ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 541/2015

Asupra cauzei de față constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, la data de 11 octombrie 2012, sub nr. de Dosar 39648/3/2012, reclamanta SC L.D. SRL a chemat în judecată pârâții SC X.X.L.C. SRL și O.S.I.M., solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța, să dispună decăderea în totalitate a SC X.X.L.C. SRL din drepturile conferite de marca națională individuală combinată „X.X.L.”, nr. de depozit din 25 martie 1997, înregistrată pentru servicii din clasa 35 - import-export, comerț, întrucât, pentru o perioadă neîntreruptă de 5 ani, aceasta nu a făcut obiectul unei folosiri efective pe teritoriul României pentru serviciile pentru care a fost înregistrată; obligarea O.S.I.M.

la radierea din Registrul Mărcilor a mărcii naționale individuale combinate X.X.L., nr. de depozit din 25 martie 1997, înregistrată în numele în favoarea pârâtei SC X.X.L.C. SRL pentru servicii în clasa 35; cu cheltuieli de judecată.

În motivarea cererii, reclamanta a arătat că, în conformitate cu dispozițiile art. 46 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 84/1998 privind mărcile și indicațiile geografice, republicată, „orice persoană interesată poate solicita Tribunalului București, oricând în cursul duratei de protecție a mărcii, decăderea titularului din drepturile conferite de marcă dacă, fără motive justificate, într-o perioadă neîntreruptă de 5 ani, socotită de la data înscrierii în Registrul mărcilor, marca nu a făcut obiectul unei folosiri efective pe teritoriul României pentru produsele sau serviciile pentru care aceasta a fost înregistrată sau dacă această folosire a fost suspendată pentru o perioadă neîntreruptă de 5 ani.” Prin reglementarea acestui caz de decădere, legiuitorul a conferit „oricărei persoane interesate” dreptul să solicite instanței aplicarea acestei sancțiuni, în cazul în care titularul mărcii nu a folosit-o „efectiv” pe o perioadă neîntreruptă de 5 ani; interesul procesual (condiție de exercițiu a acțiunii civile) reprezintă „folosul practic și imediat pe care îl are o parte pentru a justifica punerea în mișcare a procedurii judiciare”; acest interes se materializează diferit în funcție de cazul concret și de materia supusă analizei.

Reclamanta și-a justificat interesul în promovarea acțiunii de față, invocând următoarele aspecte: La 20 august 2012 și 23 august 2012 a primit notificări trimise de pârâta SC X.X.L.C. SRL, prin care aceasta îi interzicea în mod expres să folosească în activitatea sa denumirea „X.X.L." sub pretextul că prin aceasta ar aduce atingere drepturilor sale exclusive asupra mărcii naționale „X.X.L." Pe data de 27 august 2012, pârâta a introdus împotriva L. cererea de cererea de chemare în judecată pentru încălcare de marcă ce face obiectul Dosarului nr. 6267/105/2012 aflat pe rolul Tribunalului Prahova; prin această cerere de chemare în judecată, SC X.X.L.C. SRL pretinde că L. îi încalcă drepturile asupra mărcii „X.X.L." și a solicitat instanței obligarea LIDL la încetarea utilizării denumirii „X.X.L.” și la plata de despăgubiri.

Reclamanta susține că pârâta încearcă să angajeze răspunderea sa civilă delictuală printr-o acțiune în care invocă pretinsa încălcare a drepturilor asupra unei mărci pe care aceasta nu o utilizează efectiv în România pentru serviciile pentru care a fost înregistrată.

În ce privește fondul cauzei, reclamanta a arătat că, potrivit doctrinei și jurisprudenței, decăderea pentru neuz poate fi cerută „de către pârâtul acționat în judecată de către titularul mărcii într-o acțiune în contrafacere.” Pe de altă parte, în mod constant s-a apreciat în doctrină că, pentru a putea fi opus în cadrul unei acțiuni în decădere, actul de folosire a mărcii trebuie să îndeplinească, printre altele, următoarele caracteristici: să fie real; să fie neechivoc; public și serios; în plus, marca trebuie folosită în forma în care a fost înregistrată, adică pentru serviciile pentru care aceasta a fost înregistrată (în cazul de față, comerț - export-import), iar folosirea mărcii trebuie să aibă loc pe teritoriul României.

Din cele menționate, în opinia reclamantei, rezultă că intenția legiuitorului a fost aceea ca sintagma „folosire efectivă” a mărcii să fie interpretată într-o manieră restrictivă pentru a nu goli de conținut sancțiunea decăderii. Reclamanta mai învederează că pârâta nu a făcut, în România, acte de folosire a mărcii pentru serviciile pentru care aceasta este înregistrată (import-export și comerț), care să poată fi calificate drept „folosire efectivă” în sensul Legii nr. 84/1998, cel puțin într-o perioadă neîntreruptă de 5 ani anterioară datei introducerii prezentei acțiuni.

Mai mult, pârâta, deși înființată încă din anul 1996, nu pare să fi desfășurat o activitate comercială reală în ultimii opt ani; astfel, potrivit extrasului de la O.N.R.C., pârâta are un capital social de doar 210 lei, iar conform informațiilor de pe site-ul M.F.P., în perioada 2004 - 2011, aceasta nu a avut niciun angajat și nu a înregistrat profit, astfel încât este exclusă și utilizarea efectivă a mărcii înregistrate în favoarea sa. Potrivit art. 46 alin. (4) din Legea nr. 84/1998, dovada folosirii mărcii incumbă titularului acesteia. Așadar, în cazul în care pârâta pretinde că a folosit marca în modalitatea prevăzută de lege, este ținută să facă dovada unei astfel de utilizări, întrucât, în caz contrar, se impune decăderea sa în totalitate din drepturile conferite de marcă.

În drept, reclamanta a invocat art. 46 alin. (1) lit. a), art. 46 alin. (4) - (6) din Legea nr. 84/1998 privind mărcile și indicațiile geografice, republicată, precum și principiile generale de drept. Pârâta SC X.X.L.C. SRL a formulat întâmpinare și cerere reconvențională. Prin întâmpinare, a solicitat respingerea cererii formulate de reclamantă, iar pe calea cererii reconvenționale, a solicitat obligarea reclamantei la plata sumei de 1 leu cu titlu de daune morale, pentru prejudiciul de imagine cauzat prin formularea cu rea-credință a prezentei acțiuni; de asemenea, a solicitat amendarea cu sancțiunea maximă atât a reclamantei SC L.D. SRL, cât și a S.C. de Avocați - N., N., D., K., P., pentru introducerea cu rea-credință a unei cereri vădit netemeinice, în conformitate cu art. 108 1 pct. 1 lit. a) din C. proc.

civ., sens în care arată că din probele pe care le va administra în cauză, va rezulta că acțiunea a fost introdusă de către reclamant, prin avocat, cu rea-credință, dorindu-se în acest mod tergiversarea acțiunii civile pe care a formulat-o în Dosarul nr. 6267/105/2012 aflat pe rolul Tribunalului Prahova, în prezent, suspendată la cererea reclamantei L. În motivare, pârâta a arătat că somat-o pe reclamantă să nu mai utilizeze marca înregistrată X.X.L.; reclamanta însă a ignorat somațiile sale și nici nu a dorit să obțină licență legală de la pârâtă, astfel încât a fost acționată în justiție pentru contrafacerea mărcii X.X.L. Deși ar fi putut să obțină o licență de utilizare a mărcii X.X.L.

în mod gratuit, doar cu specificarea numelui titularului mărcii, reclamanta a înțeles să facă uz de puterea sa economică și solicită, prin prezenta acțiune, decăderea pârâtei din drepturile conferite de marcă, fără însă a lua în considerare dispozițiile art. 46 alin (2) și (3) din Legea nr. 84/1998. Condiția minimă necesară pentru admiterea acțiunii, respectiv pentru decăderea titularului din drepturile conferite de marcă, potrivit art. 46 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 84/1998 republicată, este aceea ca, fără motive justificate, într-o perioadă neîntreruptă de 5 ani, socotită de la data înscrierii în Registrul mărcilor, marca să nu fi făcut obiectul unei folosiri efective pe teritoriul României pentru produsele sau serviciile pentru care a fost înregistrată sau dacă această folosire a fost suspendată pentru o perioadă neîntreruptă de 5 ani.

Drept urmare, textul invocat instituie condiția termenului imperativ de 5 ani neîntrerupți, pentru ca titularul mărcii să fie decăzut din drepturile asupra mărcii. Se mai învederează de către pârâtă, că deși reclamanta a solicitat și obținut informații de la Registrul Comerțului cu privire la activitatea sa, ascunde în mod intenționat faptul că societatea pârâtă a avut suspendată activitatea, o perioadă de 2 ani, o lună și 3 zile, în perioada 27 mai 2009-1 iunie 2011; în consecință, prima condiție pentru decădere (perioada de nefolosire) nu este întrunită în speță. Mai mult, chiar dacă s-ar admite că este lipsită de relevanță împrejurarea suspendării activității titularului mărcii, art. 46 alin. (2) lit. d) din Legea nr. 84/1998, republicată prevede că este asimilată folosirii efective a mărcii de folosirea mărcii de către un terț.

Referindu-se la perioada în care activitatea SC X.X.L.C. SRL a fost suspendată, pârâta a solicitat instanței să constate că marca X.X.L. a fost utilizată în mod continuu, chiar și în perioada menționată, întrucât: în anul 2006 a înființat societatea comercială SC C.T.X.X.L. SRL, societate care, ulterior, și-a schimbat numele în SC O.X.X.L. SRL; or, aceste denumiri au fost utilizate în baza unui contract de licență având ca obiect transmiterea drepturilor asupra mărcii; prin urmare, marca a fost activă prin utilizarea sa de către licențiata pârâtei - SC O.X.X.L. SRL. În ceea ce privește aprecierea reclamantei precum că pârâta nu are o activitate reală în ultimii opt ani, pârâta învederează că și-a reluat activitatea în iunie 2011, iar cifra sa de afaceri este în prezent de 28.000 euro, având și creanțe de încasat de 35.000 euro.

Pârâtul O.S.I.M. a formulat întâmpinare la cererea de decădere a titularului SC X.X.L.C. SRL; în cuprinsul întâmpinării a prezentat istoricul și situația juridică a mărcii X.X.L. al cărei titular este SC X.X.L.C. SRL. Pe de altă parte, a învederat că dovada folosirii mărcii, în conformitate cu dispozițiile art. 46 alin. (4) din Legea nr. 84/1998 mărcile și indicațiile geografice, republicată, incumbă titularului mărcii și poate fi făcută de mijloc de probă; prin urmare, instanța urmează să aprecieze, pe baza probelor furnizate de părți, dacă în speță, titularul a desfășurat acte de folosire a mărcii X.X.L., care să intre sub incidența art. 46 alin. (2) din Legea nr. 84/1998 privind mărcile și indicațiile geografice, republicată.

Cu privire la cererea reconvențională formulată de SC X.X.L.C. SRL, O.S.I.M. a invocat excepția lipsei calității sale procesuale pasive, întrucât, prin cererile formulate de către pârâta-reclamantă, nu se solicită și nici nu se contestă îndeplinirea de către O.S.I.M. a unei obligații prevăzute în sarcina sa. Prin sentința civilă nr. 749/03 aprilie 2013, Tribunalul București a respins ca neîntemeiată cererea reconvențională și a admis acțiunea principală, dispunând decăderea pârâtei SC X.X.L.C. SRL din drepturile conferite pe teritoriul României de marca națională individuală, combinată X.X.L. pentru clasa de produse 35; s-a dispus obligarea pârâtei-reclamante la 12.381,85 lei cheltuieli de judecată în favoarea reclamantei-pârâte.

Pentru a pronunța această sentință, tribunalul a reținut următoarele: Reclamanta face parte din grupul multinațional de societăți L., care activează, în principal, în domeniul comerțului alimentar. Pârâta este titulara mărcii X.X.L., înregistrată la O.S.I.M. din data de 25 martie 1997 și reînnoită la 25 martie 2007. marca X.X.L. a fost înregistrată pentru clasa 35, conform Clasificării de la Nisa, clasa ce corespunde grupei de servicii - publicitate, gestiunea afacerilor comerciale, administrație comercială - lucrări de birou, import-export, comerț. Acțiunea principală are ca obiect decăderea pârâtei din drepturile conferite pe teritoriul României de marca X.X.L. nr. înregistrată pentru servicii din clasa 35, cerere întemeiată pe dispozițiile art. 46 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 84/1998, privind mărcile și indicațiile geografice.

În ceea ce privește interesul reclamantei în promovarea cererii, prima instanță a constatat ca acesta este legitim, personal și direct, având în vedere că s-a dovedit că printr-o cerere separată pârâta încearcă să antreneze răspunderea civilă delictuală a reclamantei printr-o acțiune in contrafacerea mărcii, iar reclamanta afirmă nefolosirea acestei mărci de către pârâtă. Pentru a fi dispusă decăderea, trebuie să se constate îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiții: - marca nu a fost folosită efectiv o perioadă neîntreruptă de 5 ani, pentru produsele sau serviciile pentru care a fost înregistrată; - nefolosirea să nu fie determinată de motive justificate. Formulând cererea de chemare în judecată, reclamanta a invocat lipsa de folosință a mărcii cel puțin în ultimii cinci ani anteriori introducerii cererii de chemare în judecată.

În ceea ce privește cerințele referitoare la folosirea efectivă, tribunalul a reținut că acestea impun ca exploatarea semnului să fie reală, neechivocă, cu titlu de marcă și nu cu titlu de nume comercial sau de emblemă. Pe de altă parte, marca trebuie să fie folosită pentru produsele sau serviciile pentru care a fost înregistrată, iar exploatarea mărcii trebuie să fie publică, întrucât o utilizare despre care consumatorii și comercianții nu au cunoștință, echivalează cu nefolosirea mărcii. De asemenea, exploatarea mărcii trebuie să fie serioasă, întrucât actele de comerț sporadice, izolate, fără importanță, nu pot demonstra o folosire efectivă. Potrivit art. 47 din Legea nr. 84/1998, pârâtei îi revine sarcina dovedirii actelor de folosire efectivă a mărcii, sens în care pârâta s-a apărat în cauză.

Pentru dovedirea folosirii efective a mărcii, pârâta a depus la dosar facturi fiscale privind contravaloarea unor lucrări pe care aceasta le-a efectuat, facturi având menționată sigla X.X.L., materiale promoționale și publicate în reviste și pe internet. Analizând probele administrate de pârâtă, prima instanță a apreciat că pârâta nu a fost în măsură să probeze acte de folosință efectivă a mărcii, în sensul prevederilor art. 46 din lege. În acest context, tribunalul a reținut că pârâta nu a dovedit o exploatare neechivocă a mărcii, în sensul în care folosința să fi vizat acte de folosire pentru întreaga categorie de produse și servicii pentru care a fost protejată, iar nu numele său comercial, care include, de asemenea, sigla X.X.L.

Nicio probă administrată de pârâtă nu dovedește folosința efectivă a mărcii pe teritoriul României pentru această categorie de produse, și anume, în scopul de indicare a originii comerciale a serviciilor de import export și comerț prestate de aceasta sub semnul respectiv, având în vedere că marca trebuie să permită consumatorilor să distingă serviciile pârâtei de cele ale altor comercianți. Or, utilizarea de către pârâtă a semnului X.X.L. ca nume comercial nu echivalează cu folosirea mărcii. De asemenea, tribunalul a apreciat că probele administrate de pârâtă nu dovedesc exploatarea mărcii pentru niciunul dintre produsele pentru care marca a fost înregistrată. Într-adevăr, așa cum în mod întemeiat a susținut și reclamanta, probele administrate nu sunt apte a demonstra că marca a fost exploatată pe teritoriul României prin acte de folosință efectivă, reală, prin modalități care să îndeplinească funcția de distinctivitate a serviciilor sau produselor protejate.

Marca este definită ca un semn susceptibil de reprezentare grafică servind la diferențierea de către public a produselor și serviciilor unei comerciant de produsele și serviciile similare ale altor comercianți, având în vedere că marca indică originea comercială a produsului sau serviciului. C.J.C.E. a subliniat, la rândul său, prin hotărârile pronunțate, că funcția esențială a mărcii este aceea de a garanta consumatorilor sau utilizatorului date privind identitatea de origine a produsului sau serviciului, permițându-i să distingă fără confuzie acest produs sau serviciu de cele ce au o altă proveniență. O altă funcție a mărcii o reprezintă și funcția de concurență, ce garantează că toate produsele și serviciile ce o poartă provin de sub controlul unei singure întreprinderi.

Cele două funcții esențiale ale mărcii determină scopul legal al folosirii mărcii, ce constă în utilizarea sa exclusivă pentru indicarea originii comerciale a produselor. Pârâta a afirmat că exploatarea mărcii a avut loc în condițiile care rezultă din înscrisurile depuse - facturi și materiale promoționale, însă instanța a apreciat că inserarea semnului X.X.L. pe aceste înscrisuri nu constituie decât folosirea numelui comercial al pârâtei, nefiind administrate dovezi cu privire la exploatarea mărcii pentru serviciile pentru care a fost înregistrată. Folosirea efectivă a mărcii presupune desfășurarea serviciilor pârâtei, respectiv comercializarea produselor sub marca X.X.L. în forma grafică protejată, iar această folosire nu a fost dovedită prin probele administrate.

Reținând că pârâta nu a reușit să dovedească în condițiile art. 47 din Legea nr. 84/1998, folosința mărcilor pentru serviciile din clasa 35 pentru care aceasta a fost înregistrată, tribunalul a admis cererea, dispunând, în condițiile art. 46 alin. (1) din Legea nr. 84/1998, decăderea pârâtei-reclamante SC X.X.L.C. SRL din drepturile conferite pe teritoriul României, de marca națională individuală, combinată X.X.L. pentru clasa de produse 35. Analizând cererea reconvențională promovată de pârâta-reclamantă, tribunalul a respins-o ca neîntemeiată, având în vedere că a fost admisă, pentru considerentele expuse, decăderea acesteia din drepturile conferite de marca X.X.L. pentru serviciile din clasa 35; susținerile reclamantei privind nefolosirea mărcii de către parata fiind găsite întemeiate, rezultă că demersul reclamantei constând în promovarea cererii de chemare în judecată este unul legitim și nu cu rea credință - astfel cum a susținut pârâta-reclamantă.

S-a făcut aplicarea dispozițiilor art. 274 C. proc. civ. în ce privește cheltuielile de judecată efectuate în cauză de către reclamanta-pârâtă.Împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâta-reclamantă care a formulat critici de nelegalitate și netemeinicie; intimata a depus întâmpinare la motivele de apel, iar apelanta a răspuns în scris acestei întâmpinări. Prin Decizia civilă nr. 82/A din 04 martie 2014 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă și asigurări sociale, apelul pârâtei-reclamante a fost respins ca nefondat.

Pentru a pronunța această decizie, instanța de apel, analizând criticile susținute prin motivele de apel, a reținut și apreciat următoarele: Apelanta a susținut că tribunalul a examinat și înscrisurile pe care ea însăși le-a depus la dosar după încheierea dezbaterilor, însă această critică a fost înlăturată ca nefondată, apreciindu-se că scopul depunerii unor înscrisuri la dosar nu poate fi altul decât utilizarea lor ca mijloc de probă, astfel încât partea nu poate invoca drept motiv de apel propria sa culpă procesuală, constând în nerespectarea dispozițiilor referitoare la propunerea și administrarea probelor. Or, examinarea de către tribunal a înscrisurilor astfel depuse a constituit o măsură favorabilă apelantei-pârâte, care nu ar putea fi criticată în apel decât de către intimata-reclamantă, în favoarea căreia erau edictate dispozițiile procedurale de ordine privată, referitoare la termenele în care probele trebuie propuse și administrate.

Modalitatea în care prima instanță a interpretat aceste probe este o chestiune distinctă, care poate fi criticată în apel, a apreciat instanța de control judiciar. Contrar susținerilor apelantei-pârâte, însă, concluzia primei instanțe în sensul că aceasta nu a dovedit folosirea efectivă a mărcii pe teritoriul României în cei 5 ani anteriori introducerii cererii de chemare în judecată, astfel cum impune art. 46 alin. 4 din L 84/1998, s-a apreciat a fi în concordanță cu probele dosarului. Referitor la de utilizarea mărcii, așa cum rezultă din art. 46 alin. (1) din Legea nr. 84/1998, este esențial a se avea în vedere că dispoziția invocată are în vedere utilizarea mărcii pentru produsele sau serviciile pentru care aceasta a fost înregistrată.

În acest context, s-a apreciat că în mod corect s-a reținut că înscrisurile depuse la dosar în ambele faze procesuale nu dovedesc utilizare efectivă a mărcii pentru serviciile pentru care a fost înregistrată, anume, servicii din clasa 35: import-export; comerț. A fost înlăturată ca nefondată și susținerea apelantei în sensul că utilizarea numelui său comercial (în care este inclusă marca protejată), ar echivala cu o utilizare efectivă a mărcii, în sensul art. 46 din Legea nr. 84/1998; raportându-se în mod corect la dispozițiile art. 2 din Legea nr. 84/1998, prima instanță a arătat că scopul înregistrării mărcii este acela de a permite consumatorului să distingă produsele sau serviciile unei întreprinderi de cele ale altor întreprinderi, astfel încât noțiunea de utilizare a mărcii trebuie înțeleasă în aceste coordonate.

De asemenea, s-a reținut că pârâta nu poate invoca în sens contrar jurisprudența Curții Europene de Justiție în cauza Celine, întrucât această cauză are în vedere chiar situația în care un terț, care nu a fost autorizat în acest scop, utilizează un nume comercial sau o emblemă identică cu o marcă anterioară în situațiile în care utilizarea are loc în scopul de a distinge produsele sau serviciile respective. Or, pârâta nu a putut demonstra, prin probele pe care le-a administrat, o asemenea utilizare a numelui său comercial. În ceea ce privește facturile prezentate, aplicarea numelui comercial al societății emitente pe facturi nu stabilește o legătură suficientă cu produsele/serviciile al căror preț este menționat în factură și, în nici un caz, nu îndeplinește funcția de distinctivitate specifică mărcii, întrucât prin ipoteză serviciile au fost deja alese de consumator dintre cele existente pe piață.

În ceea ce privește pliantele și spoturile publicitare invocate de pârâtă referitoare la un centru comercial, instanța de apel a apreciat că, pe de o parte, nu rezultă și nici nu a fost indicată de pârâtă data folosirii acestora (pentru a se putea stabili dacă a avut loc în perioada de 5 ani anterioară introducerii cererii), iar pe de altă parte, și în acest caz, este vorba despre o utilizare a numelui comercial al societății pârâte, fără o legătură suficientă cu serviciile oferite care să realizeze scopul mărcii de asigurare a distinctivității acestora. În ceea ce privește spoturile publicitare referitoare la activitatea de taximetrie, din articolul de presă depus în copie la fila 9 a dosarului de apel de către apelantă, rezultă că această activitate a fost desfășurată de pârâtă anterior datei de 08 aprilie 2008, iar la data publicării materialului compania de taxiuri era deja înstrăinată unui „investitor grec”.

Totodată, serviciile de transport nu sunt incluse în clasa 35, pentru care marca a fost înregistrată și în legătură cu care pârâta avea sarcina de a proba utilizarea efectivă a mărcii. În ceea ce privește susținerile referitoare la o miră T.V. a unui post de televiziune prin cablu în a cărui denumire este inclusă marca X.X.L., precum și menționarea pe pliantele publicitare deja analizate, instanța de apel a constatat că nici difuzarea de programe de televiziune nu este inclusă în clasa 35 pentru care marca pârâtei este protejată. Referitor la contractele de licență pentru utilizarea mărcii, s-a apreciat că nici acestea nu au relevanță de sine stătătoare în speță, câtă vreme nu se dovedește și faptul că terțul dobânditor al licenței a utilizat efectiv marca ce a format obiectul acestor contracte pentru serviciile în privința cărora marca este protejată; o astfel de dovadă nu a fost administrată nici în fața primei instanțe și nici în apel.

De asemenea, produsul denumit „card de siguranță” prezentat împreună cu factura (fila 12 dosar apel), curtea de apel a apreciat că acesta dovedește doar utilizarea numelui comercial al pârâtei, iar nu prestarea de servicii din cele pentru care marca a fost protejată. În acest sens, trebuie avut în vedere că, prin el însuși, „cardul” este un produs, iar nu un serviciu dintre cele pentru care marca pârâtei este protejată, conform clasificării de la Nisa, produsele fiind categorii de protecție distincte. Cu privire la print-screen-ul site-ului de internet (fila 121 dosar fond), acesta este datat 29 ianuarie 2013, așadar, ulterior depunerii acțiunii în fața primei instanțe. Or, față de conținutul art. 46 alin. (3) din Legea nr. 84/1998, potrivit cu care „titularul nu poate fi decăzut din drepturile sale dacă, în perioada de la expirarea termenului prevăzut la alin. (1) lit. a) și până la prezentarea cererii de decădere, marca a fost folosită efectiv.

Totuși, dacă începerea sau reluarea folosirii mărcii a avut loc cu 3 luni înainte de prezentarea în justiție a cererii de decădere, folosirea mărcii nu este luată în considerare dacă pregătirile pentru începerea sau reluarea folosirii au intervenit numai după ce titularul a luat la cunoștință de faptul că ar putea fi introdusă o cerere de decădere”, s-a constatat că o utilizare ulterioară introducerii cererii de chemare în judecată având ca obiect decăderea din drepturile conferite de marcă, nu poate fi invocată pentru înlăturarea dispozițiilor art. 46 alin. (1) lit. a). Pe de altă parte, din înscrisul prezentat nu a rezultat nici dacă serviciile astfel oferite (găzduire conturi de e-mail, e-fax) se încadrează în clasa 35, pentru care marca a fost protejată, deși pârâtei i-ar fi revenit sarcina de a proba acest aspect.

Curtea de apel a înlăturat ca nerelevante susținerile apelantei referitoare și la reluarea activității sale după perioada de suspendare menționate în registrul comerțului, câtă vreme reluarea activității și folosirea numelui comercial nu echivalează automat cu utilizarea efectivă a mărcii pentru servicii din clasa 35, utilizare ce trebuie dovedită. În termen legal, împotriva acestei decizii, pârâta-reclamantă a formulat recurs, întemeindu-se pe motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 2, 7, 8 și 9 C. proc. civ. Într-o primă critică, recurenta invocă împrejurarea că deși la curtea de apel completul a fost alcătuit din 3 magistrați, dezbaterea apelului său a avut loc în fața a 2 judecători, care au și semnat decizia.

În ce privește modalitatea de administrare a probelor la prima instanță (depunerea unor înscrisuri după închiderea dezbaterilor), recurenta susține că instanța de apel a apreciat că examinarea de către tribunal a înscrisurilor astfel depuse a constituit o măsură favorabilă apelantei pârâte, ce nu putea fi criticată de aceasta în apel, ci doar de către reclamanta-pârâtă. Or, nu acesta a fost sensul celor susținute prin motivele de apel, întrucât recurenta pretinde că prin acea critică a subliniat că deși a depus probele în afara cadrului procesual, prima instanță le-a analizat în mod selectiv și nu a ținut cont de toate înscrisurile anexate, astfel încât, interpretându-le greșit a dispus decăderea sa din drepturile conferite de marcă.

Recurenta critică și concluzia instanței de apel, în aplicarea dispozițiilor art. 47 din Legea nr. 84/1998, în sensul nedovedirii utilizării efective a mărcii sale pentru serviciile pentru care a fost înregistrată. Se arată că toate înscrisurile depuse la dosar arată fără echivoc faptul că marca X.X.L. distinge comerțul societății SC X.X.L.C. SRL de comerțul altor întreprinderi. Astfel, terții iau cunoștință de faptul că produsele sau serviciile furnizate sub marca X.X.L. provin de la societatea recurentă, ceea ce corespunde funcției esențiale a mărcii, astfel cum a definit-o și instanța de apel. În speță, se pune problema utilizării mărcii, iar nu a numelui comercial, instanțele de fond fiind în confuzie cu privire la acest aspect, având în vedere asocierea făcută între numele SC C.X.X.L.C.

SRL și marca înregistrată a reclamantei „X.X.L.”, consumatorii înșiși raportându-se la marca înregistrată și mai puțin la numele comercial. Recurenta mai arată că facturile prezentate au avut ca scop tocmai delimitarea utilizării mărcii de utilizarea numelui comercial. Marca și numele comercial sunt utilizate în mod distinct, fiecare având rolul său în identificarea comerțului recurentei, astfel cum au și fost înscrise pe facturi: marca este înscrisă în mod distinct cu caractere mai mari decât textul din factură, în timp ce numele comercial este înscris cu caractere uzuale, în contextul identificării datelor de identitate ale comerciantului. Or, în acest context, prima instanță a statuat că utilizarea mărcii se poate demonstra prin utilizarea acesteia pe facturi, în timp ce instanța de apel a considerat că acest aspect este insuficient.

Recurenta arată că în decizia recurată se regăsesc considerente contradictorii.

Astfel, pe de o parte se reține că „Referitor la contractele de licență pentru utilizarea mărcii, acestea nu au relevanță de sine stătătoare în speță, câtă vreme nu se dovedește și faptul că terțul dobânditor al licenței a utilizat efectiv marca ce a format obiectul acestor contracte pentru serviciile în privința cărora marca este protejată", pe de altă parte se reține că „în ceea ce privește pliantele și spoturile publicitare invocate de către pârâtă cu privire la un centru comercial, nu rezultă și nu a fost indicată data acestei utilizări pentru a se stabili dacă a avut loc în perioada de 5 ani anterioară introducerii cererii”; în același context, s-a reținut că „și în acest caz este vorba despre o utilizare a numelui comercial al societății pârâte, fără o legătură suficientă cu serviciile oferite care să realizeze scopul mărcii de asigurare a distinctivității acestor servicii.” Or, se mai arată de către recurentă că a dovedit faptul că și în perioada în care activitatea sa a fost suspendată, licența oferită către SC O.X.X.L.

SRL (care a utilizat marca X.X.L.) reprezintă acte de folosire efectivă a mărcii în intervalul de timp de 5 ani anteriori introducerii cererii de chemare în judecată. Astfel, C.C.X.X.L. a fost gestionat de societatea SC O.X.X.L. SRL ce face parte din grupul de firme al recurentei; pliantele și materialele promoționale au fost folosite cu titlu de marcă, iar nu de nume comercial de către societatea licențiată SC O.X.X.L. SRL. Mai mult, C.C.X.X.L. a găzduit mai mulți comercianți, toți identificându-se sub marca X.X.L.; drept urmare, consumatorul mediu și-a format percepția că și-a procurat produsele de la X.X.L. - centru comercial și nu de la comercianții identificați prin propriile lor nume comerciale; consumatorul va avea în vedere că obține un produs sau un serviciu printr-un act de comerț de la X.X.L., iar nu de la X.X.L.C., O.X.X.L.

sau alte societăți. Drept urmare, în acest fel, marca își îndeplinește funcția sa distinctivă. Cu privire la activitatea comercială a rețelei de televiziune prin cablu, mira utilizată cu marca X.X.L. reprezintă, de asemenea, o activitate comercială pentru care marca a fost utilizată, întrucât comerțul cu servicii (programe T.V. cuprinse în diverse pachete comerciale) este și el inclus în clasa 35, contrar celor reținute de instanța de apel. De asemenea, curtea de apel a analizat cu superficialitate și produsul prezentat ca probă, respectiv „cardul de siguranță” care este comercializat sub licența X.X.L., mențiune înscrisă pe produs, concluzionând în mod greșit că acest produs dovedește doar utilizarea numelui comercial al pârâtei, iar nu a mărcii sale, reținând, totodată, că acesta reprezintă un produs, iar nu un serviciu dintre cele pentru care marca este protejată.

Recurenta afirmă că instanța de apel a confundat marfa cu ambalajul; într-adevăr, pe ambalajul produsului „card de siguranță” este menționat numele comerciantului - SC X.X.L.C. SRL (mențiunea fiind o obligație legală), însă pe produs este menționată marca X.X.L., tocmai pentru a se distinge exclusivitatea comercială a produsului. În partea inferioară a produsului (nu a ambalajului) este trecută mențiunea „Produs sub licența X.X.L.” tocmai pentru ca orice consumator să identifice faptul că acest produs, protejat în România sub denumirea de „card de siguranță” și este comercializat de către titularul mărcii X.X.L. Prin urmare, acest produs poate fi comercializat, cumpărat și se identifică cu marca X.X.L.

Totodată, recurenta învederează că despre faptul că acest produs este comercializat prin import, instanța de apel nu a făcut referire; or, asemenea amănunt are relevanță, în condițiile în care marca X.X.L. a fost înregistrată pentru servicii din clasa 35 - comerț, import-export. Ca urmare a intrării României în U.E., cei mai mulți dintre importatori și-au pierdut acest statut, comerțul și importul de produse intracomunitare nemaifiind supuse normelor de import-export, fapt pe care a mizat și reclamanta în susținerea decăderii. Or, proba atașată la dosar arată fără niciun dubiu că produsul „card de siguranță” a fost fabricat în China, poartă marca X.X.L., are documente de import (declarații vamale și documente de transport extern) și întrunește întru totul elementele cerute de art. 46 alin. (3) Legea nr. 84/1998 republicată.

Pe de altă parte, data certă din documentele ce însoțesc acest produs importat, arată fără niciun dubiu că marca X.X.L. era utilizată cu mult înainte de data introducerii cererii de chemare în judecată și, în consecință, cererea de decădere este nu poate fi admisă. O altă confuzie pe care recurenta o impută instanței de apel este aceea cu privire la designul și copy-right-ul website-ului avocat.ro, unde recurenta pârâtă comercializează pachete de servicii sub marca X.X.L., înregistrată în favoarea sa; or, data de 29 ianuarie 2013 este data imprimării print-screenului, când au fost pregătite probele pentru instanță, calculatorul tipărind automat data procesării imaginii foto sau a imprimării imaginii print-screen.

Conform Registrului Ro T.L.D. (registrul domeniilor de internet), domeniul „avocat.ro” a fost rezervat încă din 1996, sens în care recurenta depune un print-screen al interogării (whois-ului) Ro T.L.D. care poartă data de 20 aprilie 2014 (data printării); cu privire la data de copy right, recurenta arată că orice dezvoltator web va data versiunea designului, a utilităților website-ului de fiecare dată când vor exista modificări; ultimele modificări ale website-urilor sale avocat.ro, cardsiguranta.ro, X.X.L..ro, X.X.L..ro/sms, au fost realizate în anul 2013 (de aceea copy right-ul este datat 2013). În consecință, în aprecierea recurentei, instanța de apel a introdus în cuprinsul deciziei motive străine de cauză.

În același sens, recurenta arată că, printr-o logică străină de normele de drept și de cele ce guvernează clasificarea mărcilor, instanța de apel a reținut în mod nelegal faptul că „din înscrisul prezentat nu rezultă nici dacă serviciile astfel oferite (găzduire conturi de e-mail, e-fax) se încadrează în clasa 35 pentru care marca a fost protejată, deși pârâtei i-ar fi revenit sarcina de a proba acest aspect.” Recurenta învederează Înaltei Curți că serviciile de comunicație se încadrează în clasa 35 conform clasificării Nisa, iar instanța de apel trebuia să cunoască domeniile de reglementare ale clasei 35, așa cum sunt ele precizate în Clasificarea Nisa, Ediția a 9-a, partea a II-a, disponibilă și pe website-ul O.S.I.M.

Astfel, din simpla lectură a listei serviciilor clasei 35 se observă că această clasă corespunde și pentru „abonamente la servicii de telecomunicații; or, serviciile recurentei - fie cele de găzduire a unor conturi de poștă electronică, fie cele de televiziune prin cablu - se încadrează în clasa 35 și, de asemenea, comercializarea serviciilor de televiziune prin cablu, a publicității prin canalul propriu de televiziune prin cablu, transmiterea de publicitate sau alerte prin S.M.S., ori serviciile de e-mail, e-fax, se încadrează la clasa 35. Recurenta mai susține că deși a făcut dovada utilizării mărcii în ultimii 5 ani anteriori introducerii cererii de chemare în judecată (atât în perioada în care activitatea sa, ca titulară a mărcii X.X.L.

era suspendată, cât și ulterior, după reluarea activității), curtea de apel a concluzionat cu privire la numele SC C.X.X.L.C. SRL, iar nu asupra mărcii X.X.L., motivând decizia pe baza unor elemente străine de natura cauzei; tribunalul a confundat marca X.X.L. cu o emblemă oarecare, în timp ce curtea de apel a făcut confuzie între marcă și nume comercial. Deși au fost depuse la dosar mai multe print-screenuri și imagini foto cu articole de presă din care rezultă că marca a fost utilizată și adusă la cunoștința publicului în ultimii 5 ani, datorită faptului că reclamanta a susținut excepția datei certe a acestor articole, recurenta arată că a depus la dosar și o publicație pe suport de hârtie care demonstrează în mod cert penetrarea mărcii în spațiul public, însă instanța nu a făcut nicio referire în la acest aspect.

Recurenta susține critici și cu privire la cheltuielile de judecată la care a fost obligată în favoarea reclamantei, întrucât instanța nu le-a cenzurat cuantumul în raport cu complexitatea cauzei și eforturile apărătorilor reclamantei, astfel încât, solicită instanței de recurs reaprecierea asupra cheltuielilor de judecată, astfel încât să dispună reducerea corespunzătoare a acestora. Condiția minimă necesară pentru decăderea titularului din drepturile conferite de marcă, așa cum rezultă din art. 46 alin (1) lit. a) din Legea nr. 84/1998 republicată, este aceea ca „fără motive justificate, într-o perioadă neîntreruptă de 5 ani, socotită de la data înscrierii în Registrul mărcilor, marca nu a făcut obiectul unei folosiri efective pe teritoriul României pentru produsele sau serviciile pentru care aceasta a fost înregistrată sau dacă această folosire a fost suspendată pentru o perioadă neîntreruptă de 5 ani”.

Prin urmare, textul indică două situații distincte în care poate opera decăderea din drepturile conferite de marcă: Prima, cea în care o marcă este înregistrată și nu a făcut obiectul folosirii pe o perioadă neîntreruptă de 5 ani, socotiți de la data înscrierii în Registrul mărcilor (nu a fost invocată și nu îi este opozabilă, susține recurenta) și a doua situație, în care o marcă activă este suspendată sau neutilizată pe o perioadă neîntreruptă de 5 ani, variantă susținută de către reclamantă. De asemenea, textul invocat instituie condiția suspendării utilizării mărcii în termenul imperativ de 5 ani neîntrerupți, pentru ca titularul mărcii să fie decăzut din dreptul conferit de lege; or, recurenta susține că a făcut dovada că marca X.X.L.

a fost utilizată înăuntrul termenului imperativ. Chiar și în situația în care recurenta, în calitate de titular al mărcii, nu ar fi utilizat marca efectiv o perioadă neîntreruptă de 5 ani până la data reluării activității, trebuia a fi luate în considerare dispozițiile art. 46 alin (2) lit. d) din Legea nr. 84/1998, republicată, potrivit cărora: „Este asimilată folosirii efective a mărcii: d) folosirea mărcii de către un terț având consimțământul titularului sau de către orice persoană abilitată să utilizeze o marca colectivă sau o marcă de certificare, fiind considerată ca folosire a mărcii de către însuși titularul acesteia.” Deși au fost administrate probe concludente din acest punct de vedere, instanța de apel nu a reținut că marca X.X.L.

a fost utilizată în mod continuu pe baza contractelor de licență încheiate, atât de C.C.X.X.L., cât și de rețeaua de televiziune prin cablu, deși aceste înscrisuri dovedesc fără dubiu utilizarea mărcii de către recurentă în interiorul termenului de 5 ani. De asemenea, au fost depuse la dosar și articole de presă, publicate în ziare naționale (de ex.: Evenimentul Zilei) și locale, precum și pe internet, care arată utilizarea de către recurentă a mărcii X.X.L. în activități comerciale, înăuntrul termenului de 5 ani, calculat retroactiv de la data depunerii cererii de decădere, după cum se poate observa din data apariției articolelor, a proiectului de francizare a magazinelor alimentare de cartier, proiect desfășurat în colaborare cu toate Camerele de Comerț și Industrie din România în perioada februarie-mai 2008, marca X.X.L., fiind prezentată cu aceste prilejuri atât publicului larg, cât și comercianților - potențiali parteneri.

În concluzie, instanța de apel trebuia să identifice și să constate, așa cum orice consumator o face, că produsele comerciale X.X.L., provenite de la pârâtă (sau de la grupul său de firme), indiferent că sunt serviciile de taximetrie, televiziune prin cablu, centru comercial, pachete de servicii ale website-ului avocat.ro, lucrări, franciză, produse, servicii de publicitate sau alerte prin S.M.S., etc., poartă marca X.X.L., tocmai pentru a fi identificate că provin de la grupul economic din care recurenta face parte. Intimata-reclamantă a formulat întâmpinare la recursul declarat de pârâtă, invocând, în principal, nulitatea căii de atac pentru neîncadrarea criticilor în dispozițiile art. 304 C. proc.

civ., iar dacă se va trece peste această excepție, s-a solicitat respingerea recursului ca nefondat pentru argumentele dezvoltate în cuprinsul întâmpinării, în esență, pentru aceea că recurenta nu a dovedit folosirea efectivă a mărcii în perioada prevăzută de lege pentru serviciile pentru care a fost înregistrată. Recurenta-pârâtă a depus la dosar și răspuns la întâmpinare - fila 82-88. La termenul de judecată din 17 octombrie 2014, Înalta Curte, în temeiul art. 305 C. proc. civ., a încuviințat recurentei proba cu noi înscrisuri pe aspectul dovedirii efective a mărcii X.X.L.; în acest sens, pentru termenul menționat, recurenta a depus la dosar următoarele înscrisuri: contract de închiriere pentru standurile nr. 11 și 12 din C.C.X.X.L.

dintre SC O.X.X.L. SRL și SC S.S. SRL din 1 martie 2007 (fila 59); contract de închiriere a unui alt spațiu comercial din C.C.X.X.L., încheiat între SC O.X.X.L. SRL și SC S.C. SRL din 27 mai 2009 (fila 60); la același termen, în temeiul dispozițiilor art. 175 C. proc. civ., Înalta Curte a încuviințat recurentei emiterea unei adrese către SC B.T. SA - Sucursala Rădăuți și SC E. SRL Rădăuți în vederea comunicării contractelor de închiriere încheiate între aceste societăți și SC O. SRL în perioada 2009-2011 în legătură cu utilizarea spațiilor comerciale din; de asemenea, la filele 89-91 dosar recurs s-a depus la dosar și copia contractului de închiriere a standului 17 bis din același C.C.X.X.L.

încheiat între SC X.X.L.C. SRL (recurenta) și F.V.D. din 10 iunie 2011 (care conține și o clauză în sensul acordării în favoarea chiriașului a dreptului de folosire a siglei centrului comercial). La fila 67 dosar recurs se regăsește răspunsul înaintat instanței de către SC B.T. SA și comunicarea unei copii conforme cu originalul a contractului de închiriere din 24 august 2009 încheiat între SC B.T. SA și SC O.X.X.L. SRL având ca obiect închirierea unei suprafețe de 2 mp pentru amplasarea unui automat bancar aparținând SC B.T. SA, contract care, la data comunicării adresei către instanță (4 noiembrie 2014) este încă în vigoare (filele 67-72). Totodată, la termenul de judecată din 28 noiembrie 2014, instanța de recurs a încuviințat emiterea unei noi adrese către SC B.T.

SA în sensul comunicării unor lămuriri cu privire la obiectul contractului de închiriere (respectiv dacă acesta a fost încheiat pentru o sucursală a băncii în incinta centrului comercial X.X.L.). La fila 96 dosar recurs, SC B.T. SA a răspuns acestei adrese, astfel: că a mai existat un contract de închiriere încheiat anterior cu SC O.X.X.L. SRL, contract din 20 iunie 2007 având ca obiect închirierea unei suprafețe de 70 mp cu destinația de spațiu pentru activități bancare, contract care însă a fost reziliat în luna aprilie 2009 (filele 97-102); de asemenea, s-a reluat susținerea cu privire la existența contractului de închiriere din 24 august 2009, care a fost deja comunicat instanței. În ce privește SC E. SRL a rezultat că aceasta se află în procedura insolvenței, prin lichidator judiciar M.G.A.

I. Sprl, lichidator care a comunicat instanței că nu a intrat încă în posesia documentelor debitorului insolvent; la termenul din 28 noiembrie 2014, s-a dispus emiterea unei adrese către O.R.C. de pe lângă Tribunalul Suceava, pentru a se răspunde solicitării instanței deja încuviințate la un termen anterior; acestei noi adrese, O.R.C. de pe lângă Tribunalul Suceava a răspuns prin adresa din 17 decembrie 2014, comunicând instanței copie ale contractului solicitat: contract de închiriere a spațiului comercial 1 din C.C.X.X.L. din 30 august 2008 (filele 105-106 dosar recurs). Excepția nulității recursului, invocată de către intimată este nefondată, iar recursul formulat de pârâtă urmează a fi admis, conform celor ce urmează.

În susținerea excepției nulității căii de atac, intimata a invocat neîncadrarea criticilor dezvoltate de recurentă în motivele de nelegalitate pe care aceasta le-a indicat - art. 304 pct. 2, 7, 8 și 9 C. proc. civ., după cum s-a mai susținut că acestea nu ar putea fi încadrate nici în alte ipoteze de nelegalitate dintre cele expres și limitativ prevăzute de art. 304 C. proc. civ. Excepția nulității recursului va fi respinsă, întrucât, astfel cum va rezulta din analiza criticilor dezvoltate de recurentă, acestea sunt susceptibile de încadrare cel puțin în dispozițiile art. 304 pct. 1 (cum corect a recalificat primul motiv și intimata, motivul invocat de recurentă fiind cel prevăzut de art. 304 pct. 2), ale art. 304 pct. 7, dar și ale art. 304. pct. 9 C. proc.

civ.; se impune precizarea că deși criticile susținute în baza art. 304 pct. 9 aparent privesc chestiuni ce țin de aprecierea materialului probator administrat în cauză, Înalta Curte, conform unei jurisprudențe constante, analizează criticile de această natură în legătură cu aplicarea criteriilor Curții de la Luxemburg în evaluarea cerinței folosirii efective a mărcii cu privire la care se solicită decăderea, astfel încât acestea sunt privite drept critici de nelegalitate; aplicarea jurisprudenței Curții de Justiție e U.E., pe lângă obligativitatea acesteia decurgând din Tratatul de aderare a României la U.E., înseamnă identificarea și aplicarea conținutului conceptual conturat în jurisprudența aceste instanțelor Uniunii (Tribunalul de Primă Instanță al U.E.

și C.J.U.E.) cu referire la noțiunea autornomă de folosire efectivă a mărcii în legătură cu sancțiunea decăderii din drepturile conferite de marcă, în contextul probării acestei utilizări de către titularul mărcii, căruia îi revine sarcina probei.

Conceptul de folosire efectivă a mărcii este pe deplin incident în speță, având în vedere că dispozițiile art. 46 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 84/1998, ca și cele din art. 46 alin. (2) din aceeași lege (forma legii de după modificarea prin Legea nr. 66/2010, urmată de republicare, dată fiind promovarea cererii de chemare în judecată la 11 octombrie 2012), reprezintă transpunerea în legislația națională a dispozițiilor art. 12 din Directiva nr. 2008/95/CE care a înlocuit Directiva nr. 89/104/EEC, actuala formă codificată a Primei Directive a Consiliului Comunităților Europene din 21 decembrie 1988 pentru apropierea legilor referitoare la mărci din Statele Membre, dispoziții identice cu cele ale art. 51 din Regulamentul (C.E.) nr. 207/2009 al Consiliului privind marca comunitară care, la rândul său, a succedat Regulamentul (C.E.) nr. 40/1994; prin urmare, aceste criterii jurisprudențiale create de C.J.U.E.

în interpretarea Regulamentului mărcilor comunitare (corespondente unor veritabile reguli de drept) sunt operante, pentru identitate de rațiune, și în privința mărcilor naționale, în vederea aplicării unitare a reglementărilor europene pe întreg teritoriul Uniunii și, implicit, pentru atingerea finalității actelor europene de armonizare a normelor referitoare la mărci. În ce privește recursul pe fondul său, Înalta Curte constată că recurenta pârâtă a invocat motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 2, 7, 8 și 9 C. proc. civ.

Cu referire la primul motiv de recurs - art. 304 pct. 2 - hotărârea s-a dat de alți judecători decât cei care au luat parte la dezbaterea în fond a pricinii, față de dezvoltarea criticilor în susținerea acestui motiv de recurs - dezbaterea cauzei în fața unui complet de 3 judecători, în timp ce pronunțarea deciziei recurate s-a realizat de 2 judecători care au și semnat decizia, Înalta Curte apreciază, astfel cum și intimata a susținut, că acest motiv de recurs este susceptibil de analiză pe temeiul art. 304 pct. 1 - instanța nu a fost alcătuită potrivit dispozițiilor legale (cu referire la numărul de judecători ce intră în compunerea legală a completului în fața căruia a fost dezbătut apelul pârâtei).

Motivul de recurs astfel recalificat este nefondat, întrucât instanța anterioară a fost învestită cu soluționarea apelului formulat de către pârâtă împotriva soluției pronunțate de prima instanță - sentința civilă nr. 749 din 3 aprilie 2013 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă.

Astfel, potrivit legii, sentința pronunțată de tribunal este supusă apelului, conform celor prevăzute de art. 88 alin. (3) din Legea nr. 84/1998 care dispun: „s entințele Tribunalului București pronunțate în cazurile prevăzute la art. 36, 46, 47, 53, 54, 60 și 85 pot fi atacate cu apel la Curtea de Apel București, în termen de 15 zile de la comunicare.” Totodată, în privința legalei compuneri a completului de apel sunt relevante prevederile art. 54 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară “Apelurile se judecă în complet format din 2 judecători, iar recursurile, în complet format din 3 judecători, cu excepția cazurilor în care legea prevede altfel.” Ca atare, constatându-se că potrivit mențiunilor din cuprinsul deciziei recurate, apelul cu care a fost învestită Curtea de Apel București a fost soluționat de un complet legal compus din 2 judecători, aceiași în fața cărora au fost purtate și dezbaterile asupra apelului pârâtei, Înalta Curte va înlătura ca nefondat acest motiv de recurs.

În ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., având în vedere criticile dezvoltate de recurrent în susținerea lui, ac