ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 101/2019

Prin cererea înregistrată la data de 4 martie 2016, pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, reclamantele A. SRL, B. SRL au chemat în judecată pe pârâta C. SRL, solicitând ca, prin hotărârea ce va pronunța, instanța să dispună anularea mărcii "D." pentru clasele 29, 30 și 35 (conform clasificării stabilite prin Aranjamentul de la Nisa), înregistrată la O.S.I.M. sub nr. 134632 la data de 20 aprilie 2015, ca urmare a faptului că aceasta încalcă drepturile exclusive ale reclamantelor asupra mărcilor "D.", înregistrate pentru aceleași clase 29, 30 și 35 și, pe cale de consecință, în temeiul art. 36 alin. (2) și (3) din lege, interzicerea utilizării pe viitor de către pârâtă în activitatea sa comercială, pe documente și/sau pentru publicitate ori în alte scopuri, a numelui de marcă "D.", precum și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluționarea prezentei cauze.

În drept au fost invocate dispozițiile art. 6 alin. (1) lit. b), art. 47 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 84/1998 republicată și art. 39 alin. (3) din Regulament.

Prin Sentința civilă nr. 1727 din 16 decembrie 2016, Tribunalul București, secția a III-a civilă a admis acțiunea și a dispus anularea înregistrării mărcii pârâtei D. nr. 134632 din 2015, pentru clasele 29, 30 și 35, radierea mărcii de către OSIM din RNM, după rămânerea definitivă a hotărârii și a obligat pârâta la plata cheltuielilor de judecată către reclamantă în sumă de 4.922,02 RON.

La 17 ianuarie 2017, reclamantele A. SRL, B. SRL au formulat cerere de îndreptare erorii materie strecurate în cuprinsul considerentelor și dispozitivului Sentinței civile nr. 1727 din 16 decembrie 2016 în sensul de a se menționa corect că pârâta a fost obligată la plata cheltuielilor de judece în sumă de câte 4.922,02 RON pentru fiecare reclamantă în parte, și nu "către reclamanți cum greșit s-a trecut.

În drept, sunt invocate disp. art. 442 și 444 noul C. proc. civ.

Prin Încheierea de ședință din 8 martie 2017 Tribunalul București, secția a III-a civilă a admis cererea reclamantelor A. SRL, B. SRL, în contradictoriu cu pârâta C. SRL, a dispus îndreptarea erorii materiale strecurate în dispozitivul Sentinței civile nr. 727 din 16 decembrie 2016 în sensul că obligă pârâta la plata cheltuielilor de judecată în sumă de câte 4.922,02 RON pentru fiecare reclamantă.

Pârâta C. SRL a declarat apel împotriva Sentinței civile nr. 1727 din 16 decembrie 2016 și împotriva încheierii de ședință din 8 martie 2017 pronunțate de Tribunalul București, secția a III a civilă.

Prin Decizia nr. 858A din data de 18 octombrie 2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă în Dosarul nr. x/2016 au fost respinse apelurile formulate de apelanta-pârâtă C. SRL, împotriva Încheierii de ședință din data de 8 martie 2017 și împotriva Sentinței civile nr. 1727 din 16 decembrie 2016, pronunțate de Tribunalul București, secția a III-a civilă, în Dosarul nr. x/2016, în contradictoriu cu intimatele-reclamante A. SRL și B. SRL, ca nefondate. A fost obligată apelanta-pârâtă la plata către fiecare dintre intimatele-reclamante a sumei de 2.023,45 RON cu titlu de cheltuieli de judecată parțiale în apel.

Potrivit art. 499 prima teză C. proc. civ., prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanței de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate și analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta C. SRL.

În motivarea recursului s-au arătat următoarele.

Recurenta a respectat toate etapele în vederea înregistrării și obținerii Certificatului de înregistrare nr. 134632, în timp ce reclamanta nu și-a exercitat dreptul prevăzut la art. 19 din Legea nr. 84/1998 de a formula opoziție.

Reclamanta s-a folosit de termenul de 5 ani prevăzut de lege, în care poate fi solicitata anularea unei mărci, în consecință nu recurenta a fost de rea-credință, atâta timp cât a parcurs toți pașii pentru înregistrare mărcii cu plata taxelor aferente ci reclamanta este cea care cu rea-credință nu a depus opoziție la OSIM.

Nu este de acord cu motivarea curții de apel în sensul că, Legea nr. 84/1998 nu condiționează posibilitatea exercitării unei cereri în anularea unei mărci de exercitarea opoziției la înregistrarea respectivei mărci. Prin urmare împrejurarea ca reclamantele nu au formulat opoziție la înregistrarea, mărcii paratei nu prezintă nici o relevanta în aprecierea asupra legalității și temeiniciei cererii de anulare a mărcii", luând în calcul ca aceste doua mărci nu sunt similare și riscul de confuzie sau asociere cu marca anterioară este foarte scăzut, acestea producând o gamă largă de produse alimentare care sunt detaliate în conținutul denumirii mărcii D.

În ceea ce privește riscul de confuzie sau asociere cu marca anterioară arată următoarele.

Percepția pe care o are consumatorul mediu despre marcă și asupra produselor/serviciilor joacă un rol determinant în aprecierea în mod global a riscului de confuzie. Considerând în mod cumulativ că nu există identitate între produsele desemnate, se poate concluziona că riscul de confuzie nu există.

De aceea, este imposibil ca o similitudine conceptuală, ținând cont că cele două mărci folosesc imagini cu conținut diferit, să creeze un risc de confuzie.

Nu exista un pericol de confuzie directă între cele două mărci deoarece publicul poate să deosebească mărcile după reproducerea grafică a mărcii reclamantului, în primul rând și apoi după denumirea mărcii D., în comparație cu marca recurentei care nu are nici o reproducere grafică ci doar numele de D.

Cu alte cuvinte, similitudinea este inexistentă urmare a reprezentărilor grafice folosite de reclamant pe piață, astfel că ținând seama de aspectele produselor, publicul relevant nu ar putea ajunge la o confuzie a acestora sau la ideea că produsele provin de la aceeași întreprindere sau sunt oferite sub controlul aceluiași deținător al mărcii.

De asemenea, este de observat ca marca anterioară nu este formată doar din cuvintele D., ci are în completare și alte cuvinte cum ar fi: D. KETCHUP PICANT; D. KETCHUP DULCE; D. MUȘTAR DULCE; D. MUȘTAR CLASIC; D. CORN FLAKES; D. MUSLI ȘI FRUCTE; D. MACARONI; D. CONCHIGLIE; D. OLIO DI SANSA DI OLIVA; D. DULCEAȚĂ DIN COAJĂ DE PORTOCALE; D. DULCEAȚĂ DE VIȘINE; D. DULCEAȚĂ DE ZMEURĂ; D. ANANAS FELII ANANNAS BUCĂȚI; D. DULCEAȚĂ DE CAISE; D. DULCEAȚĂ DE CĂPȘUNI; D. DULCEAȚĂ DE GUTUI; D. CIUPERCI ÎNTREGI; D. CIUPERCI TĂIATE.

În consecința, nu există risc de confuzie și de asociere între cele două mărci "D." și "D. DULCEAȚĂ DE GUTUI", de exemplu.

De altfel, distincția dintre mărci este făcută și de cuvântul "LA" și litera "G" din interiorul cuvântului D.

Recurenta a arătat în continuare că nu este de acord cu cele reținute de instanța de apel în sensul că "din punct de vedere fonetic elementul verbal dominant al mărcilor reclamantelor este puternic similar elementului verbal al mărcii apelante particula "E." fiind comună ambelor mărci, particulele "familia" și "D." pronunțându-se în mod aproape identic iar particula "la", pe care mărcile reclamantelor o conțin în plus față de marca apelantei nefiind de natura să conducă la diferențierea mărcilor în conflict întrucât particula, "la" este percepută de consumatorul mediu român care nu cunoaște deloc limba italiană ca fiind prepoziția "la" din limba română, neavând astfel nici o semnificație aparte, în contextul mărcii iar pentru consumatorul mediu român care cunoaște limba italiană fie și la nivel de baza aceeași particulă este concepută ca articol și nici în acest caz particula nu are o semnificație aparte în contextul mărcii", deoarece, consumatorul mediu român știe și poate să facă diferența între două părți gramaticale, anume între prepoziție și articol. De exemplu, în limba română nu putem spune în loc de "merg la masă" "merg masă", fără să existe prepoziția "la".

În concluzie, recurenta a arătat că instanțele de judecată de fond nu au înțeles punctul său de vedere cu privire la cele doua mărci în conflict, și mai mult au obligat-o la plata unor onorarii foarte mari, chiar dacă orice proces aflat pe rolul instanțelor de judecata suporta și un cost.

Înalta Curte a constatat nefondat recursul pentru considerentele expuse mai jos.

Recursul va fi analizat din perspectiva art. 488 pct. 6 și 8 C. proc. civ., raportat la motivele de fapt formulate și precizarea motivării în drept din cadrul răspunsului la întâmpinare.

Este nefondată susținerea privind motivarea superficială a deciziei atacate. Instanța de apel a analizat motivele de apel formulate prin raportare la prevederile legale incidente, așa cum au fost dezvoltate în jurisprudența CJUE.

Criticile formulate de recurent față de modul în care au fost interpretate de către instanța de apel aceste prevederi legale raportat la situația de fapt ce a rezultat din probele administrare urmează a fi analizate, astfel, din perspectiva art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

Este nefondat primul motiv de recurs prin care se susține că instanța de apel nu a ținut cont de faptul că recurenta a respectat toate etapele în vederea înregistrării și obținerii Certificatului de înregistrare nr. 134632, în timp ce reclamanta nu și-a exercitat dreptul prevăzut la art. 19 din Legea nr. 84/1998 de a formula opoziție.

Așa cum corect a reținut instanța de apel "Legea nr. 84/1998 nu condiționează posibilitatea exercitării unei cereri în anularea unei mărci de exercitarea opoziției la înregistrarea respectivei mărci. Prin urmare, împrejurarea că reclamantele nu au formulat opoziție la înregistrarea mărcii pârâtei nu prezintă nicio relevanță în aprecierea asupra legalității și temeiniciei cererii de anulare a mărcii."

Recurenta nu a combătut această motivare a instanței de apel prin invocarea unui text legal care să îi întemeieze susținerea, ci a invocat motive legate de aprecierea existenței similarității și a riscului de confuzie între mărci, motive ce vor fi analizate în mod separat mai jos.

Ca atare, această critică este nemotivată. Susținerea recurentei că reclamanta, iar nu pârâta, ar fi fost de rea-credință prin aceea că nu ar fi formulat opoziție la înregistrarea mărcii și s-ar fi folosit de termenul de 5 ani prevăzut de lege, în care poate fi solicitata anularea unei mărci, nu este relevantă pe de o parte, referitor la pârâtă, pentru că în cadrul litigiului de față nu s-a dispus anularea înregistrării mărcii pentru rea-credință, iar pe de altă parte atitudinea subiectivă a titularului mărcii anterioare nu reprezintă o condiție de exercitare a cererii de anulare a mărcii ulterioare în temeiul art. 47 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 84/1998.

În ceea ce privește motivele de recurs legate de existența riscului de confuzie și a similarității dintre mărci și dintre produse sunt de reținut următoarele.

Constituie risc de confuzie riscul ca publicul să creadă că produsele sau serviciile în cauză provin de la aceeași întreprindere sau, după caz de la întreprinderi legate economic. Acest risc este exclus atunci când nu pare că publicul ar putea să considere că produsele sau serviciile provin de la aceeași întreprindere sau, după caz, de la întreprinderi legate economic (C-39/97 CJCE, Canon Kabushiki Kaisha v. Metro-Goldwyn-Meyer Inc., para. 29, 30).

Existența riscului de confuzie depinde de evaluarea în mod global a mai multor factori interdependenți, și anume: similaritatea produselor și/sau serviciilor, similaritatea semnelor, elementele distinctive și dominante ale semnelor aflate în conflict, caracterul distinctiv al mărcii anterioare și publicul relevant.

Aprecierea globală a similarității vizuale, auditive sau conceptuale a mărcilor/semnelor în cauză trebuie să se bazeze pe impresia de ansamblu pe care o creează, având în vedere, în special, componentele lor distinctive și dominante. (Sabel, C-251/95, pct. 23, hotărârea CJCE din 11 noiembrie 1997)

Contrar susținerilor recurentei, ținând cont că anularea înregistrării mărcii recurentei s-a solicitat numai pentru clasele de produse pentru care era înregistrată marca reclamantei, în speță există identitate de produse în cazul mărcilor aflate în conflict, așa cum au fost înregistrate. La analiza acestui motiv de anulare a mărcii înregistrate ulterior sunt relevante produsele pentru care au fost înregistrate mărcile iar nu produsele așa cum sunt folosite pe piață.

Ca atare, concluzia instanței de apel în acest sens este corectă.

În ceea ce privește similaritatea dintre mărcile opuse în cauză, recurentul a susținut pe de o parte că marca înregistrată de pârât nu ar fi similară cu mărcile opuse de reclamanți, iar pe de altă parte că ar exista totuși o similaritate conceptuală. Aceste susțineri sunt contradictorii.

Pentru a se ajunge la concluzia că nu există similaritate între mărci ar trebui ca în urma aprecierii similarității vizuale, auditive și conceptuale să se constate că nu există similaritate sub aspectul niciunuia dintre trei elemente. Constatarea existenței similarității dintre mărcile în conflict cu privire la cel puțin unul dintre elementele menționate anterior duce la concluzia similarității între mărci, cu consecința trecerii la pasul următor, al analizei riscului de confuzie.

Nu poate fi reținută susținerea recurentului în sensul inexistenței similarității între mărcile în conflict.

Sub aspectul similarității auditive, ținând cont că doar elementele verbale pot fi pronunțate, și ținând cont de elementele lor distinctive și dominante, D. și D., concluzia este în sensul existenței unui grad înalt de similaritate auditivă.

Impresia auditivă de ansamblu creată de un semn este influențată în special de numărul și ordinea silabelor pe care le conține. Evaluarea silabelor comune este foarte importantă pentru procesul de comparare a mărcilor sub aspect auditiv întrucât similaritatea impresiei auditive de ansamblu a mărcilor este determinată în principal de silabele și de combinația identică sau similară de silabe pe care mărcile le au în comun.

Recurentul a criticat cele reținute de către instanța de apel sub aspectul similarității auditive (fonetice), susținând că distincția dintre mărci este făcută și de cuvântul "LA" și litera "G" din interiorul cuvântului D. întrucât consumatorul mediu român ar ști sa facă diferența între doua părți gramaticale, anume între prepoziție și articol.

Sunt nefondate și aceste critici având în vedere că în ceea ce privește aprecierea riscului de confuzie se pornește de la ideea că percepția mărcilor în mintea consumatorului obișnuit al categoriei de produse și de servicii în discuție joacă un rol decisiv în aprecierea riscului de confuzie și că în mod normal acest consumator percepe marca în întregul ei și nu îi analizează diferitele detalii. Consumatorul obișnuit este considerat ca fiind în mod rezonabil informat și în mod rezonabil atent și circumspect. Acest consumator obișnuit nu are șansa de a face o comparație directă între diferitele mărci și trebuie să acorde încredere imaginii lor imperfecte, pe care o păstrează în memorie. Nivelul de atenție al consumatorului mediu variază în funcție de categoria de produse și servicii în discuție. (C-342/97, Lloyd Schuhfabrik Meyer & Co. GmbH v. Klijsen Handel BV, para. 26.)

Ca atare, elementele de detaliu menționate de recurent nu vor fi percepute și, astfel, nici reținute de către consumatorul obișnuit, pentru a diferenția produsele unei întreprinderi de ale alteia pe baza impresiei de ansamblu a mărcii.

În ceea ce privește cuvintele menționate suplimentar în conținutul unora dintre mărcile ce fac parte din familia de mărci a reclamantului, care coincid cu denumirea produselor comercializate, cum ar fi "muștar dulce", ketchup picant", "dulceață de caise", etc., în mod corect a reținut instanța de apel că nu pot fi avute în vedere la analiza riscului de confuzie, întrucât sunt elemente nedistinctive, fiind descriptive pentru produsul comercializat. Acesta este și motivul pentru care, conform celor reținute de instanța de apel, pentru acestea s-au dat declarații de neinvocare a exclusivității.

Fiind descriptive pentru produsul comercializat, ele nu vor fi luate în considerare de către consumator ca desemnând un indicator al întreprinderii de la care provin produsele respective.

Sub aspectul similarității vizuale și conceptuale, ținând cont și de cele expuse anterior, mărcile în conflict prezintă un înalt grad de similaritate cu privire la elementul verbal, D., respectiv D., care este și element dominant, adică element remarcabil din punct de vedere vizual.

În cazul în care ambele semne în conflict conțin elemente verbale, similaritatea vizuală există atunci când aceste elemente coincid printr-o serie de litere nu foarte stilizate. Instanța de apel a reținut că elementul verbal al mărcilor în conflict este redat într-o grafie comună, deci nu foarte stilizată.

Conținutul semantic al unei mărci este ceea ce semnifică sau evocă aceasta sau, în cazul în care marca este constituită dintr-o imagine sau o formă, ceea ce reprezintă aceasta. Recurentul nu a contestat existența similarității conceptuale (semantice), care este de altfel evident.

Astfel, în mod corect instanța de apel a reținut existența în cauză a unei similarități vizuale și conceptuale accentuate între mărcile în conflict.

Într-adevăr, în general, în jurisprudență s-a reținut că simpla similaritate conceptuală, când marca anterioară nu are un caracter distinctiv special, nu se bucură de o notorietate specială în rândul publicului și constă într-o imagine cu puține elemente fanteziste, nu este suficientă pentru a crea un risc de confuzie.

Totuși, nu acesta este cazul în speță, unde s-a reținut similaritatea sub aspectul tuturor celor trei elemente, auditiv, vizual, conceptual.

Recurentul a mai susținut că elementele figurative (reprezentările grafice) ale mărcilor reclamantelor sunt de natură să înlăture riscul de confuzie între mărcile în conflict deoarece "publicul poate să deosebească mărcile după reprezentare grafică a mărcii reclamantului, în primul rând, și apoi după denumirea mărcii D., în comparație cu marca recurentei care nu are nici o reprezentare grafica ci doar numele de D.".

În speță instanța de apel a reținut că elementul verbal D. este elementul dominant (element remarcabil din punct de vedere vizual) și distinctiv al familiei de mărci a reclamantelor, concluzie a cărei argumentare reiese din considerentele decizie.

Această constatare nu a fost criticată în cadrul recursului.

Or, în cadrul mărcii recurentei este reluat tocmai elementul dominant și distinctiv al mărcilor reclamantelor, ceea ce duce la concluzia existenței riscului de confuzie între mărcile în conflict.

Instanța de apel nu a reținut că elementul figurativ al mărcilor reclamantei ar avea vreun înțeles semantic sau o stilizare frapantă, pentru a avea o influență considerabilă asupra modului în care publicul relevant percepe semnul, și astfel vreo influență în sensul înlăturării riscului de confuzie.

Astfel, nu este fondată nici această critică a recurentului.

În ceea ce privește susținerea recurentului că instanțele de judecată de fond au obligat recurenta la plata unor onorarii foarte mari, Înalta Curte nu o poate califica drept un motiv de recurs de nelegalitate având în vedere că nu este motivată în fapt.

În consecință, în temeiul art. 496 alin. (1) raportat la art. art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta C. SRL cu sediul în județ Galați, în contradictoriu cu reclamantele A. SRL și B. SRL, ambele cu sediul procesual ales în Timișoara la Cabinet avocat X. din județul Timiș, împotriva Deciziei nr. 858A din data de 18 octombrie 2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă în dosarul nr. x/2016.

Obligă pe pârâta C. SRL la plata sumei de 5.332,35 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată către reclamanta A. SRL

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 22 ianuarie 2019.

Procesat de GGC - LM