ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2569/2024

Ședința publică din data de 19 noiembrie 2024

ÎNALTA CURTE, asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată la data de 14.04.2021 sub nr. x/2021 pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, reclamanta A. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâții B. S.A. și Oficiul de Stat pentru Invenții și Mărci (OSIM), solicitând:

- decăderea pârâtei B. S.A. din drepturile asupra mărcii naționale individuale verbale C. nr. x, număr de depozit x din 11.05.1999, înregistrată pentru clasa 29 - lapte, brânză, produse lactate, pentru neutilizarea acesteia o perioadă neîntreruptă de 5 ani anterior promovării prezentei cereri;

- radierea înregistrării mărcii naționale individuale verbale C. nr. x, din Registrul Mărcilor din România;

- obligarea pârâtei B. S.A. la plata tuturor cheltuielilor ocazionate de soluționarea prezentului litigiu.

În drept, acțiunea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 194 C. proc. civ. și ale Legii nr. 84/1998.

Hotărârea pronunțată în primă instanță

Prin sentința nr. 1856/24.12.2021, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a admis cererea de chemare în judecată și a dispus decăderea pârâtei B. S.A. din drepturile conferite de marca națională verbală nr. x și a obligat pârâtul OSIM să radieze marca națională verbală nr. x din Registrul Mărcilor din România. Totodată, a obligat pârâta B. S.A. la plata către reclamantă a sumei de 10.300 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat și taxă judiciară de timbru.

Hotărârea pronunțată în apel

Prin decizia nr. 875A/31.05.2023, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a admis apelul principal declarat de către pârâta B. S.A. împotriva sentinței civile menționate, pe care a schimbat-o în tot, în sensul că a respins cererea ca neîntemeiată și a obligat reclamanta la plata către pârâtă a sumei de 1.200 euro în echivalent în RON la data plății, reprezentând cheltuieli de judecată în primă instanță; a respins apelul incident declarat de reclamanta A. S.R.L., împotriva aceleiași sentințe, ca nefondat; a obligat apelanta-pârâtă la plata către apelanta-reclamantă a sumei de 4.300 euro în echivalent în RON la data plății și 150 RON, reprezentând cheltuieli de judecată în apel.

II. Calea de atac formulată în cauză

Împotriva deciziei menționate, a declarat recurs reclamanta A. S.R.L, criticând-o pentru nelegalitate, pe temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., după cum urmează:

În dezvoltarea motivului de recurs încadrat de către recurentă în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., după expunerea succintă a situației de fapt și a soluțiilor pronunțate în cauză, s-a susținut că hotărârea recurată nu respectă prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., cu privire la exigența motivării soluției de respingere a apelului incident.

Din hotărâre nu rezultă motivele pentru care instanța a considerat că materialele emanând de la D. S.A. ar proveni, în realitate, de la pârâta B. și, de altfel, niciuna dintre instanțele de fond nu a lămurit de ce consideră că societățile D. și B. fac parte din același grup, în ciuda criticilor formulate prin apelul incident.

Având în vedere că instanța de apel nu a motivat hotărârea sub acest aspect recurenta a susținut că nu se poate realiza controlul judiciar de către instanța de recurs, fapt ce impune casarea și trimiterea cauzei spre rejudecare pentru respectarea jurisprudența CEDO potrivit căreia dreptul la un proces echitabil include în esența și obligația instanțelor de a-și motiva hotărârile.

În acest context recurenta a susținut că utilizarea mărcii de către D. S.R.L. nu poate fi considerată utilizare din partea pârâtei - intimate însăși, deoarece nu se face dovada legăturii dintre părți, nu există un contract de licența între acestea, iar extrasul E. depus de către inimata-pârâtă unde se menționează ca D. S.A. face parte din grupul de firme B. S.A. nu dovedește legătura juridică dintre aceste societăți și nici faptul că D. S.A. are vreo licență sau este împuternicită în alt mod să vândă produsele C..

Raportat la dispozițiile art. 49 privind contractul de licență și a prevederilor art. 55 alin. (2) lit. d) din Legea nr. 84/1998 privind cazurile de asimilare a folosirii efective a mărcii, recurenta-reclamantă a arătat că titularul mărcii trebuie să-și fi dat consimțământul înainte de utilizarea mărcii de către terț, iar eventuala acceptare ulterioară este insuficientă, deoarece acest consimțământul titularului se poate reflecta doar prin încheierea unui contract de licență.

Chiar dacă s-ar considera că societatea D. S.A. face parte din același grup cu pârâta, nu s-a făcut dovada faptului că pârâta operează prin societatea D. S.A. În lipsa unei dovezi certe privind un acord de utilizare, nu se poate considera că dovezile de utilizare provin de la pârâtă sau de la un terț autorizat de aceasta. Dacă s-ar considera că orice terț poate să utilizeze marca, ar deveni derizorie exclusivitatea dreptului titularului de marcă și ar fi absurd ca tolerarea utilizării mărcii de către titular să poată fi invocată ca dovadă de utilizare de către titularul însuși.

Totodată, recurenta a susținut că produsul C. este procesat și ambalat de F. S.R.L. și distribuit de D. S.R.L., chestiune menționată și pe ambalajul produsului. Mențiunea L121 corespunde conform listei ANSVSA societății F. S.R.L. Prin urmare, produsul este manufacturat de un terț pentru D. S.A. și nu s-a făcut dovada autorizării utilizării mărcii de către B. S.A., pentru F. S.R.L. În acest context recurenta a arătat că instanța de apel a dat valoare probatorie probelor provenind de la societatea terță D., cu ignorarea apărărilor recurentei.

Prin motivele de recurs subsumate de recurentă motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., s-a invocat încălcarea de către instanța de apel a dispozițiilor art. 46 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 84/1998 în raport de principiile jurisprudențiale în materie. În condițiile în care toate materialele prezentate de pârâtă fac referire la vânzarea produsului "brânză topită", nu se poate considera că acestea fac dovada utilizării inclusiv pentru lapte și produse lactate, produse pentru care a fost înregistrată marca.

Recurenta consideră că soluția instanței de apel prin care a apreciat că dovedirea utilizării mărcii C. pentru produsul de brânză topită este suficientă pentru respingerea acțiunii în decădere este contrară principiilor jurisprudențiale în materie.

Conform jurisprudenței invocate chiar de pârâtă, atunci când marca a fost înregistrată pentru o categorie de produse care este suficient de largă, astfel încât să se poată distinge mai multe subcategorii care pot fi luate în considerare în mod distinct, dovada utilizării eficiente a mărcii pentru o parte din acele produse conturează protecția numai asupra subcategoriei din care aparține produsul pentru care a fost utilizata în mod efectiv marca (hotărârea TG din cauza T 737/19 Montesierra pct. 23).

Pe de altă parte, atunci când marca a fost înregistrată pentru produse definite atât de precis și circumscrise încât nu este posibilă stabilirea unei subdiviziuni semnificative în cadrul categoriei în cauză, atunci dovada utilizării efective a mărcii pentru produsele menționate acoperă întreaga categorie.

Recurenta-reclamantă a arătat că în cauză este aplicabil principiul utilizării parțiale, deoarece, raportat la produsele vizate, este posibilă stabilirea unei subdiviziuni semnificative în cadrul categoriei de produse vizate de marcă.

G. este înregistrată separat pentru categoria - lapte, brânză și pentru produse lactate. Dacă aceste produse sunt menționate separat înseamnă ca au fost gândite ca fiind categorii separate. Produsele brânză topită, lapte și produse lactate aparțin aceluiași grup care poate fi împărțit în mod valabil pe categorii, acestea sunt suficient de diferențiate pentru a constitui categorii coerente și autonome motiv pentru care, în opinia recurentei, brânza topită intră în categoria produsului "brânză". În condițiile în care, de la înregistrare, marca a fost asociată cu un singur produs, este clar că intenția nu este de a utiliza marca pentru alte produse, iar categoriile "lapte" și "produse lactate" au fost menționate în mod defensiv în lista de produse vizate de marcă.

Decăderea operează împotriva atitudinii pasive a comerciantului care a înregistrat marca și nu a folosit-o decât pentru o subcategorie de produse, nedovedind un interes legitim pentru păstrarea semnului afectat pentru categoria mai larga de produse pe care l-a înregistrat, situație pe care o regăsim și în prezenta cauza.

Concluzionând, recurenta-reclamantă a arătat că în condițiile în care intimata a făcut referire la o utilizare specifică și limitată la produsul brânza topită, ar trebuie luat în considerare numai produsul utilizat, deoarece brânza topită nu poate fi asimilată produsului lapte și nici produselor lactate la general, iar intimata nu a făcut dovada utilizării mărcii pentru produsele pentru care a fost înregistrată.

Prin memoriul de recurs, s-a susținut, totodată, că, deși în recurs nu pot fi reanalizate probele, se poate constata că instanța de apel a dat eficiență unor probe în mod nelegal, fără a ține cont de proveniența acestora.

Astfel, instanța a reținut declarația pe proprie răspundere a reprezentantului D. S.R.L., care a făcut referiri la o anumita cifră de vânzări și investiții în publicitate. Or, materialele provenind de la D. S.A. nu pot fi considerate ca provenind de la intimata însăși, în condițiile în care nu s-a făcut dovada certă a faptului că societățile ar face parte din același grup sau că între acestea există un contract de licență marca.

Pe de altă parte, un studiu de piață care nu conține veritabile criterii care să reflecte rezultatele invocate în cuprinsul acestuia, nu poate fi luat în considerare.

Invocând jurisprudența în materie, recurenta a susținut că, atunci când se evaluează dacă utilizarea mărcii este efectivă, trebuie să se țină seama de toate faptele și circumstanțele relevante pentru a stabili dacă exploatarea comercială a mărcii este reală, în special dacă o astfel de utilizare este privită ca justificată în sectorul economic în cauză pentru menținerea sau crearea unei cote de piață pentru produsele sau serviciile protejate de marcă (hotărârea din cauza C-40/01, Minimax, EU: C: 2003: 145, par. 38). În ceea ce privește amploarea utilizării, a susținut că trebuie să se țină seama în special, de volumul comercial al utilizării globale, precum și de durata perioadei în care a fost utilizată marca și de frecvența utilizării (T-334/01, Hipoviton, EU: T: 2004: 223, alin. (35).

Recurenta-reclamantă a arătat că, în contextul în care piața brânzeturilor este una foarte dinamică, iar vânzările sporadice de cantități mici de produse nu sunt de natură să dovedească o utilizare efectivă, documentele de utilizare depuse de intimată nu sunt de natură de a crea o cotă de piață a mărcii C..

În ceea ce facturile depuse de către intimata-pârâtă, recurenta a arătat că majoritatea au datele de expediție 17.03.2020 și 28.05.2020, iar celelalte nu au menționată această dată, la fel ca și cele depuse în apel.

Raportat la natura produselor asociate cu G. și prețul scăzut al acestor produse de aproximativ 2 - 2.45 RON în prezent, facturile depuse fac trimitere la vânzări reduse. Chiar dacă pârâta a susținut că a vândut unor lanțuri de supermarketuri precum H., I., J., cantitatea de produse vândută, cât și frecvența vânzărilor către astfel de supermarketuri, sunt mici în comparație cu cifrele obișnuite pe această piață.

Raportat tot la facturile depuse, recurenta-reclamantă a arătat că vânzările nu au crescut semnificativ de-a lungul anilor, doar câteva vânzări sporadice au fost la nivelul normal al pieței, fără a rezulta și zona unde sunt localizate societățile către care sunt vândute produsele C.. Conform jurisprudenței, dovezile de utilizare trebuie să constea din indicații privind locul, timpul, întinderea și natura utilizării mărcii opuse pentru bunuri sau servicii pentru care este înregistrată.

În aceste condiții, utilizarea mărcii C. este simbolică și nu a avut drept scop crearea unei piațe pentru aceste produse.

III. Apărările formulate în cauză

Intimata-pârâtă B. S.A. a depus întâmpinare la data de 23 iulie 2024 prin intermediul căreia a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

În ceea ce privește primul motiv de recurs încadrat de recurenta-reclamantă în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., intimata a arătat că apelul incident a vizat nedovedirea relației dintre titularul mărcii C. și societatea D. S.A. de la care emană toate dovezile de utilizare.

În opinia intimatei, decizia recurată este motivată în contextul în care instanța de apel a admis apelul principal și a avut în considerare materialele provenind de la societatea D. și argumentele prezentate atât în primă instanță cât si în apel de către intimată cu privire la relevanța acestor materiale.

În ceea ce privește relația dintre cele două societăți, intimata-pârâtă a precizat faptul că există la dosarul cauzei extrase oficiale din Registrul Comerțului care dovedesc relația dintre aceste societăți prin aceea că societatea D. este 100% controlată de către titularul mărcii, actele sale fiind chiar actele B..

Referitor la lipsa contractului de licență, intimata-pârâtă a indicat faptul că acesta nu este unicul mod de a consimți la folosirea de către un terț a unei mărci în contextul dovedirii utilizării mărcii în timp ce art. 50 alin. (5) din legea mărcilor prevede că înscrierea licenței nu este o condiție pentru folosirea unei mărci de către beneficiarul licenței pentru a fi considerată echivalentul unui act de utilizare de către titular, iar art. 55 alin. (6) din același act normativ prevede că dovada utilizării mărcii se poate face prin orice mijloc de probă.

În acest context, în opinia intimatei-pârâte, nu este necesar ca materialele să îndeplinească o anumită condiție de formalitate iar singurul element care califică utilizarea de către un terț este existența consimțământlui titularului.

Față de aceste aspecte, intimata a considerat că motivarea instanței de fond îndeplinește condițiile legale din moment ce a punctat în mod implicit faptul că dovezile venite din partea "reprezentantului titularului" sunt suficiente pentru a demonstra utilizarea efectivă a mărcii iar utilizarea efectuată de către D. a fost și este una "cu acordul titularului" în sensul legii.

În ceea ce privește cel de-al doilea motiv de recurs încadrat de către recurentă în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., intimata a arătat că nu este incident în cauză.

Referitor la susținerile privind utilizarea parțială, intimata a citat principiile cauzei Aladin care sunt strâns legate de principiile ce guvernează riscul de confuzie, din jurisprudență rezultând că, în cazul categoriilor care nu pot fi divizate- cum, în mod evident sunt cele acoperite de marca națională nr. C. -, dovada folosirii pentru un produs aferent acestei categorii va reprezenta dovada folosirii pentru întreaga categorie. Or, divizarea în produse sau subcategorii care să fie diferite între ele nu este posibilă în ceea ce privește produsele lactate: produsul "brânză" pentru care marca a fost folosită este inclus în categoria mai largă a produselor lactate, fiind parțial identic și parțial similar cu acestea, iar G. înregistrată doar pentru brânză s-ar opune cu succes oricărei mărci identice/similare care solicită înregistrarea pentru "produse lactate".

În susținerea argumentelor sale, intimata a citat decizia pronunțată de Tribunalul de Primă Instanță în cauza T-358/21 prin care s-a reținut că dovada folosirii a fost făcută pentru "paste", "pannetone", "focaccia", motiv pentru care Tribunalul a considerat că s-a făcut dovada folosirii atât pentru "preparate din cereale", dar și pentru "pâine", produs similar "pannetone"/"foccacia", deoarece produsele citate fac parte din categoria indivizibilă "preparate din cereale" și sunt similare cu produsul pâine.

Prin întâmpinare s-a susținut și lipsa interesului recurentei în acțiunea de decădere, în condițiile în care G. înregistrată pentru "brânză" sau "brânză și produse lactate" se va putea opune în continuare unei cereri identice C. ce acoperă produse precum "lapte" sau "lapte și produse lactate".

În ceea ce privește criticile formulate de către recurentă cu privire la modalitatea de apreciere a probelor de către instanța de recurs, intimat-pârâtă a susținut, în esență că aspecte privind probele și situația de fapt nu pot fi reanalizate de către instanța de recurs.

Referitor la susținerile privind o utilizare sporadică a mărcii C., prin întâmpinare s-a precizat că facturile au fost emise zilnic iar conform studiului K. cota de piată este în medie de 6.8 %. Contrar celor susținute, facturile depuse dovedesc că teritoriul de utilizare este România.

Concluzionând, intimata-pârâtă a arătat că materialele depuse în dovedirea mărcii atât în primă instanță, cât și în apel, dovedesc utilizarea efectivă a mărcii naționale C..

IV. Procedura derulată în fața Înaltei Curți

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ.. În temeiul art. 490 alin. (2) coroborat cu art. 471

1

alin. (5) C. proc. civ., s-a fixat termen de judecată la data de 19 noiembrie 2024, în ședință publică, cu citarea părților, în vederea soluționării recursului declarat în cauză.

V. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului, precum și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul reclamantei este fondat, pentru considerentele ce succed.

Prin motivele de recurs ce vizează legalitatea soluției de respingere a apelului incident, întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susținut că din considerentele deciziei nu rezultă motivele pentru care s-a considerat că materialele emanând de la D. S.A. ar proveni, în realitate, de la pârâta B., iar societățile D. și B. fac parte din același grup.

Totodată, reiterând criticile din apelul incident, recurenta a arătat că dovada consimțământului titularului mărcii la utilizarea mărcii de către un terț, în sensul art. 55 alin. (2) lit. d) din Legea nr. 84/1998, se face prin înfățișarea unui contract de licență; chiar dacă s-ar considera că societatea D. S.A. face parte din același grup cu pârâta, nu s-a făcut dovada faptului că pârâta operează prin societatea D. S.A.; în lipsa unei dovezi certe privind un acord de utilizare, nu pot fi luate în considerare înscrisurile depuse la dosar pentru dovedirea utilizării mărcii de către titular, provenind de la un terț.

Criticile formulate nu sunt fondate.

Prima instanță, cercetând înscrisurile depuse la dosar de către pârâta B. S.A., a reținut că produsele purtând G. au fost distribuite pe teritoriul României de către D. S.A., firmă care, din anul 2010, face parte din grupul B., ajungând la concluzia, în ceea ce privește această utilizare, că nu s-a dovedit caracterul său efectiv, în sensul art. 46 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 84/1998 (în forma anterioară republicării din anul 2020).

Reclamanta a contestat, prin apelul incident, considerentele referitoare la utilizarea mărcii de către un terț, pentru argumentele reiterate prin motivele de recurs, urmărind înlăturarea înscrisurilor provenind de la un terț neautorizat.

Prin decizia recurată, apelurile formulate de ambele părți au fost analizate împreună, motivat de faptul că tocmai considerentele criticate au legătură cu raționamentul prin care s-a demonstrat admiterea apelului principal al pârâtei.

Astfel, instanța de apel a examinat, la rândul său, înscrisurile înfățișate de către pârâtă și a apreciat, contrar celor reținute de prima instanță, că probează o utilizare efectivă a mărcii. Mai mult decât atât, din modalitatea în care s-a raportat la înscrisuri, rezultă că instanța de apel a considerat că acestea provin de la pârâtă, fie că era vorba despre declarația reprezentantului D. S.A. ori despre documente din contabilitatea D. S.A., după cum s-a arătat, în mod corect, prin întâmpinarea la recurs formulată de către intimata-pârâtă. De altfel, și în hotărârea primei instanțe se regăsește o modalitate de analiză asemănătoare, arătându-se, de exemplu, cu referire la facturile depuse, că pârâta însăși a vândut produsele din facturi.

Prin urmare, instanța de apel a valorificat mențiunile din Registrul Comerțului, depuse la dosar în extras de către pârâtă, privind legătura juridică între cele două societăți - societatea B. este acționar 100% atât al pârâtei, cât și al distribuitorului D. S.A. -, în sensul că marca nu a fost utilizată de către un terț, ci chiar de către pârâtă.

În acest context, Înalta Curte constată că exigențele art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. cu privire la motivarea hotărârii judecătorești au fost respectate, atât timp cât concluzia redată anterior, deși nu se reflectă într-un considerent expus ca atare în decizia recurată, rezultă cu suficientă claritate din analiza motivelor de apel ale ambelor părți.

Obligația de motivare a hotărârii judecătorești, intrinsecă unui proces echitabil, garantat de art. 6 pgf. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, nu înseamnă un răspuns detaliat la fiecare argument, ci presupune ca instanța să fi examinat cu adevărat problemele esențiale ce i-au fost supuse atenției, astfel cum se desprinde din jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului (de exemplu, hotărârea din 15 februarie 2007 în cauza Boldea contra României, cu jurisprudența acolo citată).

Or, expunerea considerentelor care sprijină soluția adoptată reflectă rezultatul deliberării instanței asupra tuturor aspectelor deduse judecății, inclusiv analiza probatoriului administrat pe aspectul utilizării mărcii de către pârâta însăși ori de către un terț, astfel încât nu este întrunit motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., urmând a fi respinsă critica recurentei cu acest obiect.

O constatare similară se impune a fi reținută și cu privire la motivul de recurs descris la pct. 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., în condițiile în care critica recurentei vizează interpretarea și aplicarea art. 55 alin. (2) lit. d) din Legea nr. 84/1998, în forma republicată în anul 2020, aplicabilă la data cererii de chemare în judecată - 14.04.2021 (dată la care se analizează efectele utilizării sau ale neutilizării mărcii), în conformitate cu care este asimilată folosirii efective a mărcii și "folosirea mărcii de către un terț având consimțământul titularului sau de către orice persoană abilitată să utilizeze o marcă colectivă sau o marcă de certificare, fiind considerată ca folosire a mărcii de către însuși titularul acesteia."

S-a arătat anterior că instanța de apel nu a considerat, însă, că un terț a folosit marca în perioada de referință și, prin urmare, nu a făcut aplicarea normei vizate de motivele de recurs.

Prin urmare, susținerile recurentei nu relevă o veritabilă critică de nelegalitate, susceptibilă de a examinată în raport de norma de drept material pretins încălcată, în condițiile în care incidența art. 46 alin. (2) lit. d) din Legea nr. 84/1998 depindea de circumstanțele de fapt ale cauzei, iar acestea nu pot fi reevaluate în calea de atac a recursului.

În schimb, este fondată critica privind neaplicarea de către instanța de apel, în mod greșit, a principiului utilizării parțiale a mărcii, consacrat prin art. 60 alin. (1) din Legea nr. 84/1998, în forma republicată, "Dacă un motiv de decădere sau de nulitate există numai pentru o parte a produselor sau a serviciilor pentru care marca a fost înregistrată, decăderea sau nulitatea va produce efecte numai cu privire la aceste produse sau servicii."

Acest principiu presupune, astfel cum a fost formulat în hotărârea Tribunalului UE pronunțată în cauza T-126/03 Aladin, că "dacă produsele sau serviciile pentru care marca a fost înregistrată formează o categorie suficient de largă pentru a fi posibilă identificarea în interiorul său a unui număr de subcategorii apte a fi percepute independent, dovada că marca a fost folosită în mod real în raport cu o parte dintre aceste produse sau servicii conferă protecție (...) numai pentru subcategoria sau subcategoriile căreia/cărora le aparțin produsele sau serviciile pentru care marca a fost realmente folosită".

Curtea de Justiție a confirmat acest principiu, printr-o interpretare uniformă în materia mărcilor a noțiunii de "parte din produsele sau serviciile" prevăzută atât la art. 13 din Directiva 2008/95 (normă echivalentă cu art. 21 din actuala Directivă 2015/2436, în vigoare din 14.01.2019), cât și de Regulamentul mărcii UE.

Astfel, de exemplu, în hotărârea din 22 octombrie 2020, Ferrari SpA, C-720/18 și C-721/18, s-a arătat, inclusiv cu referire la hotărâri anterioare, că:

"38. (...) în ceea ce privește produsele sau serviciile reunite în cadrul unei categorii largi, susceptibilă să fie subdivizată în mai multe subcategorii autonome, este necesar să se impună titularului unei mărci înregistrate pentru această categorie de produse sau servicii să facă dovada utilizării serioase a mărcii sale pentru fiecare dintre aceste subcategorii autonome, în caz contrar putând fi decăzut din drepturile sale asupra mărcii pentru subcategoriile autonome pentru care nu a prezentat o astfel de probă (a se vedea prin analogie Hotărârea din 16 iulie 2020, ACTC/EUIPO, C-714/18 P, EU:C:2020:573, punctul 43).

Dată fiind obligația unei instanțe naționale de interpretare conformă a legii naționale prin care este transpusă o directivă în dreptul intern, art. 60 din Legea nr. 84/1998 trebuie interpretat în sensul directivei, astfel cum a fost clarificat în jurisprudența CJUE, pentru asigurarea respectării deplină a obiectivului directivei, anume acela de armonizare a legislațiilor naționale în materie.

În prezenta cauză, ambele instanțe de fond au reținut în fapt că G. a fost utilizată doar pentru produsul brânză topită, deși a fost înregistrată pentru "lapte, brânză, produse lactate". Cu toate acestea, spre deosebire de prima instanță, instanța de apel a apreciat că dovada folosirii mărcii pentru acel produs este suficientă pentru respingerea cererii de chemare în judecată, deoarece decăderea nu poate opera parțial, dată fiind relația dintre produsele din categoria înregistrată. S-a considerat, așadar, că încadrarea brânzei topite în categoria produselor lactate, adică a produselor pe bază de lapte, este suficientă pentru dovedirea utilizării efective a mărcii și pentru lapte și produse lactate, nu numai pentru produsul brânză.

Prin motivele de recurs, reclamanta nu a contestat că utilizarea produsului brânză topită este suficientă pentru dovedirea utilizării produsului brânză, pentru care marca a fost înregistrată. Criticile din cererea de recurs vizează, în schimb, relația dintre acest produs și celelalte produse cărora marca le este destinată.

Astfel, este necesar a se stabili dacă poate fi identificată o subcategorie autonomă a brânzeturilor în cadrul produselor lactate, iar singurul criteriu care trebuie luat în considerare în acest sens este cel desprins din jurisprudența CJUE (hotărârea sus-citată, Ferrari SpA, pct. 40 și 43), anume finalitatea și destinația produselor sau serviciilor în cauză, prezentând importanță numai eventualitatea unei asocieri pe care consumatorul unui produs sau serviciu care face parte din categoria vizată de marca în cauză va asocia cu această marcă toate produsele sau serviciile care aparțin categoriei respective.

Din acest motiv, nu poate fi primită apărarea intimatei-pârâte, din întâmpinarea la recurs, conform căreia principiul utilizării parțiale a mărcii este strâns legat de principiile ce gestionează riscul de confuzie, iar criteriul ce ar trebui avut în vedere la identificarea eventualelor subcategorii autonome este acela al identității sau similarității produselor sau serviciilor din aceeași categorie pentru care marca a fost înregistrată.

Deși criteriul finalității și al destinației produselor sau serviciilor poate fi unul dintre factorii de apreciere a similarității între produse sau servicii, care, la rândul său, reprezintă una dintre condițiile riscul de confuzie pentru public, incluzând și riscul de asociere între semne, trebuie observat că nici legea națională, nici reglementările europene, referitoare la pierderea dreptului exclusiv asupra mărcii, ca urmare a nefolosirii sale efective, nu conțin vreo referire la această noțiune autonomă, precum în cazul refuzului la înregistrare a unei mărci sau al contrafacerii, intrinsec legat de riscul de confuzie între o marcă și un alt semn folosit în comerț de către un terț.

Rațiunea condiției similarității produselor, anume aprecierea globală a riscului de confuzie între semnele unor titulari diferiți, nu este aceeași în cazul decăderii din dreptul la marcă, acesta din urmă presupunând asocierea în percepția consumatorului chiar între produsele/serviciile pentru care marca a fost înregistrată. În plus, finalitatea și destinația produselor sau serviciilor nu reprezintă singurul factor relevant pentru aprecierea similarității în cazul riscului de confuzie, precum în cazul decăderii, raportul între produsele/serviciile similare fiind caracterizat și de factori precum natura, utilizarea, caracterul concurent ori complementar, canalele de distribuire a produselor sau serviciilor.

În același timp, raportarea la produse similare în cazul refuzului la înregistrare a unei mărci sau al contrafacerii asigură o protecție extinsă a dreptului la marcă, prevăzută prin lege în mod expres, dincolo de lista produselor și serviciilor pentru care marca a fost înregistrată. Or, o astfel de protecție nu a fost urmărită de către legiuitor și în cazul decăderii, ce presupune dovedirea utilizării mărcii în cadrul strict al produselor și serviciilor pentru care marca a fost înregistrată, astfel încât verificarea similarității produselor ar echivala cu o condiționare a decăderii din dreptul la marcă de similaritatea produselor și, prin urmare, cu o adăugare nepermisă la lege.

În aplicarea criteriului finalității și destinației produselor sau serviciilor cărora marca le este destinată, trebuie constatat că poate fi identificată subcategoria autonomă a brânzeturilor în cadrul produselor lactate, întrucât consumatorul produsului brânză va asocia cu marca înregistrată pentru acest produs toate speciile sau, după caz, sortimentele de brânză, respectiv nu numai brânza propriu - zisă, dar și brânza topită, cașcavalul, cașul, telemeaua, urda, brânza de burduf etc., însă nu va proceda în același mod cu celelalte produse lactate, precum untul, iaurtul, smântâna etc., pe care le distinge în mod clar de brânzeturi și care nu răspund acelorași nevoi de consum.

Este lipsit de semnificație faptul că toate produsele lactate au ca ingredient principal laptele ori un compus al acestuia (precum lactoza), din moment ce, după cum s-a arătat, interesează exclusiv finalitatea și destinația produselor; natura ori caracteristicile acestora nu sunt, prin ele însele, pertinente pentru definirea unei subcategorii (de exemplu, hotărârea TUE din 13 februarie 2007, cauza T-256/04 Respicur, pct. 31), nici locul de comercializare (hotărârea CJUE din 16 iulie 2020, cauza C-714/18 ACTC/EUIPO, pct. 53). Cu toate acestea, din punctul de vedere al consumatorului relevant, anumite caracteristici ale produselor în cauză pot avea o importanță semnificativă pentru alegerea produsului și, prin urmare, incidență asupra finalității și destinației acelor produse.

Într-o cauză recentă, ce a vizat chiar produse lactate (hotărârea din 24 ianuarie 2024, cauza T-603/22, ROYAL MILK/EUIPO), Tribunalul Uniunii Europene a confirmat aprecierile Camerei de recurs din cadrul EUIPO, prin care s-a stabilit că aceste produse se disting unele de celelalte prin componentele laptelui utilizate în fiecare caz, ingredientele suplimentare, procesul de transformare, consistența, durata conservării și gustul. Tribunalul a arătat că aceste diferențe permit concluzia că și destinațiile produselor lactate sunt complet diferite în percepția consumatorului relevant. Produsele lactate formează o categorie eterogenă, astfel încât divizarea lor în subcategorii independente nu este arbitrară (pct. 31-35). Aceste considerente sunt pe deplin aplicabile și în speța de față. În aceeași hotărâre, s-a stabilit chiar că produsul lapte poate releva subcategorii autonome de produse lactate, precum laptele praf de uz alimentar.

De altfel, practica EUIPO este constantă în acest sens (de exemplu, decizia din 22 august 2024 în dosarul nr. x/2022-2, pronunțată în rejudecare după anulare prin hotărârea TUE din 10 aprilie 2024 din cauza T-161/23 Rebell; litigiul este din nou pe rolul TUE în cauza pendinte T-549/24).

Hotărârea TUE din cauza T-358/21 Hotel Cipriani SpA/EUIPO, invocată de către intimată prin întâmpinare, nu contrazice constatările anterioare și în niciun caz, în cuprinsul său, nu s-a pus problema similarității produselor efectiv utilizate cu celelalte pentru care marca fusese înregistrată, astfel cum a susținut intimata. Tribunalul nu a constatat că pannetone și foccacia, pentru care marca a fost utilizată, ar fi similare produsului pâine, vizat de înregistrarea mărcii, ci că sunt tocmai tipuri de pâine. Cât privește produsele din cereale, s-a considerat că utilizarea lor rezultă din utilizarea produselor paste, pannetone și foccacia, deoarece acestea din urmă nu formează o subcategorie autonomă în cadrul produselor din cereale. Așadar, analiza este aceeași ca în cauza T-603/22, menționată anterior, rezultatul diferit fiind justificat de circumstanțele concrete ale cauzelor.

Față de cele ce preced, Înalta Curte constată că este fondată critica recurentei-reclamante referitoare la existența subcategoriei autonome a brânzeturilor în cadrul categoriei de produse lactate și o va admite ca atare, în condițiile în care instanța de apel a făcut o aplicare greșită a art. 60 din Legea nr. 84/1998, considerând că decăderea din dreptul la marcă nu poate opera parțial.

În ceea ce privește susținerile recurentei-reclamante referitoare la valorificarea de către instanța de apel a unora dintre înscrisurile depuse la dosar pentru dovedirea utilizării efective, Înalta Curte apreciază că pot reprezenta o critică de nelegalitate a deciziei doar în măsura în care vizează criteriile de apreciere a utilizării efective a unei mărci, rezultate din jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene, fără ca situația de fapt stabilită în aplicarea corespunzătoare a acestor criterii să poată fi, însă, reevaluată de către această instanță de recurs.

Potrivit CJUE, noțiunea de "utilizare serioasă" din art. 10 și 12 din directiva de armonizare a legislațiilor naționale referitoare la mărci trebuie interpretată uniform în toate statele membre, fiind vorba despre o noțiune autonomă de dreptul UE, al cărei obiectiv este acela ca nivelul de protecție garantată unei mărci să nu varieze în funcție de legea aplicabilă (hotărârea din 20 noiembrie 2001, cauzele C-414/99-C-416/99 Zino Davidoff și Levi Strauss, pct. 41 și 42).

Din această perspectivă trebuie interpretat art. 55 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 84/1998, în forma republicată (care coincide în esență cu art. 46 alin. (1) lit. a) din forma legii anterioară republicării), privind utilizarea efectivă a mărcii pe teritoriul României pentru produsele sau serviciile pentru care marca a fost înregistrată, noțiunea de "utilizare efectivă" fiind echivalentă celei de "utilizare serioasă" din directivă, dat fiind că aceasta din urmă a fost transpusă prin Legea nr. 84/1998.

După cum s-a arătat prin motivele de recurs, aprecierea caracterului efectiv al utilizării mărcii trebuie să se raporteze la toate faptele și circumstanțele relevante necesare pentru a stabili realitatea exploatării comerciale a mărcii, printre care caracteristicile pieții, domeniul și frecvența utilizării unei mărci. Relevanța împrejurărilor de fapt presupune ca marca să fi fost utilizată corespunzător funcției sale esențiale de a garanta proveniența produselor/serviciilor pentru care a fost înregistrată, cu scopul de a crea sau menține o cotă de piață pentru aceste produse sau servicii, iar nu cu scopul exclusiv de a menține artificial dreptul la marcă, atunci când utilizarea are, în realitate, un caracter simbolic (hotărârea din 11 martie 2003, cauza C-40/01 Ansul, la care a făcut referire și recurenta). Nu este necesar ca folosirea mărcii să fie întotdeauna importantă cantitativ, deoarece calificarea ca efectivă depinde de ansamblul factorilor relevanți (hotărârea Ansul, pct. 39).

Așadar, aprecierea utilizării efective este una globală, de la caz la caz, și presupune examinarea coroborată a probelor administrate de titularul mărcii, iar nu a fiecărei probe, independent de celelalte. Chiar dacă forța probatorie a unui mijloc de probă este limitată, în sensul că, privit izolat, nu demonstrează cu certitudine dacă și cum produsele vizate au fost puse pe piață, astfel încât nu este prin el însuși decisiv, el poate, totuși, să fie luat în considerare în aprecierea globală a caracterului serios al utilizării, atunci când poate fi coroborat cu alte elemente de probă (hotărârea din 14 decembrie 2022, cauza T-358/21 Hotel Cipriani SpA/EUIPO, pct. 51).

Înalta Curte reține, din considerentele deciziei recurate, că instanța de apel a constatat analiza greșită de către prima instanță a probatoriului administrat, atunci când a preluat scindat și incomplet, dar și individual pe fiecare categorie de înscrisuri, concluziile ce rezultau în mod aparent din respectivele probe, referitor la actele de utilizare realizate de pârâtă. Analizând, la rândul său, aceste înscrisuri, precum și pe cele depuse în apel, instanța a constatat, în esență, pentru intervalul de 5 ani anterior formulării cererii de chemare în judecată, un volum foarte mare de vânzări, un flux constant și real al produsului pe piață, promovarea sa în cataloagele distribuitorilor, precum și o cotă a titularului mărcii pe piața produsului.

Față de analiza efectuată, astfel cum reiese din motivarea deciziei recurate, se constată că instanța de apel a aplicat în mod corespunzător criteriile de apreciere a utilizării efective a mărcii și a procedat în mod corect la examinarea probelor în aprecierea globală a utilizării, desprinse din jurisprudența CJUE.

În aceste condiții, prin motivele de recurs se urmărește, de fapt, reaprecierea probelor administrate, pentru ca instanța de recurs să ajungă la concluzia contrară celei regăsite în decizia de apel, anume folosirea sporadică a mărcii, cantitățile vândute mici în raport cu vânzările obișnuite pe piața de profil, lipsa unei cote de piață. Recurenta-reclamantă reiterează, practic, susținerile din apel, cu privire la înscrisurile depuse (facturi, studiul de piață, cataloage, declarația reprezentantului pârâtei), cărora instanța le-a răspuns concret prin decizia recurată.

Or, instanța de recurs nu poate reevalua situația de fapt stabilită pe baza probelor administrate, astfel încât susținerile recurentei nu pot fi primite, atât timp cât nu reprezintă critici de nelegalitate la adresa deciziei recurate.

Față de toate considerentele expuse, Înalta Curte va admite recursul, pentru argumentele expuse în legătură cu art. 60 din Legea nr. 84/1998, și, în baza art. 497 C. proc. civ., va casa decizia recurată și va trimite cauza spre rejudecare la aceeași curte de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanta A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 875A din 31 mai 2023, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.

Casează decizia recurată și trimite cauza spre rejudecare la aceeași curte de apel.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 19 noiembrie 2024.