ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2531/2018

Prin cererea înregistrată la data de 18.08.2015, pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, sub nr. x/2015, reclamanta A. (nume prescurtat: B.) a solicitat, în contradictoriu cu pârâții S.C. C. S.R.L. și Oficiul de Stat pentru Invenții și Mărci, ca prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună anularea mărcii individuale combinate nr. x/02.10.2013 "D." cu privire la toate produsele cuprinse în clasele 30 și 31 și la serviciile cuprinse în clasele 35 și 39 conform Clasificării Internaționale de la Nisa pentru care această marcă a fost înregistrată; obligarea primei pârâte la suportarea cheltuielilor de judecată generate de prezentul proces; obligarea pârâtului Oficiul de Stat pentru Invenții și Mărci la publicarea hotărârii ce se va pronunța, în Buletinul Oficial de Proprietate Industrială, Secțiunea Mărci și înscrierea anulării mărcii în Registrul Național al Mărcilor.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 47 alin. (1) lit. b), c) și e) în coroborare cu prevederile art. 6 alin. (4) lit. g) din Legea nr. 84/1998 republicată privind mărcile și indicațiile geografice, și pe dispozițiile art. 39 din Hotărârea Guvernului nr. 1134/2010 pentru aprobarea Regulamentului de aplicare al Legii nr. 84/1998, republicată, privind mărcile și indicațiile geografice.

Pârâta S.C. C. S.R.L., în temeiul art. 205 - 208 C. proc. civ., a depus la dosar întâmpinare prin care a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată. Pe cale de excepție, pârâta a invocat excepția lipsei calității procesuale active cu privire la afirmarea dreptului de autor asupra pretinsei opere de artă grafică.

Pârâtul Oficiul de Stat pentru Invenții și Mărci a depus la dosar întâmpinare prin care a lăsat la aprecierea instanței dacă sunt aplicabile, în speță, dispozițiile art. 47 alin. (1) lit. b) și e) în coroborare cu art. 6 alin. (4) lit. g) din Legea nr. 84/1998.

Prin sentința civilă nr. 987 din 13.07.2016, Tribunalul București, secția a IV-a civilă a admis cererea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâții S.C. C. S.R.L. și Oficiul de Stat pentru Invenții și Mărci, a dispus anularea mărcii individuale combinate nr. x/02.10.2013 "D." cu privire la toate produsele cuprinse în clasele 30 și 31 și la serviciile cuprinse în clasele 35 și 39 conform Clasificării de la Nisa, pentru care marca a fost înregistrată și a obligat pârâta S.C. C. S.R.L. la plata către reclamantă a sumelor de 100 RON, taxă judiciară de timbru și 29.341,35 Euro, în echivalent în RON, la data plății, la cursul BNR - onorariu avocat. Totodată, a respins, ca neîntemeiată, cererea pârâtei S.C. C. S.R.L. de obligare a reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.

Împotriva sentinței tribunalului, precum și împotriva încheierii de ședință din data de 22.03.2016, pronunțată în același dosar, a declarat apel pârâta S.C. C. S.R.L. solicitând, în principal, anularea hotărârii atacate și a încheierii pronunțate la data de 22.03.2016 și trimiterea cauzei spre rejudecare, cu obligarea primei instanțe de a administra probe cu privire la dreptul de autor; în subsidiar, a solicitat admiterea apelului, schimbarea în totalitate a hotărârii atacate și, rejudecând în fond, respingerea acțiunii reclamantei fie pe calea excepției lipsei calității procesuale active, fie ca inadmisibilă.

Prin decizia civilă nr. deciziei nr. 713 A din 20 septembrie 2017 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă apelul formulat de pârâtă a fost admis, sentința apelată a fost schimbată în parte, în sensul că s-a admis excepția lipsei calității procesuale active în cadrul cererii de anulare a mărcii întemeiată pe art. 47 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 84/1998 și, în consecință: s-a respins cererea întemeiată pe dispozițiile art. 47 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 84/1998 ca formulată de o persoană fără calitate procesuală activă; s-a respins ca nefondată cererea întemeiată pe dispozițiile art. 47 alin. (1) lit. b) rap. la art. 6 alin. (4) lit. c) din Legea nr. 84/1998; au fost menținute în rest dispozițiile sentinței apelate.

Împotriva acestei decizii, pârâta a declarat recurs, fără a proceda la încadrarea în drept a criticilor formulate.

În dezvoltarea motivelor de recurs, recurenta-pârâtă învederează că temeiurile juridice invocate de către reclamantă pentru anularea mărcii sale au fost: art. 47 alin. (1) lit. b) coroborate cu art. 6 alin. (4) lit. c) și g), art. 47 alin. (1) lit. e) și art. 47 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 84/1998, republicată.

Astfel cum a învederat și în apel, după pronunțarea încheierii din data de 22.03.2016, au fost greșit aplicate dispozițiile art. 4 alin. (1) și art. 7 din Legea nr. 8/1996 privind drepturile de autor, precum și art. 41 alin. (1) și art. 42 din Legea nr. 84/1998 privind mărcile.

În aceste condiții, instanța de apel a constatat că reclamanta nu are calitate procesuală în promovarea unei acțiuni în temeiul prevederilor art. 47 lit. e) pentru anularea mărcii, întrucât, conform prevederilor legii române, aceasta nu are calitate procesuală activă pentru a promova o astfel de acțiune.

Prin urmare, în baza acestor critici, apelul pârâtei a fost admis, caz în care curtea de apel trebuia să desființeze sentința apelată și să trimită cauza spre rejudecare la tribunal pentru analizarea și a motivului de anulare privind pretinsa sa rea-credință la înregistrarea mărcii, pentru a se administra probe în dovedirea relei-credințe și a eventualei similarități de produse și servicii, precum și dintre cele două mărci.

În opinia recurentei, aceste probe ar fi trebuit să constea, printre altele, în efectuarea unei expertize judiciare având ca obiectiv, printre altele: să se stabilească dacă marca "D." nr. w din România, este sau nu identică sau similară cu marca "D." nr. y din Ungaria, având în vedere teritorialitatea fiecărei mărci (inclusiv prin publicul-țintă căruia i se adresează fiecare marcă și epuizarea drepturilor asupra fiecăreia dintre mărci, la depășirea teritoriului național), pe baza unei analize comparative a mărcilor în litigiu din punct de vedere vizual, auditiv (ținând cont de fonetica celor două limbi - română și, respectiv, maghiară) și conceptual (ținând cont de semnificația elementelor care compun fiecare marcă, în fața unui consumator cu pregătire medie din România și, respectiv, a unui consumator cu pregătire medie din Ungaria).

Principalul temei pentru care prima instanță a admis cererea reclamantei a fost cel întemeiat pe pretinsul drept de autor și pe atingerea pe care marca pârâtei o aduce acestui drept de autor; reaua-credință însă sau similaritatea celor două mărci a fost doar superficial analizată, întrucât nici reclamanta însăși nu a administrat dovezi în susținerea acestui temei.

Pe de altă parte, instanța de apel, în considerente, preia în totalitate argumentele primei instanțe fără a face, la rândul ei o analiză a relei-credințe sau a similarității dintre cele două mărci.

În opinia recurentei, în momentul în care a constatat că se impune anularea încheierii pronunțată la data de 22.03.2016 de Tribunalul București, instanța de apel ar fi trebuit să caseze sentința apelată și să se rejudece procesul doar pe temeiul prevederilor art. 47 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 84/1998, cu administrarea de probe în acest sens.

Daca instanța de apel ar fi trimis cauza spre rejudecare, recurenta susține că ar fi administrat probe care să dovedească netemeinicia acțiunii reclamantei, la fel cum a dovedit și la EUIPO, referitor la respingerea mărcii europene depuse de S.C. E. S.A. (unde, de asemenea, a fost acuzată de rea-credință).

Recurenta-pârâtă învederează că nici la prima instanță și nici în fața instanței de apel nu au fost administrate probe cu privire la reaua-credință.

Recurenta susține că au fost respectate toate procedurile legale pentru înregistrarea mărcii sale a cărei anulare s-a solicitat, cererea pe care a depus-o a fost publică, a stat pe site-ul OSIM 30 de zile și nu a fost formulată nicio opoziție, astfel că, înregistrarea mărcii a fost legală și produce efecte juridice pe teritoriul României.

În opinia recurentei, faptul că reclamanta are o marca similară înregistrată în Ungaria nu este de natură a determina anularea mărcii recurentei-pârâte, înregistrată în România, recurenta-pârâtă susținând că intimata este cea care a acționat cu rea-credință după ce i s-a adus la cunoștință înregistrarea mărcii de către recurentă, continuând să vândă produse proprii, astfel încât reclamanta este cea care a acționat cu rea-credință pe teritoriul României, în condițiile în care marca pârâtei este încă valabilă, nefiind anulată printr-o hotărâre definitivă.

În acest sens, recurenta arată că în data de 14.09.2016, din magazinul S.C. F. S.R.L. din Oradea, a cumpărat făină albă Z la un kg care folosește desenul ce face obiectul mărcii sale w; în plus, reclamanta și-a creat o altă marcă, cu un alt desen care apare pe produsele comercializate de către aceasta în România (anexează fotografii cu produsele comercializate pe care le comercializează reclamanta în România și bonul fiscal de achiziționare a acestora).

Totodată, recurenta învederează că ea însăși nu mai folosește în România marca în litigiu, ci folosește un desen ce face obiectul unei mărci înregistrate și protejate la nivel european, marcă europeană ce aparține societății G., prin urmare, protejată în toată Uniunea Europeană și poate fi folosită oriunde în Uniune; drepturile acestei societăți au fost cesionate în favoarea recurentei; recurenta anexează în copie marca înregistrată sub nr. a - 001/16.03.2016 la nivelul Uniunii Europene ce cuprinde desenul pe care îl folosește în prezent în România, precum și Decizia EUIPO de respingere a înregistrării mărcii europene depuse de S.C. E. S.A.

Un alt aspect ce dovedește buna sa credință este dat de faptul că recurenta nu a încercat scoaterea reclamantei de pe piața românească, ci, dimpotrivă, i-a oferit posibilitatea de a lucra legal pe piața din România, sens în care a mandatat o casă de avocatură din Ungaria pentru a negocia cu aceștia termeni rezonabili de colaborare.

Recursul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, intrând în etapa comunicărilor prealabile, iar apoi în procedura de filtrare prevăzută de art. 493 C. proc. civ.

Astfel, intimata-pârâtă a formulat întâmpinare prin care, pe fond, a solicitat respingerea recursului ca nefondat; intimata-reclamantă a invocat excepția tardivității declarării recursului.

Recurenta-pârâtă a formulat răspuns la întâmpinare prin care a solicitat înlăturarea apărărilor intimatei, susținute prin întâmpinare.

Fiind încheiată etapa comunicărilor, s-a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității recursului, raport care a fost întocmit la 22 martie 2018, fiind comunicat părților; acestea nu au depus la dosar un punct de vedere asupra raportului, fixându-se termen în vederea discutării admisibilității căii de atac la data de 18 mai 2018.

Prin încheierea de la acea dată, s-a respins excepția tardivității declarării recursului, care a fost admis în principiu și, constatându-se că nu toate părțile și-au exprimat acordul în vederea soluționării căii de atac de completul de filtru, s-a fixat termen în ședința publică de azi, 15 iunie 2018, potrivit art. 493 alin. (7) C. proc. civ.

Recursul formulat este nefondat, potrivit celor ce urmează.

După cum reiese din cuprinsul memoriului de recurs, recurenta-pârâtă nu a procedat la încadrarea criticilor sale în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1 - 8 C. proc. civ.

Înalta Curte constată însă, în temeiul art. 489 alin. (2) C. proc. civ., că acestea ar putea fi analizate din perspectiva ipotezelor reglementate la art. 488 alin. (1) pct. 5 - când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității - și pct. 8 C. proc. civ. - când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

În temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. vor fi analizate criticile prin care recurenta a susținut că, din punct de vedere procedural, instanța de apel ar fi trebuit să pronunțe soluția de desființare cu trimitere spre rejudecare, iar prin prisma motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. - aplicarea dispozițiilor art. 47 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 84/1998, respectiv analizarea condițiilor legale pentru anularea înregistrării mărcii pentru rea-credință.

Astfel cum corect susține recurenta, cererea de chemare în judecată a avut ca obiect anularea înregistrării mărcii individuale, combinate nr. w/2.10.2013 D., înregistrare dispusă de OSIM în favoarea pârâtei pentru clasele de produse și servicii nr. 30, 31, 35 și 39 din Clasificarea de la Nisa, anulare solicitată pe baza mai multor temeiuri juridice:

- art. 47 alin. (1) lit. b) rap. la art. 6 alin. (4) lit. c) și g)

- art. 47 alin. (1) lit. c)

- art. 47 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 84/1998.

Art. 47 alin. (1) lit. b), c) și e) din Legea nr. 84/1998, rep., prevăd:

"(1) Anularea înregistrării mărcii poate fi cerută Tribunalului București de către orice persoană interesată, pentru oricare dintre următoarele motive:

b) înregistrarea mărcii s-a făcut cu nerespectarea dispozițiilor art. 6;

c) înregistrarea mărcii a fost solicitată cu rea-credință;

e) înregistrarea mărcii aduce atingere unor drepturi anterior dobândite cu privire la o indicație geografică protejată, un desen sau un model industrial protejat sau alt drept de proprietate industrială protejat ori cu privire la un drept de autor."

Iar art. 6 alin. (4) lit. c) și g) din același act normativ, reglementează astfel:

"(4) O marcă este, de asemenea, refuzată la înregistrare sau, în cazul în care a fost înregistrată, este susceptibilă a fi anulată dacă:

c) există un drept anterior, altul decât cele prevăzute la alin. (2) lit. d), în special un drept la nume, un drept la imagine, un drept de autor, un drept de proprietate industrială;

g) marca poate fi confundată cu o marcă utilizată în străinătate la data depozitului cererii și care continuă să fie utilizată acolo, dacă cererea a fost făcută cu rea-credință de către solicitant."

Prima instanță a admis cererea de anulare a înregistrării mărcii în temeiul art. 47 alin. (1) lit. b) rap. la art. 6 alin. (4) lit. c), art. 47 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 84/1998, rep., reținând că în speță se verifică și cerința relei-credințe la înregistrarea mărcii, astfel încât s-a constatat a fi fondat și motivul anulării pentru rea-credință la înregistrare - art. 47 alin. (1) lit. c) rap. la art. 6 alin. (4) lit. g) din același act normativ, deși dispozițiile art. 6 alin. (1) lit. g) trebuia a fi analizate în contextul art. 47 alin. (1) lit. b), neregularitate îndreptată de instanța de apel.

Instanța de apel însă a constatat a fi neîntemeiat motivul de anulare privind încălcarea unor pretinse drepturi de autor astfel încât, a admis apelul pârâtei și a constatat că reclamanta nu justifică în cauză calitatea procesuală activă pentru motivul de anulare prevăzut de art. 47 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 84/1998, rep., și a respins ca neîntemeiată cererea formulată în temeiul art. 47 alin. (1) lit. b) rap. la art. 6 alin. (4) lit. c) din același act normativ.

Totodată, fiind menținute celelalte dispoziții ale sentinței apelate și având în vedere cele redate în conținutul considerentelor deciziei recurate, instanța de apel a menținut soluția anulării înregistrării mărcii pentru motivele prevăzute de art. 47 alin. (1) lit. b) rap. la art. 6 alin. (4) lit. g) și art. 47 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 84/1998, rep., constatând că pârâta a solicitat înregistrarea mărcii cu rea-credință.

Contrar celor susținute de recurentă, Înalta Curte constată că prima instanță a reținut ca motiv al anulării înregistrării mărcii reaua-credință a pârâtei la data înregistrării, nu numai din punct de vedere formal, al temeiului de drept, ci a și dezvoltat, în considerentele sentinței, motive de fapt și de drept privind acest temei legal al anulării înregistrării.

În aceste condiții, în mod legal instanța de apel a considerat că devoluțiunea în apel a operat și pentru acest temei al cererii de anulare a înregistrării mărcii, întrucât atare cerere a făcut obiectul judecății la prima instanță și, pe de altă parte, pârâta, prin motivele de apel a formulat critici și cu privire la acest temei legal al anulării, fiind respectate ambele limite ale efectului devolutiv al apelului, prevăzute de art. 478 C. proc. civ. - determinate de ceea ce s-a supus judecății la prima instanță, precum și de art. 477 alin. (1) C. proc. civ. - determinate de ceea ce s-a apelat.

Întrucât cererea de anulare a înregistrării mărcii pentru motivul relei-credințe a fost judecată pe fond de prima instanță, într-o corectă aplicare a dispozițiilor art. 480 alin. (2) C. proc. civ., instanța de apel a schimbat în parte sentința apelată, după admiterea apelului în baza criticilor formulate de către pârâtă prin care se contesta (între altele) motivul de anulare a înregistrării mărcii referitor la încălcarea unor pretinse drepturi de autor asupra reprezentării grafice a desenului ce constituie partea figurativă în ansamblul mărcii combinate înregistrate de pârâtă, fiind păstrate celelalte dispoziții ale sentinței apelate (referitoare la motivul relei-credințe).

În consecință, în cauză nu erau incidente dispozițiile art. 480 alin. (3) C. proc. civ. sau mai precis decât atât, excepția reglementată de acest text - desființarea sentinței cu trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanță, întrucât o atare excepție este incidentă în situația în care prima instanță a soluționat procesul fără a intra în judecata fondului ori judecata s-a făcut în lipsa părții care nu a fost legal citată și numai dacă părțile au solicitat în mod expres luarea acestei măsuri prin cererea de apel ori prin întâmpinare; în plus, dacă cerințele anterior enumerate nu sunt îndeplinite, instanța de apel este ținută să facă aplicarea regulii enunțate de art. 480 alin. (3) C. proc. civ. - admiterea apelului, anularea sentinței și reținerea cauzei pentru evocarea fondului în apel.

Mai mult decât atât, Înalta Curte constată că nu există o dispoziție procedurală care să prevadă analizarea în cicluri procesuale distincte a unei cereri de chemare în judecată fundamentată pe mai multe temeiuri juridice cu aceeași finalitate, fiecare dintre ele având aptitudinea de a fi fost formulată pe cale principală.

Invocarea de către reclamant a unor temeiuri distincte, circumscrise aceluiași scop, reprezintă o conduită procesuală permisă de dispozițiile art. 99 C. proc. civ., text care reglementează cazul mai multor capete principale de cerere.

Mai mult decât atât, recurenta-pârâtă se află în situația de a-și invoca propria culpă procesuală, contrar art. 178 alin. (2) C. proc. civ., - constând în împrejurările de a nu fi solicitat și administrat toate probele pe care le considera utile în soluționarea cauzei cu privire la toate temeiurile juridice invocate de reclamantă atât la prima instanță, cât și în fața instanței de apel -, întrucât art. 479 alin. (2) C. proc. civ. prevede: "Instanța de apel va putea dispune refacerea sau completarea probelor administrate la prima instanță, în cazul în care consideră că sunt necesare pentru soluționarea cauzei, precum și administrarea probelor noi propuse în condițiile art. 478 alin. (2)."

În consecință, Înalta Curte va înlătura ca nefondate criticile recurentei prin care a invocat greșita soluție a instanței de apel din punct de vedere procedural, critici analizate din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., întrucât în cauză nu erau incidente dispozițiile art. 480 alin. (3), ci cele ale art. 480 alin. (2) C. proc. civ., câtă vreme cererea de anulare a înregistrării mărcii pentru rea-credință a fost judecată pe fond de prima instanță.

Nici criticile încadrate de instanța de recurs în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu poate fi reținut.

Referindu-se la respectarea tuturor procedurilor legale pentru înregistrarea mărcii, recurenta susține că cererea de înregistrare a fost afișată pe site-ul OSIM un interval de 30 de zile, fiind publică, interval în care niciun terț nu a formulat opoziție în termen legal.

Înalta Curte constată că acest argument nu este de natură a conduce la infirmarea deciziei pronunțate în apel, întrucât cererea de anulare a înregistrării mărcii poate fi formulată independent de recurgerea sau nu la procedura opoziției reglementată de art. 19 din Legea nr. 84/1998, rep., susceptibilă de valorificare pe parcursul procedurii de înregistrare, iar neformularea opoziției nu poate fi reținută ca un fine de neprimire în promovarea unei acțiuni de anulare a mărcii, soluție care decurge atât din dispozițiile art. 6, cât și cele ale art. 47 din același act normativ.

Recurenta a mai susținut că, în opinia, sa este irelevant faptul că reclamanta are o marcă similară înregistrată în Ungaria, având în vedere că marca sa este înregistrată în România.

Or, ipoteza de la art. 47 alin. (1) lit. b) rap. la art. 6 alin. (4) lit. g) din Legea nr. 84/1998 are în vedere întocmai situația în care "marca poate fi confundată cu o marcă utilizată în străinătate la data depozitului cererii și care continuă să fie utilizată acolo, dacă cererea a fost făcută cu rea-credință de către solicitant."

În speță, astfel cum instanțele de fond au reținut, intimata-reclamantă este titulară de marcă înregistrată în Ungaria, potrivit certificatului nr. y/26.04.2002 și această este în continuare utilizată pe teritoriul Ungariei, dar și pe teritoriul României.

Instanța de apel a reținut ca fiind întemeiate ambele motive de anulare - art. 47 alin. (1) lit. b) rap. la art. 6 alin. (4) lit. g) din Legea nr. 84/1998, iar nu numai cel prevăzut de art. 47 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 84/1998.

Înalta Curte constată că recurenta nu a formulat critici prin memoriul de recurs decât cu privire la reținerea relei sale credințe, într-adevăr, condiție comună ambelor ipoteze legale pe temeiul cărora s-a dispus anularea mărcii.

Totodată, Înalta Curte constată, chiar dacă a procedat la enumerarea explicită și analiza punctuală a acestora, că instanța de apel a făcut o corectă și completă aplicare a criteriilor de apreciere a relei-credințe a pârâtei la înregistrarea mărcii sale individuale combinate, cu element figurativ D., marcă înregistrată sub nr. w/2.10.2013, criterii evidențiate în jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene.

În dreptul mărcilor, noțiunea de rea-credință are un conținut conceptual propriu, dezvoltat prin jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene, în special, prin decizia pronunțată la data de 11 iunie 2009, în cauza C - 529/07 (Chocoladefabriken Lindt & Sprüngli AG contra Franz Hauswirth GmbH), din conținutul căreia rezultă criteriile de apreciere a relei credințe.

CJUE, în hotărârea invocată, a stabilit că instanța trebuie să ia în considerare toți factorii pertinenți specifici speței și existenți la momentul depunerii cererii de înregistrare a unui semn ca marcă, în special:

- împrejurarea că solicitantul are sau trebuie să aibă cunoștință de faptul că un terț utilizează un semn identic sau similar pentru un produs identic sau similar, ce poate produce confuzie cu semnul a cărui înregistrare se cere (cunoașterea faptului relevant);

- intenția solicitantului de a-l împiedica pe terț să utilizeze un astfel de semn în continuare, precum și

- nivelul de protecție juridică de care beneficiază semnul terțului și semnul a cărui înregistrare se solicită.

Chiar dacă hotărârea instanței europene vizează mărcile comunitare întrucât a fost pronunțată în interpretarea art. 51 alin. (1) lit. b) din Regulamentul (CE) nr. 40/94 al Consiliului din 20 noiembrie 1993 privind marca comunitară [succedat de Regulamentul CE nr. 207/2009 care avea dispoziții identice în art. 52 alin. (1) lit. b) în ceea ce privește anularea înregistrării mărcii pentru rea-credință, dispoziții care sunt reluate și în Regulamentul UE nr. 2015/2424 privind marca Uniunii Europene], criteriile ce definesc conceptul de rea-credință la înregistrarea unei mărci sunt pe deplin incidente, având în vedere că prevederile art. 47 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 84/1998 transpun în legea națională dispozițiile similare ale art. 3.2 lit. d) din Prima Directivă a Consiliului Comunităților Europene din 21 decembrie 1988 pentru apropierea legilor referitoare la mărci din Statele Membre 89/104/EEC (ce se regăsesc și în formă ulterioară a acesteia - Directiva 2008/95/CE, precum și în cea actuală, anume Directiva UE nr. 2015/2436 a Parlamentului European și a Consiliului).

Astfel, s-a reținut că prezumția de cunoaștere de către pârâtă (care activează pe piața de făină) a faptului relevant - anume utilizarea de către reclamantă a mărcii rezultă din împrejurarea că, în sectorul economic vizat, aceasta este consacrată; s-a apreciat că această cunoaștere poate fi dedusă din durata utilizării care a început în anul 2002, produsele reclamantei fiind comercializate sub marca sa, inclusiv în România.

De asemenea, curtea de apel a mai apreciat, în aplicarea criteriului cunoașterii faptului relevant, că înregistrarea în România a unei mărci anterior înregistrate în Ungaria, ce preia parțial elementele verbale din limba maghiară D. din D.) și în totalitate elementul figurativ din compunerea mărcii, în condițiile unei distinctivități ridicate a mărcii reclamantei și a unei utilizări semnificative în cele două țări, exclude coincidența în alegerea semnului.

În consecință, Înalta Curte reține o corectă aplicare a criteriului cunoașterii faptului relevant la data depunerii cererii de înregistrare de către solicitant (2.10.2013), însă modalitatea de apreciere concretă realizată de curtea de apel cu privire la acest criteriu nu se poate circumscrie controlului de legalitate exercitat de instanța de recurs, astfel încât nu poate fi evaluată în această etapă procesuală.

În ceea ce privește elementul intențional, cel de-al doilea criteriu incident pentru analizarea relei-credințe, curtea de apel a reținut că acesta decurge din intenția pârâtei de a o împiedica pe reclamantă să își comercializeze produsele în România, concluzie stabilită din împrejurarea notificării reclamantei de a înceta folosirea mărcii în România, sens în care s-a reținut că înregistrarea mărcii de către pârâtă a fost deturnată de la scopul prevăzut de lege, una dintre funcțiile esențiale ale mărcii fiind aceea de a distinge produsele sau serviciile unui comerciant de cele identice sau similare ale altor comercianți.

Mai mult decât atât, prin motivele de recurs recurenta a invocat, în sprijinul reținerii bunei sale credințe, că nu a încercat scoaterea reclamantei de pe piața românească, ci, dimpotrivă, i-a oferit acesteia posibilitatea de a lucra legal pe piața din România, sens în care a mandatat o casă de avocatură din Ungaria pentru a negocia cu aceasta termeni rezonabili de colaborare.

Or, în condițiile în care recurenta însăși susține că a făcut o ofertă de licențiere sau de cesionare a mărcii sale către reclamantă, chiar dacă acesta reprezintă un act material ulterior înregistrării mărcii, vădește intenția acesteia de a valorifica marca pe care a înregistrat-o dincolo de funcțiile esențiale ale acestui semn distinctiv, iar nu, în principal, de a-și desemna propriile produse și servicii cu marca înregistrată în scop de blocaj.

Contrar celor susținute de recurentă, în cauză nu era necesar a fi analizată conduita subiectivă a intimatei-reclamantei, astfel încât nu vor fi evaluate susținerile recurentei cu acest obiect, urmând a rămâne neanalizate și celelalte susțineri prin care se tinde la schimbarea ori completarea situației de fapt reținute de instanțele de fond.

Cu referire la cerința identificării nivelului de protecție juridică de care beneficiază semnul terțului (al reclamantei) și semnul a cărui înregistrare s-a obținut (marca pârâtei), recurenta a susținut că instanța de apel nu a determinat piața relevantă pentru produsele și serviciile cărora li se adresează, însă, Înalta Curte constată că atare dezlegare este lipsită de relevanță în contextul reținerii de instanța de apel și a motivului de anulare reglementat de art. 47 alin. (1) lit. b) la art. 6 alin. (4) lit. g) din Legea nr. 84/1998, anterior redat, iar nu numai a celui prevăzut de art. 47 alin. (1) lit. c) din același act normativ.

Având în vedere considerentele ce preced, Înalta Curte, în aplicarea dispozițiilor art. 497 rap. la cele ale art. 496 C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtă.

Se va face aplicarea dispozițiilor art. 453 C. proc. civ., recurenta urmând a fi obligată la plata cheltuielilor de judecată efectuate de către intimata-reclamantă în această etapă procesuală, în sumă de 1.200 euro, reprezentând onorariu de avocat, potrivit dovezilor depuse la dosar, filele x.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta S.C. C. S.R.L. împotriva deciziei nr. 713 A din 20 septembrie 2017 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Obligă pe recurenta-pârâtă S.C. C. S.R.L. la plata sumei de 1.200 euro către intimata-reclamantă A., reprezentând cheltuieli de judecată în recurs.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 15.06.2018.