ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2325/2016
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2325/2016 (Înalta Curte de Casație și Justiție)
Decizia nr. 2325/2016
Asupra cauzei
de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul
Tribunalului București, secția a IV-a civilă, la data de 11
octombrie 2012, sub nr. de dosar x/3/2012, reclamanta SC A. SRL a chemat în judecată
pârâții SC B. SRL și Oficiul de Stat pentru Invenții și Mărci,
solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța, să
dispună decăderea în totalitate a SC B. SRL din drepturile conferite de
marca națională individuală combinată nr. X, nr. de depozit
A din 25 martie 1997, înregistrată pentru servicii din clasa 35 - import-export,
comerț, întrucât, pentru o perioadă neîntreruptă de 5 ani, aceasta
nu a făcut obiectul unei folosiri efective pe teritoriul României pentru serviciile
pentru care a fost înregistrată; obligarea OSIM la radierea din Registrul Mărcilor
a mărcii naționale individuale combinate nr. X, nr. de depozit A din
25 martie 1997, înregistrată în favoarea pârâtei SC B. SRL pentru servicii
în clasa 35; cu cheltuieli de judecată.
Prin sentința
civilă nr. 749 din 03 aprilie 2013, Tribunalul București, secția
a IV-a civilă, a respins ca neîntemeiată cererea reconvențională
prin care pârâta a solicitat 1 RON daune morale pentru formularea cu rea-credință
a cererii principale și a admis acțiunea principală, dispunând decăderea
pârâtei SC B. SRL din drepturile conferite pe teritoriul României de marca națională
individuală, combinată nr. X pentru clasa de produse 35; s-a dispus obligarea
pârâtei-reclamante la 12.381,85 RON cheltuieli de judecată în favoarea reclamantei-pârâte.
Prin decizia civilă
nr. 82A din 04 martie 2014 a Curții de Apel București, secția a IX-a
civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte
de muncă și asigurări sociale, apelul pârâtei-reclamante a fost respins
ca nefondat.
Recursul declarat
de pârâta SC B. SRL împotriva acestei decizii a fost admis prin decizia civilă
nr. 541/2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția
I civilă, care a casat decizia recurată și a trimis cauza spre rejudecarea
apelului la Curtea de Apel București.
În motivare, Înalta
Curte a reținut următoarele:
Cu referire la
primul motiv de recurs - art. 304 pct. 2 - hotărârea s-a dat de alți judecători
decât cei care au luat parte la dezbaterea în fond - a pricinii, față
de dezvoltarea criticilor în susținerea acestui motiv de recurs - dezbaterea
cauzei în fața unui complet de 3 judecători, în timp ce pronunțarea
deciziei recurate s-a realizat de 2 judecători care au și semnat decizia,
Înalta Curte a apreciat, astfel cum și intimata a susținut, că acest
motiv de recurs este susceptibil de analiză pe temeiul art. 304 pct. 1 - instanța
nu a fost alcătuită potrivit dispozițiilor legale (cu referire la
numărul de judecători ce intră în compunerea legală a completului
în fața căruia a fost dezbătut apelul pârâtei).
Motivul de recurs
astfel recalificat a fost găsit nefondat, întrucât instanța de apel a
fost învestită cu soluționarea apelului formulat de către pârâtă
împotriva soluției pronunțate de prima instanță - sentința
civilă nr. 749 din 3 aprilie 2013 a Tribunalului București, secția
a IV-a civilă.
Astfel, potrivit
legii, sentința pronunțată de tribunal este supusă apelului,
conform celor prevăzute de art. 88 alin. (3) din Legea nr. 84/1998 în conformitate
cu care: „sentințele Tribunalului București pronunțate în cazurile
prevăzute la art. 36, 46, 47, 53, 54, 60 și 85 pot fi atacate cu apel
la Curtea de Apel București, în termen de 15 zile de la comunicare.”
Totodată,
în privința legalei compuneri a completului de apel, s-a reținut că
relevante sunt prevederile art. 54 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea
judiciară: “Apelurile se judecă în complet format din 2 judecători,
iar recursurile, în complet format din 3 judecători, cu excepția cazurilor
în care legea prevede altfel.”
Ca atare, constatându-se
că potrivit mențiunilor din cuprinsul deciziei recurate, apelul cu care
a fost învestită Curtea de Apel București a fost soluționat de un
complet legal compus din 2 judecători, aceiași în fața cărora
au fost purtate și dezbaterile asupra apelului pârâtei, Înalta Curte a înlăturat
ca nefondat acest motiv de recurs.
În ceea ce privește
motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., având în vedere
criticile dezvoltate de recurentă în susținerea lui, acesta a fost analizat
împreună cu motivul de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 9, criticile
susținute fiind interdependente.
S-a constatat
că motivul de recurs de la art. 304 pct. 8 C. proc. civ. - instanța, interpretând
greșit actul juridic dedus judecății, a schimbat natura ori înțelesul
lămurit ori vădit neîndoielnic al acestuia - nu a fost invocat de către
recurentă decât în mod formal, întrucât, în cuprinsul memoriului de recurs
nu au fost dezvoltate critici concrete susceptibile de analiză prin prisma
acestui motiv de nelegalitate; în plus, având în vedere obiectul cererii de chemare
în judecată - decăderea pârâtei din drepturile conferite de marcă
-, în mod evident, instanța nu a fost învestită cu analiza valabilității
ori cu o cerere în interpretarea unui act juridic, astfel încât, efectuându-se operațiunea
juridică de interpretare a acestuia, să se fi schimbat natura ori înțelesul
vădit neîndoielnic al acestuia.
Dimpotrivă,
o cerere în decăderea titularului unei mărci se fundamentează pe
o situație de fapt (în esență, nefolosirea efectivă, fără
motive justificate, a mărcii de către titular său o perioadă
neîntreruptă de 5 ani, socotită de la data înscrierii în Registrul mărcilor)
susceptibilă a conduce, în urma unei evaluări juridice, la aplicarea unei
sancțiuni de drept material - decăderea totală sau parțială
a titularului din drepturile conferite de marcă.
Înalta Curte a
constatat a fi fondate motivele de recurs întemeiate pe dispozițiile art. 304
pct. 7 și 9 C. proc. civ., având în vedere justețea unora dintre criticile
recurentei.
În ceea ce privește
critica referitoare la analiza selectivă efectuată de prima instanță
a înscrisurilor depuse de către pârâtă după închiderea dezbaterilor
în fața tribunalului (sensul motivului de apel formulat, astfel cum pretinde
recurenta), Înalta Curte a înlăturat-o ca nefondată, întrucât, pe de o
parte, aceasta privește o apreciere a probelor cauzei, iar pe de altă
parte, înscrisurile administrate în ambele faze procesuale anterioare au fost analizate
de instanța de apel, astfel încât, această eventuală vătămare
cauzată de prima instanță a fost acoperită prin analizarea efectivă
a acestor înscrisuri de către instanța de apel.
Înainte de cercetarea
criticilor privind fondul cererii, Înalta Curte a constatat că instanța
de apel s-a raportat la normele legale incidente în cauză: art. 46 alin. (1)
lit. a) din Legea nr. 84/1998, republicată, constatând că sarcina probei
folosirii efective a mărcii revine titularului, în sensul celor prevăzute
de art. 46 alin. (4) din același act normativ, după cum au fost evaluate
și apărările pârâtei, în temeiul art. 46 alin. (2) lit. d) din lege
(folosirea mărcii de către un terț cu consimțământul titularului).
Potrivit situației
de fapt reținute în cauză, recurenta-pârâta este titulară a mărcii
naționale combinate nr. X din data de 25 martie 1997 (reînnoită la 25
martie 2007) pentru servicii din clasa 35: import-export; comerț.
Într-o corectă
aplicare a dispozițiilor art. 46 alin. (1) din Legea nr. 84/1998, instanța
de apel a avut în vedere că titularul mărcii, pentru a evita sancțiunea
decăderii, este ținut a face dovada folosirii efective a mărcii pentru
serviciile pentru care marca a fost înregistrată, astfel cum au fost anterior
menționate, servicii ce se încadrează în clasa 35 a Clasificării
de la Nisa, în ediția corespunzătoare momentului înregistrării mărcii
(25 martie 1997); în consecință, pentru a nu interveni sancțiunea
decăderii este necesar ca actele de folosire să vizeze servicii (sau,
după caz, produse) identice, iar nu doar similare.
În acest context,
se impune precizarea că referirile recurentei-pârâte din memoriu de recurs
relative la ediții ulterioare ale Clasificării de la Nisa (ediția
a 9-a) nu interesează în cauză, întrucât încadrarea produselor și
serviciilor pentru care se cere înregistrarea unei mărci este o operațiune
administrativă ce se efectuează la momentul analizării cererii de
înregistrare de către autoritatea competentă potrivit legii să dispună
înregistrarea, astfel încât modificarea, reorganizarea sau renumerotarea claselor
de produse și servicii ulterioare obținerii protecției mărcii
nu are niciun efect cu privire la mărcile deja înregistrate.
Ca atare, s-a
apreciat că în speță este lipsit de relevanță dacă
recurenta pârâtă tinde a demonstra eventuala folosire efectivă a mărcii
în legătură cu alte servicii din aceeași clasă 35 a Clasificării
de la Nisa, servicii incluse în edițiile ulterioare ale acesteia, întrucât
principiul specialității mărcii reclamă faptul că protecția
poartă asupra produselor sau serviciilor pentru care marca a fost înregistrată,
indicate în certificatul de înregistrare, iar nu asupra clasei în ansamblul său
ori asupra serviciilor corespunzătoare unor ediții subsecvente ale acestei
Clasificări, cu o funcție pur administrativă.
Pe de altă
parte, reorganizarea listei produselor și serviciilor din edițiile ulterioare
ale Clasificării, în absența unor dispoziții exprese ale legii în
acest sens, nu poate avea efectul modificării (extinderii) protecției
mărcii cu privire la care nu s-a solicitat și parcurs procedura de înregistrare;
modificarea ulterioară înregistrării mărcii în ceea ce privește
lista de produse și servicii nu este prevăzută de lege, astfel încât,
extinderea protecției aceluiași semn înregistrat deja ca marcă cu
privire la alte produse și/sau servicii, nu este posibilă decât prin solicitarea
unei noi înregistrări și parcurgerea în întregime a procedurii administrative.
Legea prevede
în mod expres categoria de modificări permise după înregistrarea mărcii,
modificări care exclud lista de produse și servicii; astfel, art. 35 din
Legea nr. 84/1998, republicată stabilește: „În tot cursul perioadei de
protecție a mărcii, titularul acesteia poate solicita OSIM, cu plata taxei
prevăzute de lege, înscrierea modificărilor intervenite cu privire la
numele, denumirea, adresa sau sediul titularului în Registrul mărcilor. Modificările
înscrise în Registrul mărcilor se publică în Buletinul Oficial de Proprietate
Industrială.”
Mai mult decât
atât, art. 27 alin. (2) și (3) din lege prevăd: „(2) Cererea de înregistrare
a mărcii poate fi modificată, la cererea solicitantului, numai pentru
rectificarea numelui sau a adresei solicitantului ori pentru alte rectificări
ce nu afectează esențial marca sau nu extind lista de produse ori de servicii.
(3) Orice modificare cerută de solicitant până la înregistrare, care afectează
substanțial marca ori lista de produse sau de servicii, trebuie să facă
obiectul unei noi cereri de înregistrare a mărcii.”
Așa fiind,
Înalta Curte a statuat că în prezenta cauză este utilă doar dovedirea
folosirii efective a mărcii în legătură cu serviciile de import-export;
comerț, independent de clasa în care acestea se regăsesc la acest moment
sau ulterior momentului înregistrării mărcii, servicii care, la data înregistrării,
erau incluse în clasa 35 și indiferent de configurația clase 35 de servicii
de la momentul înregistrării mărcii, întrucât recurenta nu poate opune
calitatea sa de titular de marcă decât pentru serviciile menționate în
certificatul de înregistrare.
Ca atare, instanța
de casare a înlăturat ca nefondate criticile recurentei cu privire la dezlegările
date de instanța de apel în legătură cu intenția sa de a dovedi
utilizarea mărcii în legătură alte servicii decât cele pentru care
marca sa este înregistrată (în special, cele pentru care se raportează
la ediția a 9-a a Clasificării de la Nisa și în legătură
cu care consideră că a administrat probe utile din perspectiva unei exploatări
efective - servicii de telecomunicații, publicitate online într-o rețea
computerizată în legătură cu site-ul X, publicitate televizată,
servicii de televiziune prin cablu etc.)
Date fiind limitele
cenzurii de legalitate permise instanței de recurs, Înalta Curte nu a procedat
la reaprecierea probatoriului administrat în fața instanțelor de fond,
astfel cum recurenta pretinde (în parte) prin motivele de recurs, ci doar a verificat
aplicarea criteriilor folosirii efective, pe baza criticilor formulate prin motivele
de recurs, avându-se în vedere standardele jurisprudențiale dezvoltate de instanțele
Uniunii.
Astfel, s-a arătat
că noțiunea de folosire efectivă a mărcii presupune că
exploatarea trebuie să privească semnul așa cum a fost înregistrat,
să fie reală, neechivocă, publică și serioasă, principii
statuate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în Cauza C-40/01 Ansul BV
v. Ajax Bradbeveiliging BV, corect observate și de instanța de apel.
Folosirea reală
a mărcii poate îmbrăca forme variate de exploatare în funcție de
produsul sau serviciul pe care se aplică, în speță, în legătură
cu serviciile de import-export; comerț.
Caracterul neechivoc
al exploatării mărcii presupune ca aceasta să fie utilizată
cu titlu de marcă, iar nu de nume comercial ori emblemă, prin urmare,
în condiții care nu lasă nicio îndoială asupra funcției mărcii
de a distinge produsele și serviciile cărora le este destinată.
De asemenea, caracterul
public privește accesibilitatea sau disponibilitatea perceperii mărcii
de către consumatori ori ceilalți comercianți, ori, în alte cuvinte,
exploatarea acesteia să se realizeze prin intermediul unor circuite publice
normale.
În Cauza Ansul,
anterior menționată, s-a reținut că utilizarea serioasă
a mărcii presupune că ea este folosită în acord cu funcția sa
esențială (garantarea identității de origine a produselor sau
a serviciilor pentru care a fost înregistrată), în scopul creării sau
a păstrării unui segment de piață pentru aceste produse sau
servicii, ceea ce nu se verifică în cazul în care utilizarea are un caracter
simbolic, cu unicul obiectiv al menținerii drepturilor conferite de marcă;
evaluarea caracterului serios al exploatării trebuie să se bazeze pe toate
faptele și circumstanțele relevante pentru a se stabili realitatea exploatării
comerciale, între care, natura acestor produse sau servicii, caracteristicile pieței,
domeniul și frecvența utilizării mărcii.
De asemenea, referitor
la probele administrate de titularul mărcii ele trebuie să conțină
indicații privind locul, perioada, volumul și natura folosirii mărcii
respective (OHIM, Cauza Messrs. Diego and Jose Quiles Navarro v. Mustang Bekledungswerke
& Co.).
Instanța
de casare a constatat că în aplicarea acestor condiții, instanța
de apel a reținut, prin evaluarea probelor administrate în ambele faze procesuale,
că pârâta nu a dovedit folosirea efectivă a mărcii în legătură
cu serviciile de import-export; comerț, astfel încât a confirmat soluția
de decădere totală a pârâtei din drepturile conferite de marcă.
În realizarea
acestei analize, instanța de apel a făcut aprecieri contradictorii, reținând
că au fost încălcate dispozițiile Legii nr. 26/1990 cu privire la
funcția firmei și, implicit, a numelui comercial al recurentei, înlăturând,
pentru cel din urmă motiv, anumite probe prin calificarea lor ca fiind acte
de folosire echivocă (cu titlu de nume comercial, iar nu de marcă); ca
atare, Înalta Curte a reținut caracterul fondat al motivelor de recurs reglementate
de art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ.
În plus, s-a mai
reținut că în etapa procesuală a recursului a fost administrată
proba cu alte înscrisuri, în condițiile art. 305 C. proc. civ., astfel că,
Înalta Curte a apreciat că este necesară o reapreciere în ansamblu a tuturor
probelor cauzei, având în vedere că în dovedirea exploatării efective
a mărcii, probele nu pot fi evaluate în mod secvențial, unele dintre ele
de către instanța de apel, iar altele de instanța de recurs și
al căror efect probatoriu să nu poată fi reunit cu cel al probelor
din apel, având în vedere imposibilitatea reaprecierii lor în recurs, în condițiile
în care acestea pot fi doar cenzurate din perspectiva unor aspecte de nelegalitate;
în acest context, se constată că devin incidente dispozițiile
art. 314 C. proc. civ. (per a contrario) fiind necesară evaluarea cauzei de
către instanța de apel în plenitudinea circumstanțelor sale de fapt
și de drept, în limitele criticilor din motivele de apel, apelul fiind o cale
de atac devolutivă.
Astfel cum deja
s-a arătat, instanța de casare a reținut că în speță,
interesează dovedirea folosirii efective a mărcii de către pârâtă
în legătură cu serviciile pentru care aceasta a fost înregistrată:
import-export; comerț.
Având în vedere
că sancțiunea decăderii poate interveni și numai pentru o parte
a produselor sau serviciilor pentru care o marcă este înregistrată, potrivit
celor prevăzute de art. 49 din Legea nr. 84/1998, s-a stabilit în sarcina instanței
de rejudecare obligația verificării utilizării efective a mărcii
pentru fiecare dintre serviciile indicate.
Spre o atare finalitate
însă, cu titlu prealabil, Înalta Curte a statuat că instanța de apel
va trebui să stabilească premisele de analiză, anume dacă, serviciile
de import-export pentru care recurenta-pârâtă a obținut protecția
legală sunt distincte de serviciile de comerț, iar protecția este
cumulativă, ori serviciile de import-export reprezintă doar categoria
de acte de comerț pentru care s-a solicitat și înregistrat marca.
În acest sens,
s-a stabilit că instanța de apel va putea cere lămuriri Oficiului
de Stat pentru Invenții și Mărci (care are calitatea de intimat în
cauză, pentru opozabilitatea hotărârii), potrivit celor prevăzute
de art. 89 alin. (1) din lege, solicitând atât înaintarea unei copii a dosarului
de înregistrare a mărcii, cât și punerea la dispoziția sa a copiei
unei versiuni a Clasificării de la Nisa corespunzătoare datei înregistrării
mărcii (25 martie 1997) pentru a se putea realiza delimitarea anterior enunțată
(între cele două categorii de servicii ori între acestea și cele din alte
clase), după cum se va putea solicita și punctul de vedere al OSIM asupra
acestui aspect.
S-a arătat
că această lămurire este necesară întrucât întotdeauna actele
(serviciile) de import-export sunt acte de comerț, în timp ce actele de comerț
cuprind și alte categorii de servicii decât cele de import-export; de asemenea,
această dezlegare va avea efecte și în planul analizei probelor în legătură
cu serviciile pentru care marca a fost înregistrată: servicii de comerț
de import-export ori servicii de import-export și servicii de comerț.
Dacă rezultatul
acestei analize va fi în sensul cumulului protecției, instanța de apel
va trebui să evalueze care dintre actele de exploatare pretins a fi fost realizate
de către pârâtă se încadrează în categoria serviciilor de comerț,
precum și conținutul conceptual al noțiunii de servicii de comerț
incident în cauză, pentru că doar într-un astfel de cadru va fi posibilă
evaluarea în contextul adecvat și a probelor administrate în fața instanței
de recurs, dar și reaprecierea probelor administrate în fața instanțelor
de fond; astfel, noțiunea de servicii de comerț va putea avea semnificația
de cumpărare în scop de revânzare (cu ridicata sau cu amănuntul), așadar
un conținut restrictiv, ori aceea de orice activitate licită susceptibilă
de a aduce un profit, așadar, un conținut extensiv.
În acest context,
instanța de apel va fi ținută să analizeze dacă actele
juridice de închiriere a unor spații comerciale în cadrul complexului comercial
B. se încadrează în categoria serviciilor de comerț - având în vedere
și interpretarea convențională a termenilor contractuali cu referire
la noțiunea de centru comercial - „grup de standuri amenajate în interiorul
unui spațiu comercial destinate activității de comerț și
prestări servicii pentru populație”, precum și dacă această
calificare este suficientă pentru includerea acestor servicii în categoria
serviciilor de comerț.
Totodată,
se va observa că aceste contracte de închiriere, unele nu sunt perfectate de
către recurentă în calitate de locator, ci de către C. SRL, în timp
ce altele sunt încheiate de recurenta SC B. SRL, urmând a se stabili dacă această
distincție are relevanță pe temeiul art. 46 alin. (2) lit. d) din
Legea nr. 84/1998.
Instanța
de casare a mai arătat că în legătură cu centrul comercial B.,
ar fi utilă lămurirea situației juridice a acestuia, în sensul stabilirii
titularului real al acelui spațiu (SC C.L SRL sau SC B. SRL), dată fiind
dubla calitate de locator ce rezultă din aceste contracte; totodată, s-a
constatat faptul că recurenta indică o anumită legătură
juridică între aceasta și firma SC C. SRL, împrejurare care va fi analizată
în funcție de relevanța acesteia, dacă instanța de apel va reține
în acest sens.
Art. 46 alin.
(2) lit. d) din lege prevede că este asimilată folosirii efective a mărcii
„folosirea mărcii de către un terț având consimțământul
titularului sau de către orice persoană abilitată să utilizeze
o marcă colectivă sau o marcă de certificare, fiind considerată
ca folosire a mărcii de către însuși titularul acesteia.”
Ca atare, s-a
stabilit în sarcina instanței de rejudecare să aprecieze, în contextul
acestei norme, dacă acordul titularului de marcă (consimțământul
său) pentru folosirea mărcii de către terț (SC C. SRL) presupune
ca titularul să aibă cunoștință de aceste acte de folosire,
să le permită ori să le tolereze sau este necesar ca acest acord
să îmbrace doar forma licenței exclusive sau neexclusive de exploatare,
potrivit art. 43 și urm. din Legea nr. 84/1998.
Totodată,
s-a mai arătat că în rejudecare, în funcție de dezlegările ce
se vor da celor anterior menționate, instanța de apel va reaprecia, dacă
este cazul, și cu privire la pliantele și spoturile publicitare referitoare
la centrul comercial B., invocate de recurentă ca acte de folosire a mărcii.
Referitor la probele
administrate în etapele procesuale anterioare, Înalta Curte a constatat că
recurenta susține în mod întemeiat că în ceea ce privește facturile
emise de recurentă pentru „contravaloare lucrări”, instanța de apel
a constatat că acestea nu reprezintă acte de folosire a mărcii, întrucât
nu stabilesc o legătură suficientă cu serviciile al căror preț
este menționat în factură, iar aplicarea numelui comercial pe aceste facturi
nu îndeplinește funcția de distinctivitate, întrucât serviciile au fost
deja alese de consumator dintre cele existente pe piață.
Instanța
de casare a constatat că instanța de apel nu a efectuat o identificare
și calificare a acelor servicii și nu a stabilit dacă ele se încadrează
în categoria celor pentru care pârâta deține drepturi exclusive asupra mărcii,
după cum în mod nelegal s-a substituit funcția corespunzătoare numelui
comercial (B.) - de a desemna un fond de comerț ori a denumirii sociale (SC
B. SRL) - de a identifica o societate, funcției esențiale a mărcii
de a indica originea comercială a serviciilor (funcție ce interesează
în cauză, din perspectiva sancțiunii invocate prin cerere - decăderea).
Aceste distincții
decurg, cel puțin, din analiza comparativă a dispozițiilor art. 2
din Legea nr. 84/1998 și cele ale art. 30 alin. (1) din Legea nr. 26/1990 privind
registrul comerțului:„Firma este numele sau, după caz, denumirea sub care
un comerciant își exercită comerțul și sub care semnează.”;
utile, din acest punct de vedere sunt și dezlegările date de Curtea
de Justiție a Uniunii Europene în Cauza Celine C-17/06, la care instanța
de apel chiar s-a referit.
Pe de altă
parte, Înalta Curte a mai constatat că instanța de apel nu a arătat
la care dintre cele două mențiuni din conținutul facturilor s-a raportat
(care cuprind în mod explicit semnul) când a dat o astfel de dezlegare, având în
vedere că pe acestea a inserată atât firma prestatoare (SC B. SRL), ca
atribut de identificare a furnizorului, cât și marca (partea din stânga sus)
ori de ce, eventual, celei din urmă mențiuni i-a dat semnificația
numelui comercial (acesta fiind B.), iar nu semnificația aplicării mărcii
pe factură.
Se va avea în
vedere, în această reevaluare, că folosirea unei mărci în legătură
cu un serviciu este diferită de folosirea mărcii pentru produse, astfel
încât marca nu poate fi aplicată pe servicii (precum pe produse), ci este utilizată
în legătură cu serviciile, în funcție de specificul fiecăruia
dintre acestea, actele de utilizare comportând concretizări diferite; ca atare,
aplicării mărcii de serviciu pe facturile emise pentru serviciul prestat,
protejat prin marcă, nu îi poate fi negată aptitudinea a fi calificat
ca un act ce dovedește exploatarea mărcii, condiția esențială
fiind aceea ca acele facturi pe care marca este aplicată să fie emise
pentru prestarea serviciului desemnat prin lista serviciilor pentru care operează
protecția mărcii, conform principiului specialității, pentru
că numai în acest fel este vorba despre o utilizare în legătură cu
acel serviciu.
În ceea ce privește
spoturile publicitare în legătură cu serviciile de taximetrie, instanța
de apel va reaprecia aceste pretinse acte de folosire, dacă este cazul, anume,
în raport de dezlegarea ce se va da cu privire la conținutul conceptual al
serviciilor de „comerț”, astfel cum deja s-a arătat; este și situația
contractelor de licență din dosar fond.
Referitor la serviciile
de import-export, Înalta Curte a constatat că singurele probe administrate
de pârâtă ce ar putea fi analizate în legătură cu aceste servicii
din clasa 35 și asupra cărora poartă protecția mărcii,
sunt cele cu privire la cardurile de siguranță.
În legătură
cu aceste carduri, instanța de apel a constatat că acestea prezentate
împreună cu factura dovedesc doar utilizarea numelui comercial al pârâtei,
iar nu prestarea de servicii dintre cele pentru care marca a fost înregistrată,
reținându-se, totodată, că prin el însuși cardul este un produs,
iar nu un serviciu.
Și în această
privință, s-a stabilit că, în rejudecare, se va identifica și
indica mențiunea cu privire la care se formulează această concluzie
și, totodată, se vor verifica și susținerile recurentei în sensul
că aceste carduri sunt importate din China, fiind în același timp „produse
sub licență”, în mod evident, în speță, neinteresând decât eventuale
operațiuni de import-export al acestora, iar nu acte de utilizare pentru produse;
deși recurenta nu a depus la dosar, în legătură cu aceste carduri,
alte probe decât înscrisurile de la dosar apel, a invocat și existența
documentelor vamale pentru aceste pretinse importuri, astfel încât, instanța
de rejudecare va solicita lămuriri suplimentare și din acest punct de
vedere, a mai stabilit instanța de casare.
Toate aceste probe
prin care recurenta tinde la demonstrarea utilizării efective a mărcii
pentru servicii de import-export vor fi supuse aceleiași evaluări cu privire
la însușirile anterior arătate ale actelor de exploatare a mărcii,
pentru a se conchide cu privire la existența sau inexistența unei utilizări
efective (caracter real, neechivoc, public și serios), în perioada de referință
ce interesează dispozițiile art. 46 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 84/1998.
În ceea ce privește
relevanța suspendării activității recurentei un anumit interval
de timp (conform mențiunilor de la Registrul comerțului), s-a constatat
că recurenta se referă la teza finală din art. 46 alin. (1) lit.
a) din lege.
Înalta Curte a
apreciat că aceasta este o dispoziție pe care recurenta o invocă
în mod eronat cu valența unei norme de favoare, pentru că eventuala suspendare
folosirii mărcii pentru o perioadă neîntreruptă de 5 ani nu constituie
o situație în care nu intervine sancțiunea decăderii din drepturile
asupra mărcii, ci este menționată chiar în contextul definiției
legale a sancțiunii decăderii, astfel că doar folosirea efectivă
a mărcii, conform celor prevăzute de art. 46 alin. (2), precum și
în ipotezele de la alin. (3) al aceluiași text, sancțiunea decăderii
poate fi evitată.
Pe de ală
parte, s-a mai reținut că ipoteza anterior analizată este diferită
de asimilarea unei folosiri efective a mărcii situația „imposibilității
folosirii mărcii din circumstanțe independente de voința titularului,
cum ar fi restricțiile la import sau ca urmare a altor dispoziții ale
autorităților publice vizând produsele sau serviciile pentru care marca
a fost înregistrată”, astfel cum prevede art. 46 alin. (2) lit. b) din lege.
Prin urmare, este
necesar ca imposibilitatea folosirii mărcii să fie una obiectivă,
independentă de opțiunea titularului mărcii, iar nu decurgând din
simpla voință a acestuia de a-și suspenda activitatea un anumit interval
de timp, indiferent de motiv.
În rejudecare,
cauza a fost înregistrată din nou pe rolul Curții de Apel București,
secția a IV-a civilă, la data de 1 iulie 2015; în această etapă
procesuală, instanța de apel a încuviințat și administrat proba
cu înscrisuri.
Rejudecând, în
lumina întregului probatoriu administrat și a dezlegărilor obligatorii
date de instanța de recurs, Curtea de apel a constatat că apelul este
nefondat.
Apelanta pârâtă
SC B. SRL este titulară a mărcii naționale combinate nr. X din data
de 25 martie 1997 (reînnoită la 25 martie 2007) pentru servicii din clasa 35:
import-export; comerț.
Înalta Curte de
Casație a statuat că, într-o corectă aplicare a dispozițiilor
art. 46 alin. (1) din Legea nr. 84/1998, titularul mărcii, pentru a evita sancțiunea
decăderii, este ținut a face dovada folosirii efective a mărcii pentru
serviciile pentru care marca a fost înregistrată, astfel cum au fost anterior
menționate, servicii ce se încadrează în clasa 35 a Clasificării
de la Nisa, în ediția corespunzătoare momentului înregistrării mărcii
(25 martie 1997); în consecință, pentru a nu interveni sancțiunea
decăderii este necesar ca actele de folosire să vizeze servicii (sau,
după caz, produse) identice, iar nu doar similare.
Totodată,
Înalta Curte a reținut, cu putere obligatorie, că în prezenta cauză
este utilă doar dovedirea folosirii efective a mărcii în legătură
cu serviciile de import-export; comerț, independent de clasa în care acestea
se regăsesc la acest moment sau ulterior momentului înregistrării mărcii,
servicii care, la data înregistrării, erau incluse în clasa 35 și indiferent
de configurația clase 35 de servicii de la momentul înregistrării mărcii,
întrucât recurenta nu poate opune calitatea sa de titular de marcă decât pentru
serviciile menționate în certificatul de înregistrare.
S-a statuat, totodată,
că instanța de rejudecare va trebui să stabilească premisele
de analiză, anume dacă, serviciile de import-export pentru care recurenta-pârâtă
a obținut protecția legală sunt distincte de serviciile de comerț,
iar protecția este cumulativă, ori serviciile de import-export reprezintă
doar categoria de acte de comerț pentru care s-a solicitat și înregistrat
marca.
Dezlegând această
chestiune prealabilă, instanța de apel, în rejudecare, a interpretat sfera
de protecție a mărcii apelantei în sensul că aceasta cuprinde, cumulativ,
serviciile de import-export și cele de comerț, iar nu doar serviciile
de comerț sub forma importului și a exportului; o atare limitare ce ar
rezulta din suprapunerea sferei celor două categorii distincte ar fi nejustificată
și ar restrânge excesiv sfera de protecție a mărcii, deși nu
există niciun indiciu în această privință nici în cuprinsul
certificatului de înregistrare a mărcii, nici în cuprinsul celorlalte înscrisuri
aflate la dosarul de înregistrare a mărcii; dimpotrivă, este rezonabilă
concluzia că protecția privește serviciile de comerț, fără
a distinge după cum acestea sunt strict interne ori implică și o
operațiune de import-export. Această concluzie este confirmată și
de adresa emisă de OSIM la data de 23 noiembrie 2015 (referirile la file fără
altă precizare privesc dosarul întocmit cu ocazia rejudecării apelului).
Pe de altă
parte, urmând cursul raționamentului reținut de instanța de recurs
și având în vedere Clasificarea de la Nisa în vigoare la data înregistrării
mărcii, instanța de apel a constatat că noțiunea de servicii
de comerț trebuie interpretată restrictiv, ca incluzând suportul pentru
activitatea întreprinderilor comerciale și operațiunile de cumpărare
în scop de revânzare și revânzarea respectivă, iar nu toate actele care,
într-un sens larg, pot fi subsumate noțiunii de comerț, întrucât în caz
contrar acest singur punct al clasei 35 din Clasificarea de la Nisa (depusă
la dosarul cauzei în forma în vigoare la data înregistrării mărcii, ar
tinde la absorbirea altor clase de protecție; așadar, această concluzie
este impusă de interpretarea sistematică a clasificării și totodată
de siguranța circuitului civil, care presupune ca terții să aibă
reprezentarea certă, lipsită de ambiguități a sferei protecției
conferite de marca înregistrată în folosul titularului acesteia și al
avânzilor săi cauză.
Prin raportare
la ansamblul dezlegărilor oferite de instanța de recurs și reevaluând
materialul probator, astfel cum a fost suplimentat, în ansamblul său, instanța
de apel, în rejudecare, a constatat că nu poate ajunge la altă concluzie
decât instanța de apel în primul ciclu procesual, impunându-se, din nou, respingerea
apelului, ca nefondat, întrucât verificarea sentinței sub toate aspectele,
care fac obiectul criticilor deduse judecății instanțelor de control
judiciar, impune concluzia că sentința apelată este legală și
temeinică.
Astfel, după
cum a reținut și Înalta Curte, noțiunea de folosire efectivă
a mărcii presupune că exploatarea trebuie să privească semnul
așa cum a fost înregistrat, să fie reală, neechivocă, publică
și serioasă, principii statuate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene
în Cauza C-40/01 Ansul BV v. Ajax Bradbeveiliging BV, și astfel cum a subliniat
corect și prima instanță în cuprinsul hotărârii apelate, folosirea
semnului trebuie să se facă cu titlu de marcă, iar nu cu titlu de
nume comercial; cu alte cuvinte, folosirea semnului trebuie să aibă ca
scop indicarea originii comerciale a serviciilor prestate.
Folosirea reală
a mărcii poate îmbrăca forme variate de exploatare în funcție de
produsul sau serviciul pe care se aplică, în speță, în legătură
cu serviciile de import-export; comerț.
Caracterul neechivoc
al exploatării mărcii presupune ca aceasta să fie utilizată
cu titlu de marcă, iar nu de nume comercial ori emblemă, prin urmare,
în condiții care nu lasă nicio îndoială asupra funcției mărcii
de a distinge produsele și serviciile cărora le este destinată.
De asemenea, caracterul
public privește accesibilitatea sau disponibilitatea perceperii mărcii
de către consumatori ori ceilalți comercianți, ori, în alte cuvinte,
exploatarea acesteia să se realizeze prin intermediul unor circuite publice
normale.
În Cauza Ansul,
anterior menționată, s-a reținut că utilizarea serioasă
a mărcii presupune că ea este folosită în acord cu funcția sa
esențială (garantarea identității de origine a produselor sau
a serviciilor pentru care a fost înregistrată), în scopul creării sau
a păstrării unui segment de piață pentru aceste produse sau
servicii, ceea ce nu se verifică în cazul în care utilizarea are un caracter
simbolic, cu unicul obiectiv al menținerii drepturilor conferite de marcă;
evaluarea caracterului serios al exploatării trebuie să se bazeze pe toate
faptele și circumstanțele relevante pentru a se stabili realitatea exploatării
comerciale, între care, natura acestor produse sau servicii, caracteristicile pieței,
domeniul și frecvența utilizării mărcii.
De asemenea, referitor
la probele administrate de titularul mărcii ele trebuie să conțină
indicații privind locul, perioada, volumul și natura folosirii mărcii
respective (OHIM, Cauza Messrs. Diego and Jose Quiles Navarro v. Mustang Bekledungswerke
& Co.).
S-a constatat,
totodată, că perioada relevantă pentru care incumbă apelantei-pârâte
sarcina de a dovedi folosirea mărcii, îndeplinind toate condițiile arătate,
este de 5 ani înaintea introducerii cererii de chemare în judecată, respectiv
12 octombrie 2007 - 12 octombrie 2012.
Sunt lipsite de
eficiență juridică actele de folosire săvârșite după
data introducerii acțiunii în decădere. Pe de altă parte, cum deja
a statuat și instanța de recurs, în niciun caz nu se poate reține
ca o apărare validă, de natură să demonstreze netemeinicia acțiunii
în decădere, susținerea apelantei potrivit căreia activitatea sa
a fost suspendată timp de 2 ani, 1 lună și 3 zile, respectiv în perioada
27 mai 2009 - 1 iunie 2011. Dimpotrivă, această apărare este chiar
de natură să contribuie la căderea apelantei-pârâte în pretenții,
având natura unei mărturisiri a unui fapt contrar intereselor acesteia, de
vreme ce apelanta recunoaște că ea însăși nu a folosit marca
în acest interval de timp, care se ia însă în calculul termenului de 5 ani
prevăzut de art. 46 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 84/1998, astfel cum a reținut
și instanța supremă. Desigur, urmează a se verifica în fapt
și în drept apărarea apelantei, potrivit căreia în intervalul de
timp menționat marca ar fi fost folosită de alte două societăți
(B. SRL și C. SRL), însă, sub rezerva acestei apărări, se poate
reține deja concluzia neutilizării de către apelantă a mărcii
în perioada 27 mai 2009 - 1 iunie 2011, urmând a se verifica intervalele rămase
(12 octombrie 2007 - 27 mai 2009 și 1 iunie 2011 - 12 octombrie 2012). Curtea
mai constată că, potrivit înregistrărilor de pe site-ul Ministerului
Finanțelor Publice, în anii 2007, 2008 și 2009 societatea apelantă
nu a avut activitate, cifra de afaceri și numărul angajaților fiind
zero, iar în contabilitate au fost înregistrate doar pierderi.
Probele administrate
nu relevă o folosire reală, serioasă, neechivocă (cu titlu de
marcă) și publică a mărcii înregistrate, actele de folosire
dovedită având un caracter simbolic, în sensul hotărârii Ansul, precitate.
Astfel, Curtea
de apel a avut în vedere ca acte de folosire dovedite, în primul rând, materialele
promoționale publicate (însă, exclusiv în lunile martie - aprilie 2008)
pe internet, din care rezultă că, la momentul menționat, a fost promovată
pe internet o potențială franciză, însă, nu s-a făcut dovada
încheierii efective a unor astfel de francize și de prestare de servicii de
comerț de către terți francizori, după cum aceste simple materiale
promoționale nu constituie altceva decât o utilizare cu totul sporadică
a mărcii.
Totodată,
având în vedere dezlegarea în drept a instanței de recurs, potrivit căreia
aplicarea pe facturi fiscale a semnului poate avea funcția de marcă, dacă
serviciile desemnate intră în sfera de protecție a mărcii, astfel
cum această sferă a protecției a fost determinată în cele ce
preced, instanța de apel a constatat că în mod repetat au fost depuse
la dosarul cauzei câteva facturi fiscale, respectiv factura fiscală din 23
august 2011, care privește c-val lucrări conform contract din 13
aprilie 2011, plată parțială a sumei de 4.960 RON de către societatea
D. SRL; factura fiscală din 24 august 2011, care privește c-val lucrări
conform contract din 13 aprilie 2011, plată parțială a sumei de 4.712
RON de către societatea D. SRL; factura fiscală din 26 august 2011, care
privește c-val lucrări conform contract din 13 aprilie 2011, plată
parțială a sumei de 4.985 RON de către societatea D. SRL; facturile
fiscale emise în perioada 27 august - 30 septembrie 2011, care privesc toate de
asemenea c-val lucrări conform contract din 13 aprilie 2011ˮ, plăți
parțiale efectuate de către societatea D. SRL; în fine, factura fiscală
din 2 aprilie 2012 care privește c-val lucrări conform contract din
13 aprilie 2011, plată parțială a sumei de 40.300 RON de către
societatea D. SRL.
În ceea ce privește
toate aceste facturi fiscale, Curtea de apel a apreciat că nu rezultă
din cuprinsul lor că au fost emise pentru prestarea serviciilor de comerț
ori de import-export, pentru care a fost înregistrată marca, iar apelanta,
având cunoștință de dezlegarea și îndrumările Curții
de Casație, nu a făcut dovada acestei concordanțe; ca atare, ele
nu pot fi avute în considerare.
Pe de altă
parte, în subsidiar, chiar dacă s-ar admite, în pofida lipsei probelor corespunzătoare,
că ele privesc prestarea de servicii sub marca - ceea ce presupune nu doar
interpretarea conținutului facturilor, ci chiar și puțină imaginație
- se constată că toate aceste facturi au fost emise către un beneficiar
unic, privind un singur contract de lucrări (neprecizate, iar lucrările
sunt altceva decât serviciile), astfel încât ele nu relevă o folosire reală,
serioasă (semnificativă) și publică (adică adresată
unui public larg, nu unui singur contractant) a mărcii. Semnificativ este că
în numeroasele faze procesuale parcurse, apelanta nu a reușit să depună,
în principal, decât aceste facturi fiscale, iar numărul facturilor (pentru
perioada 23 august 2011 - 2 aprilie 2012) relevă el însuși foarte clar
activitatea extrem de redusă a societății apelante, chiar după
expirarea perioadei de suspendare la care instanța de apel a făcut anterior
referire.
Tot ca acte de
folosire a mărcii pot fi calificate materialele promoționale referitoare
la petrecerea Sărbătorii Crăciunului în centrul comercial B. și
la promovarea acestui centru comercial, nedatate și care, de asemenea, nu pot
fi calificate decât acte de folosire cu totul sporadice.
În pofida îndrumărilor
instanței de recurs, apelanta nu a făcut alte dovezi - deși sarcina
probei îi incumbă și nu poate invoca o pretinsă lipsă de rol
activ, astfel cum rezultă din dispozițiile clare ale art. 129 alin. (1)
și (5) C. proc. civ., modificat prin Legea nr. 202/2010 - cu privire la situația
juridică a centrului comercial B., respectiv perioada în care acesta a funcționat,
activitatea concretă desfășurată și, mai ales, prestarea,
în acest context, a unor servicii sub marca; în cursul procesului au fost depuse
contractul de închiriere a unor standuri în centrul comercial B., contract încheiat
de apelantă cu societatea E. SRL, la data de 20 februarie 2007, pentru o perioadă
de 3 ani; un contract similar încheiat pe o perioadă de 5 ani cu societatea
F. SRL, datat 27 mai 2009; convenția încheiată de Banca G. SA cu privire
la închirierea unei suprafețe de 2 m.p. în centrul comercial, despre care se
menționează că aparține H. SRL Rădăuți (societate
care nu are legături juridice cu titularul de marcă), contract încheiat
cu C. SRL. Nici aceste contracte nu pot releva o utilizare reală, neechivocă,
publică și serioasă a mărcii, ele având cel mult natura unei
folosiri sporadice și de o amploare redusă, în măsura în care s-ar
admite, în drept, că închirierea unui spațiu comercial, în sine, poate
avea valoarea de utilizare a unei mărci, în condițiile în care în spațiul
respectiv s-au prestat alte servicii (e.g., bancare) sub alte mărci decât cea
protejată.
În consecință,
s-a apreciat de instanța de apel că nu s-a făcut dovada folosirii
mărcii pentru serviciile la care se referă înregistrarea, potrivit celor
anterior arătate.
Totodată,
s-a considerat că nu relevă o utilizare a semnului pentru servicii de
import-export și comerț, astfel cum au fost deja explicitate, reclamele
la servicii de transport în regim de taxi ori la cablu TV, reclamele la capacități
de stocare online sub sigla, toate aceste activități (tot sporadice) neavând
nicio legătură cu serviciile pentru care marca a fost înregistrată.
Nici referitor
la cardurile de siguranță nu s-a făcut nicio dovadă a unor veritabile
acțiuni de import-export, deși sarcina probei îi incumba apelantei; factura
aflată la primul dosar de apel privește servicii prestate de serviciul
de curierat I., servicii în valoare de 635 RON, și care - chiar admițând
că obiectul transportului l-ar fi reprezentat un import de carduri de plastic
pe care apare înscrisă, cu caractere mici, marca, chestiune nedovedită
- oricum nu demonstrează că sub marca au fost prestate servicii de import,
aceste servicii fiind efectuate de curieratul I., sub marca I. Nu există, așadar,
în tot dosarul cauzei nicio dovadă că s-ar fi prestat de către apelantă
ori de către licențiații săi, servicii de import-export (înscrisul
neputând fi considerat o veritabilă factură, iar mențiunile lizibile
sunt complet neconcludente).
Înalta Curte a
statuat că art. 46 alin. (2) lit. d) din lege prevede că este asimilată
folosirii efective a mărcii „folosirea mărcii de către un terț
având consimțământul titularului sau de către orice persoană
abilitată să utilizeze o marcă colectivă sau o marcă de
certificare, fiind considerată ca folosire a mărcii de către însuși
titularul acesteia”.
Ca atare, instanța
de apel a mai reținut că Înalta Curte a dispus să se verifice, în
contextul acestei norme, dacă acordul titularului de marcă (consimțământul
său) pentru folosirea mărcii de către terț (SC C. SRL) presupune
ca titularul să aibă cunoștință de aceste acte de folosire,
să le permită ori să le tolereze sau este necesar ca acest acord
să îmbrace doar forma licenței exclusive sau neexclusive de exploatare,
potrivit art. 43 și urm. din Legea nr. 84/1998.
Curtea de apel
a apreciat că este necesar ca titularul să aibă cunoștință
de aceste acte de folosire, să le permită ori să le tolereze, nefiind
suficientă simpla încheiere a unor licențe, care poate fi făcută
și pro causa. În ceea ce privește contractele de licență, la
dosarul cauzei au fost depuse contracte de licență, de altfel neînregistrate
și fără nicio dată certă, încheiate între titularul de
marcă B. SRL și C. SRL, societate condusă tot de J., care este și
administratorul apelantei, respectiv între titularul de marcă B. SRL și
K. SRL, însă aceste contracte nu se coroborează cu dovezi din care să
rezulte, cert, o folosire reală, serioasă, cu titlu de marcă, neechivocă
și publică a mărcii de către societățile menționate.
Ca atare, aceste contracte de licență nu dovedesc o folosire a mărcii,
de natură să înlăture sancțiunea decăderii.
Așa fiind,
deși din probe rezultă acte de folosință sporadică a mărcii
efectuate de apelantă, cu titlu de marcă, deci o folosire distinctă
simplei utilizări a denumirii sale comerciale (folosire decurgând, spre exemplu,
din denumirea centrului comercial B., din acțiunile promoționale arătate,
din inscripționarea pe facturile fiscale a mărcii, distinct de denumirea
societății - conform celor arătate în detaliu și care nu vor
mai fi reluate), cu precădere însă către prima parte a intervalului
de 5 ani, instanța de apel a concluzionat că actele de utilizare dovedite
nu îndeplinesc condiția folosirii efective - reale, neechivoce, publice și
serioase - impusă de art. 46 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 84/1998 și
de jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene în Cauza C-40/01
Ansul BV v. Ajax Bradbeveiliging BV, nici pentru serviciile de comerț, nici
pentru cele de import-export, soluția primei instanțe fiind temeinică
și legală.
În consecință,
apelul pârâtei a fost respins ca nefondat, în aplicarea dispozițiilor art.
296 C. proc. civ., iar potrivit art. 274 din acealași Cod, apelanta căzută
în pretenții și aflată în culpă procesuală, a fost obligată
la plata sumei de 16.879,13 RON, reprezentând cheltuieli de judecată efectuate
de către intimata-reclamantă în toate fazele procesuale, conform facturii,
instanța de apel apreciind că diferența solicitată de intimată
nu este dovedită.
În termen legal,
împotriva acestei decizii, pârâta SC B. SRL a formulat recurs, prevalându-se de
motivele de nelegalitate reglementate de art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc.
civ.
În dezvoltarea
motivelor de recurs, recurenta-pârâtă a învederat că instanța de
apel a reținut că perioada de suspendare a activității sale
contribuie la aplicarea sancțiunii decăderii, ignorând că, în această
perioadă, marca a fost utilizată neîntrerupt de alte societăți
- L. SRL și C. SRL ce fac parte din grupul de firme al recurentei - fără
să constate că în complexul comercial B., au mai existat multe firme care
și-au desfășurat activitatea sub aceeași marcă, marcă
ce definea întreg comerțul complexului comercial.
Instanța
de apel a reținut însă, potrivit datelor de pe site-ului Ministerului
de Finanțe, că pârâta nu a desfășurat activitate comercială
în anii 2007, 2008, 2009, întrucât cifra de afaceri și numărul angajaților
au fost zero, constatare inadmisibilă, în condițiile în care decăderea
mărcii se poate realiza numai pentru neutilizarea mărcii într-o perioadă
neîntreruptă de 5 ani.
Chiar dacă
recurenta nu a avut activitate un anumit interval de timp, iar marca nu fost folosită
de aceasta, decăderea din drepturile conferite de marcă nu poate opera,
dat fiind faptul că ulterior anului 2009, recurenta a demonstrat propria utilizare
a mărcii. Altfel spus, în opinia recurentei, termenul de 5 ani neîntrerupți
nu s-a împlinit nici măcar pentru utilizarea mărcii de către societatea
recurentă, chiar fără a se lua în considerare utilizarea mărcii
de către celelalte societăți din grupul său de firme - L. SRL,
C SRL și M. SRL, societățile licențiate prin contract, sau de
către chiriașii centrului comercial B., ce și-au desfășurat
activitatea sub numele mărcii.
Dacă pentru
perioada de suspendare a activității recurentei, se poate spune că
utilizarea mărcii a avut un caracter simbolic, pentru societatea L. SRL - societate
din grupul de firme al recurentei -, și pentru cei câteva mii de abonați
ai serviciilor de televiziune prin cablu din 3 localități, utilizarea
mărcii nu a avut un caracter simbolic. Abonații de televiziune prin cablu
percep comerțul cu pachete de programe de televiziune și serviciile de
retransmisie ca provenind de la titularul mărci; în același mod, societatea
L. SRL a utilizat marca pentru a-și delimita și individualiza comerțul
său de cel al societăților de profil concurente.
Pentru societatea
C. SRL și pentru populația municipiului Rădăuți, consumatori
sau nu de servicii sau produse ai centrului comercial B., utilizarea mărcii
nu a avut un caracter simbolic, ci a reprezentat un reper al comerțului mai
multor societăți ce și-au desfășurat activitatea în acest
centru comercial, delimitându-se și individualizându-se astfel de comerțul
altor centre comerciale din zonă.
Recurenta mai
susține că instanț