ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 75/2017

Decizia nr. 75/2017

Prin cererea înregistrată la data de 19 septembrie 2013 pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâții B., SC C. SRL și în contradictoriu cu Oficiul de Stat pentru Invenții și Mărci a solicitat instanței ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună anularea mărcii naționale combinate, titular pârâtul B., pentru toate produsele din clasa 9 conform Clasificării de la Nisa, pentru care a fost înregistrată; obligarea pârâtei SC C. SRL la efectuarea înregistrării în Registrul Comerțului a modificării numelui comercial al acesteia, în sensul eliminării denumirii „D." din cuprinsul acestuia, sub sancțiunea plății de daune moratorii; publicarea hotărârii judecătorești, pe cheltuiala pârâtei, într-un ziar de largă circulație națională; suportarea, în mod solidar, de către pârâții B. și SC C. SRL a cheltuielilor de judecată ocazionate de prezenta cauză.

Prin sentința civilă nr. 812 din 04 iunie 2014 pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, a fost admisă în parte cererea, s-a dispus anularea mărcii naționale combinate D., clasa 9, titular pârâtul B., a fost respins capătul de cerere privind modificarea numelui comercial al pârâtei SC C. SRL., precum și capătul de cerere privind publicarea hotărârii judecătorești, ca neîntemeiat și au fost obligați pârâții B. și SC C. SRL. la plata cheltuielilor de judecată parțiale către reclamantă, în sumă de 2.180 euro, în echivalent lei la data plății.

Împotriva aceste hotărâri au declarat apel atât reclamanta, cât și pârâții SC C. SRL și B.

Prin Decizia nr. 222/A din data de 15 aprilie 2015, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins, ca nefondate, apelurile.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs pârâții SC C. SRL. și B.

În motivarea recursului s-au arătat următoarele.

Prin hotărârea pronunțată, s-a reținut în mod eronat că recurenții ar fi procedat cu rea-credință la înregistrarea mărcii în România și la nivel internațional, aplicându-se, astfel, prevederile art. 48 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 84/1998 privind mărcile și indicațiile geografice.

Relațiile comerciale dintre pârâtă și intimata A. au demarat în anul 2002 prin distribuirea de către societățile SC F. SRL și SC C. SRL a produselor fabricate de către intimată pe piața românească. Formarea clientelei și a pieței de produse D. în România s-a produs exclusiv prin realizarea de către recurenți a unei rețele de distribuție și promovare a produselor D. prin participare la târguri, expoziții, prezentări de produse și publicitate.

La data de 11 octombrie 2006, pârâta a procedat la solicitarea înregistrării a mărcii naționale pentru produsele în clasa 09. Unicul scop urmărit a fost acela de a securiza investiția financiară și personală a recurenților, în a crea și dezvolta o piață relevantă pentru produsele D.. De altfel, aceste aspecte sunt probate prin raportare la conduita efectivă a recurenților, care nu au prejudiciat cu nimic intimata prin înregistrarea acestei mărci.

În plus, intimata a cunoscut întotdeauna că recurenții dețin marca D.. din moment ce pârâta a comercializat produsele sub această marcă, pe facturile de achiziție provenite de la intimată figurând marca în discuție, precum și semnul de atenționare că aceasta este înregistrată. De asemenea, la târgurile de specialitate la care societatea noastră a participat împreună cu intimata, au folosit emblema, marca înregistrată, intimata de altfel folosind aceste distincții în propriile cataloage de promovare a produselor.

Prin urmare, sub acest aspect, solicită instanței supreme să constate că interpretarea situației de fapt dedusă judecății s-a făcut defavorabil recurenților, în contextul în care aceștia nu au acționat cu rea credință ci prudent, conservator, în vederea protejării unui interes moral și patrimonial.

Decizia nr. 222/A din 15 aprilie 2015 pronunțată de către Curte de Apel este nemotivată - incidența art. 488 pct. 6 C. proc. civ.

S-a reținut în mod eronat prin cele două hotărâri pronunțate (de prima instanță de fond și de instanța de apel) că recurenții ar fi fost de rea-credință la momentul înregistrării mărcii D. pe teritoriul României, concluzie susținută exclusiv prin aplicarea dispozițiilor art. 48 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 84/1998 însă, nu s-a făcut distincția din punct de vedere legal a ceea ce reprezintă înregistrarea fără drept a mărcii (nerespectarea dispozițiilor legale incidente la înregistrare) versus înregistrarea cu rea-credință a acesteia din urmă. Aspectul prezintă o relevanță deosebită întrucât calificarea conduitei recurenților ca fiind de rea-credință, a dat naștere unei situații în care aceștia nu pot pretinde și obține recunoașterea drepturilor patrimoniale ce derivă din crearea și cultivarea unei piețe a produselor D., pe teritoriul României.

Astfel, susțin că analiza relei credințe este insuficient conturată și argumentată prin hotărârea recurată, creându-se o serie de contradicții.

Reaua-credință este reprezentată de întrunirea a două elemente, elementul obiectiv și elementul subiectiv. Elementul obiectiv este determinat de cunoașterea faptului că, în legătură cu marca existau, în țara în care aceasta a fost înregistrată, drepturi sau interese legitime ale unei alte persoane, iar elementul subiectiv este caracterizat prin intenția de a-l prejudicia pe cel ce justifică asemenea drepturi si interese.

A

ceste două elemente trebuie îndeplinite cumulativ pentru a conduce la existența relei credințe. Sub aspect volitiv, pentru a se reține reaua credință a recurenților, ar fi trebuit identificate fapte concrete și dovedite prin care aceștia din urmă au prejudiciat efectiv intimata (ar fi trebuit probată intenția directă a acestora din urmă de a utiliza marca înregistrată în defavoarea intimatei). Mai exact, pentru a fi incident motivul de nulitate prevăzut de art. 48 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 84/1998 nu este suficient ca recurenții să fi înregistrat o marcă asemănătoare cu cea a intimatei, ci este necesar să se facă și dovada faptului că ar fi acționat cu scop ilicit, cu intenția directă de a frauda drepturile și interesele intimatei.

Or, hotărârea recurată nu face o analiză completă cu privire la existența intenției recurenților în prejudicierea drepturilor și intereselor intimatei.

Deși a arătat prin probele administrate în cauză, că nu s-a făcut dovada existenței intenției (a unor demersuri concrete) recurenților de prejudicia intimata (argumentând temeinic în acest sens), în decizia recurată nu se motivează concluzia prin care se reține că scopul înregistrării mărcii de către recurenți a fost acela de a împiedica intimata să aibă putere de decizie cu privire la distribuirea produselor pe teritoriul României.

Pentru a fi incident motivul de nulitate prevăzut de art. 48 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 84/1998 nu este suficient ca pârâta să fi înregistrat o marcă asemănătoare cu cea a intimatei, ci este necesar să se facă și dovada faptului, sub aspect volitiv, că s-a acționat cu intenție directă într-un scop ilicit, cu voința de a prejudicia intimata.

Cu toate acestea, instanța de judecată, prin hotărârea pronunțată, reține doar faptul că recurenții, prin înregistrarea mărcii, ar avea posibilitatea de a bloca accesul intimatei la nivel de registre, mărci sau piață. Astfel, pentru a ajunge la această concluzie, hotărârea recurată folosește noțiuni condiționale/ipotetice precum "pârâta ar putea.", "există posibilitatea ca."

Or, pretinsa rea credință reținută în sarcina recurenților trebuia analizată în concret, prin acțiuni concrete, și nu unele potențiale. Susțin, în temeiul art. 425 C. proc. civ., că o hotărâre judecătorească nu poate fi pronunțată prin raportare la evenimente ipotetice/probabile, concluziile acesteia trebuind să fie lipsite de orice dubiu/echivoc, o interpretare atât de largă dând naștere unor urmări grave pentru recurenți, care vor sunt puși în imposibilitatea de a li se recunoaște efortul depus de-a lungul anilor, efort concretizat în crearea unei piețe relevante pe teritoriul României a produselor D.

Reaua-credință cerută pentru a legitima anularea unei mărci are semnificația juridică a atitudinii subiective a persoanei care acționează conștient și urmărește crearea unei confuzii în domeniul în care activează, urmărind prejudicierea unui concurent din acest domeniu. Reaua-credință la data înregistrării mărcii presupune intenția de a folosi această înregistrare în alte scopuri decât acela de a distinge serviciile titularului de cele ale altor persoane, precum intenția de a bloca activitatea comercială a unor concurenți, de a profita de renumele acestora, de a vinde marca celui care o folosea fără să o aibă înregistrată. Prin urmare, noțiunea de rea-credință trebuia analizată prin prisma relațiilor dintre cei doi comercianți și în contextul evenimentelor pe fondul cărora s-a înregistrat marca a cărei anulare se cere, aspect de altfel pretins de recurenți dar nemotivat prin hotărârea recurată. Astfel, instanța de judecată trebuia să analizeze în concret relația comercială existentă între pârâtă și intimata A.. Atitudinea si buna-credință a pârâtei se poate observa si prin prisma actelor si faptelor societății pârâte după momentul înregistrării mărcii D.

Având în vedere faptul că între momentul înregistrării mărcii la Oficiul de Stat pentru Invenții și Mărci, 2006, și data înregistrării cererii de chemare în judecată formulate de către intimată (2013), sunt aproape 7 ani, consideră că s-a probat faptul că recurenții nu au avut nicio intenție de a prejudicia interesele intimatei, ci din contră, relația acestora a fost una fructuoasă pe tot parcursul acestor ani. Or, acest aspect, deși a fost pretins ca motiv de apel, nu a făcut obiectul motivării, fiind astfel încălcate dispozițiile art. 425 C. proc. civ.

În continuare, arată că decizia atacată conține motive contradictorii. Astfel, prin hotărârea pronunțată, Curtea de Apel București a reținut faptul că societatea pârâtă a fost de rea-credință în momentul înregistrării mărcii D. pe teritoriul României și la nivel internațional, însă, ulterior acestor susțineri, se rețin următoarele: "în plus, în condițiile anulării mărcii înregistrate de pârâtă, (...) nu există în prezent premisele unei concurențe neloiale.(…). Ca atare, nu numai că nu prejudiciază interesele legitime ale reclamantei, dar denumirea D. din numele comercial al pârâtei chiar facilitează orientarea clientelei interesate de produsele D." Or, chiar dacă se reține prin aceeași hotărâre recurată faptul că anularea mărcii este un domeniu distinct de utilizarea numelui comercial, se creează un dubiu ce reiese din motivarea contradictorie a deciziei recurate, care reține reaua credință a recurenților pentru înregistrarea mărcii, pentru ca apoi să constate faptul că aceiași recurenți au activat in interesul intimatei în toată această perioadă de timp.

Tot în același sens, se reține, în mod nemotivat faptul că "pârâții pot impune reclamantei un anume nivel de preț, limitând libertatea reclamantei de a practica propria politică de prețuri". Acest aspect al decizie recurate este întemeiat pe o concluzie ipotetică și nu ține cont de argumentele recurenților, fiind astfel nemotivată. Așa cum au demonstrat, încă din anul 2013, intimata a început să mărească prețurile produselor pe care le distribuie recurenții. Prin urmare, nu recurenții stabilesc prețurile produselor distribuite pe teritoriul României, ci acestea sunt impuse de către intimata A.

O altă critică adusă d

eciziei atacate, sub aspectul motivării, privește faptul că s-a reținut nemotivat că "toate acțiunile invocate de pârâți s-au realizat în interes propriu, contribuind la buna desfășurare a propriei activități și la promovarea unor produse a căror comercializare le aducea profit", însă, toate activitățile pe care recurenții le-au desfășurat în vederea promovării produselor D. (participare la târguri, expoziții, prezentări de produse și publicitate) nu au adus profit exclusiv societății pârâte, ci activitățile întreprinse au adus beneficii financiare directe intimatei A. Astfel, societatea pârâtă, ca distribuitor al produselor D., a crescut vânzările și profitul intimatei, creând în acest fel notorietate produselor distribuite pe teritoriul României.

În continuare recurenții au arătat că înțeleg să se prevaleze de art. 6 bis din Convenția de la Paris pentru protecția proprietății industriale. Potrivit Regulii nr. 16 din Regulamentul de aplicare a Legii nr. 84/1998 se stabilesc în concret aspecte de fapt ce se impun a fi probate spre a se reține valoarea de marcă notorie a unui semn utilizat în activitatea unei persoane (fizice sau juridice): trebuie ca semnul să fie larg cunoscut pe teritoriul României, pentru segmentul de public căruia i se adresează produsele/serviciile la care se referă semnul. În doctrina actuală se susține faptul că reaua-credință există în cazul în care marca este cunoscută pe teritoriul în care se procedează la înregistrarea mărcii, anume, în speță, pe teritoriul României.

În speța dedusă judecății nu s-a dovedit/reținut notorietatea/renumele firmei D. în România, motiv pentru care prezumția de rea-credință stabilită prin decizia pronunțată de către curtea de apel apare ca nemotivată. Mai mult, notorietatea mărcii D. a apărut odată cu construirea rețelei de distribuție, prin volumul vânzărilor și prin cota de piață, acesta fiind încă un motiv în vederea respingerii cererii de chemare în judecată.

În drept,

au fost invocate dispozițiile art. 488 alin. (1) rap. la art. 483 C. proc. civ., art. 425 C. proc. civ., Legea nr. 84/1998 și Regulamentul de punere în aplicare a acesteia, precum și pe dispozițiile Convenției de la Paris pentru protecția proprietății industriale.

Prin completarea la motivele de recurs recurenții au susținut admisibilitatea cererii de înlocuire a considerentelor reținute de către Curtea de Apel București cu cele ale Înaltei Curți de Casație și Justiție prin raportare la prevederile art. 461 alin. (2) C. proc. civ. care ar permite părții prejudiciate să formuleze cale de atac împotriva considerentelor hotărârii, în afara motivelor de casare, prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Potrivit art. 461 alin. (2) C. proc. civ., partea ce a fost prejudiciată prin constatările de fapt reținute prin considerentele hotărârii are posibilitatea formulării căii de atac împotriva acestor considerente, cu finalitatea înlăturării acestora si înlocuirea lor cu propriile considerente ale instanței de control judiciar.

Astfel, prin considerentele Deciziei civile nr. 222/A din 15 aprilie 2015, Curtea de Apel a reținut faptul că recurenții ar fi procedat cu rea-credință la înregistrarea mărcii D. în România și la nivel internațional, aplicându-se, astfel, prevederile art. 48 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 84/1998 privind mărcile și indicațiile geografice. Aceste considerente prin care s-a reținut reaua-credință a recurenților la momentul înregistrării mărcii D. trebuie înlăturate și înlocuite cu propriile considerente ale Înaltei Curți de Casație și Justiție întrucât aceste constatări aduc prejudicii recurenților în raport de activitățile comerciale și financiare întreprinse de către societatea pârâtă.

Interesul procesual al recurenților în promovarea căii de atac ce vizează înlocuirea considerentelor reținute de Curtea de Apel București este dat de prejudicierea activității economice a recurenților prin nașterea unei situații în care nu mai pot pretinde și obține recunoașterea drepturilor materiale ce derivă din crearea si cultivarea unei piețe a produselor D. pe teritoriul României. Astfel, menționează că formarea clientelei și notorietatea mărcii D. au avut loc datorită promovării acestei mărci de către SC C. SRL, prin realizarea de către recurenți a unei rețele de distribuție și promovare a produselor D., prin participare la târguri, expoziții, prezentări de produse și publicitate. Așadar, prin toate aceste activități ce au fost desfășurate în vederea promovării produselor D. au adus beneficii financiare directe intimatei A., crescând vânzările și profitul acesteia. Deși recurenții au depus eforturi în toți acești ani de colaborare, eforturi ce au fost concretizate prin crearea unei piețe notorii pe teritoriul României a produselor D., prin reținerea relei-credințe în considerentele deciziei civile, se aflăm în imposibilitatea recunoașterii acestor eforturi, fiind, astfel, prejudiciate activitățile comerciale și financiare ale societății SC C. SRL.

Așa cum au menționat și prin recursul depus la data de 10 martie 2016, între momentul înregistrării mărcii și data înregistrării cererii de chemare în judecată sunt 7 ani, timp în care recurenții nu am avut nicio intenție de a prejudicia interesele intimatei, ci, din contră, toată activitatea lor a fost în sensul aducerii unor beneficii financiare intimatei, creând, totodată, notorietate produselor distribuite pe teritoriul României. Prin urmare, situația de fapt ce a fost reținută de către instanța de judecată în sensul constatării relei-credințe a recurenților la momentul înregistrării mărcii D. nu este conformă realității și aduce grave prejudicii activității comerciale și financiare ale recurenților, fiind puși în situația în care drepturile și eforturile depuse nu vor mai putea fi recunoscute și valorificate.

Intimata a formulat întâmpinare prin care a cerut respingerea recursului ca nefondat.

Înalta Curte a constatat nefondat recursul pentru considerentele expuse mai jos.

În jurisprudență au fost reținuți trei factori cumulativi care pot fi deosebit de relevanți pentru indicarea existenței relei-credințe la înregistrarea unei mărci: identitatea sau similaritatea între semne care poate genera confuzie, cunoașterea utilizării unui semn identic sau similar până la confuzie, intenția neloială a celui care a înregistrat marca.

Existența în speță a primilor doi factori nu este contestată de către recurenți. Marca înregistrată în litigiu este identică semnului folosit de reclamantă pentru a-și identifica produsele anterior înregistrării de către pârâți a mărcii a cărei nulitate se cere în cauză, reprezentând imaginea inversă din punct de vedere al culorilor folosite cu cea a mărcii reclamantei înregistrată de către reclamantă în Turcia, iar pârâții cunoșteau despre existența semnului utilizat de către reclamantă cu funcția de marcă, atâta timp cât distribuiau în România produsele reclamantei sub acest semn.

În ceea ce privește intenția neloială a celui care a înregistrat marca, acesta este un factor subiectiv care trebuie determinat prin raportare la circumstanțe obiective.

Așa cum se reține în doctrină, reaua-credință este un comportament care se îndepărtează de principiile recunoscute de conduită etică sau de uzanțele comerciale cinstite.

În jurisprudență s-a constatat că existența unor relații directe sau indirecte între părți anterior depunerii cererii de înregistrare a mărcii poate fi un indiciu de rea-credință din partea titularului mărcii. Înregistrarea semnului de către titularul mărcii în nume propriu poate fi considerată în asemenea cazuri, în funcție de împrejurări, o încălcare a uzanțelor comerciale cinstite.

Pentru a dovedi reaua-credință la înregistrarea unei mărci, contrar susținerilor recurenților, nu este necesar să se probeze intenția de a-l păgubi/frauda pe titularul mărcii și cu atât mai puțin producerea unei pagube efective acestuia. Ținând cont că se poate formula cerere de anulare a înregistrării unei mărci pentru rea-credință imediat după înregistrare, ar fi absurd să i se ceară reclamantului să facă dovada producerii unui prejudiciu ca urmare a înregistrării mărcii.

Este necesar să se probeze circumstanțele obiective existente la data înregistrării mărcii din care se deduce elementul subiectiv al intenției neloiale, element subiectiv care nu poate fi dovedit, de regulă, în mod direct, întrucât ține de voința internă a unei persoane.

Or, instanța de apel a reținut ca fiind dovedite prin probele administrate în cauză mai multe circumstanțe obiective din care a dedus existența elementului subiectiv al relei-credințe, și anume:

- pârâta are, încă de la înființare, calitatea de distribuitor al produselor reclamantei comercializate sub marca D. În această calitate, pârâta a cunoscut că un alt comerciant, reclamanta, este titulara mărcii D., din moment ce a comercializat produse sub această marcă, pe produsele comercializate și pe facturile de achiziție provenite de la reclamantă figurând marca în discuție, precum și semnul de atenționare că aceasta era înregistrată. Acest fapt a fost cunoscut și de pârât, acesta având calitatea de administrator al pârâtei;

- înființarea pârâtei cu numele comercial incluzând și elementul ”D.” s-a făcut cu acordul reclamantei și tocmai pentru a promova și comercializa produsele acesteia;

- pârâții recunosc că nu produc, ci doar distribuie produsele D. pe care le importă de la reclamantă;

- înregistrarea mărcii s-a făcut pentru produse din clasa a 9-a, în condițiile în care pârâții nu produc, ci doar distribuie produse sub semnul D., importate de la reclamantă;

- pârâta și-a exprimat nemulțumirea că reclamanta a înțeles să își desfacă produsele și prin intermediul altui comerciant - SC E. SRL.

Verificarea existenței relei-credințe a titularului mărcii a cărei anulare se cere se face în raport cu data depunerii cererii de înregistrare. Cu toate acestea, faptele și dovezile anterioare datei de depunere pot fi luate în considerare pentru a interpreta intenția titularului la data depunerii cererii de înregistrare, cum este acela că pârâta în speță era distribuitor al produselor reclamantei, purtând semnul identic mărcii în cauză, iar pârâtul administrator al acesteia, dar și cele ulterioare datei de depunere, în special atunci când trebuie să se stabilească dacă titularul a utilizat marca de la înregistrare.

Ar putea fi considerat un indiciu al intenției neloiale înregistrarea mărcii fără intenția de a o utiliza (și/sau) în cazul în care se adeverește că unicul scop al titularului a fost împiedicarea intrării pe piață a unui terț.

Așa cum s-a reținut anterior, reaua-credință reprezintă un element subiectiv, intenția titularului mărcii supuse anulării neputându-se dovedi direct, ci aceasta trebuie dedusă din anumite circumstanțe obiective, astfel că este normal ca instanța să recurgă, în deducerea intenției, la presupunerea scopului pentru care a fost înregistrată marca. Nu este necesar ca obiectivul nelegitim să se și concretizeze pentru a se dispune anularea înregistrării mărcii pentru rea-credință.

Or, chiar și în recurs, recurenții au susținut că scopul urmărit la înregistrarea mărcii a fost acela de a-și securiza investiția financiară personală în a crea și dezvolta o piață relevantă pentru produsele D. în România și că dacă se constată că au fost de rea-credință nu pot pretinde și obține recunoașterea drepturilor patrimoniale decurgând din aceasta.

Altfel spus, recurenții susțin că au înregistrat marca în cauză pentru a avea un avantaj în negocierile cu reclamanta legat de activitatea lor de distribuire a produselor în România, situație confirmată de cele reținute de către instanța de apel, în sensul că pârâta și-a exprimat nemulțumirea că reclamanta a înțeles să îți desfacă produsele și prin intermediul altui comerciant.

Scopul înregistrării unei mărci este acela de a distinge propriile produse și servicii de cele ale concurenților. Or, în speță, pârâta era distribuitorul produselor comercializate de către reclamantă sub semnul înregistrat ulterior ca marcă de către pârât, administrator al pârâtei, iar pârâții nu au folosit marca pentru a identifica anumite produse ale lor, deși marca a fost înregistrată pentru produse din clasa 9 (aparate și instrumente pentru conducerea, distribuirea, transformarea, acumularea, reglarea sau comanda curentului electric).

Astfel, nu este fondată susținerea recurenților că instanța de apel nu a motivat concluzia în sensul că scopul recurentei a fost acela de a împiedica reclamanta să aibă putere de decizie cu privire la distribuirea produselor în România și că în mod nelegal a folosit noțiuni condiționale/ipotetice, în sensul că pârâta ar avea posibilitatea de a bloca accesul intimatei la nivel de registre, mărci sau piață, fără să identifice acțiunile concrete care ar demonstra reaua-credință la înregistrarea mărcii. Aceste concluzii fac parte din elementul subiectiv al intenției neloiale dedus de către instanța de apel din circumstanțele obiective reținute din interpretarea probelor administrate, menționate anterior.

Recurenții au mai susținut în mod nefondat că în mod nelegal instanța de apel nu ar fi făcut distincția dintre înregistrarea fără drept și înregistrarea cu rea-credință. Instanța de apel a verificat îndeplinirea în cauză a condițiilor necesare pentru constatarea nulității înregistrării unei mărci solicitată cu rea-credință, care sunt diferite de cerințele care trebuie îndeplinite pentru a se anula înregistrarea unei mărci solicitată cu încălcarea drepturilor titularului unei mărci anterioare.

În jurisprudență au fost identificați mai mulți factori potențiali relevanți pentru a evalua reaua-credință, unii dintre ei menționați de către recurenți, dar faptul că aceia identificați de către recurenți nu se regăsesc în speță nu însemnă că pârâtul în cauză nu a fost de rea-credință la înregistrarea mărcii, atâta timp cât au fost dovedite circumstanțe obiective care au atras concluzia existenței intenției neloiale a acestuia la înregistrarea mărcii în cauză.

Contrar susținerilor recurenților, instanța de apel a analizat reaua-credință ”prin prisma relațiilor dintre cei doi comercianți și în contextul evenimentelor pe fondul cărora s-a înregistrat marca a cărei anulare se cere”, așa cum rezultă din circumstanțele obiective reținute de către instanța de apel, menționate mai sus.

Faptul că reclamanta ar fi cunoscut despre înregistrarea mărcii în cauză în România de către pârâți (fapt, de altfel, nereținut ca fiind dovedit în cauză, atâta timp cât pe facturile de achiziție de către pârâtă a mărfurilor de la reclamantă figura marca acesteia înregistrată în Turcia, alături de numele său) și că nu ar fi acționat timp de șapte ani, nu este relevant pentru determinarea intenției pârâților la data înregistrării mărcii.

Utilizarea concomitentă a mărcilor pe o perioadă lungă de timp înainte de depunerea cererii de înregistrare, fără nicio încercare din partea solicitantului nulității-care avea cunoștință de utilizarea titularului mărcii - de a pune capăt acestei utilizări, ar putea fi un indiciu al faptului că titularul mărcii nu a acționat cu rea-credință, dar nu acesta este cazul în speță. Mai mult, sancțiunea decăderii pentru tolerarea folosirii mărcii nu se aplică în cazul înregistrării mărcii cu rea-credință.

Nu este fondată nici susținerea că hotărârea atacată ar conține motive contradictorii prin reținerea de către instanța de apel că ”

în condițiile anulării mărcii înregistrate de pârâtă, (...) nu există în prezent premisele unei concurențe neloiale” și că denumirea D. din numele comercial al pârâtei nu numai că nu prejudiciază interesele legitime ale reclamantei, dar chiar facilitează orientarea clientelei interesate de produsele D., prin care s-ar crea un dubiu determinat de constatarea relei-credințe a recurenților pentru înregistrarea mărcii și apoi constatarea faptului că aceiași recurenți au activat in interesul intimatei în toată această perioadă de timp.

Așa cum admit chiar recurenții, constatarea nulității înregistrării mărcii solicitată cu rea-credință reprezintă o problemă de drept distinctă de cea a folosirii denumirii D. din numele comercial al pârâtei din perspectiva concurenței neloiale (societate care, de altfel, s-a înregistrat sub acest nume cu acordul reclamantei, în legătură directă cu calitatea de distribuitor al produselor acesteia), atâta timp cât numele comercial nu este folosit, de regulă, cu funcția de marcă. Buna-credință nu este o noțiune abstractă care se păstrează de-a lungul unei perioade de timp în favoarea unei anumite persoane, ci trebuie apreciată prin raportare la fiecare act al persoanei respective cu privire la care se pune problema nulității.

Faptul că înainte și după înregistrarea mărcii în cauză pârâta a acționat ca distribuitor al produselor reclamantei, deci și în interesul acesteia, nu este de natură să facă dovada bunei-credințe la înregistrarea mărcii identice cu cea sub care își comercializa reclamanta produsele, atâta timp cât nu s-a făcut dovada că înregistrarea mărcii în cauză s-a făcut cu acordul reclamantei, în temeiul existenței unei înțelegeri cu aceasta.

Mai mult, înregistrarea mărcii în România, și ulterior pe cale internațională, în baza Aranjamentului de la Madrid, nu era necesară pentru distribuirea produselor reclamantei de către pârâtă.

Faptul că reclamanta a avut beneficii (profit, cunoașterea produselor, etc.) din activitatea de distribuitor prestată de către pârâți, de asemenea, nu reprezintă un factor care să înlăture existența relei-credințe a pârâtului la înregistrarea mărcii, beneficiile fiind un rezultat firesc al acestei activități.

Gradul caracterului intrinsec sau dobândit de care se bucură semnul solicitantului declarării nulității și semnul titularului sau gradul de cunoaștere a mărcii/semnului reclamantului pe piață, la care se face trimitere în finalul motivelor de recurs reprezintă doar un factor potențial pentru a evalua existența relei-credințe iar nu un factor obligatoriu a cărei inexistența ar înlătura reaua-credință.

În speță, altele au fost circumstanțele reținute care au dus la constarea existenței relei-credințe a pârâtului la înregistrarea mărcii în cauză.

În consecință, în mod corect au reținut instanțele că înregistrarea mărcii în cauză a fost efectuată cu încălcarea principiilor recunoscute de conduită etică și a uzanțelor comerciale cinstite, deci cu rea-credință.

Motivele prin care se solicită modificarea considerentelor în sensul înlăturării celor în care se reține reaua credință sunt direct legate de motivele de recurs ce țin de casarea hotărârii, atâta timp cât nu se poate concepe ideea înlăturării acestor considerente și în același timp menținerea soluției de constatare a nulității înregistrării mărcii solicitată cu rea-credință.

Or, atâta timp cât au fost constatate nefondate motivele de recurs ce vizau soluția de constatare a nulității mărcii pentru înregistrarea cu rea-credință, această soluție implică și constarea ca nefondată a cererii de înlocuire a considerentelor ce privesc reaua-credință.

În consecință, în temeiul art. 496 alin. (1) raportat la art. 488 alin. (1) pct. 6, 8 și art. 461 alin. (2) și art. 494 raportat la art. 477 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâții SC C. SRL. și B. împotriva Deciziei nr. 222/A din data de 15 aprilie 2015 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

În temeiul art. 453 alin. (1) C. proc. civ. va obliga pe recurenții - pârâți la plata sumei de 2.275 euro, echivalent în lei la data plății, către intimatul A., cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat, conform dovezilor de la dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâții SC C. SRL. și B. împotriva Deciziei nr. 222/A din data de 15 aprilie 2015 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Obligă pe recurenții - pârâți la plata sumei de 2.275 euro, echivalent în lei la data plății, cu titlu de cheltuieli de judecată către intimatul A.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 17 ianuarie 2017.