști angajați ai reclamantei - toate cunoștințele dobândite anterior înființării, legate de piața de desfacere a produselor cucerită de reclamantă, rețele de distribuție, condiții de contractare, urmărind, totodată, preluarea clienților reclamantei și dezvoltarea propriei sale activități.

În acest context nu pot fi reținute apărările pârâtei privind buna sa credință întrucât foștii angajați ai reclamantei, deveniți asociați ai pârâtei nu au fost ținuți în raporturile lor de muncă cu reclamanta de clauze de neconcurență sau confidențialitate.

Analiza bunei credințe este raportată în prezenta cauză la conduita societăților implicate, în calitatea lor de comercianți, de a-și desfășura activitatea cu bună-credință și potrivit uzanțelor cinstite, în limitele unei concurențe loiale.

Marca este definită ca un semn susceptibil de reprezentare grafică servind la diferențierea de către public a produselor și serviciilor unui comerciant de produsele și serviciile similare ale altor comercianți, marca indicând așadar, originea comercială a produsului.

Curtea de Justiție a Comunităților Europene a subliniat la rândul său, prin hotărârile pronunțate, că funcția esențială a mărcii este aceea de a garanta consumatorului sau utilizatorului date privind identitatea de origine a produsului sau serviciului desemnat de marcă, permițându-i să distingă fără confuzie acest produs sau serviciu de cele ce au o altă proveniență.

O altă funcție a mărcii o reprezintă și funcția de concurență, ce garantează ca toate produsele și serviciile ce o poarta provin de sub controlul unei singure întreprinderi.

Cele două funcții esențiale ale mărcii determină scopul legal al folosirii mărcii constând în utilizarea sa exclusivă pentru indicarea originii comerciale a produselor și serviciilor și nu pentru alte scopuri, cum ar fi îndepărtarea de pe piață a unui concurent existent sau potențial care folosește acea marca pe o altă piață națională.

Practicile cinstite în materie comercială exclud preluarea unui semn distinctiv folosit de un concurent, în cunoștință de cauză, pentru îndepărtarea accesului acestuia pe o piață în care nu și-a protejat marca, din perspectiva atitudinii subiective a pârâtei neavând relevanță caracterul teritorial al protecției date de înregistrarea mărcii.

Folosirea mărcii de către pârâtă evidențiază faptul că înregistrarea acesteia a fost deturnată de la scopul prevăzut de lege și anume, acela de a distinge anumite produse și servicii de cele ale altor comercianți, la acela de a obține un folos injust prin preluarea unei piețe câștigate de reclamantă și totodată, eliminarea de pe piață a unui concurent.

În acest context, tribunalul a apreciat că pârâta a avut un comportament neloial, ce se circumscrie noțiunii de rea-credință, așa cum este circumstanțiată în dreptul mărcilor, atrăgând sancțiunea anulării înregistrării conform dispozițiilor art. 48 lit. c) din Legea nr. 84/1998.

Reținând reaua-credință a pârâtei, tribunalul a înlăturat apărările pârâtei vizând îndreptățirea sa la înregistrarea mărcii, în condițiile în care titularul original al mărcii SC B. SRL înregistrată în Siria, a acordat pârâtei încuviințarea de a înregistra marca, autorizând-o totodată, să efectueze distribuția acestor produse purtătoare de marcă.

Așa cum a rezultat din înscrisurile depuse la dosar eliberate de Ministerul Furnizării și Comerțului Intern, Departamentul Protecției și Proprietății Comerciale și Industriale a rezultat că sigla SC B. SRL în limba arabă este înregistrată pe numele lui P. pentru bandaje, împrejurarea că semnul a fost înregistrat exclusiv în forma din limba arabă fiind confirmată și prin adresele emise de Ministerul Economiei și Comerțului.

Prin urmare, între marca verbală SC B. SRL scrisă cu caractere latine folosită de reclamantă și înregistrată de pârâtă și marca consemnată cu caractere arabe, ce poate fi tradusă prin cuvântul SC B. SRL, nu există similitudini sau identitate, astfel încât nu se poate reține aserțiunea pârâtei.

Având în vedere considerentele mai sus expuse, tribunalul a admis cererea principală și a dispus anularea înregistrării mărcii SC B. SRL, înregistrată de pârâta-reclamantă SC B. SRL, pentru clasele de produse și servicii.

Ca o consecință a soluției pronunțate în acțiunea principală și în condițiile în care pârâtei i s-a anulat marca, astfel încât nu mai deține un drept exclusiv asupra acesteia, tribunalul a respins ca neîntemeiată cererea reconvențională.

Totodată, a luat act că reclamanta-pârâtă nu a solicitat cheltuieli de judecată.

Împotriva sentinței tribunalului pârâta SC B. SRL a declarat apel, prin care a solicitat admiterea apelului și desființarea sentinței apelate, iar pe fond, respingerea ca neîntemeiată a cererii de chemare în judecată formulată de SC A. SRL și admiterea cererii reconvenționale, cu obligarea intimatei SC A. SRL la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea apelului apelanta-pârâtă arată că instanța de fond a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor legale incidente (art. 47 lit. c) din Legea nr. 84/1998), pe fondul unei greșite aprecieri a situației de fapt și a probelor administrate în prezenta cauză.

Prin Decizia civilă nr.

2/A din 14 ianuarie 2015 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă,

apelul declarat de

pârâta SC B. SRL împotriva sentinței civile nr.

1993 din 13 noiembrie 2012,

pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă

, a fost respins ca nefondat.

Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a reținut următoarele:

Pârâta nu contestă împrejurarea că o parte din acționarii săi au fost angajați ai reclamantei, o parte din aceștia fiind implicați în mod direct în comercializarea produselor SC B. SRL, unul dintre aceștia fiind chiar director de vânzări.

Prin urmare, faptul comercializării produselor SC B. SRL de către reclamantă începând din 2003 era cunoscut de pârâtă la momentul formulării cererii de înregistrare a mărcii SC B. SRL.

Pârâta susține că ea deține acordul titularului originar al mărcii SC B. SRL, înregistrată prima dată în Siria la data de 09 aprilie 2000, pentru înregistrarea acesteia pe numele său în România. A mai susținut pârâta că marca SC B. SRL a fost înregistrată în Siria din anul 2000, având ca titular pe P.

Instanța de apel a constatat că la dosar (fila 227 din dosarul secției a IX-a, cu traducere la fila 226) a fost depus în copie certificatul de înregistrare în Republica Arabă Siriană.

Aceasta marcă în transliterare din scrierea cu caractere arabe în scrierea cu caractere latin est.

Din certificatul menționat rezultă că înregistrarea mărcii a fost făcută doar în scrierea cu caractere arabe.

Având în vedere că mărcile se bucură de protecție în forma în care sunt înregistrate, titularul mărcii sus-menționate putea să își dea acordul pentru înregistrarea mărcii respective în România, dar numai în forma în care ea constituia marcă și se bucura de protecție, deci doar cu caractere arabe.

În legătură cu acest aspect, al întinderii protecției conferite de înregistrarea mărcii, instanța de apel a constatat că în mod corect tribunalul a reținut că nu există identitate sau similaritate între marca siriană și marca SC B. SRL înregistrată de pârâtă. O marcă verbală înregistrată într-o anumită scriere este protejată doar în forma în care a fost înregistrată, în protecția respectivă neintrând și transliterările posibile ale respectivei mărci, atât timp cât ele nu au fost înregistrate ca atare.

Nu pot fi primite susținerile pârâtei în sensul că, nefiind vorba de o traducere, ci de o transliterare, cele două mărci sunt identice. Acestea nu pot fi identice întrucât pentru un necunoscător al limbii arabe orice cuvânt scris cu caractere arabe nu are valoare de element verbal, ci de element grafic. Totodată, pentru orice necunoscător al caracterelor limbii arabe este imposibil să facă măcar o asociere între cele două mărci.

Prin urmare, nu se poate reține susținerea pârâtei în sensul că buna sa credință la înregistrarea mărcii ar rezulta din acordul pe care l-ar avea de la titularul mărcii sus-menționate de a înregistra marca în România, întrucât pârâta nu a înregistrat în România marca ce face obiectul protecției în Siria prin certificatul din 2000. Pârâta a înregistrat marca SC B. SRL, cu caractere latine, marcă ce nu este înregistrată în Siria prin certificatul menționat mai sus.

Din perspectiva analizei bunei sau relei-credințe a pârâtei la înregistrarea în România a mărcii SC B. SRL nu are relevanță dacă reclamanta SC A. SRL are sau nu vreun drept asupra mărcii SC B. SRL sau asupra mărcii.

Prin urmare, dacă aceasta a fost simplu distribuitor sau dacă mai are această calitate nu prezintă relevanță. Relevantă este doar cunoașterea sau nu de către pârâtă a folosirii de către reclamantă în activitatea comercială, cu funcție de marcă, a semnului SC B. SRL și, raportat la cunoașterea acestuia aspect, scopul urmărit de pârâtă la înregistrarea acestui semn ca marcă.

În plus, trebuie observat că, la momentul depunerii de către pârâtă a cererii de înregistrare a mărcii SC B. SRL în România, în Republica Arabă Siriană mai era înregistrată, din 9 mai 2007, pentru clasa 10 (bandaje medicale și bandaje sportive) o marcă SC B. SRL, înregistrare făcută la solicitarea SC R. SRL și a lui SC S. SRL (SC J. SRL) - (fila 64 din dosarul secției a IX-a, cu traducere la fila 63). Această marcă este înregistrată atât cu caractere arabe, cât și cu caractere latine. În plus, cuvântul care în transliterare cu caractere latine devine tot SC B. SRL, în scrierea cu litere arabe este diferit de cel din marca înregistrată din 2000. Astfel, el este compus din litera, vocala lungă a, litera n și vocala lungă a.

Mai trebuie observat că din actele depuse la dosar (fila 99 ș.a. dosarul secției a IX-a) rezultă că, începând din 2007, reclamanta a avut raporturi comerciale cu SC J. SRL, titularul mărcii SC B. SRL, obiect al acestor raporturi fiind și produse desemnate în raporturile dintre părți cu numele SC B. SRL.

Din ambalajele produselor SC B. SRL comercializate în România rezultă că unele din produse au fost produse de SC B. SRL (fila 62 dosarul secției a IV-a a Curții de Apel București), iar altele de SC J. SRL - (fila 232, vol. II din dosarul Tribunalului București).

Dacă și care din titularii celor două mărci siriene încalcă drepturile celuilalt titular este un aspect care excede obiectului prezentei cauze, în prezenta cauză prezentând relevanță doar buna sau reaua-credință a pârâtei la momentul formulării cererii de înregistrare ca marcă a semnului SC B. SRL, în scriere cu caractere latine.

Raportat la aspectele de fapt reținute, instanța de apel a constatat, în acord cu tribunalul, că în cauză s-a făcut dovada relei-credințe a apelantei-pârâte la înregistrarea mărcii SC B. SRL sub aspect obiectiv, cel al cunoașterii utilizării semnului SC B. SRL de către un alt competitor, care comercializa de mulți ani produse sub acest semn, cunoaștere care rezultă din calitatea unora din asociații pârâtei de foști angajați ai reclamantei, calitate în care au cunoscut comercializarea de către reclamantă a produselor sub semnul SC B. SRL, precum și raporturile comerciale dintre reclamantă și furnizorii din Siria ai acestor produse.

De asemenea, ca și tribunalul, instanța de apel a constatat că, în cauză, s-a făcut dovada relei-credințe și sub aspect subiectiv, scopul urmărit de apelanta-pârâtă la înregistrarea ca marcă a semnului SC B. SRL fiind acela al înlăturării de pe piață a unui comerciant concurent (reclamanta) și acaparării și valorificării pieței deja fidelizată produselor comercializate sub semnul SC B. SRL.

Contractul de cesiune invocat de pârâtă în susținerea bunei sale credințe nu poate avea o astfel de valoare probatorie în condițiile în care cedentul din Siria nu are înregistrată marca SC B. SRL în forma înregistrată de pârâtă, ci are înregistrată o variantă de transliterare a acestui semn cu caractere arabe. Mai mult, în Siria este înregistrată o altă marcă, compusă din o altă variantă de transliterare a aceluiași semn, tot cu litere arabe, dar însoțită de încă un element în scriere arabă precum și de transliterarea cu caractere latine a celor două elemente din limba arabă.

În consecință, apelul pârâtei a fost respins ca nefondat.

Împotriva Deciziei nr.

25/A din 14 ianuarie 2015 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, a formulat recurs pârâta SC B. SRL, invocând în drept art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ.

Declarația de recurs a fost formulată la data de 21 ianuarie 2016, fiind semnată de avocat U., cu mențiunea că motivele de recurs vor fi depuse după comunicarea hotărârii recurate.

Ulterior, la data de 9 noiembrie 2015 au fost depuse motivele de recurs, întemeiate în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., memoriul de recurs fiind semnat de avocat T.

În motivarea cererii de recurs, pârâta susține, în esență, că,

prin Decizia civilă nr. 25/A din 14 ianuarie 2015, instanța de apel s-a pronunțat în sensul respingerii apelului formulat de către pârâtă, fără a indica un temei legal care să justifice decizia luată. Acest aspect este considerat un motiv de nelegalitate, prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Potrivit dispoziției legale invocate, modificarea sau casarea hotărârii se poate cere când hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii.

Astfel, instanța de apel a reținut că „o marcă verbală înregistrată într-o anumită scriere, este protejată doar în forma în care a fost înregistrată, în protecția respectivă neintrând și transliterările posibile ale respectivei mărci, atât timp cât ele nu au fost înregistrate ca atare”. Această afirmație, făcută fără a fi întemeiată în drept, este eronată deoarece nu ia în considerare trăsăturile mărcii verbale; instanța invocă o teorie coerentă, dar care nu este aplicabilă tipului de marcă ce face obiectul cauzei.

În acest sens, instanța apreciază că nu pot fi primite susținerile pârâtei conform cărora în cauza este vorba despre o transliterare, iar nu despre o traducere. Totuși, motivarea respingerii acestui argument este contradictorie, susținând că o marcă verbală poate avea caracter de marcă grafică; or, din însăși definiția prevăzută de art. 3 din Legea nr. 44/2005 rezultă că orice marcă este un semn susceptibil de reprezentare grafică, ceea ce îndreptățește recurenta a considera că alegația instanței nu poate fi luată în considerare.

În susținerea celor enunțate, propune, ca exemplu întâlnit în viața de zi cu zi, lanțul de restaurante de tip fast-food. Analizând această marcă, se poate constata că, în funcție de alfabetul folosit în țara în care se află restaurantul, se produce o modificare grafică a denumirii, păstrându-se sonoritatea. În orice țară ar fi, denumirea restaurantului este compusă din literele/semnele echivalente ale alfabetului folosit în țara respectivă, dar care se citesc aproximativ identic. Astfel, se poate observa că restaurantul din Federația Rusă are denumirea scrisă cu caractere slave, cel din Grecia are denumirea scrisă cu litere grecești, cel din țări asiatice are denumirea redată prin logograme specifice folosite în China, Japonia etc. În mod evident, pentru cetățenii români, de exemplu, care nu cunosc scrierea statelor enunțate, literele nu reprezintă decât un semn grafic, dar, la nivel sonor, denumirea este aceeași. De aceea, persoanele care călătoresc într-una din țările enumerate și care vor să afle locația unui astfel de restaurant vor întreba folosind denumirea comună, indiferent de redarea ei grafică.

Pentru astfel de situații, recurenta-pârâtă consideră că o marcă verbală își găsește aplicabilitatea și de aceea păstrarea aceleiași denumiri pentru un anumit produs este esențială, chiar dacă în ceea ce privește ortografierea cuvântului apar diferențe cauzate de alfabetul utilizat.

O altă critică se referă la faptul că, în ultimul paragraf al motivării (întemeiată numai pe motivele de fapt), instanța atribuie în mod eronat înregistrarea mărcilor conținând particula SC B. SRL. Astfel, instanța își întemeiază respingerea apelului și pe faptul că, susține aceasta, P., este proprietarul mărcii SC B. SRL, afirmând că această formă nu corespunde cu cea înregistrată de către pârâtă.

În fapt, marca menționată aparține SC J. SRL, cea care a înregistrat-o tocmai în virtutea unei oarecare asemănări cu marca SC B. SRL ce aparține, așa cum rezultă din înscrisurile depuse, lui P.

Din cele arătate, reiese fără putință de tăgadă faptul că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină, iar motivele de fapt existente sunt contradictorii. De aceea, recurenta–pârâtă consideră că acest aspect atrage aplicabilitatea art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Potrivit art. 261 alin. (1) C. proc. civ., hotărârea instanței de fond trebuie să cuprindă, între altele, motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței și pe care se întemeiază soluția.

În acest sens, pct. 5 al textului legal sus evocat se referă la necesitatea arătării motivelor de fapt și de drept ce au format convingerea instanței, precum și a celor pentru care s-au înlăturat cererile părților. Așadar, motivarea hotărârii trebuie să fie clară, concisă, concretă, în concordanță cu probele și actele de la dosar, ea reprezentând astfel o garanție pentru părțile din proces în fața eventualului arbitrariu judecătoresc și, de asemenea, singurul mijloc prin care se dă posibilitatea de a se putea exercita controlul judiciar. Doar legala motivare a unei hotărâri se circumscrie noțiunii de proces echitabil în condițiile prevăzute de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Acest text a consacrat principiul potrivit căruia hotărârile trebuie să fie motivate, iar nerespectarea acestui principiu constituie motiv de casare potrivit art. 304 pct. 7 din V.C.P.C., rolul textului menționat fiind acela de a se asigura o bună administrare a justiției și pentru a se putea exercita controlul judiciar de către instanțele superioare. De altfel, chiar Curtea Europeană a Drepturilor Omului (cauza Achina împotriva României, cauza Gheorghe împotriva României) subliniază rolul pe care motivarea unei hotărâri îl are pentru respectarea art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și arată că dreptul la un proces echitabil nu poate fi considerat efectiv decât dacă susținerile părților sunt examinate de către instanță, aceasta având obligația de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor și elementelor de probă sau cel puțin de a le aprecia.

Intimata-reclamantă a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

La termenul de judecată din data de 26 februarie 2016, Înalta Curte a pus în discuție aspectul privind tardivitatea depunerii motivelor de recurs de către avocat T. la 9 noiembrie 2015, față de data comunicării deciziei recurate, 21 octombrie 2015.

La termenul din 18 martie 2016, Înalta Curte, având în vedere că recurenta-pârâtă a făcut dovada împuternicirii dată avocatei U. pentru declararea căii de atac, a constatat că declarația de recurs din data de 21 ianuarie 2015 a fost făcută în termenul legal. Totodată, a fost pusă în discuție aspectul privind tardivitatea depunerii motivelor de recurs la data de 9 noiembrie 2015 și a fost acordat cuvântul părților asupra acestei chestiuni, făcându-se

precizarea că instanța se va pronunța asupra excepției odată cu fondul

.

Analizând

excepția tardivității depunerii motivelor de recurs la data de 9 noiembrie 2015, invocată din oficiu, pe care o va analiza cu prioritate, față de dispozițiile art. 137 C. proc. civ., Înalta Curte constată că este întemeiată și, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., urmează a constata nul recursul, pentru următoarele considerente:

Conform art. 302

1

lit. c)

C. proc. civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat.

Recursul se motivează, conform art. 303

alin. (1)

C. proc. civ., prin însăși cererea de recurs sau înăuntrul termenului de recurs.

Potrivit art. 303

alin. (2)

C. proc. civ., termenul pentru depunerea motivelor se socotește de la comunicarea hotărârii, chiar dacă recursul s-a făcut mai înainte, iar conform art. 306 alin. (1) C. proc. civ., recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepția cazurilor prevăzute la alin. (2), care se referă la motivele de ordine publică.

În speță, se constată că, deși declarația de recurs a fost făcută în termenul legal, motivele de recurs nu au fost depuse în termenul legal.

Astfel, hotărârea instanței de apel a fost comunicată pârâtei la data de 21 octombrie 2015 (fila 94 din dosarul secției a IV-a civile a Curții de Apel București) la sediul ales (invocat prin motivele de apel și notele scrise depuse în faza procesuală a apelului), la apărătorul său, avocat V.

De asemenea, hotărârea recurată a fost comunicată și la sediul social al pârâtei, la data de 26 octombrie 2015 (fila 97, dosar apel).

Cererea de recurs a fost depusă la data de 21 ianuarie 2015 (fila 6 recurs), mai înainte de comunicarea hotărârii recurate, iar, ulterior, motivele de recurs au fost depuse la data de 9 noiembrie 2015 (data de pe plicul poștal cu care a fost trimis memoriul de recurs - fila 16 dosar recurs).

Comunicarea deciziei recurate la domiciliul ales, în condițiile art. 93 C. proc. civ., s-a realizat datorită împrejurării că, în faza procesuală a apelului, în fața curții de apel, pârâta a solicitat în mod expres, prin motivele de apel și notele scrise depuse în faza procesuală a apelului, comunicarea actelor de procedură la avocatul său, la Cabinet de avocat V., apărător care a asistat și a reprezentat pârâta în etapa procesuală a apelului, conform mențiunilor cuprinse în hotărârea atacată.

Art. 93

C. proc. civ. dispune în sensul că „În caz de alegere de domiciliu, dacă partea a arătat și persoana însărcinată cu primirea actelor de procedură, comunicarea acestora se va face la acea persoană, iar în lipsa unei asemenea arătări, la domiciliul părții.”

Din economia textului rezultă că în situația alegerii de domiciliu făcută cu respectarea condițiilor prevăzute de lege (indicarea persoanei însărcinate cu primirea actelor de procedură), comunicarea se va face doar la acea persoană. La domiciliul părții vor fi comunicate actele de procedură numai în situația în care în cererea de alegere de domiciliu nu s-a indicat persoana însărcinată.

Or, în speță, exigențele art. 93 C. proc. civ. sunt respectate, întrucât domiciliul ales a fost indicat la sediul Cabinetului de avocat V., indicându-se numele avocatului V., chiar titularul cabinetului de avocat și împuternicitul părții din dosar.

În acest sens, se reține că, potrivit procurii autentificate din 30 mai 2013 de B.N.P., X. și Asociații, anexată motivelor de apel (fila 20 dosar apel), avocat V. a fost desemnată ca mandatar al societății SC B. SRL, recurentă-pârâtă în cauză, în vederea reprezentării cu puteri depline în fața instanțelor judecătorești de orice grad în Dosarul nr. x/3/2011, făcându-se mențiunea că mandatarul va putea primi, printre altele, și actele de procedură.

Așa fiind, instanța de apel nu avea obligația de a comunica decizia recurată și la sediul social al pârâtei, întrucât dacă partea este reprezentată printr-un mandatar, în speță avocat V., la care și-a ales domiciliul și pe care l-a împuternicit să primească actele de procedură, atunci citarea și comunicarea actelor de procedură se va face la domiciliul mandatarului, motiv pentru care se constată legalitatea îndeplinirii procedurii de comunicare a hotărârii la domiciliul ales.

În condițiile în care nu s-a formulat o altă cerere de alegere de domiciliu sau de comunicare a actelor de procedură la domiciliul părții, acest domiciliu rămâne statornic pentru tot cursul procesului, instanța fiind legată de cererea formulată în fața curții de apel în calea de atac a apelului, independent de faptul că avocatul desemnat drept persoană însărcinată cu primirea actelor de procedură nu mai reprezintă partea. De aceea citarea în apel s-a făcut în această modalitate, cu respectarea cerințelor art. 93 C. proc. civ.

Neregularitatea citării constituie un motiv de nulitate relativă a actelor de procedură și a hotărârilor judecătorești, care poate fi invocată de partea vătămată în condițiile art. 105 alin. (2) C. proc. civ., adică atunci când prejudiciul produs nu poate fi înlăturat altfel decât prin anularea actului.

Art. 108 alin. (4) C. proc. civ. dispune însă că nimeni nu poate invoca neregularitatea produsă prin propriul său fapt, pentru că o astfel de conduită ar fi o manifestare a relei credințe procesuale, care nu poate fi validată juridic.

Așadar, recurenta-pârâtă nu poate invoca nelegala ei citare prin aceea că actele de procedură au fost primite la domiciliul procesual ales de mandatarul său, avocat V., în condițiile în care prin încheierea de la termenul de judecată din data de 18 martie 2016, s-a reținut că reprezentantul recurentei-pârâte a susținut că

dovada de comunicare a hotărârii recurate a fost emisă de instanță la data de 20 octombrie 2015, a ajuns la domiciliul ales din București, sector 4, la 21 octombrie 2015, de unde a fost transmisă la sediul social al societății din localitatea Giurgiu, sat Bîcu, jud. Giurgiu.

Înalta Curte are în vedere faptul că potrivit art. 725 C. proc. civ. drepturile procesuale trebuie exercitate cu bună credință, așa încât recurenta-pârâtă nu poate invoca propria ei culpă ca premisă de fapt a luării în considerare a comunicării legale a hotărârii la sediul său social, iar nu a sediului ales, cât timp nu aceasta nu a formulat o altă cerere de alegere de domiciliu sau de comunicare a actelor de procedură la domiciliul părții.

În practica în materie a Curții Europene a Drepturilor Omului s-a statuat că dreptul de acces la instanță implică, printre altele, posibilitatea părților de a participa efectiv la proces, de a propune probe și de a avea oportunitatea de a-și exprima punctul de vedere. Primul pas în acest sens a fost considerat ca fiind citarea lor corectă și comunicarea hotărârilor pentru a le putea contesta (cauza Capital Bank Ad c. Bulgariei, nr. 49429/99, hotărârea din 24 noiembrie 2005). Curtea a arătat că instanțele trebuie să dea dovadă de diligență suficientă și să ia toate măsurile ce se pot aștepta, în mod rezonabil, de la ele pentru a-i cita pe justițiabili (cauza Miholpa c. Letoniei, nr. 61655/00, hotărârea din 31 mai 2007).

Curtea Europeană a arătat că revine în primul rând celor interesați să depună orice diligență pentru protejarea propriilor interese (cauza Agapito Maestre Sanchez c. Spaniei, nr. 29608/02, hotărârea din 4 mai 2004) și că autoritățile judiciare nu sunt răspunzătoare pentru faptul ca partea nu a luat măsurile corespunzătoare pentru a asigura primirea efectivă a corespondenței trimisă la adresa indicată chiar de parte (cauza Oleksiy Grygorovych Boyko c. Ucrainei, nr. 17382/04 hotărârea din 23 octombrie 2007).

Concluzia care se impune este aceea că recurentei-pârâte i-a fost legal comunicată hotărârea recurată la data de 21 octombrie 2015, dovada de comunicare fiind atașată la dosar la fila 94, actele de procedură fiind primite la adresa indicată în acțiune ca fiind domiciliul procesual și cuprinzând toate elementele prevăzute de art. 88 și 92 C. proc. civ.

Cum decizia atacată i-a fost comunicată legal la data de 21 octombrie 2015, termenul legal pentru motivarea recursului, socotit conform art. 303 alin. (2) C. proc. civ., s-a împlinit la data de 6 noiembrie 2015, dată până la care nu au fost depuse motivele de recurs (acestea fiind depuse ulterior, la data 9 noiembrie 2015, conform datei de pe plicul poștal), deși declararea recursului a fost formulată înainte de comunicarea hotărârii, respectiv la data de 21 ianuarie 2015, data rezoluției de înregistrare a cererii de recurs de către instanța de apel.

Ca atare, formularea în cauză a motivelor de recurs de către pârâtă la data de 9 noiembrie 2015 a fost făcută cu nesocotirea termenului stipulat în mod imperativ de lege, aspect ce conduce la stingerea dreptului procedural în temeiul căruia instanța ar fi putut să supună examinării motivele de recurs astfel depuse.

Așa fiind, reținând că recursul declarat de pârâta

SC B. SRL

nu a fost motivat în termenul legal și că nu există motive care să poată fi examinate și din oficiu, Înalta Curte urmează să constate nulitatea acestuia, conform art. 306 alin. (1) C. proc. civ., raportat la art. 302

1

alin. (1) lit. c) coroborat cu art. 303 alin. (2) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată nul recursul declarat de pârâta SC B. SRL împotriva Deciziei nr. 25/A din 14 ianuarie 2015 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 15 aprilie 2016.