ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1528/2017

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la data de 18 iulie 2014 pe rolul Tribunalului București, reclamanta SC A. SRL a chemat în judecată pe pârâții SC B. SRL și Oficiul de Stat pentru Invenții și Mărci, solicitând pronunțarea unei hotărâri prin care să se dispună anularea înregistrării mărcii C. nr. x în temeiul dispozițiilor art. 47 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 84/1998, radierea mărcii din Registrul Național al Mărcilor, publicarea hotărârii în Buletinul de Proprietate Industrială și obligarea pârâtei SC B. SRL la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de acest proces.

Prin sentința civilă nr. 117 din 29 ianuarie 2015, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a respins ca neîntemeiată acțiunea.

Prin decizia nr. 416A din data de 1 iunie 2016, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a admis apelul declarat de reclamantă și a schimbat sentința apelată, în sensul că a admis acțiunea și a anulat înregistrarea mărcii nr. x - C., menținând celelalte dispoziții ale sentinței.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta SC B. SRL, criticând-o pentru următoarele motive:

Instanța a încălcat regulile de procedură referitoare la limitele de judecată în apel, cu referire la art. 461 alin. (1) și art. 478 alin. (2) C. proc. civ.

Cu ocazia judecării contestației în fața Oficiului de Stat pentru Invenții și Mărci și în dosarul primei instanțe, apelantul a invocat faptul că SC D. SRL și B. SRL au același asociat unic, deși acest lucru reprezintă tocmai o dovadă a bunei credințe, având în vedere că în intervalul 1995-2007 D. SRL a comercializat produsul sub denumirea "C.", fără a avea niciun fel de relații comerciale cu reclamanta. De altfel, reclamanta a fost cea care a uzurpat această denumire de la D. SRL în anul 2004, profitând de succesul de care se bucura produsul comercializat încă din anul 1995 de această societate, reclamanta comercializând în intervalul 1993-2004 același produs sub denumirea de "E".

S-au schimbat în apel motivele pe care s-a întemeiat cererea de chemare în judecată, invocându-se că nu prezintă relevanță calitatea de asociat a lui F. la SC D. SRL, dar în același timp s-a folosit de aceeași relație dintre SC D. SRL și SC B. SRL pentru a susține că este de rea-credință, deoarece știa prin asociatul său că reclamanta folosea denumirea "C." la data înregistrării cererii.

Hotărârea pronunțată în apel cuprinde motive contradictorii și a fost dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material referitoare la aprecierea relei-credințe.

Deși citează în hotărâre jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene (CJUE), instanța a aplicat trunchiat criteriile de apreciere a relei credințe la situația de fapt, ignorând complet contextul de împrejurări în care recurenta a ajuns să ia cunoștință de faptul că reclamanta comercializează produsul sub denumirea "C.".

De la înființare în anul 2006 până în prezent recurenta nu a avut niciun fel de relații comerciale cu reclamanta.

În aprecierea relei-credințe instanța reține că recurenta și SC D. SRL aveau același asociat, eliminând din situație perioada 1995-2007 în care SC D. SRL a produs și comercializat produsul sub denumirea "C." și ignorând complet faptul că recurenta a folosit denumirea "C." abia din anul 2004, la 9 ani după SC D. SRL.

Susținerile instanței de apel cu privire la pierderea funcției de identificare a provenienței denumirii sunt nefondate și irelevante în raport cu obiectul cererii de chemare în judecată, având în vedere că: recurenta nu invocă o protecție acordată de proveniența mărcii de la SC D. SRL, ci protecția acordată de art. 8 din Legea nr. 84/1998 titularului mărcii - "dreptul la marcă aparține solicitantului care a depus primul, în condițiile legii, cererea de înregistrare a mărcii"; operează prezumția de bună credință, prevăzută de art. 14 C. civ., eventuala rea-credință trebuind apreciată ținând cont de toate circumstanțele de fapt, nu doar cele recente;

nu solicită o protecție recunoscută de lege în cazul unor mărci neînregistrate, reclamanta fiind cea care încearcă să obțină în mod nelegal protecția acordată mărcilor neînregistrate și semnelor distinctive, în condițiile în care cu ocazia soluționării contestației în fața Oficiul de Stat pentru Invenții și Mărci și a dosarului de către ambele instanțe, nu a dovedit existența unui semn distinctiv sau a notorietății mărcii "C." datorată activității sale comerciale, care să îi confere protecție împotriva înregistrării mărcii de către o altă persoană. Dimpotrivă, din înscrisurile depuse la dosar și susținerile reclamantei reiese faptul că notorietatea mărcii "C." se datorează exclusiv activității de producție și comercializare efectuate de SC D. SRL, cu mult timp înaintea societății reclamante, respectiv activității continuate ulterior de recurentă.

S-au reținut în mod greșit apărările formulate prin întâmpinare, în condițiile în care acestea sunt la un moment ulterior înregistrării mărcii și au fost făcute ca urmare a susținerilor formulate de reclamantă, ca răspuns la acuzațiile nedovedite legate de intenția recurentei de la momentul înregistrării mărcii. Protecția acordată de lege ca urmare a înregistrării mărcii "C." ar rămâne fără substanță dacă ar permite în continuare comercializarea de către reclamantă a acestui produs, sub denumirea "C.". Nimic nu o împiedică pe reclamantă să comercializeze sub denumirea anterioară "E.", pe care a folosit-o timp de 9 ani sau să încheie un contract de licență a mărcii cu recurenta.

Deplina bună credință în formularea cererii de marcă rezultă din faptul că deși au înregistrat cererea în anul 2011, de la momentul înregistrării și până în prezent nu au formulat o acțiune împotriva reclamantei, având ca scop interzicerea comercializării produsului "C.", chiar dacă aceasta a încercat de multe ori să îi acapareze clientela.

Argumentele instanței referitoare la faptul că intenția recurentei a fost de a acapara clientela reclamantei cu privire la produsul "C." sunt nefondate, având în vedere că SC A. SRL, SC D. SRL și SC B. SRL comercializează produse similare pe aceeași piață relevantă, iar reclamanta nu a făcut dovada acaparării de către recurentă a vreunui client aflat anterior în relații comerciale cu reclamanta. SC D. SRL și SC B. SRL au proprii clienți care cumpără produse preambalate, la fel cum reclamanta are proprii săi clienți care cumpără produse preambalate. Unii dintre acești clienți, deși sunt comuni cu cei ai reclamantei, sunt în relații comerciale cu SC D. SRL sau SC B. SRL încă dinainte de 2007, când produsul "C." era produs și comercializat de SC D. SRL.

Intimata-reclamantă SC A. SRL a formulat întâmpinare, prin care a susținut legalitatea deciziei pronunțată de instanța de apel.

Analizând decizia în raport de criticile formulate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, în considerarea argumentelor ce succed:

Cauza de nulitate invocată este cea prevăzută de art. 47 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 84/1998 privind mărcile și indicațiile geografice - înregistrarea mărcii cu rea credință, iar aceasta este supusă analizei instanței de judecată, nefăcând obiectul cenzurii procedura desfășurată în fața Oficiului de Stat pentru Invenții și Mărci (OSIM) cu ocazia soluționării cererii de înregistrare a mărcii, respectiv conduita terților în cadrul acesteia.

În analiza cauzei de nulitate în discuție nu se pune problema conflictului cu o marcă anterioară, care să-i acorde protecție intimatei reclamante împotriva înregistrării mărcii în discuție, relativ la care să se analizeze distinctivitatea sau notorietatea, din perspectiva art. 47 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 84/1998, care sancționează înregistrarea mărcii cu nerespectarea art. 6 din lege, și nici a posibilul conflict cu privire la semn între intimata reclamantă și SC D. SRL.

Totodată, faptul că recurenta pârâtă este prima solicitantă de înregistrare a mărcii și drepturile pe care i le conferă această calitate - aspecte invocate în cererea de recurs, nu exclud controlul asupra acesteia, din perspectiva motivului de nulitate invocat.

În raport de criticile formulate, Înalta Curte constată că instanța de apel a făcut o corectă aplicare a jurisprudenței Curții de Justiție a Uniunii Europene (CJUE), respectiv a criteriilor relevante în aprecierea existenței relei credințe la înregistrarea unei mărci, astfel cum au fost acestea conturate în Hotărârea din 11 iunie 2009, Chocoladefabriken Lindt & Sprüngli AG împotriva Franz Hauswirth GmbH, C‑529/07, în infirmarea bunei credințe de care se prevalează partea.

Curtea de apel a constatat că la momentul formulării cererii de înregistrare a mărcii "C." pârâta avea cunoștință de împrejurarea că un alt comerciant, respectiv reclamanta, utiliza aceeași denumire pentru un produs identic sau similar, în reflectarea primului criteriu din jurisprudența comunitară relevantă - solicitantul are sau trebuie să aibă cunoștință de faptul că un terț utilizează un semn identic sau similar pentru un produs identic sau similar ce poate conduce la confuzie cu semnul a cărui înregistrare se cere.

Existența acestui criteriu a fost considerată în mod corect ca rezultând din raporturile comerciale anterioare existente între reclamantă și SC D. SRL, prin care SC D. SRL a achiziționat de la reclamantă produsul "C." pe perioada ianuarie 2007-ianuarie 2011 - SC D. SRL având ca asociat pe F., care este și asociatul unic al recurentei pârâte, situație în care recurenta pârâta cunoștea existența pe piață a intimatei reclamante, neavând relevanță în speță că părțile nu au avut relații comerciale, cum se susține în recurs.

În acest context, nu se poate reține primul motiv de recurs atât timp cât argumentele invocate nu se confirmă prin cererea de apel, iar teza probatorie valorificată este aceeași pe tot parcursul dosarului.

Argumentele referitoare la semnul utilizat de SC D. SRL sunt relevante în cauză atât timp cât recurenta pârâtă valorifică activitatea desfășurată de această societate, prevalându-se inclusiv de calitatea de continuator al activității acesteia și de anterioritatea folosirii semnului de către această societate.

Contrar celor susținute prin cererea de recurs, instanța de apel a avut în vedere faptul că anterior stabilirii raporturilor comerciale dintre intimata reclamantă și SC D. SRL, aceasta din urmă a produs și comercializat produsul "C.", aspect considerat în mod corect ca neprezentând relevanță față de momentul relevant în aprecierea relei credințe, când această societate, după ce a comercializat sub această denumire produse pe care le fabrica, a comercializat, sub aceeași denumire, produse fabricate de intimata reclamantă.

În ceea ce privește cel de-al doilea criteriu relevant, respectiv intenția solicitantului de a-l împiedica pe terț să utilizeze un astfel de semn în continuare, este necesar să se sublinieze, în reflectarea aceleiași jurisprudențe comunitare, că în analiza motivului de nulitate invocat interesează atitudinea subiectivă a solicitantului la data depunerii cererii de înregistrare a mărcii, însă este posibil ca aceasta să rezulte și din conduita ulterioară a acestuia.

În mod corect a dat relevanță instanța de apel întâmpinării formulată în cauză, atât timp cât partea a afirmat intenția de interzicere a comercializării produsului de către intimata reclamantă cu motivarea că aceasta constituie însuși fundamentul care stă la baza înregistrării mărcii - cu consecința reținută de instanța de apel, evidentă, de preluare a clientelei. De altfel, a reținut instanța de apel, SC D. SRL, care a achiziționat de la intimata reclamantă produsul "C."

pe perioada ianuarie 2007-ianuarie 2011 (cu referire la probele avute în vedere), urma să desfășoare doar activitatea de comercializare a produselor realizate de către recurenta pârâtă (potrivit susținerilor acestei părți).

În considerarea acestor argumente, care susțin caracterul nefondat al recursului, din perspectiva dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ. (neregăsindu-se elemente de contrarietate a motivării, potrivit pct. 6 al aceluiași art. , cum s-a constatat prin raportul întocmit în cauză), Înalta Curte urmează să facă aplicarea și a art. 496 C. proc. civ., dispunând în consecință.

Cu aplicarea dispozițiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., recurenta pârâtă va fi obligată la plata sumei de 600 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în favoarea intimatei reclamante SC A. SRL.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E:

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta SC B. SRL, în contradictoriu cu reclamanta SC A. SRL și cu pârâtul Oficiul de Stat pentru Invenții și Mărci, împotriva deciziei nr. 416A din data de 1 iunie 2016, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.

Obligă pe recurentă la plata sumei de 600 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în favoarea intimatei SC A. SRL.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 10 octombrie 2017.