ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2085/2016

Decizia nr. 2085/2016

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 10 ianuarie 2012 pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, sub nr. x/3/2012, reclamanta SC A. SRL a solicitat, în contradictoriu cu pârâții SC B. SRL, C. și Oficiul de Stat pentru Invenții și Mărci, ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună anularea mărcii D., înregistrată pe numele primei pârâte sub nr. x, anularea contractului de cesiune a mărcii din anul 2008, încheiat de către pârâtul C., obligarea O.S.I.M. la publicarea hotărârii în B.O.P.I. și înscrierea mențiunii de a anulare în Registrul Național al Mărcilor, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea cererii, reclamanta a arătat că a fost înființată în anul 1991 și desfășoară sub acest nume comercial activități legate de comerțul cu amănuntul cu produse tehnice etc. Pârâtul C., unic administrator al pârâtei SC B. SRL în perioada 2003 - 2008 a fost asociat și administrator al societății reclamante. În această calitate, fără a convoca AGA, a încheiat contractul de cesiune din anul 2008, prin care a cesionat drepturile de proprietate asupra mărcii reclamantei către SC B. SRL, al cărei asociat unic era deja, cesiune ce a fost înregistrată la OSIM în favoarea primei pârâte. Acest act s-a încheiat cu o lună înainte de retragerea pârâtului C. din calitatea sa de administrator și asociat de la SC A. SRL și fără acordul celorlalți asociați și administratori. Înregistrarea unei mărci absolut identice pentru produse identice și similare cu cele ale reclamantei constituie un act de înregistrare cu rea-credință a mărcii. În calitatea sa de fost asociat și administrator al reclamantei, pârâtul a cunoscut neîndoielnic faptul că marca aparține reclamantei, iar cesionarea mărcii fără hotărâre AGA nu dovedește decât interesul acestuia de a frauda reclamanta, astfel ca pârâtul a eludat regulile concurenței loiale de a nu folosi un semn distinctiv ce aparține unui concurent și a urmărit înlăturarea de pe piață a acestuia sau blocarea lui, folosindu-se de atributul exclusiv al depozitului.

Reclamanta SC A. SRL a depus la data de 08 mai 2013, în temeiul dispozițiilor art. 132 alin. (1) C. proc. civ., cerere de completare a acțiunii introductive de instanța, solicitând să se constate nulitatea absolută a contractului de cesiune de marcă nr. 1020 din 30 aprilie 2008, perfectat între SC A. SRL, în calitate de cedent, și SC B. SRL, în calitate de cesionar, având ca obiect transmiterea drepturilor asupra mărcii D., înregistrată la OSIM sub nr. x. Astfel, reclamanta consideră că este fundamentată solicitarea sa de constatare a nulității absolute a contractului de cesiune de marcă nr. 1020 din 30 aprilie 2008, motivat de lipsa consimțământului societății reclamante la încheierea sa, întrucât nu a existat o hotărâre a adunării generale a asociaților cu privire la înstrăinarea mărcii în discuție, iar persoana semnatară nu a fost împuternicită valabil în acest sens.

Pârâții-reclamanți SC B. SRL și C. au formulat, în contradictoriu cu pârâta-reclamantă SC A. SRL și cu pârâții G. și H., în temeiul art. 132 alin. (3) C. proc. civ., coroborat cu dispozițiile art. 115 C. proc. civ., precum și în temeiul art. 119 alin. (1) și alin. (4) C. proc. civ., întâmpinare față de cererea completatoare a reclamantei SC A. SRL, depusă la termenul de judecata din data de 08 mai 2012 și cerere reconvențională, prin care a solicitat anularea art. 9 al actului constitutiv al SC A. SRL în vigoare în data de 30 aprilie 2008, respingerea acțiunii astfel cum aceasta a fost modificată ca neîntemeiată, obligarea reclamantei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată.

Prin încheierea de ședință din data de 15 ianuarie 2013, tribunalul a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului C., având în vedere că acesta nu este titular al mărcii cesionate și nici parte în contractul de cesiune.

Prin Sentința civilă nr. 1639 din 17 septembrie 2013 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a fost admisă în parte acțiunea principală modificată formulată de reclamanta-pârâtă SC A. SRL, în contradictoriu cu pârâții-reclamanți SC B. SRL, C., și cu pârâtul Oficiul de Stat pentru Invenții și Mărci, a fost respinsă ca neîntemeiată cererea de anulare a mărcii nr. x pentru rea-credință, a fost constatată nulitatea absolută a contractului de cesiune marcă nr. 1020 din 30 aprilie 2008, a fost respinsă ca neîntemeiată cererea reconvențională formulată de pârâții-reclamanți SC B. SRL și C. în contradictoriu cu SC A. SRL și cu pârâții G. și H. și a fost obligată pârâta-reclamantă SC B. SRL și pârâtul C. să plătească reclamantei-pârâte suma de 4.904 lei, cheltuieli de judecată (onorariu avocat și cheltuieli de deplasare).

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că la data de 30 aprilie 2008, între reclamanta-pârâtă SC A. SRL și pârâta-reclamantă SC B. SRL a fost încheiat contractul de cesiune al acestei mărci, cesiunea fiind înscrisă în Registrul Național al Mărcilor la data de 24 iunie 2008. În ceea ce privește contractul de cesiune de marcă nr. 1020 din 30 aprilie 2008, încheiat între reclamanta-pârâtă SC A. SRL, în calitate de cedent și pârâta-reclamantă SC B. SRL, în calitate de cesionar, având ca obiect transmiterea drepturilor asupra mărcii D., tribunalul a constatat că a fost semnat, în numele societății cedente, exclusiv de către unul dintre asociații societății de la acea dată, respectiv pârâtul-reclamant C., fără acordul scris al celorlalți asociați și în lipsa unei hotărâri a adunării generale a asociaților, care să fi decis înstrăinarea mărcii, lipsa consimțământului valabil exprimat al părții atrăgând incidența sancțiunii nulității absolute a contractului.

Contractul de cesiune de marcă nr. 1020 din 30 aprilie 2008 a fost semnat de către un singur asociat, pârâtul-reclamant C., cu nerespectarea dispozițiilor statutare privind încheierea actelor de dispoziție privind bunurile din patrimoniul societății cedente, acordul verbal al celorlalți doi asociați, astfel cum a fost invocat prin intermediul întâmpinării și al cererii reconvenționale, nefiind probat. Prin cererea reconvențională formulată la data de 12 iunie 2012, pârâții-reclamanți au solicitat să se dispună anularea art. 9 al actului constitutiv al SC A. SRL, în vigoare la data de 30 aprilie 2008, ale cărui prevederi sunt numai rezultatul redactării acestui act de către o terță persoană, angajată în acest scop, pe baza unui model preexistent, fără a reprezenta voința reală a părților contractante.

Împotriva sentinței tribunalului pârâții-reclamanți SC B. SRL și C. au declarat apel.

S-a reținut de către Curtea de Apel că în anul 2003, prin mențiunea nr. 21507 din 30 mai 2003, s-a procedat la depunerea primului act constitutiv al SC A. SRL- atestat sub nr. 2827 din 23 mai 2003 în care apare modificarea art. 9, care formează obiectul cererii reconvenționale - restricții privind activitatea asociaților: "Cu excepția situației în care un asociat primește acordul scris al celorlalți asociați, asociatul nu va putea: admite parteneri noi, cumpăra sau vinde bunuri din proprietatea societății, cu excepția tranzacțiilor necesare pentru activitatea societății, să se angajeze în nicio activitate care să aibă efecte adverse asupra capacității societății de a-și desfășura activitatea."

În anul 2004, apelantul pârât C. și intimata pârâtă G. au divorțat, fiind pronunțată Sentința civilă nr. 6356 din data de 21 iunie 2004 a Judecătoriei Constanța, prin care se dispune desfacerea căsătoriei pe baza acordului soților și revenirea acestora la numele purtat anterior căsătoriei. În anul 2006, SC A. SRL înregistrează marca D., scop în care s-a decis angajarea unei societăți specializate, respectiv F. SRL.

În anul 2008, pe fondul erodării relațiilor personale dintre cei 2 foști soți s-a decis, de comun acord cu ceilalți asociați, retragerea lui C. din cadrul SC A. SRL și înființarea unei noi societăți comerciale, operând în același domeniu de activitate, cu păstrarea denumirii E., noua societate comercială înființată de acesta având numele SC B. SRL. Cu ocazia retragerii din societate, s-a agreat ca C. să utilizeze denumirea E. pentru noua societate înființata și cesiunea mărcii E., conferindu-i-se astfel o garanție în privința neopoziției ulterioare a foștilor asociați la folosirea numelui comercial E.

În cursul anului 2011, SC A. SRL a solicitat înregistrarea unei mărci identice cu marca națională nr. x. Considerând acest demers ca o încercare a reclamantei de a schimba termenii înțelegerii din 2008, SC B. SRL a formulat opoziție, iar reclamanta a înțeles să introducă prezenta acțiune pentru anularea mărcii opuse.

Raportat la această situația de fapt expusă mai sus, apelanții pârâți consideră că instanța în mod greșit a admis capătul de cerere având ca obiect nulitatea contractului de cesiune marcă nr. 1020 din 30 aprilie 2008 și a respins cererea reconvențională privind constatarea nulității absolute a prevederilor art. 9 din actul constitutiv actualizat al SC A. SRL.

Analizând lucrările dosarului în raport cu motivele de apel formulate, Curtea a reținut următoarele:

Referitor la susținerea apelanților în sensul că în ceea ce privește cererea de anulare a contractului de cesiune a mărcii s-ar fi impus mai întâi analiza cererii reconvenționale și, în funcție de soluția dată acesteia să fie analizată temeinicia capătului de cerere principală privind anularea contractului de cesiune, Curtea a constatat că simpla împrejurare că prima instanță, din rațiuni de sistematizare a hotărârii, a structurat considerentele prin raportare separată la cererea principală și la cea reconvențională, în ordinea în care acestea au fost menționate în dispozitivul sentinței, nu înseamnă că raționamentul juridic folosit la pronunțarea soluției a urmat aceeași ordine. Curtea a mai constatat că potrivit art. 199 alin. (1) din Legea nr. 31/1990 "actul constitutiv poate fi modificat prin hotărârea adunării generale adoptată în condițiile legii sau printr-un act adițional la actul constitutiv sau prin hotărârea instanței judecătorești, în condițiile art. 218 alin. (2

1

) și art. 221 alin. (1

1

)."

S-a constatat că actul constitutiv care a primit dată certă la 23 mai 2003 prin încheierea nr. 2827 a avut atât rolul de act adițional modificator, cât și rolul de act constitutiv actualizat.

Susținerea apelantului în sensul că nu ar fi existat o voință a părților în sensul modificării actului constitutiv în acest mod nu a fost primită. Astfel, actul constitutiv care a primit dată certă la 23 mai 2003 prin încheierea nr. 2827 a fost semnat de toți asociații, iar semnarea lui implică și însușirea conținutului acestuia.

De altfel, în cauză de față s-a observat că erau incidente și dispozițiile art. 79 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, la care fac trimitere dispozițiile art. 192 alin. (3.

Or, apelantul era, concomitent, asociat și administrator al SC A. SRL și asociat și administrator al SC B. SRL. În calitate de asociat și administrator al SC B. SRL, apelantul avea interese contrare SC A. SRL în ceea ce privește operațiunea reprezentată de cedarea de către aceasta a mărcii în litigiu în favoarea SC B. SRL. Curtea a constatat că existența unei înțelegeri a părților în sensul invocat de apelant nu a fost dovedită. În plus, dacă o astfel de înțelegere ar fi existat nu se explică de ce reprezentarea SC A. SRL în contractul de cesiune nu a fost făcută de unul din ceilalți doi asociați, având în vedere conflictul de interese în care se afla apelantul și interdicția legală de a lua vreo decizie în numele SC A. SRL în orice raporturi pe care aceasta le-ar fi stabilit cu SC B. SRL.

Curtea a constatat că nu există un raport de necesitate între încheierea contractului de cesiune și garantarea dreptului de a folosi denumirea E. în cadrul altei societăți comerciale. Garantarea unui astfel de drept putea fi asigurată prin simpla declarație a celorlalți doi asociați, în numele SC A. SRL, în sensul că nu se opun înființării de către reclamant a unei societăți care conține în denumire particula E. Curtea nu a primit apărarea privind modul de ținere a registrelor SC A. SRL deoarece acesta era în grija inclusiv a apelantului, în calitatea acestuia de administrator și asociat al acestei societăți. Prin urmare, acesta nu își poate invoca o eventuală neglijență pentru a înlătura proba prin care părțile adverse au demonstrat că în evidențele societății contractul nu figurează la numărul sub care se pretinde a fi fost încheiat, probă care face credibilă susținerea intimaților în sensul că nu au avut cunoștință de încheierea acestui contract. În consecință, Curtea a constatat că în mod corect Tribunalul a respins cererea reconvențională și, admițând capătul de cerere din cererea completatoare, a dispus anularea contractului de cesiune cu privire la marca în litigiu.

În raport cu cele reținute mai sus, Curtea a respins apelul ca nefondat.

Cât privește cheltuielile de judecată, Curtea a constatat că intimata-reclamantă și intimații-pârâți în cererea reconvențională au solicitat obligarea apelanților la plata cheltuielilor de judecată, dar nu au depus la dosar dovada acestor cheltuieli înainte de încheierea dezbaterilor, ci au depus facturile și extrasele de cont privind onorariul de avocat pe data de 5 iunie 2015, odată cu concluziile scrise, în condițiile în care cauza a rămas în pronunțare la 3 iunie 2015.

În consecință, neputând lua în considerare actele depuse la dosar după rămânerea în pronunțare, Curtea a respins cererea intimaților de obligare a apelanților la plata cheltuielilor de judecată.

Împotriva Deciziei nr. 349 A din 29 iunie 2015 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, au declarat recurs pârâții-reclamanți SC B. SRL și C.

Se invocă motivul de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. deoarece, în analizarea motivului de apel privind nerespectarea de către instanța de fond a dispozițiilor imperative ale Legii nr. 31/1990 referitoare la modificările aduse actului constitutiv, instanța de apel a apreciat că "actul constitutiv care a primit dată certă la 23 mai 2003 prin încheierea nr. 2827 a avut atât rolul de act adițional modificator, cât și rolul de act constitutiv actualizat", concluzionând o astfel de modificare ca fiind o modificare valabilă și opozabilă asociaților societății (reprezentând voința internă a asociaților).

Se consideră că această concluzie a instanței este contrară dispozițiilor imperative ale Legii nr. 31/1990, deoarece potrivit prevederilor art. 199 alin. (1), voința internă a asociaților de a modifica orice element al actului constitutiv trebuie să se regăsească în mod obligatoriu într-o hotărâre a adunării generale a asociaților societății, într-un act adițional la actul constitutiv sau într-o hotărâre a instanței judecătorești.

Instanța de apel a reținut în mod nelegal faptul că în speță, deși nu există hotărâre a adunării generale a asociaților, "modificarea actelor constitutive putea fi realizată și prin act adițional", iar actul constitutiv actualizat ține loc de act adițional.

Concluzia instanței este nelegală deoarece orice hotărâre de modificare a prerogativelor acordate administratorilor sau restrângerii activității asociaților trebuie să fie expres prevăzută, iar votul asociaților asupra modificărilor propuse trebuie să reiasă în mod expres și nu implicit.

De altfel, la data semnării actului constitutiv actualizat, asociații SC A. SRL, la același notar public, au încheiat, fiind atestate sub nr. 2825 și 2826 din 23 mai 2008, două acte adiționale, ambele intitulate" act adițional privind modificarea documentelor SC A. SRL", primul vizând majorarea capitalului social, deschiderea a două puncte de lucru și extinderea obiectului de activitate, iar cel de-al doilea recodificarea obiectului de activitate al societății, fiind depuse amândouă la Registrul Comerțului .

Din succesiunea acestor fapte și a înscrisurilor încheiate cu această ocazie, pe de o parte, și din analiza prevederilor legale imperative care impun necesitatea întocmirii unui act constitutiv actualizat, după efectuarea oricărei modificări la actul constitutiv al societății, pe de altă parte, a rezultat, fără dubiu, că voința internă a părților în semnarea actului constitutiv la data de 23 mai 2003, nu a fost aceea de modificare a prevederilor acestuia în ceea ce privește prerogativele asociaților administratori, ci de actualizare a prevederilor actului constitutiv în raport de modificările survenite, prin acte adiționale distincte de la înființarea societății până la acel moment.

În aceste condiții, se consideră că prevederile art. 9 din contract sunt nule absolut, nefiind expresia voinței reale a asociaților, ci exclusiv rezultatul unei erori de redactare în procedura de actualizare a prevederilor actului constitutiv începând cu anul 2003 și reluată în toate actele constitutive actualizate ulterioare acestei date.

Se mai arată că în mod nelegal instanța de apel a reținut faptul că se impune nulitatea contractului de cesiune a mărcii și din perspectiva nerespectării de către asociatul administrator a prevederilor art. 79 alin 1 din Legea nr. 31/1990, potrivit căruia "asociatul care, într-o operațiune determinată, are, pe cont propriu sau pe contul altuia, interese contrare acelora ale societății nu poate lua parte la nicio deliberare sau decizie privind această operațiune."

Se subliniază faptul că temeiul juridic al acțiunii intimaților reclamanți a vizat anularea contractului de cesiune a mărcii exclusiv din perspectiva lipsei consimțământului societății cedente [art. 948 alin. (2) vechiul C. civ.], din perspectiva lipsei voinței asociaților societății cedente și nu alte aspecte privind valabilitatea acestuia, astfel încât instanța de judecată nu poate extinde de la sine temeiul juridic al acțiunii.

Analizând decizia recurată prin prisma motivelor de recurs și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce succed:

Pentru a fi incident motivul de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., este necesar ca hotărârea recurată să fie lipsită de temei legal sau să fie dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii.

Recurenții-pârâți-reclamanți SC B. SRL și C. invocă interpretarea și aplicarea eronată a prevederilor art. 199 alin. (1) din Legea nr. 31/1990 (în forma în vigoare la data modificării actului constitutiv în forma căreia i s-a dat dată certă la 23 mai 2003 prin încheierea nr. 2827), în ceea ce privește voința internă a asociaților de a modifica elemente ale actului constitutiv, voință care trebuie să se regăsească într-o hotărâre a adunării generale a asociaților societății, într-un act adițional sau într-o hotărâre judecătorească.

Critica formulată de recurenții reclamanți nu este fondată.

Potrivit dispozițiilor art. 192 alin. (1) din Legea nr. 31/1990 (forma în vigoare la data modificării actului constitutiv) societatea este administrată de unul sau mai mulți administratori, asociați sau neasociați, numiți prin actul constitutiv sau de adunarea generală, iar alin. (3) al aceluiași articol prevede că dispozițiile art. 75, 76, 77 alin. (1) și 79 din Legea nr. 31/1990 se aplică și societăților cu răspundere limitată.

Aceste dispoziții statuează că: în principiu, fiecare administrator are dreptul de a reprezenta societatea, în lipsa unei stipulații contrare în societate - art. 75; administratorii care, potrivit actului constitutiv, trebuie să lucreze împreună, vor decide cu unanimitate de voturi, iar în caz de divergență între ei vor decide asociații care reprezintă majoritatea absolută a capitalului social - art. 76 alin. (1); un administrator poate decide și singur în chestiunile urgente, pentru evitarea unei pagube mari, atunci când ceilalți administratori nu pot lua parte la administrație - art. 76 alin. (2) ; administratorii sunt aleși de asociații care reprezintă majoritatea absolută a capitalului social - art. 77 alin. (1); asociatul care, într-o operațiune determinată, are interese contrare societății, nu poate lua parte la nicio deliberare privind această operațiune, sub sancțiunea răspunderii pentru daune, dacă fără votul său nu s-ar fi obținut majoritatea cerută - art. 79.

Instanța de apel a interpretat și aplicat în mod just aceste prevederi legale reținând că fiecare dintre cei trei asociați care aveau și calitatea de administratori putea îndeplini singur numai actele necesare funcționării societății, încheierea contractului de cesiune a mărcii neputând fi circumscrisă categoriei actelor necesare desfășurării activității societății.

De asemenea, în mod just s-a reținut că în temeiul prevederilor din actul constitutiv al societății, reprezentarea legală și administrarea societății reclamantei-pârâte revine celor trei asociați, actele de dispoziție privind bunurile din patrimoniul societății încheindu-se numai în baza hotărârii adunării generale a asociaților, cu excepția situației în care un asociat primea acordul scris al celorlalți asociați.

În cuprinsul actului constitutiv al SC A. SRL, la art. 7 se menționează că "societatea este administrată și reprezentată de către cei trei asociați, pe o perioada nedeterminată", iar potrivit art. 9 al acestui act, "cu excepția situației în care un asociat primește acordul scris al celorlalți asociați, asociatul nu va putea: admite parteneri noi, cumpăra sau vinde bunuri din proprietatea societății, cu excepția tranzacțiilor necesare pentru activitatea societății, să se angajeze în nicio activitate care să aibă efecte adverse asupra capacității societății de a-și desfășura activitatea". Ca urmare, reprezentarea legală și administrarea societății reclamante-pârâte revenea celor trei asociați, actele de dispoziție privind bunurile din patrimoniul societății încheindu-se numai în baza hotărârii adunării generale a asociaților, cu excepția situației în care un asociat primea acordul scris al celorlalți asociați.

În mod just s-a considerat că voința internă a asociaților exprimată în sensul modificării unui element al actului constitutiv putea fi consemnată și printr-un act adițional, voință ce este concordantă în speță cu dispozițiile art. 13 din contractul de societate încheiat în 1992 în care se stabilește că "modificările contractului și ale statutului sunt valabile și opozabile părților numai dacă sunt semnate de toți asociații".

Instanța de apel a apreciat în mod corect că acel act constitutiv (care a primit dată certă la 23 mai 2003 prin încheierea nr. 2827) trebuie interpretat atât ca act adițional, cât și ca act constitutiv actualizat, consemnând de fapt voința asociaților de modificare a actului constitutiv inițial, în sensul introducerii interdicției pentru asociați "de a cumpăra sau vinde bunuri din proprietatea societății, cu excepția tranzacțiilor necesare pentru activitatea societății", nefiind primită astfel cererea reclamanților de a se constata nulitatea absolută a art. 9 din acest act al societății deoarece nu ar exprima voința reală a asociaților, aceasta fiind modificată prin actul constitutiv care a primit dată certă la data de 23 mai 2003, semnat de toți asociații, modificarea actului constitutiv fiind opozabilă acestor asociați și perfect valabilă conform art. 13 din contractul de societate încheiat în 1992.

Nici susținerea recurenților-pârâți-reclamanți în sensul că orice hotărâre de modificare a prerogativelor acordate administratorilor sau de restrângere a activității asociaților trebuie să fie expres prevăzută, iar votul asociaților asupra modificărilor propuse trebuie să reiasă în mod expres nu poate conduce la reținerea nelegalității deciziei recurate.

Instanța de apel a considerat în mod corect că voința reală a asociaților a fost exprimată în sensul modificărilor sus-menționate, modificări însușite de asociați prin semnarea de către aceștia, voința asociaților nefiind contrazisă nici de modul de lucru al acestora pe parcursul timpului, nici de alte acte ulterioare ale societății (o eventuală hotărâre a adunării generale care să fi constatat o eroare de redactare, așa cum susțin recurenții).

Afirmația recurenților-pârâți-reclamanți din cuprinsul memoriului de recurs conform căreia nu s-a urmărit de către asociați o modificare a prevederilor actului constitutiv, ci o actualizare a prevederilor acestuia, în raport de modificările ulterioare este lipsită de fundament, încercându-se atribuirea unei cauze de nulitate actului semnat și asumat de asociați, în dezacord cu prevederile contractului de societate încheiat și cu manifestările de voință ale asociaților, ulterioare, invocându-se practic doar "o eroare de redactare în procedura de actualizare a prevederilor actului constitutiv", ce nu poate constitui o cauză de nulitate a acestui act .

Drept urmare, în mod just instanța de apel a statuat că acel contract de cesiune a mărcii nr. 1020 din 30 aprilie 2008 a fost semnat de un singur asociat, respectiv pârâtul-reclamant C., cu încălcarea obligațiilor statutare în ceea ce privește încheierea actelor de dispoziție a bunurilor din patrimoniul societății cedente, conform cărora orice act de dispoziție trebuie încheiat fie cu acordul scris al tuturor asociaților, fie în baza hotărârii adunării generale a asociaților, care nu a fost dovedită în cauză.

Mai mult, așa cum s-a reținut de către instanță,dată fiind calitatea dublă a recurentului C. de a fi asociat și administrator al societății cedente, dar și al societății cesionare, există un conflict de interese conform art. 79 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, dispoziții interpretate și aplicate în mod just de Curtea de Apel.

Motivul de recurs invocat de recurenții-pârâți-reclamanți sub acest aspect nu subzistă. Faptul că dispozițiile art. 79 alin. (2) din Legea nr. 31/1990 prevăd doar posibilitatea exercitării unei acțiunii în răspundere patrimonială a asociatului respectiv și nu o acțiune în anulare nu poate conduce la concluzia că prezenta acțiune în anulare a contractului de cesiune a mărcii în litigiu este inadmisibilă, deoarece aceasta are drept temei dispozițiile art. 41 alin. (1) din Legea nr. 84/1998 (coroborate cu art. 948 alin. (2) Vechiul C. civ.), conform cărora "drepturile cu privire la marcă pot fi transmise prin cesiune, independent de transmiterea fondului de comerț în care aceasta este încorporată. Cesiunea trebuie făcută în scris și semnată de părțile contractante, sub sancțiunea nulității". Astfel, în raport de dispozițiile legale anterior menționate, contractul de cesiune de marcă este obligatoriu a fi perfectat în forma scrisă și semnat de părțile contractante, în caz contrar, acesta urmând a fi apreciat ca fiind lovit de nulitate absolută.

Drept urmare, în mod just s-a reținut că acest contract de cesiune a fost încheiat în numele societății cedente în mod exclusiv doar de unul din asociații societății, și anume C., fără acordul scris al celorlalți asociați, lipsa consimțământului valabil exprimat al părților contractante atrăgând sancțiunea nulității absolute a contractului.

În aceeași ordine de idei, nici apărarea recurenților-pârâți-reclamanți în sensul că instanța ar fi procedat la o extindere a temeiului juridic al acțiunii reclamanților [care ar fi doar art. 948 alin. (2) vechiul C. civ.] nu subzistă, dispozițiile art. 948 alin. (2) C. civ. fiind coroborate cu prevederile art. 41 alin. (1) din Legea nr. 84/1998 în contextul analizei lipsei consimțământului asociaților ce constituie cauză de nulitate absolută a contractului părților.

Ultima susținere a recurenților-pârâți-reclamanți vizează absența din cuprinsul dispozițiilor Legii nr. 31/1990 a prevederilor speciale imperative privind modalitatea de înstrăinare a activelor în cazul societății cu răspundere limitată, aceste prevederi regăsindu-se doar în cazul societății pe acțiuni.

Și această susținere a recurenților este nefondată.

Temeiul juridic al acțiunii reclamanților este, așa cum s-a expus, lipsa consimțământului asociaților care conduce la constatarea nulității acelui contract de cesiune a mărcii, astfel că nu prezintă relevanță apărarea pârâtei-reclamante conform căreia administratorul-pârât C. dispunea de libertatea de a încheia orice tip de acte impuse de activitatea comercială a societății, inclusiv actele de înstrăinare ale activelor.

Pentru aceste considerente, se va respinge recursul declarat de pârâții reclamanți SC B. SRL și C. și în baza art. 312 C. proc. civ. se va menține decizia recurată ca legală.

Având în vedere dispozițiile art. 274 C. proc. civ., conform cărora partea căzută în pretenții va fi obligată, la cererea părții care a câștigat procesul să achite cheltuielile ocazionate de desfășurarea procesului, reținând culpa procesuală a pârâților reclamanți, instanța îi va obliga pe aceștia la plata către intimata SC A. SRL a cheltuielilor de judecată în cuantum de 1500 lei, reprezentând onorariu apărător, dovedite conform înscrisurilor depuse la dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâții-reclamanți SC B. SRL și C. împotriva Deciziei nr. 349 A din 29 iunie 2015 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Obligă pe recurenții-pârâți-reclamanți SC B. SRL și C. la plata sumei de 1.500 lei, reprezentând cheltuieli de judecată, către intimata-reclamanta-pârâtă SC A. SRL.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 28 octombrie 2016.

Procesat de GGC - CT