ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1626/2017

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1626/2017 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2017)

Decizia nr. 1626/2017

Asupra cauzei de față

constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București,

secția a IV-a civilă, sub nr. x/3/2014 la data de 14 ianuarie 2014 reclamanta

A. SPA a solicitai, în contradictoriu cu pârâtele SC B. și C. SRL, ca prin

hotărârea ce se va pronunța să se dispună interzicerea fabricării,

vânzării, oferirii spre vânzare, exportului, importului, distribuției,

publicității sau a efectuării oricărui act de comerț cu

produse purtând fără drept semne identice cu marca nr. D. din 17

martie 1995 - E., reprezentată grafic; obligarea pârâtei C. să înlăture

de pe site-ul x imaginea produselor prezentate ca fiind modele „F.” și purtând

fără drept semne identice cu marca nr. D. din 17 martie 1995 - E.; obligarea

pârâtelor C. SRL și B. SRL să retragă de pe piață, de îndată,

produsele purtând fără drept semne identice cu marca nr. D. din 17

martie 1995 - E.; obligarea pârâtei C. SRL la scoaterea definitivă din circuitul

comercial, respectiv din activitatea de producție și distrugerea matrițelor

sau a oricărei alte tehnologii care permite aplicarea fără drept

pe produsele comercializate a semnului identic cu marca nr. D. din 17 martie 1995;

obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de acest

litigiu.

La termenul de judecată din

data de 29 mai 2014 reclamanta a depus la dosar cerere de modificare a acțiunii,

în sensul completării cererii introductive cu următoarele capete de cerere

privind răspunderea pârâtelor pentru prejudiciile create reclamantei: obligarea

pârâtei B. SRL la plata de despăgubirilor estimate cu titlu provizoriu la suma

de 750 de euro echivalent în lei la data efectuării plății, reprezentând

daune materiale și daune morale estimate provizoriu la suma de 500 de euro,

pentru prejudiciul creat prin actele de folosință fără drept

a mărcilor reclamantei; obligarea pârâtei C. SRL la plata de despăgubirilor

estimate cu titlu provizoriu la suma de 1.500 de euro echivalent în lei la data

efectuării plății, reprezentând daune materiale și daune morale

estimate provizoriu la suma de 1.000 euro, pentru prejudiciul creat prin actele

de folosință fără drept a mărcilor reclamantei.

În drept: art. 204 alin. (1) C.

proc. civ., art. 1357 alin. (1) C. civ., art. 37 alin. (2) din Legea nr. 84/1998,

art. 9 alin. (1)-(3) din Regulamentul (CE) nr. 207/2009, art. 13 și 14 din

O.U.G. nr. 100/2005.

La data de 26 iunie 2014 reclamanta

a depus o a doua cerere modificatoare a acțiunii, în sensul completării

acesteia cu o cerere de sancționare a contrafacerii săvârșite de

pârâta C. SRL prin utilizarea semnului G.

Prin încheierea din data de 23

octombrie 2014 Tribunalul a respins ca tardiv formulată a doua cerere modificatoare.

Prin sentința civilă

nr. 868 din 02 iulie 2015, Tribunalul București, secția a lV-a civilă,

a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta A. SPA, în contradictoriu

cu pârâtele SC C. SRL și SC B. SRL; a interzis pârâtelor C. SRL și B.

SRL fabricarea, vânzarea, oferirea spre vânzare, export, import, distribuție,

publicitate sau efectuarea oricărui act de comerț, efectuat cu produse

purtând fără drept semne identice cu marca „E.”, înregistrată sub

nr. D. din 17 martie 1995, respectiv marca „E.” înregistrată sub nr. H.

din 19 iulie 2010; a obligat pârâta C. SRL să retragă de pe piață

de îndată produsele purtând fără drept semne identice cu mărcile

sus­menționate; a respins ca rămasă fără obiect cererea

de obligare a pârâtei B. SRL să retragă de pe piață de îndată

produsele purtând fără drept semne identice cu mărcile sus-menționate;

a obligat pârâta C. SRL să înlăture de pe site-ul x imaginea produselor

prezentate ca fiind modele „F.” și purtând fără drept semne identice

cu mărcile reclamantei sus-menționate; a obligat pârâta C. SRL la scoaterea

definitivă din circuitul comercial, respectiv din activitatea de producție

și distrugerea matrițelor sau a oricărei alte tehnologii care permite

aplicarea fără drept pe produsele comercializate a semnelor identice cu

aceste

mărci;

a obligat pârâta C. SRL la plata către reclamantă a sumei de 23.722,53

RON, daune materiale și a sumei de 47.445,07 RON, daune morale. De asemenea,

a respins ca neîntemeiată cererea de obligare a pârâtei B. SRL la plata daunelor

materiale și morale, a compensat cheltuielile de judecată între reclamantă

și pârâta B. SRL și a obligat pârâta C. SRL să plătească

reclamantei suma de 22.784,5 RON, cheltuieli de judecată.

Împotriva sentinței tribunalului

au declarat apel reclamanta A. SPA și pârâta SC C. SRL,

cauza fiind înregistrată pe

rolul Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, la data

de 09 octombrie 2015.

Prin decizia civilă nr. 419/A

din 01 iunie 2016 a Curții de Apel București, secția IV-a civilă,

a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâta SC C., iar apelul, declarat

de reclamanta A. SPA a fost respins ca tardiv. A fost obligat apelanta-intimată-pârâtă

la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 14.891,32 RON.

Instanța de apel a reținut

că este nefondată critica privind greșita reținere a situației

de fapt de către tribunal, întrucât susținerea pârâtei C. în sensul că

pârâta B. putea achiziționa tălpile de pantofi purtând marca reclamantei

de la altă societate, folosindu-se de factura emisă de C., nu este susținută

de probe. Pretinzând că pârâta B. a achiziționat tălpi de la un alt

producător, chiar în condițiile depunerii la dosar a facturii fiscale

care menționează calitatea de vânzător a pârâtei C., acesteia îi

revenea obligația de a proba că mărfurile puse pe piață

de cealaltă pârâtă nu sunt cele ce au făcut obiectul vânzării-cumpărării

atestate de înscrisul menționat.

Pârâta recunoaște că

a vândut cele 136 de perechi de tălpi către B., modele de tip F., dar

pretinde că acestea aveau inscripționat semnul I., ceea ce combate aprecierea

primei instanțe privind identitatea dmtre marca reclamantei și semnul

utilizat de pârâte. Această afirmație este, însă, contrazisă

de probele reprezentând fotografii ale pantofilor achiziționați de reclamantă

de la pârâta B., ce poartă pe talpă semnul E., modelele de talpă

fiind asemănătoare celor prezentate de pârâta C. pe site-ul de promovare

a produselor sale. Din coroborarea probelor: capturi de pe site în care sunt prezentate

tălpi model F., factura fiscală din 16 februarie 2013 ce confirmă

cumpărarea a 136 de perechi de tălpi bărbătești F. de către

B. de la C., fotografiile tălpilor pantofilor achiziționați de reclamantă

de la B., fotografii care evidențiază asemănarea între aceste din

urmă produse și cele prezentate de C. pe propriul site, recunoașterea

pârâtei B., în sensul că tălpile de tip F. cumpărate prin factura

din 16 februarie 2013 și puse pe piață, aveau inscripționat

semnui E., rezultă că situația de fapt a fost corect reținută

de tribunal.

Susținerea potrivit căreia

reclamanta a depus la dosar fotografii cu imagini ce nu se regăsesc pe site-ul

pârâtei, nu are suport probator, apelanta-pârâtâ având posibilitatea de a depune

la dosar dovezi privind conținutul site-ului folosit pentru promovarea propriilor

produse, la momentul la care s-a efectuat captura de ecran. Fotografiile depuse

în apel de C., conținând imaginea unor tălpi cu semnul G., pot dovedi

punerea pe piață a unor tălpi inscripționate în acest mod, însă,

în speță, proba rămâne izolată, neavând puterea de a combate

celelalte dovezi din dosar, care converg către concluzia că tălpi

de tip F. purtând semnul E., ce constituie marca reclamantei, au fost vândute de

C. către pârâta B., aceasta comercializându-le în continuare, prin vânzarea

de pantofi la a căror confecționare au fost folosite.

Instanța de apel a reținut

că răspunderea civilă delictuală operează și pentru

cea mai ușoară culpa, afirmația pârâtei referitoare la cerința

intenției, ca formă de vinovăție, nefiind susținută

de prevederile aplicabile în cauză: art. 36 din Legea nr. 84/1998 și

art. 9 din Regulamentul Consiliului (CE) nr. 207/2009, ce reglementează dreptul

titularul unei mărci înregistrate de a cere instanțelor competente să

interzică terților folosirea unui semn pentru care, datorită faptului

că este identic sau asemănător cu o marcă și din cauză

că produsele sau serviciile cărora li se aplică marca sunt identice

sau similare, există un risc de confuzie în percepția publicului, incluzând

riscul de asociere între semn și marcă.

Lipsa intenției nu poate fi

valorificată, deci, ca apărare, societatea comercială, în calitate

de profesionist în exercițiul activității sale, având obligația

de a depune toate diligentele pentru a se asigura că în desfășurarea

comerțului nu aduce atingere unor drepturi de proprietate intelectuală.

În ceea ce privește necesitatea

administrării probei cu expertiză prin care să fie evaluate daunele

produse reclamantei, se observă că, în cursul judecății în fața

primei instanțe, pârâta C. a refuzat să pună la dispoziția tribunalului

actele contabile necesare efectuării unui calcul, astfel că, în mod corect,

au fost avute în vedere datele furnizate de Ministerul Finanțelor privind cifra

de afaceri a societății, în aplicarea art. 14 din O.U.G. nr. 100/2005,

fiind îndeplinită condiția intenției în săvârșirea activității

de contrafacere, formă de vinovăție ce rezultă din circumstanțele

speței.

În ce privește apelul formulat

de reclamanta A. SPA, instanța de apel a reținut că este tardiv,

fiind respins pentru acest motiv.

Astfel, prin încheierea din 9 martie

2016, instanța de apel a calificat apelul formulat de reclamanta A. SPA ca

fiind apel principal și nu apel provocat, având în vedere dispozițiile

art. 473 C. proc. civ., argumentele fiind prezentate pe larg în încheiere.

Prin prisma art. 468 alin. (1)

C. proc. civ., se constată că apelul depus la 18 noiembrie 2015 a fost

promovat cu depășirea termenului de 30 de zile, ce curge de la comunicarea

hotărârii, în speță, 27 iulie 2015.

Având în vedere că apelul

reclamantei a fost respins, cheltuielile de judecată i se cuvin acesteia doar

în calitate ca parte câștigătoare în calitate de intimată în apelul

pârâtei C., în raport de art. 453 alin. (2) C. proc.

civ., instanța de apel apreciind ca

justificat jumătate din cuantumul onorariului de avocat, achitat pentru susținerea

propriului apelului și efectuarea apărărilor în apelul părții

adverse.

Împotriva acestei decizii pârâta

C. a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C.

proc. civ.

În

dezvoltarea motivului casare prevăzut

de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., pârâta susține, în esență,

că, prin decizia atacată i s-a încălcat dreptul la apărare,

precum și principiul contradictorialității, situația astfel

creată fiind de necercetare a fondului.

Un proces echitabil presupune respectarea

și aplicarea principiului contradictorialității care asigură

implicit și respectarea dreptului la apărare.

Instanța de apel a valorificat

doar parțial probele depuse, pronunțând o decizie care se bazează

doar pe o presupunere de comercializare din partea recurentei a mabelor tipuri de

tălpi care au fost folosite de pârâta B., în condițiile în care nu s-a

făcut în nici un fel dovada vânzării de către recurenta-pârâtă

a ambelor tipuri de tălpi.

Din motivarea deciziei rezultă

că pentru recurenta-pârâtă a operat sancțiunea decăderii din

dreptul de a mai solicita probe în susținerea poziției sale, în condițiile

în care reclamanta a prezentat doar existența unei similarități a

unui singur produs comercializat de recurenta-pârâtă, iar pentru cel de-al

doilea produs s-a considerat prin deducere doar pe o presupunere de comercializare

a ambelor produse de către recurenta-pârâtă.

Instanța de apel impută

recurentei-pârâte că nu a adus probe în susținerea poziției sale,

dat aceasta nu avea cum să solicite probe atâta timp cât reclamanta și

cealaltă pârâtă nu au conservat produsele ce prezentau similarități.

În

concluzie, solicită admiterea recursului

și casarea deciziei recurate.

În

subsidiar, în cazul în care instanța

va constata că există similaritate vizuală și conceptuală

între cele 136 de perechi produse de recurenta-pârâtă și marca reclamantei,

solicită a se avea în vedere la calcularea daunelor prevederile art. 14 alin.

(2) din O.G. nr. 100/2005.

Învestită cu soluționarea

căii de atac, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția

I civilă, a procedat la comunicarea cererii de recurs.

Intimata-reclamantă A. SPA

a depus, în termen legal, întâmpinare prin care a invocat excepția inadmisibilității

(în fapt se invocă excepția nulității) recursului pentru neîncadrarea

criticilor în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ. și, în

subsidiar, respingerea recursului.

De asemenea, în termen legal, intimata-pârâtă

B. SRL a depus întâmpinare invocat excepția inadmisibilității (în

fapt se invocă excepția nulității) recursului pentru neîncadrarea

criticilor în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ. și, în

subsidiar, respingerea recursului.

Recurenta-pârâtă a depus răspuns

Ia întâmpinare prin care a solicitat admiterea recursului.

La data de 13 iulie 2017, a fost

întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, prin

care s-a constatat că recursul îndeplinește condițiile de formă,

iar motivele de recurs invocate nu se încadrează în prevederile art. 488 C.

proc. civ., excepția nulității recursului fiind invocată și

prin întâmpinările depuse de către intimate.

Completul de filtru C7, la data

de 14 iulie 2017, constatând că raportul întrunește condițiile

art. 493 alin. (3) C. proc. civ., a dispus comunicarea lui părților, pentru

ca acestea să depună puncte de vedere, astfel cum prevăd dispozițiile

art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Potrivit dovezilor aflate la dosarul

de recurs, raportul asupra admisibilității în principiu a recursului a

fost comunicat părților.

La dosar nu au fost depuse puncte

de vedere la raport.

Constatându-se încheiată procedura

de filtrare, în condițiile art. 493 alin. (5) C. proc. civ. s-a fixat termen

pentru soluționarea căii de atac la data de 20 octombrie 2017, fără

citarea părților.

Examinând recursul, în condițiile

art. 493 alin. (5) C. proc. civ., în raport de excepția nulității

recursului, față de dispozițiile art. 248 alin. (1) C. proc. civ.,

Înalta Curte urmează a constata nulitatea recursului, pentru următoarele

considerente:

Conform art. 487 alin. (1) C.

proc. civ., recursul se motivează prin însăși cererea de recurs,

iar motivele de recurs sunt cele prevăzute expres și limitativ în

art. 488 alin. (1) pct 1-8 C. proc. civ.

Art. 489 alin. (1) din același

Cod prevede că recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal,

cu excepția cazurilor prevăzute la alin. (3), care se referă la motivele

de ordine publică, iar în alin. (2) al aceluiași art. se arată că

aceeași sancțiune, a nulității recursului, se aplică și

în situația în care criticile dezvoltate nu sunt susceptibile de încadrare

în dispozițiile art. 488 C. proc. civ.

A motiva recursul înseamnă,

pe de o parte, arătarea tezei de nelegalitate prin indicarea unuia dintre motivele

prevăzute limitativ de art. 488 C. proc. civ., iar pe de altă parte, dezvoltarea

acestuia, în sensul formulării unor critici concrete privind judecata realizată

de instanța care a pronunțat hotărârea recurată, din perspectiva

motivului de nelegalitate invocat de către titularul recursului.

Ca atare, nu poate constitui motiv

de recurs orice nemulțumire a părții cu privire la soluția pronunțată,

astfel că, instanța de recurs nu poate examina decât criticile privitoare

la decizia atacată care fac posibilă încadrarea în prevederile art. 488

C. proc. civ.

În speță, din memoriul

de recurs nu reies critici care să poată fi încadrate în cazurile de casare

prevăzute de art. 488 C. proc. civ., ci, în esență, se invocă

încălcarea dreptului la apărare și a principiului contradictorialității

din perspectiva interpretării greșite a înscrisurilor de la dosarul cauzei,

recurenta-

pârâtă

reluând apărările din fond și apel cu privire la faptul că,

pe de o parte, pârâta B. SRL ar fi putut achiziționa tălpile de pantofi

purtând marca reclamantei, folosindu-se de factura emisă de C., iar, pe de

altă parte, cele 136 de perechi de tălpi vândute de recurentă către

pârâta B. ar fi avut inscripționat semnul I., diferit de semnul folosit de

reclamantă; or, aceste susțineri prin care se tinde a demonstra netemeinicia

deciziei recurate, excedează controlului de legalitate permis acestei instanțe

de recurs, în condițiile în care dispozițiile art. 488 alin. (1) C.

proc. civ. prevăd în mod imperativ că recursul poate fi exercitat numai

pentru motive de nelegalitate, statuate expres în ipotezele de ia pct. 1-8 ale aceluiași

articol.

Astfel, se constată că,

în cuprinsul cererii de recurs cu care a fost învestită Înalta Curte, recurenta-pârâtă

invocă, în mod formal, prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.,

însă nu arată ce anume greșeli impută instanței de apel

(care ar fi motivele contradictorii sau străine cauzei ori de ce hotărârea

nu cuprinde motivele pe care se întemeiază), instanța de apel reținând

în motivarea soluției sale faptul că instanța de fond a reținut

corect situația de fapt din speță, interpretează probele administrate

în cauză și apreciază că, potrivit art. 36 din Legea nr. 84/1998

și art. 9 din Regulamentul Consiliului (CE) nr. 207/2009, răspunderea

civilă delictuală operează și pentru cea mai ușoară

culpă, astfel că apărarea pârâtei în sensul lipsei intenției

sale, ca cerință de vinovăției, nu poate fi valorificată

ca apărare.

Condiția legală a dezvoltării

motivelor de recurs implică determinarea greșelilor anume imputate instanței

și încadrarea lor în motivele de nelegalitate limitativ prevăzute de

art. 488 C. proc. civ. ori a unor critici susceptibile de o astfel de încadrare

juridică.

Or, în cuprinsul cererii de recurs

deduse judecății, nu se regăsesc veritabile critici la adresa deciziei

pronunțate în apel și nici nu se arată în ce constă nelegalitatea

deciziei atacate, prin raportare la soluția pronunțată în apel și

la argumentele arătate de instanță în fundamentarea acesteia, care

să permită încadrarea acestora, de către instanță, potrivit

art. 489 alin. (2) C. proc. civ., într-unul din motivele de recurs strict și

limitativ prevăzute de art. 488 alin. (3) pct. 1-8 C. proc. civ.

În

speță, deși recurenta-pârâtă

a indicat, formal, motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1)

pct. 6 C. proc. civ. pe care și-a întemeiat recursul, criticile din memoriul

de recurs nu pot fi încadrate, în condițiile art. 489 alin. (2) și (3)

C. proc. civ., în vreunul dintre cazurile de casare prevăzute de art. 488 din

același Cod.

Astfel, în cuprinsul cererii de

recurs dedusă judecății, nu se regăsesc veritabile critici la

adresa hotărârii pronunțate în ape! și nici nu se arată în ce

constă nelegalitatea hotărârii atacate, prin raportare la soluția

pronunțată în apel și la argumentele arătate de instanță

în fundamentarea acesteia.

Prin urmare, fără să

combată în vreun fel argumentele instanței de apel și să formuleze

astfel critici susceptibile de cenzură în recurs, recurenta a nesocotit existența

judecății anterioare.

Or în calea extraordinară

de atac a recursului nu are loc o devoluare a fondului, această cale extraordinară

de atac putând fi exercitată în condițiile expres și limitativ prevăzute

de C. proc. civ. prin dispoziții speciale, de strică interpretare.

Recurenta-pârâtă însă,

în cuprinsul memoriului de recurs, a enunțat doar susțineri referitoare

la aspecte de fapt, criticând hotărârea atacată din perspectiva interpretării

greșite a probatoriului administrat în cauză, care nu sunt susceptibile

de încadrare în vreunul dintre motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488

C. proc. civ., pentru exercitarea controlului judiciar în recurs.

Pentru aceste considerente, în

aplicarea dispozițiilor art. 493 alin. (5) C. proc. civ., Înalta Curte va constata

nul recursul declarat de pârâta SC C. SRL împotriva deciziei nr. 419/A din 1 iunie

2016 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată nul recursul declarat

de pârâta SC C. SRL împotriva deciziei nr. 419/A din 1 iunie 2016 a Curții

de Apel București, secția a IV-a civilă.

Fără cale de atac.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 20 octombrie 2017.