ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1626/2017

Decizia nr. 1626/2017 Asupra cauzei de față constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, sub nr. x/3/2014 la data de 14 ianuarie 2014 reclamanta A. SPA a solicitai, în contradictoriu cu pârâtele SC B. și C. SRL, ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună interzicerea fabricării, vânzării, oferirii spre vânzare, exportului, importului, distribuției, publicității sau a efectuării oricărui act de comerț cu produse purtând fără drept semne identice cu marca nr. D. din 17 martie 1995 - E., reprezentată grafic; obligarea pârâtei C. să înlăture de pe site-ul x imaginea produselor prezentate ca fiind modele „F.” și purtând fără drept semne identice cu marca nr. D. din 17 martie 1995 - E.; obligarea pârâtelor C. SRL și B. SRL să retragă de pe piață, de îndată, produsele purtând fără drept semne identice cu marca nr. D. din 17 martie 1995 - E.; obligarea pârâtei C. SRL la scoaterea definitivă din circuitul comercial, respectiv din activitatea de producție și distrugerea matrițelor sau a oricărei alte tehnologii care permite aplicarea fără drept pe produsele comercializate a semnului identic cu marca nr. D. din 17 martie 1995; obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de acest litigiu.

La termenul de judecată din data de 29 mai 2014 reclamanta a depus la dosar cerere de modificare a acțiunii, în sensul completării cererii introductive cu următoarele capete de cerere privind răspunderea pârâtelor pentru prejudiciile create reclamantei: obligarea pârâtei B. SRL la plata de despăgubirilor estimate cu titlu provizoriu la suma de 750 de euro echivalent în lei la data efectuării plății, reprezentând daune materiale și daune morale estimate provizoriu la suma de 500 de euro, pentru prejudiciul creat prin actele de folosință fără drept a mărcilor reclamantei; obligarea pârâtei C. SRL la plata de despăgubirilor estimate cu titlu provizoriu la suma de 1.500 de euro echivalent în lei la data efectuării plății, reprezentând daune materiale și daune morale estimate provizoriu la suma de 1.000 euro, pentru prejudiciul creat prin actele de folosință fără drept a mărcilor reclamantei.

În drept: art. 204 alin. (1) C. proc. civ., art. 1357 alin. (1) C. civ., art. 37 alin. (2) din Legea nr. 84/1998, art. 9 alin. (1)-(3) din Regulamentul (CE) nr. 207/2009, art. 13 și 14 din O.U.G. nr. 100/2005. La data de 26 iunie 2014 reclamanta a depus o a doua cerere modificatoare a acțiunii, în sensul completării acesteia cu o cerere de sancționare a contrafacerii săvârșite de pârâta C. SRL prin utilizarea semnului G. Prin încheierea din data de 23 octombrie 2014 Tribunalul a respins ca tardiv formulată a doua cerere modificatoare.

Prin sentința civilă nr. 868 din 02 iulie 2015, Tribunalul București, secția a lV-a civilă, a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta A. SPA, în contradictoriu cu pârâtele SC C. SRL și SC B. SRL; a interzis pârâtelor C. SRL și B. SRL fabricarea, vânzarea, oferirea spre vânzare, export, import, distribuție, publicitate sau efectuarea oricărui act de comerț, efectuat cu produse purtând fără drept semne identice cu marca „E.”, înregistrată sub nr. D. din 17 martie 1995, respectiv marca „E.” înregistrată sub nr. H. din 19 iulie 2010; a obligat pârâta C. SRL să retragă de pe piață de îndată produsele purtând fără drept semne identice cu mărcile sus­menționate; a respins ca rămasă fără obiect cererea de obligare a pârâtei B. SRL să retragă de pe piață de îndată produsele purtând fără drept semne identice cu mărcile sus-menționate; a obligat pârâta C. SRL să înlăture de pe site-ul x imaginea produselor prezentate ca fiind modele „F.” și purtând fără drept semne identice cu mărcile reclamantei sus-menționate; a obligat pârâta C. SRL la scoaterea definitivă din circuitul comercial, respectiv din activitatea de producție și distrugerea matrițelor sau a oricărei alte tehnologii care permite aplicarea fără drept pe produsele comercializate a semnelor identice cu aceste mărci; a obligat pârâta C. SRL la plata către reclamantă a sumei de 23.722,53 RON,

daune materiale și a sumei de 47.445,07 RON, daune morale. De asemenea, a respins ca neîntemeiată cererea de obligare a pârâtei B. SRL la plata daunelor materiale și morale, a compensat cheltuielile de judecată între reclamantă și pârâta B. SRL și a obligat pârâta C. SRL să plătească reclamantei suma de 22.784,5 RON, cheltuieli de judecată. Împotriva sentinței tribunalului au declarat apel reclamanta A. SPA și pârâta SC C. SRL, cauza fiind înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, la data de 09 octombrie 2015. Prin decizia civilă nr. 419/A din 01 iunie 2016 a Curții de Apel București, secția IV-a civilă, a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâta SC C., iar apelul, declarat de reclamanta A. SPA a fost respins ca tardiv.

A fost obligat apelanta-intimată-pârâtă la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 14.891,32 RON. Instanța de apel a reținut că este nefondată critica privind greșita reținere a situației de fapt de către tribunal, întrucât susținerea pârâtei C. în sensul că pârâta B. putea achiziționa tălpile de pantofi purtând marca reclamantei de la altă societate, folosindu-se de factura emisă de C., nu este susținută de probe. Pretinzând că pârâta B. a achiziționat tălpi de la un alt producător, chiar în condițiile depunerii la dosar a facturii fiscale care menționează calitatea de vânzător a pârâtei C., acesteia îi revenea obligația de a proba că mărfurile puse pe piață de cealaltă pârâtă nu sunt cele ce au făcut obiectul vânzării-cumpărării atestate de înscrisul menționat.

Pârâta recunoaște că a vândut cele 136 de perechi de tălpi către B., modele de tip F., dar pretinde că acestea aveau inscripționat semnul I., ceea ce combate aprecierea primei instanțe privind identitatea dmtre marca reclamantei și semnul utilizat de pârâte. Această afirmație este, însă, contrazisă de probele reprezentând fotografii ale pantofilor achiziționați de reclamantă de la pârâta B., ce poartă pe talpă semnul E., modelele de talpă fiind asemănătoare celor prezentate de pârâta C. pe site-ul de promovare a produselor sale.

Din coroborarea probelor: capturi de pe site în care sunt prezentate tălpi model F., factura fiscală din 16 februarie 2013 ce confirmă cumpărarea a 136 de perechi de tălpi bărbătești F. de către B. de la C., fotografiile tălpilor pantofilor achiziționați de reclamantă de la B., fotografii care evidențiază asemănarea între aceste din urmă produse și cele prezentate de C. pe propriul site, recunoașterea pârâtei B., în sensul că tălpile de tip F. cumpărate prin factura din 16 februarie 2013 și puse pe piață, aveau inscripționat semnui E., rezultă că situația de fapt a fost corect reținută de tribunal. Susținerea potrivit căreia reclamanta a depus la dosar fotografii cu imagini ce nu se regăsesc pe site-ul pârâtei, nu are suport probator, apelanta-pârâtâ având posibilitatea de a depune la dosar dovezi privind conținutul site-ului folosit pentru promovarea propriilor produse, la momentul la care s-a efectuat captura de ecran.

Fotografiile depuse în apel de C., conținând imaginea unor tălpi cu semnul G., pot dovedi punerea pe piață a unor tălpi inscripționate în acest mod, însă, în speță, proba rămâne izolată, neavând puterea de a combate celelalte dovezi din dosar, care converg către concluzia că tălpi de tip F. purtând semnul E., ce constituie marca reclamantei, au fost vândute de C. către pârâta B., aceasta comercializându-le în continuare, prin vânzarea de pantofi la a căror confecționare au fost folosite.

Instanța de apel a reținut că răspunderea civilă delictuală operează și pentru cea mai ușoară culpa, afirmația pârâtei referitoare la cerința intenției, ca formă de vinovăție, nefiind susținută de prevederile aplicabile în cauză: art. 36 din Legea nr. 84/1998 și art. 9 din Regulamentul Consiliului (CE) nr. 207/2009, ce reglementează dreptul titularul unei mărci înregistrate de a cere instanțelor competente să interzică terților folosirea unui semn pentru care, datorită faptului că este identic sau asemănător cu o marcă și din cauză că produsele sau serviciile cărora li se aplică marca sunt identice sau similare, există un risc de confuzie în percepția publicului, incluzând riscul de asociere între semn și marcă.

Lipsa intenției nu poate fi valorificată, deci, ca apărare, societatea comercială, în calitate de profesionist în exercițiul activității sale, având obligația de a depune toate diligentele pentru a se asigura că în desfășurarea comerțului nu aduce atingere unor drepturi de proprietate intelectuală. În ceea ce privește necesitatea administrării probei cu expertiză prin care să fie evaluate daunele produse reclamantei, se observă că, în cursul judecății în fața primei instanțe, pârâta C. a refuzat să pună la dispoziția tribunalului actele contabile necesare efectuării unui calcul, astfel că, în mod corect, au fost avute în vedere datele furnizate de Ministerul Finanțelor privind cifra de afaceri a societății, în aplicarea art. 14 din O.U.G.

nr. 100/2005, fiind îndeplinită condiția intenției în săvârșirea activității de contrafacere, formă de vinovăție ce rezultă din circumstanțele speței. În ce privește apelul formulat de reclamanta A. SPA, instanța de apel a reținut că este tardiv, fiind respins pentru acest motiv. Astfel, prin încheierea din 9 martie 2016, instanța de apel a calificat apelul formulat de reclamanta A. SPA ca fiind apel principal și nu apel provocat, având în vedere dispozițiile art. 473 C. proc. civ., argumentele fiind prezentate pe larg în încheiere. Prin prisma art. 468 alin. (1) C. proc. civ., se constată că apelul depus la 18 noiembrie 2015 a fost promovat cu depășirea termenului de 30 de zile, ce curge de la comunicarea hotărârii, în speță, 27 iulie 2015. Având în vedere că apelul reclamantei a fost respins, cheltuielile de judecată i se cuvin acesteia doar în calitate ca parte câștigătoare în calitate de intimată în apelul pârâtei C., în raport de art. 453 alin. (2) C. proc.

civ., instanța de apel apreciind ca justificat jumătate din cuantumul onorariului de avocat, achitat pentru susținerea propriului apelului și efectuarea apărărilor în apelul părții adverse. Împotriva acestei decizii pârâta C. a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. În dezvoltarea motivului casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., pârâta susține, în esență, că, prin decizia atacată i s-a încălcat dreptul la apărare, precum și principiul contradictorialității, situația astfel creată fiind de necercetare a fondului. Un proces echitabil presupune respectarea și aplicarea principiului contradictorialității care asigură implicit și respectarea dreptului la apărare.

Instanța de apel a valorificat doar parțial probele depuse, pronunțând o decizie care se bazează doar pe o presupunere de comercializare din partea recurentei a mabelor tipuri de tălpi care au fost folosite de pârâta B., în condițiile în care nu s-a făcut în nici un fel dovada vânzării de către recurenta-pârâtă a ambelor tipuri de tălpi. Din motivarea deciziei rezultă că pentru recurenta-pârâtă a operat sancțiunea decăderii din dreptul de a mai solicita probe în susținerea poziției sale, în condițiile în care reclamanta a prezentat doar existența unei similarități a unui singur produs comercializat de recurenta-pârâtă, iar pentru cel de-al doilea produs s-a considerat prin deducere doar pe o presupunere de comercializare a ambelor produse de către recurenta-pârâtă.

Instanța de apel impută recurentei-pârâte că nu a adus probe în susținerea poziției sale, dat aceasta nu avea cum să solicite probe atâta timp cât reclamanta și cealaltă pârâtă nu au conservat produsele ce prezentau similarități. În concluzie, solicită admiterea recursului și casarea deciziei recurate. În subsidiar, în cazul în care instanța va constata că există similaritate vizuală și conceptuală între cele 136 de perechi produse de recurenta-pârâtă și marca reclamantei, solicită a se avea în vedere la calcularea daunelor prevederile art. 14 alin. (2) din O.G. nr. 100/2005. Învestită cu soluționarea căii de atac, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, a procedat la comunicarea cererii de recurs.

Intimata-reclamantă A. SPA a depus, în termen legal, întâmpinare prin care a invocat excepția inadmisibilității (în fapt se invocă excepția nulității) recursului pentru neîncadrarea criticilor în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ. și, în subsidiar, respingerea recursului. De asemenea, în termen legal, intimata-pârâtă B. SRL a depus întâmpinare invocat excepția inadmisibilității (în fapt se invocă excepția nulității) recursului pentru neîncadrarea criticilor în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ. și, în subsidiar, respingerea recursului. Recurenta-pârâtă a depus răspuns Ia întâmpinare prin care a solicitat admiterea recursului. La data de 13 iulie 2017, a fost întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, prin care s-a constatat că recursul îndeplinește condițiile de formă, iar motivele de recurs invocate nu se încadrează în prevederile art. 488 C. proc.

civ., excepția nulității recursului fiind invocată și prin întâmpinările depuse de către intimate. Completul de filtru C7, la data de 14 iulie 2017, constatând că raportul întrunește condițiile art. 493 alin. (3) C. proc. civ., a dispus comunicarea lui părților, pentru ca acestea să depună puncte de vedere, astfel cum prevăd dispozițiile art. 493 alin. (4) C. proc. civ. Potrivit dovezilor aflate la dosarul de recurs, raportul asupra admisibilității în principiu a recursului a fost comunicat părților. La dosar nu au fost depuse puncte de vedere la raport. Constatându-se încheiată procedura de filtrare, în condițiile art. 493 alin. (5) C. proc. civ. s-a fixat termen pentru soluționarea căii de atac la data de 20 octombrie 2017, fără citarea părților.

Examinând recursul, în condițiile art. 493 alin. (5) C. proc. civ., în raport de excepția nulității recursului, față de dispozițiile art. 248 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a constata nulitatea recursului, pentru următoarele considerente: Conform art. 487 alin. (1) C. proc. civ., recursul se motivează prin însăși cererea de recurs, iar motivele de recurs sunt cele prevăzute expres și limitativ în art. 488 alin. (1) pct 1-8 C. proc. civ. Art. 489 alin. (1) din același Cod prevede că recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepția cazurilor prevăzute la alin. (3), care se referă la motivele de ordine publică, iar în alin. (2) al aceluiași art. se arată că aceeași sancțiune, a nulității recursului, se aplică și în situația în care criticile dezvoltate nu sunt susceptibile de încadrare în dispozițiile art. 488 C. proc.

civ. A motiva recursul înseamnă, pe de o parte, arătarea tezei de nelegalitate prin indicarea unuia dintre motivele prevăzute limitativ de art. 488 C. proc. civ., iar pe de altă parte, dezvoltarea acestuia, în sensul formulării unor critici concrete privind judecata realizată de instanța care a pronunțat hotărârea recurată, din perspectiva motivului de nelegalitate invocat de către titularul recursului. Ca atare, nu poate constitui motiv de recurs orice nemulțumire a părții cu privire la soluția pronunțată, astfel că, instanța de recurs nu poate examina decât criticile privitoare la decizia atacată care fac posibilă încadrarea în prevederile art. 488 C. proc. civ. În speță, din memoriul de recurs nu reies critici care să poată fi încadrate în cazurile de casare prevăzute de art. 488 C. proc.

civ., ci, în esență, se invocă încălcarea dreptului la apărare și a principiului contradictorialității din perspectiva interpretării greșite a înscrisurilor de la dosarul cauzei, recurenta- pârâtă reluând apărările din fond și apel cu privire la faptul că, pe de o parte, pârâta B. SRL ar fi putut achiziționa tălpile de pantofi purtând marca reclamantei, folosindu-se de factura emisă de C., iar, pe de altă parte, cele 136 de perechi de tălpi vândute de recurentă către pârâta B. ar fi avut inscripționat semnul I., diferit de semnul folosit de reclamantă; or, aceste susțineri prin care se tinde a demonstra netemeinicia deciziei recurate, excedează controlului de legalitate permis acestei instanțe de recurs, în condițiile în care dispozițiile art. 488 alin. (1) C. proc.

civ. prevăd în mod imperativ că recursul poate fi exercitat numai pentru motive de nelegalitate, statuate expres în ipotezele de ia pct. 1-8 ale aceluiași articol. Astfel, se constată că, în cuprinsul cererii de recurs cu care a fost învestită Înalta Curte, recurenta-pârâtă invocă, în mod formal, prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc.

civ., însă nu arată ce anume greșeli impută instanței de apel (care ar fi motivele contradictorii sau străine cauzei ori de ce hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază), instanța de apel reținând în motivarea soluției sale faptul că instanța de fond a reținut corect situația de fapt din speță, interpretează probele administrate în cauză și apreciază că, potrivit art. 36 din Legea nr. 84/1998 și art. 9 din Regulamentul Consiliului (CE) nr. 207/2009, răspunderea civilă delictuală operează și pentru cea mai ușoară culpă, astfel că apărarea pârâtei în sensul lipsei intenției sale, ca cerință de vinovăției, nu poate fi valorificată ca apărare. Condiția legală a dezvoltării motivelor de recurs implică determinarea greșelilor anume imputate instanței și încadrarea lor în motivele de nelegalitate limitativ prevăzute de art. 488 C. proc.

civ. ori a unor critici susceptibile de o astfel de încadrare juridică. Or, în cuprinsul cererii de recurs deduse judecății, nu se regăsesc veritabile critici la adresa deciziei pronunțate în apel și nici nu se arată în ce constă nelegalitatea deciziei atacate, prin raportare la soluția pronunțată în apel și la argumentele arătate de instanță în fundamentarea acesteia, care să permită încadrarea acestora, de către instanță, potrivit art. 489 alin. (2) C. proc. civ., într-unul din motivele de recurs strict și limitativ prevăzute de art. 488 alin. (3) pct. 1-8 C. proc. civ. În speță, deși recurenta-pârâtă a indicat, formal, motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc.

civ. pe care și-a întemeiat recursul, criticile din memoriul de recurs nu pot fi încadrate, în condițiile art. 489 alin. (2) și (3) C. proc. civ., în vreunul dintre cazurile de casare prevăzute de art. 488 din același Cod. Astfel, în cuprinsul cererii de recurs dedusă judecății, nu se regăsesc veritabile critici la adresa hotărârii pronunțate în ape! și nici nu se arată în ce constă nelegalitatea hotărârii atacate, prin raportare la soluția pronunțată în apel și la argumentele arătate de instanță în fundamentarea acesteia. Prin urmare, fără să combată în vreun fel argumentele instanței de apel și să formuleze astfel critici susceptibile de cenzură în recurs, recurenta a nesocotit existența judecății anterioare.

Or în calea extraordinară de atac a recursului nu are loc o devoluare a fondului, această cale extraordinară de atac putând fi exercitată în condițiile expres și limitativ prevăzute de C. proc. civ. prin dispoziții speciale, de strică interpretare. Recurenta-pârâtă însă, în cuprinsul memoriului de recurs, a enunțat doar susțineri referitoare la aspecte de fapt, criticând hotărârea atacată din perspectiva interpretării greșite a probatoriului administrat în cauză, care nu sunt susceptibile de încadrare în vreunul dintre motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ., pentru exercitarea controlului judiciar în recurs. Pentru aceste considerente, în aplicarea dispozițiilor art. 493 alin. (5) C. proc.

civ., Înalta Curte va constata nul recursul declarat de pârâta SC C. SRL împotriva deciziei nr. 419/A din 1 iunie 2016 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Constată nul recursul declarat de pârâta SC C. SRL împotriva deciziei nr. 419/A din 1 iunie 2016 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Fără cale de atac. Pronunțată în ședință publică, astăzi 20 octombrie 2017.