ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 541/2015

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 541/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra cauzei de față

constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul

Tribunalului București, secția a IV-a civilă, la data de 11 octombrie 2012, sub

nr. de Dosar 39648/3/2012, reclamanta SC L.D. SRL a chemat în judecată pârâții SC

X.X.L.C. SRL și O.S.I.M., solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța,

să dispună decăderea în totalitate a SC X.X.L.C. SRL din drepturile conferite

de marca națională individuală combinată „X.X.L.”, nr. de depozit din 25 martie

1997, înregistrată pentru servicii din clasa 35 - import-export, comerț,

întrucât, pentru o perioadă neîntreruptă de 5 ani, aceasta nu a făcut obiectul

unei folosiri efective pe teritoriul României pentru serviciile pentru care a

fost înregistrată; obligarea O.S.I.M. la radierea din Registrul Mărcilor a

mărcii naționale individuale combinate X.X.L., nr. de depozit din 25 martie 1997,

înregistrată în numele în favoarea pârâtei SC X.X.L.C. SRL pentru servicii în

clasa 35; cu cheltuieli de judecată.

În motivarea cererii,

reclamanta a arătat că, în conformitate cu dispozițiile art. 46 alin. (1) lit. a)

din Legea nr. 84/1998 privind mărcile și indicațiile geografice, republicată,

„orice persoană interesată poate solicita Tribunalului București, oricând în

cursul duratei de protecție a mărcii, decăderea titularului din drepturile

conferite de marcă dacă, fără motive justificate, într-o perioadă neîntreruptă

de 5 ani, socotită de la data înscrierii în Registrul mărcilor, marca nu a

făcut obiectul unei folosiri efective pe teritoriul României pentru produsele

sau serviciile pentru care aceasta a fost înregistrată sau dacă această

folosire a fost suspendată pentru o perioadă neîntreruptă de 5 ani.”

Prin reglementarea

acestui caz de decădere, legiuitorul a conferit „oricărei persoane interesate”

dreptul să solicite instanței aplicarea acestei sancțiuni, în cazul în care

titularul mărcii nu a folosit-o „efectiv” pe o perioadă neîntreruptă de 5 ani;

interesul procesual (condiție de exercițiu a acțiunii civile) reprezintă „folosul

practic și imediat pe care îl are o parte pentru a justifica punerea în mișcare

a procedurii judiciare”; acest interes se materializează diferit în funcție de

cazul concret și de materia supusă analizei.

Reclamanta și-a

justificat interesul în promovarea acțiunii de față, invocând următoarele

aspecte:

La 20 august 2012 și 23

august 2012 a primit notificări trimise de pârâta SC X.X.L.C. SRL, prin care

aceasta îi interzicea în mod expres să folosească în activitatea sa denumirea

„X.X.L." sub pretextul că prin aceasta ar aduce atingere drepturilor sale

exclusive asupra mărcii naționale „X.X.L."

Pe data de 27 august 2012,

pârâta a introdus împotriva L. cererea de cererea de chemare în judecată pentru

încălcare de marcă ce face obiectul Dosarului nr. 6267/105/2012 aflat pe rolul

Tribunalului Prahova; prin această cerere de chemare în judecată, SC X.X.L.C.

SRL pretinde că L. îi încalcă drepturile asupra mărcii „X.X.L." și a solicitat

instanței obligarea LIDL la încetarea utilizării denumirii „X.X.L.” și la plata

de despăgubiri.

Reclamanta susține că

pârâta încearcă să angajeze răspunderea sa civilă delictuală printr-o acțiune

în care invocă pretinsa încălcare a drepturilor asupra unei mărci pe care

aceasta nu o utilizează efectiv în România pentru serviciile pentru care a fost

înregistrată.

În ce privește fondul

cauzei, reclamanta a arătat că, potrivit doctrinei și jurisprudenței, decăderea

pentru neuz poate fi cerută „de către pârâtul acționat în judecată de către

titularul mărcii într-o acțiune în contrafacere.”

Pe de altă parte, în

mod constant s-a apreciat în doctrină că, pentru a putea fi opus în cadrul unei

acțiuni în decădere, actul de folosire a mărcii trebuie să îndeplinească,

printre altele, următoarele caracteristici: să fie real; să fie neechivoc; public

și serios; în plus, marca trebuie folosită în forma în care a fost

înregistrată, adică pentru serviciile pentru care aceasta a fost înregistrată (în

cazul de față, comerț - export-import), iar folosirea mărcii trebuie să aibă

loc pe teritoriul României.

Din cele menționate, în

opinia reclamantei, rezultă că intenția legiuitorului a fost aceea ca sintagma

„folosire efectivă” a mărcii să fie interpretată într-o manieră restrictivă

pentru a nu goli de conținut sancțiunea decăderii.

Reclamanta mai

învederează că pârâta nu a făcut, în România, acte de folosire a mărcii pentru

serviciile pentru care aceasta este înregistrată (import-export și comerț),

care să poată fi calificate drept „folosire efectivă” în sensul Legii nr. 84/1998,

cel puțin într-o perioadă neîntreruptă de 5 ani anterioară datei introducerii

prezentei acțiuni.

Mai mult, pârâta,

deși înființată încă din anul 1996, nu pare să fi desfășurat o activitate comercială

reală în ultimii opt ani; astfel, potrivit extrasului de la O.N.R.C., pârâta

are un capital social de doar 210 lei, iar conform informațiilor de pe site-ul

M.F.P., în perioada 2004 - 2011, aceasta nu a avut niciun angajat și nu a

înregistrat profit, astfel încât este exclusă și utilizarea efectivă a mărcii înregistrate

în favoarea sa.

Potrivit art. 46 alin.

(4) din Legea nr. 84/1998, dovada folosirii mărcii incumbă titularului

acesteia. Așadar, în cazul în care pârâta pretinde că a folosit marca în

modalitatea prevăzută de lege, este ținută să facă dovada unei astfel de

utilizări, întrucât, în caz contrar, se impune decăderea sa în totalitate din

drepturile conferite de marcă.

În drept, reclamanta

a invocat art. 46 alin. (1) lit. a), art. 46 alin. (4) - (6) din Legea nr. 84/1998

privind mărcile și indicațiile geografice, republicată, precum și principiile

generale de drept.

Pârâta SC X.X.L.C.

SRL a formulat întâmpinare și cerere reconvențională.

Prin întâmpinare, a

solicitat respingerea cererii formulate de reclamantă, iar pe calea cererii

reconvenționale, a solicitat obligarea reclamantei la plata sumei de 1 leu cu

titlu de daune morale, pentru prejudiciul de imagine cauzat prin formularea cu

rea-credință a prezentei acțiuni; de asemenea, a solicitat amendarea cu

sancțiunea maximă atât a reclamantei SC L.D. SRL, cât și a S.C. de Avocați - N.,

N., D., K., P., pentru introducerea cu rea-credință a unei cereri vădit

netemeinice, în conformitate cu art. 108

1

pct. 1 lit. a) din C. proc.

civ., sens în care arată că din probele pe care le va administra în cauză, va rezulta

că acțiunea a fost introdusă de către reclamant, prin avocat, cu rea-credință,

dorindu-se în acest mod tergiversarea acțiunii civile pe care a formulat-o în Dosarul

nr. 6267/105/2012 aflat pe rolul Tribunalului Prahova, în prezent, suspendată

la cererea reclamantei L.

În motivare, pârâta a

arătat că somat-o pe reclamantă să nu mai utilizeze marca înregistrată X.X.L.;

reclamanta însă a ignorat somațiile sale și nici nu a dorit să obțină licență legală

de la pârâtă, astfel încât a fost acționată în justiție pentru contrafacerea

mărcii X.X.L.

Deși ar fi putut să

obțină o licență de utilizare a mărcii X.X.L. în mod gratuit, doar cu

specificarea numelui titularului mărcii, reclamanta a înțeles să facă uz de

puterea sa economică și solicită, prin prezenta acțiune, decăderea pârâtei din

drepturile conferite de marcă, fără însă a lua în considerare dispozițiile art.

46 alin (2) și (3) din Legea nr. 84/1998.

Condiția minimă

necesară pentru admiterea acțiunii, respectiv pentru decăderea titularului din

drepturile conferite de marcă, potrivit art. 46 alin. (1) lit. a) din Legea nr.

84/1998 republicată, este aceea ca, fără motive justificate, într-o perioadă

neîntreruptă de 5 ani, socotită de la data înscrierii în Registrul mărcilor,

marca să nu fi făcut obiectul unei folosiri efective pe teritoriul României

pentru produsele sau serviciile pentru care a fost înregistrată sau dacă

această folosire a fost suspendată pentru o perioadă neîntreruptă de 5 ani.

Drept urmare, textul invocat

instituie condiția termenului imperativ de 5 ani neîntrerupți, pentru ca

titularul mărcii să fie decăzut din drepturile asupra mărcii.

Se mai învederează de

către pârâtă, că deși reclamanta a solicitat și obținut informații de la

Registrul Comerțului cu privire la activitatea sa, ascunde în mod intenționat

faptul că societatea pârâtă a avut suspendată activitatea, o perioadă de 2 ani,

o lună și 3 zile, în perioada 27 mai 2009-1 iunie 2011; în consecință, prima

condiție pentru decădere (perioada de nefolosire) nu este întrunită în speță.

Mai mult, chiar dacă

s-ar admite că este lipsită de relevanță împrejurarea suspendării activității

titularului mărcii, art. 46 alin. (2) lit. d) din Legea nr. 84/1998,

republicată prevede că este asimilată folosirii efective a mărcii de folosirea

mărcii de către un terț.

Referindu-se la

perioada în care activitatea SC X.X.L.C. SRL a fost suspendată, pârâta a

solicitat instanței să constate că marca X.X.L. a fost utilizată în mod

continuu, chiar și în perioada menționată, întrucât: în anul 2006 a înființat

societatea comercială SC C.T.X.X.L. SRL, societate care, ulterior, și-a

schimbat numele în SC O.X.X.L. SRL; or, aceste denumiri au fost utilizate în

baza unui contract de licență având ca obiect transmiterea drepturilor asupra

mărcii; prin urmare, marca a fost activă prin utilizarea sa de către licențiata

pârâtei - SC O.X.X.L. SRL.

În ceea ce privește

aprecierea reclamantei precum că pârâta nu are o activitate reală în ultimii

opt ani, pârâta învederează că și-a reluat activitatea în iunie 2011, iar cifra

sa de afaceri este în prezent de 28.000 euro, având și creanțe de încasat de

35.000 euro.

Pârâtul O.S.I.M. a

formulat întâmpinare la cererea de decădere a titularului SC X.X.L.C. SRL; în

cuprinsul întâmpinării a prezentat istoricul și situația juridică a mărcii X.X.L.

al cărei titular este SC X.X.L.C. SRL.

Pe de altă parte, a

învederat că dovada folosirii mărcii, în conformitate cu dispozițiile art. 46 alin.

(4) din Legea nr. 84/1998 mărcile și indicațiile geografice, republicată,

incumbă titularului mărcii și poate fi făcută de mijloc de probă; prin urmare,

instanța urmează să aprecieze, pe baza probelor furnizate de părți, dacă în

speță, titularul a desfășurat acte de folosire a mărcii X.X.L., care să intre

sub incidența art. 46 alin. (2) din Legea nr. 84/1998 privind mărcile și indicațiile

geografice, republicată.

Cu privire la cererea

reconvențională formulată de SC X.X.L.C. SRL, O.S.I.M. a invocat excepția

lipsei calității sale procesuale pasive, întrucât, prin cererile formulate de

către pârâta-reclamantă, nu se solicită și nici nu se contestă îndeplinirea de

către O.S.I.M. a unei obligații prevăzute în sarcina sa.

Prin sentința civilă nr.

749/03 aprilie 2013, Tribunalul București a respins ca neîntemeiată cererea

reconvențională și a admis acțiunea principală, dispunând decăderea pârâtei SC

X.X.L.C. SRL din drepturile conferite pe teritoriul României de marca națională

individuală, combinată X.X.L. pentru clasa de produse 35; s-a dispus obligarea

pârâtei-reclamante la 12.381,85 lei cheltuieli de judecată în favoarea

reclamantei-pârâte.

Pentru a pronunța

această sentință, tribunalul a reținut următoarele:

Reclamanta face parte

din grupul multinațional de societăți L., care activează, în principal, în

domeniul comerțului alimentar.

Pârâta este titulara

mărcii X.X.L., înregistrată la O.S.I.M. din data de 25 martie 1997 și reînnoită

la 25 martie 2007. marca X.X.L. a fost înregistrată pentru clasa 35, conform

Clasificării de la Nisa, clasa ce corespunde grupei de servicii - publicitate,

gestiunea afacerilor comerciale, administrație comercială - lucrări de birou,

import-export, comerț.

Acțiunea principală

are ca obiect decăderea pârâtei din drepturile conferite pe teritoriul României

de marca X.X.L. nr. înregistrată pentru servicii din clasa 35, cerere

întemeiată pe dispozițiile art. 46 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 84/1998,

privind mărcile și indicațiile geografice.

În ceea ce privește

interesul reclamantei în promovarea cererii, prima instanță a constatat ca

acesta este legitim, personal și direct, având în vedere că s-a dovedit că

printr-o cerere separată pârâta încearcă să antreneze răspunderea civilă

delictuală a reclamantei printr-o acțiune in contrafacerea mărcii, iar

reclamanta afirmă nefolosirea acestei mărci de către pârâtă.

Pentru a fi dispusă

decăderea, trebuie să se constate îndeplinirea cumulativă a următoarelor

condiții:

- marca nu a fost

folosită efectiv o perioadă neîntreruptă de 5 ani, pentru produsele sau

serviciile pentru care a fost înregistrată;

- nefolosirea să nu

fie determinată de motive justificate.

Formulând cererea de

chemare în judecată, reclamanta a invocat lipsa de folosință a mărcii cel puțin

în ultimii cinci ani anteriori introducerii cererii de chemare în judecată.

În ceea ce privește

cerințele referitoare la folosirea efectivă, tribunalul a reținut că acestea

impun ca exploatarea semnului să fie reală, neechivocă, cu titlu de marcă și nu

cu titlu de nume comercial sau de emblemă.

Pe de altă parte, marca

trebuie să fie folosită pentru produsele sau serviciile pentru care a fost

înregistrată, iar exploatarea mărcii trebuie să fie publică, întrucât o

utilizare despre care consumatorii și comercianții nu au cunoștință, echivalează

cu nefolosirea mărcii.

De asemenea, exploatarea

mărcii trebuie să fie serioasă, întrucât actele de comerț sporadice, izolate,

fără importanță, nu pot demonstra o folosire efectivă.

Potrivit art. 47 din

Legea nr. 84/1998, pârâtei îi revine sarcina dovedirii actelor de folosire

efectivă a mărcii, sens în care pârâta s-a apărat în cauză.

Pentru dovedirea

folosirii efective a mărcii, pârâta a depus la dosar facturi fiscale privind

contravaloarea unor lucrări pe care aceasta le-a efectuat, facturi având

menționată sigla X.X.L., materiale promoționale și publicate în reviste și pe

internet.

Analizând probele

administrate de pârâtă, prima instanță a apreciat că pârâta nu a fost în măsură

să probeze acte de folosință efectivă a mărcii, în sensul prevederilor art. 46

din lege.

În acest context,

tribunalul a reținut că pârâta nu a dovedit o exploatare neechivocă a mărcii,

în sensul în care folosința să fi vizat acte de folosire pentru întreaga

categorie de produse și servicii pentru care a fost protejată, iar nu numele

său comercial, care include, de asemenea, sigla X.X.L.

Nicio probă

administrată de pârâtă nu dovedește folosința efectivă a mărcii pe teritoriul

României pentru această categorie de produse, și anume, în scopul de indicare a

originii comerciale a serviciilor de import export și comerț prestate de

aceasta sub semnul respectiv, având în vedere că marca trebuie să permită

consumatorilor să distingă serviciile pârâtei de cele ale altor comercianți.

Or, utilizarea de

către pârâtă a semnului X.X.L. ca nume comercial nu echivalează cu folosirea

mărcii.

De asemenea,

tribunalul a apreciat că probele administrate de pârâtă nu dovedesc exploatarea

mărcii pentru niciunul dintre produsele pentru care marca a fost înregistrată.

Într-adevăr, așa cum

în mod întemeiat a susținut și reclamanta, probele administrate nu sunt apte a

demonstra că marca a fost exploatată pe teritoriul României prin acte de folosință

efectivă, reală, prin modalități care să îndeplinească funcția de

distinctivitate a serviciilor sau produselor protejate.

Marca este definită

ca un semn susceptibil de reprezentare grafică servind la diferențierea de

către public a produselor și serviciilor unei comerciant de produsele și

serviciile similare ale altor comercianți, având în vedere că marca indică originea

comercială a produsului sau serviciului.

C.J.C.E. a subliniat,

la rândul său, prin hotărârile pronunțate, că funcția esențială a mărcii este

aceea de a garanta consumatorilor sau utilizatorului date privind identitatea

de origine a produsului sau serviciului, permițându-i să distingă fără confuzie

acest produs sau serviciu de cele ce au o altă proveniență.

O altă funcție a

mărcii o reprezintă și funcția de concurență, ce garantează că toate produsele

și serviciile ce o poartă provin de sub controlul unei singure întreprinderi.

Cele două funcții

esențiale ale mărcii determină scopul legal al folosirii mărcii, ce constă în

utilizarea sa exclusivă pentru indicarea originii comerciale a produselor.

Pârâta a afirmat că

exploatarea mărcii a avut loc în condițiile care rezultă din înscrisurile

depuse - facturi și materiale promoționale, însă instanța a apreciat că inserarea

semnului X.X.L. pe aceste înscrisuri nu constituie decât folosirea numelui

comercial al pârâtei, nefiind administrate dovezi cu privire la exploatarea mărcii

pentru serviciile pentru care a fost înregistrată.

Folosirea efectivă a

mărcii presupune desfășurarea serviciilor pârâtei, respectiv comercializarea

produselor sub marca X.X.L. în forma grafică protejată, iar această folosire nu

a fost dovedită prin probele administrate.

Reținând că pârâta nu

a reușit să dovedească în condițiile art. 47 din Legea nr. 84/1998, folosința

mărcilor pentru serviciile din clasa 35 pentru care aceasta a fost

înregistrată, tribunalul a admis cererea, dispunând, în condițiile art. 46 alin.

(1) din Legea nr. 84/1998, decăderea pârâtei-reclamante SC X.X.L.C. SRL din

drepturile conferite pe teritoriul României, de marca națională individuală,

combinată X.X.L. pentru clasa de produse 35.

Analizând cererea

reconvențională promovată de pârâta-reclamantă, tribunalul a respins-o ca

neîntemeiată, având în vedere că a fost admisă, pentru considerentele expuse,

decăderea acesteia din drepturile conferite de marca X.X.L. pentru serviciile

din clasa 35; susținerile reclamantei privind nefolosirea mărcii de către

parata fiind găsite întemeiate, rezultă că demersul reclamantei constând în

promovarea cererii de chemare în judecată este unul legitim și nu cu rea credință

- astfel cum a susținut pârâta-reclamantă.

S-a făcut aplicarea

dispozițiilor art. 274 C. proc. civ. în ce privește cheltuielile de judecată

efectuate în cauză de către reclamanta-pârâtă.Împotriva acestei sentințe a

declarat apel pârâta-reclamantă care a formulat critici de nelegalitate și

netemeinicie; intimata a depus întâmpinare la motivele de apel, iar apelanta a

răspuns în scris acestei întâmpinări.

Prin Decizia civilă nr.

82/A din 04 martie 2014 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă și

pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă și asigurări

sociale, apelul pârâtei-reclamante a fost respins ca nefondat.

Pentru a pronunța

această decizie, instanța de apel, analizând criticile susținute prin motivele

de apel, a reținut și apreciat următoarele:

Apelanta a susținut

că tribunalul a examinat și înscrisurile pe care ea însăși le-a depus la dosar

după încheierea dezbaterilor, însă această critică a fost înlăturată ca

nefondată, apreciindu-se că scopul depunerii unor înscrisuri la dosar nu poate

fi altul decât utilizarea lor ca mijloc de probă, astfel încât partea nu poate

invoca drept motiv de apel propria sa culpă procesuală, constând în

nerespectarea dispozițiilor referitoare la propunerea și administrarea

probelor. Or, examinarea de către tribunal a înscrisurilor astfel depuse a

constituit o măsură favorabilă apelantei-pârâte, care nu ar putea fi criticată

în apel decât de către intimata-reclamantă, în favoarea căreia erau edictate

dispozițiile procedurale de ordine privată, referitoare la termenele în care

probele trebuie propuse și administrate.

Modalitatea în care

prima instanță a interpretat aceste probe este o chestiune distinctă, care

poate fi criticată în apel, a apreciat instanța de control judiciar. Contrar

susținerilor apelantei-pârâte, însă, concluzia primei instanțe în sensul că

aceasta nu a dovedit folosirea efectivă a mărcii pe teritoriul României în cei

5 ani anteriori introducerii cererii de chemare în judecată, astfel cum impune art.

46 alin. 4 din L 84/1998, s-a apreciat a fi în concordanță cu probele

dosarului.

Referitor la de

utilizarea mărcii, așa cum rezultă din art. 46 alin. (1) din Legea nr. 84/1998,

este esențial a se avea în vedere că dispoziția invocată are în vedere

utilizarea mărcii pentru produsele sau serviciile pentru care aceasta a fost

înregistrată.

În acest context, s-a

apreciat că în mod corect s-a reținut că înscrisurile depuse la dosar în ambele

faze procesuale nu dovedesc utilizare efectivă a mărcii pentru serviciile

pentru care a fost înregistrată, anume, servicii din clasa 35: import-export;

comerț.

A fost înlăturată ca

nefondată și susținerea apelantei în sensul că utilizarea numelui său comercial

(în care este inclusă marca protejată), ar echivala cu o utilizare efectivă a

mărcii, în sensul art. 46 din Legea nr. 84/1998; raportându-se în mod corect la

dispozițiile art. 2 din Legea nr. 84/1998, prima instanță a arătat că scopul

înregistrării mărcii este acela de a permite consumatorului să distingă

produsele sau serviciile unei întreprinderi de cele ale altor întreprinderi,

astfel încât noțiunea de utilizare a mărcii trebuie înțeleasă în aceste

coordonate.

De asemenea, s-a

reținut că pârâta nu poate invoca în sens contrar jurisprudența Curții Europene

de Justiție în cauza Celine, întrucât această cauză are în vedere chiar

situația în care un terț, care nu a fost autorizat în acest scop, utilizează un

nume comercial sau o emblemă identică cu o marcă anterioară în situațiile în

care utilizarea are loc în scopul de a distinge produsele sau serviciile

respective.

Or, pârâta nu a putut

demonstra, prin probele pe care le-a administrat, o asemenea utilizare a

numelui său comercial.

În ceea ce privește

facturile prezentate, aplicarea numelui comercial al societății emitente pe

facturi nu stabilește o legătură suficientă cu produsele/serviciile al căror

preț este menționat în factură și, în nici un caz, nu îndeplinește funcția de

distinctivitate specifică mărcii, întrucât prin ipoteză serviciile au fost deja

alese de consumator dintre cele existente pe piață.

În ceea ce privește

pliantele și spoturile publicitare invocate de pârâtă referitoare la un centru

comercial, instanța de apel a apreciat că, pe de o parte, nu rezultă și nici nu

a fost indicată de pârâtă data folosirii acestora (pentru a se putea stabili

dacă a avut loc în perioada de 5 ani anterioară introducerii cererii), iar pe

de altă parte, și în acest caz, este vorba despre o utilizare a numelui

comercial al societății pârâte, fără o legătură suficientă cu serviciile

oferite care să realizeze scopul mărcii de asigurare a distinctivității acestora.

În ceea ce privește

spoturile publicitare referitoare la activitatea de taximetrie, din articolul

de presă depus în copie la fila 9 a dosarului de apel de către apelantă, rezultă

că această activitate a fost desfășurată de pârâtă anterior datei de 08 aprilie

2008, iar la data publicării materialului compania de taxiuri era deja

înstrăinată unui „investitor grec”. Totodată, serviciile de transport nu sunt

incluse în clasa 35, pentru care marca a fost înregistrată și în legătură cu

care pârâta avea sarcina de a proba utilizarea efectivă a mărcii.

În ceea ce privește

susținerile referitoare la o miră T.V. a unui post de televiziune prin cablu în

a cărui denumire este inclusă marca X.X.L., precum și menționarea pe pliantele

publicitare deja analizate, instanța de apel a constatat că nici difuzarea de

programe de televiziune nu este inclusă în clasa 35 pentru care marca pârâtei

este protejată.

Referitor la

contractele de licență pentru utilizarea mărcii, s-a apreciat că nici acestea nu

au relevanță de sine stătătoare în speță, câtă vreme nu se dovedește și faptul

că terțul dobânditor al licenței a utilizat efectiv marca ce a format obiectul

acestor contracte pentru serviciile în privința cărora marca este protejată; o

astfel de dovadă nu a fost administrată nici în fața primei instanțe și nici în

apel.

De asemenea, produsul

denumit „card de siguranță” prezentat împreună cu factura (fila 12 dosar apel),

curtea de apel a apreciat că acesta dovedește doar utilizarea numelui comercial

al pârâtei, iar nu prestarea de servicii din cele pentru care marca a fost

protejată. În acest sens, trebuie avut în vedere că, prin el însuși, „cardul”

este un produs, iar nu un serviciu dintre cele pentru care marca pârâtei este

protejată, conform clasificării de la Nisa, produsele fiind categorii de

protecție distincte.

Cu privire la

print-screen-ul site-ului de internet (fila 121 dosar fond), acesta este datat

29 ianuarie 2013, așadar, ulterior depunerii acțiunii în fața primei instanțe.

Or, față de conținutul art. 46 alin. (3) din Legea nr. 84/1998, potrivit cu

care „titularul nu poate fi decăzut din drepturile sale dacă, în perioada de la

expirarea termenului prevăzut la alin. (1) lit. a) și până la prezentarea

cererii de decădere, marca a fost folosită efectiv. Totuși, dacă începerea sau

reluarea folosirii mărcii a avut loc cu 3 luni înainte de prezentarea în

justiție a cererii de decădere, folosirea mărcii nu este luată în considerare

dacă pregătirile pentru începerea sau reluarea folosirii au intervenit numai

după ce titularul a luat la cunoștință de faptul că ar putea fi introdusă o

cerere de decădere”, s-a constatat că o utilizare ulterioară introducerii

cererii de chemare în judecată având ca obiect decăderea din drepturile

conferite de marcă, nu poate fi invocată pentru înlăturarea dispozițiilor art. 46

alin. (1) lit. a).

Pe de altă parte, din

înscrisul prezentat nu a rezultat nici dacă serviciile astfel oferite (găzduire

conturi de e-mail, e-fax) se încadrează în clasa 35, pentru care marca a fost

protejată, deși pârâtei i-ar fi revenit sarcina de a proba acest aspect.

Curtea de apel a

înlăturat ca nerelevante susținerile apelantei referitoare și la reluarea

activității sale după perioada de suspendare menționate în registrul

comerțului, câtă vreme reluarea activității și folosirea numelui comercial nu

echivalează automat cu utilizarea efectivă a mărcii pentru servicii din clasa

35, utilizare ce trebuie dovedită.

În termen legal,

împotriva acestei decizii, pârâta-reclamantă a formulat recurs, întemeindu-se

pe motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 2, 7, 8 și 9 C. proc.

civ.

Într-o primă critică,

recurenta invocă împrejurarea că deși la curtea de apel completul a fost

alcătuit din 3 magistrați, dezbaterea apelului său a avut loc în fața a 2

judecători, care au și semnat decizia.

În ce privește modalitatea

de administrare a probelor la prima instanță (depunerea unor înscrisuri după

închiderea dezbaterilor), recurenta susține că instanța de apel a apreciat că examinarea

de către tribunal a înscrisurilor astfel depuse a constituit o măsură favorabilă

apelantei pârâte, ce nu putea fi criticată de aceasta în apel, ci doar de către

reclamanta-pârâtă.

Or, nu acesta a fost

sensul celor susținute prin motivele de apel, întrucât recurenta pretinde că

prin acea critică a subliniat că deși a depus probele în afara cadrului

procesual, prima instanță le-a analizat în mod selectiv și nu a ținut cont de

toate înscrisurile anexate, astfel încât, interpretându-le greșit a dispus

decăderea sa din drepturile conferite de marcă.

Recurenta critică și

concluzia instanței de apel, în aplicarea dispozițiilor art. 47 din Legea nr. 84/1998,

în sensul nedovedirii utilizării efective a mărcii sale pentru serviciile

pentru care a fost înregistrată.

Se arată că toate

înscrisurile depuse la dosar arată fără echivoc faptul că marca X.X.L. distinge

comerțul societății SC X.X.L.C. SRL de comerțul altor întreprinderi. Astfel,

terții iau cunoștință de faptul că produsele sau serviciile furnizate sub marca

X.X.L. provin de la societatea recurentă, ceea ce corespunde funcției esențiale

a mărcii, astfel cum a definit-o și instanța de apel.

În speță, se pune

problema utilizării mărcii, iar nu a numelui comercial, instanțele de fond

fiind în confuzie cu privire la acest aspect, având în vedere asocierea făcută

între numele SC C.X.X.L.C. SRL și marca înregistrată a reclamantei „X.X.L.”,

consumatorii înșiși raportându-se la marca înregistrată și mai puțin la numele

comercial.

Recurenta mai arată

că facturile prezentate au avut ca scop tocmai delimitarea utilizării mărcii de

utilizarea numelui comercial.

Marca și numele

comercial sunt utilizate în mod distinct, fiecare având rolul său în

identificarea comerțului recurentei, astfel cum au și fost înscrise pe facturi:

marca este înscrisă în mod distinct cu caractere mai mari decât textul din

factură, în timp ce numele comercial este înscris cu caractere uzuale, în

contextul identificării datelor de identitate ale comerciantului.

Or, în acest context,

prima instanță a statuat că utilizarea mărcii se poate demonstra prin

utilizarea acesteia pe facturi, în timp ce instanța de apel a considerat că

acest aspect este insuficient.

Recurenta arată că în

decizia recurată se regăsesc considerente contradictorii.

Astfel, pe de o parte

se reține că „Referitor la contractele de licență pentru utilizarea mărcii, acestea

nu au relevanță de sine stătătoare în speță, câtă vreme nu se dovedește și

faptul că terțul dobânditor al licenței a utilizat efectiv marca ce a format

obiectul acestor contracte pentru serviciile în privința cărora marca este

protejată", pe de altă parte se reține că „în ceea ce privește pliantele

și spoturile publicitare invocate de către pârâtă cu privire la un centru

comercial, nu rezultă și nu a fost indicată data acestei utilizări pentru a se

stabili dacă a avut loc în perioada de 5 ani anterioară introducerii cererii”;

în același context, s-a reținut că „și în acest caz este vorba despre o

utilizare a numelui comercial al societății pârâte, fără o legătură suficientă

cu serviciile oferite care să realizeze scopul mărcii de asigurare a distinctivității

acestor servicii.”

Or, se mai arată de

către recurentă că a dovedit faptul că și în perioada în care activitatea sa a

fost suspendată, licența oferită către SC O.X.X.L. SRL (care a utilizat marca X.X.L.)

reprezintă acte de folosire efectivă a mărcii în intervalul de timp de 5 ani

anteriori introducerii cererii de chemare în judecată.

Astfel, C.C.X.X.L. a

fost gestionat de societatea SC O.X.X.L. SRL ce face parte din grupul de firme

al recurentei; pliantele și materialele promoționale au fost folosite cu titlu

de marcă, iar nu de nume comercial de către societatea licențiată SC O.X.X.L.

SRL.

Mai mult, C.C.X.X.L.

a găzduit mai mulți comercianți, toți identificându-se sub marca X.X.L.; drept

urmare, consumatorul mediu și-a format percepția că și-a procurat produsele de

la X.X.L. - centru comercial și nu de la comercianții identificați prin propriile

lor nume comerciale; consumatorul va avea în vedere că obține un produs sau un

serviciu printr-un act de comerț de la X.X.L., iar nu de la X.X.L.C., O.X.X.L. sau

alte societăți.

Drept urmare, în

acest fel, marca își îndeplinește funcția sa distinctivă.

Cu privire la

activitatea comercială a rețelei de televiziune prin cablu, mira utilizată cu

marca X.X.L. reprezintă, de asemenea, o activitate comercială pentru care marca

a fost utilizată, întrucât comerțul cu servicii (programe T.V. cuprinse în

diverse pachete comerciale) este și el inclus în clasa 35, contrar celor

reținute de instanța de apel.

De asemenea, curtea

de apel a analizat cu superficialitate și produsul prezentat ca probă,

respectiv „cardul de siguranță” care este comercializat sub licența X.X.L., mențiune

înscrisă pe produs, concluzionând în mod greșit că acest produs dovedește doar

utilizarea numelui comercial al pârâtei, iar nu a mărcii sale, reținând,

totodată, că acesta reprezintă un produs, iar nu un serviciu dintre cele pentru

care marca este protejată.

Recurenta afirmă că

instanța de apel a confundat marfa cu ambalajul; într-adevăr, pe ambalajul

produsului „card de siguranță” este menționat numele comerciantului - SC X.X.L.C.

SRL (mențiunea fiind o obligație legală), însă pe produs este menționată marca

X.X.L., tocmai pentru a se distinge exclusivitatea comercială a produsului. În

partea inferioară a produsului (nu a ambalajului) este trecută mențiunea

„Produs sub licența X.X.L.” tocmai pentru ca orice consumator să identifice

faptul că acest produs, protejat în România sub denumirea de „card de

siguranță” și este comercializat de către titularul mărcii X.X.L. Prin urmare, acest

produs poate fi comercializat, cumpărat și se identifică cu marca X.X.L.

Totodată, recurenta

învederează că despre faptul că acest produs este comercializat prin import, instanța

de apel nu a făcut referire; or, asemenea amănunt are relevanță, în condițiile

în care marca X.X.L. a fost înregistrată pentru servicii din clasa 35 - comerț,

import-export.

Ca urmare a intrării

României în U.E., cei mai mulți dintre importatori și-au pierdut acest statut,

comerțul și importul de produse intracomunitare nemaifiind supuse normelor de

import-export, fapt pe care a mizat și reclamanta în susținerea decăderii.

Or, proba atașată la

dosar arată fără niciun dubiu că produsul „card de siguranță” a fost fabricat

în China, poartă marca X.X.L., are documente de import (declarații vamale și

documente de transport extern) și întrunește întru totul elementele cerute de art.

46 alin. (3) Legea nr. 84/1998 republicată.

Pe de altă parte, data

certă din documentele ce însoțesc acest produs importat, arată fără niciun

dubiu că marca X.X.L. era utilizată cu mult înainte de data introducerii

cererii de chemare în judecată și, în consecință, cererea de decădere este nu

poate fi admisă.

O altă confuzie pe

care recurenta o impută instanței de apel este aceea cu privire la designul și

copy-right-ul website-ului avocat.ro, unde recurenta pârâtă comercializează pachete

de servicii sub marca X.X.L., înregistrată în favoarea sa; or, data de 29

ianuarie 2013 este data imprimării print-screenului, când au fost pregătite probele

pentru instanță, calculatorul tipărind automat data procesării imaginii foto

sau a imprimării imaginii print-screen.

Conform Registrului

Ro T.L.D. (registrul domeniilor de internet), domeniul „avocat.ro” a fost

rezervat încă din 1996, sens în care recurenta depune un print-screen al

interogării (whois-ului) Ro T.L.D. care poartă data de 20 aprilie 2014 (data

printării); cu privire la data de copy right, recurenta arată că orice

dezvoltator web va data versiunea designului, a utilităților website-ului de

fiecare dată când vor exista modificări; ultimele modificări ale website-urilor

sale avocat.ro, cardsiguranta.ro, X.X.L..ro, X.X.L..ro/sms, au fost realizate în

anul 2013 (de aceea copy right-ul este datat 2013).

În consecință, în

aprecierea recurentei, instanța de apel a introdus în cuprinsul deciziei motive

străine de cauză.

În același sens,

recurenta arată că, printr-o logică străină de normele de drept și de cele ce

guvernează clasificarea mărcilor, instanța de apel a reținut în mod nelegal faptul

că „din înscrisul prezentat nu rezultă nici dacă serviciile astfel oferite

(găzduire conturi de e-mail, e-fax) se încadrează în clasa 35 pentru care marca

a fost protejată, deși pârâtei i-ar fi revenit sarcina de a proba acest aspect.”

Recurenta învederează

Înaltei Curți că serviciile de comunicație se încadrează în clasa 35 conform

clasificării Nisa, iar instanța de apel trebuia să cunoască domeniile de

reglementare ale clasei 35, așa cum sunt ele precizate în Clasificarea Nisa,

Ediția a 9-a, partea a II-a, disponibilă și pe website-ul O.S.I.M.

Astfel, din simpla

lectură a listei serviciilor clasei 35 se observă că această clasă corespunde

și pentru „abonamente la servicii de telecomunicații; or, serviciile recurentei

- fie cele de găzduire a unor conturi de poștă electronică, fie cele de

televiziune prin cablu - se încadrează în clasa 35 și, de asemenea, comercializarea

serviciilor de televiziune prin cablu, a publicității prin canalul propriu de

televiziune prin cablu, transmiterea de publicitate sau alerte prin S.M.S., ori

serviciile de e-mail, e-fax, se încadrează la clasa 35.

Recurenta mai susține

că deși a făcut dovada utilizării mărcii în ultimii 5 ani anteriori

introducerii cererii de chemare în judecată (atât în perioada în care

activitatea sa, ca titulară a mărcii X.X.L. era suspendată, cât și ulterior,

după reluarea activității), curtea de apel a concluzionat cu privire la numele SC

C.X.X.L.C. SRL, iar nu asupra mărcii X.X.L., motivând decizia pe baza unor

elemente străine de natura cauzei; tribunalul a confundat marca X.X.L. cu o

emblemă oarecare, în timp ce curtea de apel a făcut confuzie între marcă și

nume comercial.

Deși au fost depuse

la dosar mai multe print-screenuri și imagini foto cu articole de presă din

care rezultă că marca a fost utilizată și adusă la cunoștința publicului în

ultimii 5 ani, datorită faptului că reclamanta a susținut excepția datei certe

a acestor articole, recurenta arată că a depus la dosar și o publicație pe

suport de hârtie care demonstrează în mod cert penetrarea mărcii în spațiul

public, însă instanța nu a făcut nicio referire în la acest aspect.

Recurenta susține

critici și cu privire la cheltuielile de judecată la care a fost obligată în

favoarea reclamantei, întrucât instanța nu le-a cenzurat cuantumul în raport cu

complexitatea cauzei și eforturile apărătorilor reclamantei, astfel încât,

solicită instanței de recurs reaprecierea asupra cheltuielilor de judecată,

astfel încât să dispună reducerea corespunzătoare a acestora.

Condiția minimă

necesară pentru decăderea titularului din drepturile conferite de marcă, așa

cum rezultă din art. 46 alin (1) lit. a) din Legea nr. 84/1998 republicată,

este aceea ca „fără motive justificate, într-o perioadă neîntreruptă de 5 ani,

socotită de la data înscrierii în Registrul mărcilor, marca nu a făcut obiectul

unei folosiri efective pe teritoriul României pentru produsele sau serviciile

pentru care aceasta a fost înregistrată sau dacă această folosire a fost

suspendată pentru o perioadă neîntreruptă de 5 ani”.

Prin urmare, textul

indică două situații distincte în care poate opera decăderea din drepturile

conferite de marcă:

Prima, cea în care o

marcă este înregistrată și nu a făcut obiectul folosirii pe o perioadă

neîntreruptă de 5 ani, socotiți de la data înscrierii în Registrul mărcilor (nu

a fost invocată și nu îi este opozabilă, susține recurenta) și a doua situație,

în care o marcă activă este suspendată sau neutilizată pe o perioadă

neîntreruptă de 5 ani, variantă susținută de către reclamantă.

De asemenea, textul invocat

instituie condiția suspendării utilizării mărcii în termenul imperativ de 5 ani

neîntrerupți, pentru ca titularul mărcii să fie decăzut din dreptul conferit de

lege; or, recurenta susține că a făcut dovada că marca X.X.L. a fost utilizată

înăuntrul termenului imperativ.

Chiar și în situația

în care recurenta, în calitate de titular al mărcii, nu ar fi utilizat marca

efectiv o perioadă neîntreruptă de 5 ani până la data reluării activității, trebuia

a fi luate în considerare dispozițiile art. 46 alin (2) lit. d) din Legea nr. 84/1998,

republicată, potrivit cărora: „Este asimilată folosirii efective a mărcii: d)

folosirea mărcii de către un terț având consimțământul titularului sau de către

orice persoană abilitată să utilizeze o marca colectivă sau o marcă de

certificare, fiind considerată ca folosire a mărcii de către însuși titularul

acesteia.”

Deși au fost

administrate probe concludente din acest punct de vedere, instanța de apel nu a

reținut că marca X.X.L. a fost utilizată în mod continuu pe baza contractelor

de licență încheiate, atât de C.C.X.X.L., cât și de rețeaua de televiziune prin

cablu, deși aceste înscrisuri dovedesc fără dubiu utilizarea mărcii de către recurentă

în interiorul termenului de 5 ani.

De asemenea, au fost

depuse la dosar și articole de presă, publicate în ziare naționale (de ex.:

Evenimentul Zilei) și locale, precum și pe internet, care arată utilizarea de

către recurentă a mărcii X.X.L. în activități comerciale, înăuntrul termenului

de 5 ani, calculat retroactiv de la data depunerii cererii de decădere, după

cum se poate observa din data apariției articolelor, a proiectului de

francizare a magazinelor alimentare de cartier, proiect desfășurat în

colaborare cu toate Camerele de Comerț și Industrie din România în perioada

februarie-mai 2008, marca X.X.L., fiind prezentată cu aceste prilejuri atât

publicului larg, cât și comercianților - potențiali parteneri.

În concluzie,

instanța de apel trebuia să identifice și să constate, așa cum orice consumator

o face, că produsele comerciale X.X.L., provenite de la pârâtă (sau de la

grupul său de firme), indiferent că sunt serviciile de taximetrie, televiziune

prin cablu, centru comercial, pachete de servicii ale website-ului avocat.ro,

lucrări, franciză, produse, servicii de publicitate sau alerte prin S.M.S.,

etc., poartă marca X.X.L., tocmai pentru a fi identificate că provin de la

grupul economic din care recurenta face parte.

Intimata-reclamantă a

formulat întâmpinare la recursul declarat de pârâtă, invocând, în principal,

nulitatea căii de atac pentru neîncadrarea criticilor în dispozițiile art. 304 C.

proc. civ., iar dacă se va trece peste această excepție, s-a solicitat

respingerea recursului ca nefondat pentru argumentele dezvoltate în cuprinsul

întâmpinării, în esență, pentru aceea că recurenta nu a dovedit folosirea

efectivă a mărcii în perioada prevăzută de lege pentru serviciile pentru care a

fost înregistrată.

Recurenta-pârâtă a

depus la dosar și răspuns la întâmpinare - fila 82-88.

La termenul de

judecată din 17 octombrie 2014, Înalta Curte, în temeiul art. 305 C. proc. civ.,

a încuviințat recurentei proba cu noi înscrisuri pe aspectul dovedirii efective

a mărcii X.X.L.; în acest sens, pentru termenul menționat, recurenta a depus la

dosar următoarele înscrisuri: contract de închiriere pentru standurile nr. 11

și 12 din C.C.X.X.L. dintre SC O.X.X.L. SRL și SC S.S. SRL din 1 martie 2007

(fila 59); contract de închiriere a unui alt spațiu comercial din C.C.X.X.L.,

încheiat între SC O.X.X.L. SRL și SC S.C. SRL din 27 mai 2009 (fila 60); la același

termen, în temeiul dispozițiilor art. 175 C. proc. civ., Înalta Curte a

încuviințat recurentei emiterea unei adrese către SC B.T. SA - Sucursala

Rădăuți și SC E. SRL Rădăuți în vederea comunicării contractelor de închiriere

încheiate între aceste societăți și SC O. SRL în perioada 2009-2011 în legătură

cu utilizarea spațiilor comerciale din; de asemenea, la filele 89-91 dosar

recurs s-a depus la dosar și copia contractului de închiriere a standului 17 bis

din același C.C.X.X.L. încheiat între SC X.X.L.C. SRL (recurenta) și F.V.D. din

10 iunie 2011 (care conține și o clauză în sensul acordării în favoarea

chiriașului a dreptului de folosire a siglei centrului comercial).

La fila 67 dosar

recurs se regăsește răspunsul înaintat instanței de către SC B.T. SA și

comunicarea unei copii conforme cu originalul a contractului de închiriere din 24

august 2009 încheiat între SC B.T. SA și SC O.X.X.L. SRL având ca obiect

închirierea unei suprafețe de 2 mp pentru amplasarea unui automat bancar aparținând

SC B.T. SA, contract care, la data comunicării adresei către instanță (4

noiembrie 2014) este încă în vigoare (filele 67-72). Totodată, la termenul de

judecată din 28 noiembrie 2014, instanța de recurs a încuviințat emiterea unei

noi adrese către SC B.T. SA în sensul comunicării unor lămuriri cu privire la

obiectul contractului de închiriere (respectiv dacă acesta a fost încheiat

pentru o sucursală a băncii în incinta centrului comercial X.X.L.).

La fila 96 dosar

recurs, SC B.T. SA a răspuns acestei adrese, astfel: că a mai existat un

contract de închiriere încheiat anterior cu SC O.X.X.L. SRL, contract din 20

iunie 2007 având ca obiect închirierea unei suprafețe de 70 mp cu destinația de

spațiu pentru activități bancare, contract care însă a fost reziliat în luna

aprilie 2009 (filele 97-102); de asemenea, s-a reluat susținerea cu privire la

existența contractului de închiriere din 24 august 2009, care a fost deja

comunicat instanței.

În ce privește SC E.

SRL a rezultat că aceasta se află în procedura insolvenței, prin lichidator

judiciar M.G.A. I. Sprl, lichidator care a comunicat instanței că nu a intrat

încă în posesia documentelor debitorului insolvent; la termenul din 28

noiembrie 2014, s-a dispus emiterea unei adrese către O.R.C. de pe lângă Tribunalul

Suceava, pentru a se răspunde solicitării instanței deja încuviințate la un

termen anterior; acestei noi adrese, O.R.C. de pe lângă Tribunalul Suceava a

răspuns prin adresa din 17 decembrie 2014, comunicând instanței copie ale

contractului solicitat: contract de închiriere a spațiului comercial 1 din C.C.X.X.L.

din 30 august 2008 (filele 105-106 dosar recurs).

Excepția nulității

recursului, invocată de către intimată este nefondată, iar recursul formulat de

pârâtă urmează a fi admis, conform celor ce urmează.

În susținerea

excepției nulității căii de atac, intimata a invocat neîncadrarea criticilor

dezvoltate de recurentă în motivele de nelegalitate pe care aceasta le-a

indicat - art. 304 pct. 2, 7, 8 și 9 C. proc. civ., după cum s-a mai susținut că

acestea nu ar putea fi încadrate nici în alte ipoteze de nelegalitate dintre

cele expres și limitativ prevăzute de art. 304 C. proc. civ.

Excepția nulității

recursului va fi respinsă, întrucât, astfel cum va rezulta din analiza

criticilor dezvoltate de recurentă, acestea sunt susceptibile de încadrare cel

puțin în dispozițiile art. 304 pct. 1 (cum corect a recalificat primul motiv și

intimata, motivul invocat de recurentă fiind cel prevăzut de art. 304 pct. 2),

ale art. 304 pct. 7, dar și ale art. 304. pct. 9 C. proc. civ.; se impune

precizarea că deși criticile susținute în baza art. 304 pct. 9 aparent privesc

chestiuni ce țin de aprecierea materialului probator administrat în cauză,

Înalta Curte, conform unei jurisprudențe constante, analizează criticile de

această natură în legătură cu aplicarea criteriilor Curții de la Luxemburg în

evaluarea cerinței folosirii efective a mărcii cu privire la care se solicită

decăderea, astfel încât acestea sunt privite drept critici de nelegalitate;

aplicarea jurisprudenței Curții de Justiție e U.E., pe lângă obligativitatea

acesteia decurgând din Tratatul de aderare a României la U.E., înseamnă

identificarea și aplicarea conținutului conceptual conturat în jurisprudența

aceste instanțelor Uniunii (Tribunalul de Primă Instanță al U.E. și C.J.U.E.) cu

referire la noțiunea autornomă de folosire efectivă a mărcii în legătură cu sancțiunea

decăderii din drepturile conferite de marcă, în contextul probării acestei utilizări

de către titularul mărcii, căruia îi revine sarcina probei.

Conceptul

de folosire efectivă a mărcii este pe deplin incident în speță, având în vedere

că dispozițiile art. 46 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 84/1998, ca și cele din

art. 46 alin. (2) din aceeași lege (forma legii de după modificarea prin Legea nr.

66/2010, urmată de republicare, dată fiind promovarea cererii de chemare în

judecată la 11 octombrie 2012), reprezintă transpunerea în legislația națională

a dispozițiilor art. 12 din Directiva nr. 2008/95/CE care a înlocuit Directiva nr.

89/104/EEC, actuala formă codificată a Primei Directive a Consiliului

Comunităților Europene din 21 decembrie 1988 pentru apropierea legilor

referitoare la mărci din Statele Membre, dispoziții identice cu cele ale art. 51

din Regulamentul (C.E.) nr. 207/2009 al Consiliului privind marca comunitară care,

la rândul său, a succedat Regulamentul (C.E.) nr. 40/1994; prin urmare, aceste

criterii jurisprudențiale create de C.J.U.E. în interpretarea Regulamentului

mărcilor comunitare (corespondente unor veritabile reguli de drept) sunt

operante, pentru identitate de rațiune, și în privința mărcilor naționale, în

vederea aplicării unitare a reglementărilor europene pe întreg teritoriul

Uniunii și, implicit,

pentru

atingerea finalității actelor europene de armonizare a normelor referitoare la

mărci.

În ce

privește recursul pe fondul său, Înalta Curte constată că recurenta pârâtă a

invocat motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 2, 7, 8 și 9 C.

proc. civ.

Cu referire

la primul motiv de recurs - art. 304 pct. 2 - hotărârea s-a dat de alți

judecători decât cei care au luat parte la dezbaterea în fond a pricinii, față

de dezvoltarea criticilor în susținerea acestui motiv de recurs - dezbaterea

cauzei în fața unui complet de 3 judecători, în timp ce pronunțarea deciziei

recurate s-a realizat de 2 judecători care au și semnat decizia, Înalta Curte

apreciază, astfel cum și intimata a susținut, că acest motiv de recurs este

susceptibil de analiză pe temeiul art. 304 pct. 1 - instanța nu a fost

alcătuită potrivit dispozițiilor legale (cu referire la numărul de judecători

ce intră în compunerea legală a completului în fața căruia a fost dezbătut

apelul pârâtei).

Motivul

de recurs astfel recalificat este nefondat, întrucât instanța anterioară a fost

învestită cu soluționarea apelului formulat de către pârâtă împotriva soluției

pronunțate de prima instanță - sentința civilă nr. 749 din 3 aprilie 2013 a

Tribunalului București, secția a IV-a civilă.

Astfel,

potrivit legii, sentința pronunțată de tribunal este supusă apelului, conform

celor prevăzute de art. 88 alin. (3) din Legea nr. 84/1998 care dispun: „s

entințele

Tribunalului București pronunțate în cazurile prevăzute la art. 36, 46, 47, 53,

54, 60 și 85 pot fi atacate cu apel la Curtea de Apel București, în termen de 15 zile de la comunicare.”

Totodată,

în privința legalei compuneri a completului de apel sunt relevante prevederile art.

54 alin.

(2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară

“Apelurile se judecă

în complet format din 2 judecători, iar recursurile, în complet format din 3

judecători, cu excepția cazurilor în care legea prevede altfel.”

Ca atare,

constatându-se că potrivit mențiunilor din cuprinsul deciziei recurate, apelul

cu care a fost învestită Curtea de Apel București a fost soluționat de un

complet legal compus din 2 judecători, aceiași în fața cărora au fost purtate și

dezbaterile asupra apelului pârâtei, Înalta Curte va înlătura ca nefondat acest

motiv de recurs.

În ce

privește motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., având în

vedere criticile dezvoltate de recurrent în susținerea lui, ac