ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 8225/2009

Deliberând asupra recursului civil de față în condițiile art. 256 C. proc. civ., constată următoarele: Prin acțiunea introdusă pe rolul Tribunalului București la 20 aprilie 2006 reclamanta C.H.I.N.V. prin împuternicita SC T.E. SA a chemat în judecată pe pârâta SC I.P. SRL pentru obligarea acesteia să înceteze comercializarea, depozitarea în vederea oferirii spre vânzare, importul sau exportul de produse purtând însemne identice sau similare cu marca H. deținută de reclamantă în temeiul certificatului de înregistrare O.M.P.I. nr. 690614 din 24 martie 1998. Reclamanta a solicitat obligarea pârâtei să retragă și să distrugă produsele care poartă în mod ilegal însemne identice sau similare mărcii arătate și să plătească 20.000 EURO cu titlu de despăgubiri materiale precum și 40.000 EURO cu titlu de despăgubiri morale, cu plata, în caz de nerespectare a acestor obligații a 500 EURO/zi de întârziere.

Tribunalul București, secția a III-a civilă, prin sentința civilă nr. 697 din 15 mai 2007 a admis în parte acțiunea și a obligat pe pârâtă să înceteze comercializarea, depozitarea, importul sau exportul de produse purtând însemne identice sau similare mărcii H. a reclamantei. A mai fost obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei de 41896,42 lei cu titlu de despăgubiri materiale și 83792,84 lei cu titlu de daune morale pentru prejudiciul cauzat. Au fost respinse ca neîntemeiate cererile privind retragerea și distrugerea produselor care poartă însemne identice sau similare mărcii H. precum și obligarea pârâtei la 500 EURO/zi de întârziere în caz de nerespectare a obligațiilor.

În motivarea soluției Tribunalul a constatat că este întemeiată acțiunea reclamantei – unul din cei mai importanți producători la nivel mondial de țevi flexibile nemetalice și în general de materiale de construcție nemetalice, formulată în baza dispozițiilor art. 3, art. 4, art. 11 și art. 14 din O.U.G. 100/2005 și art. 35 din Legea nr. 84/1998. În acest sens s-a reținut că reclamanta este titulara mărcii H. cu nr. 690614 înregistrată la O.M.P.I. pentru clasele de produse și servicii nr. 6, 17 și 19 marcă care îi conferă potrivit art. 35 din legea mărcilor, privind exploatarea și folosirea acesteia drepturi exclusive și care interzice folosirea neautorizată a mărcii de către terți.

Reclamanta a comercializat în România produse sub această marcă iar pârâta la rândul său a comercializat în perioada 2002 – 2003 în România țevi cu denumirea H. - C. fapt recunoscut de pârâtă care s-a apărat susținând că urmare atenționării reclamantei a încetat comercializarea acelor produse achiziționate de la o altă societate importatoare. S-a concluzionat că pârâta cunoștea faptul că unicul importator al produselor H. din România este chiar firma T.E. și deci produsele desfăcute de ea cu marca H. - C. nu pot fi produsele originale ale producătorului belgian ci reprezintă produse contrafăcute.

S-a mai constatat că în cazul produselor contrafăcute se prezumă reaua-credință a celui care desfășoară activități comerciale cu produse purtând denumiri similare unei mărci înregistrate, conform dispozițiilor art. 6 din Acordul TRIPS, titularul mărcii nefiind obligat să dovedească reaua credință, ci terțul care încalcă drepturile exclusive cu privire la marcă trebuie să răstoarne această prezumție. S-a mai reținut că prin activitatea pârâtei s-a creat o pagubă reclamantei și, ca urmare, în temeiul art. 35 din Legea 84/1999 a fost obligată pârâta la acoperirea acestui prejudiciu constând în profitul încasat de pârâtă ca urmare a comercializării produselor contrafăcute până la sfârșitul anului 2003, conform concluziilor expertizei tehnice desemnată în cauză.

Cât privește despăgubirile pentru daunele morale s-a reținut că acestea s-au produs în paguba reclamantei ale cărei reputație și prestigiu au fost afectate câtă vreme consumatorii de pe piață au fost induși în eroare cu privire la calitatea produselor și cu privire la producătorul acestora, actele de contrafacere constituind acte de subminare a poziției titularului mărcii. Ținând cont că în materia încălcării drepturilor de proprietate intelectuală – spre deosebire de încălcarea dreptului de proprietate în sens comun – efectele de ordin moral sunt întotdeauna mai mari decât pagubele materiale pe care le suferă titularul drepturilor încălcate, s-a apreciat că se cuvine – cu acest titlu – o sumă reprezentând dublul cuantumului fixat pentru pagubele materiale.

Au fost respinse capetele de cerere referitoare la retragerea și distrugerea produselor purtând însemnele mărcii H. având în vedere constatările expertizei potrivit căreia în anul 2003 pârâta a încetat comercializarea acestor produse și că în prezent nu deține asemenea produse în stoc. Corelativ s-a respins și cererea privind obligarea pârâtei la plata unor daune cominatorii pe zi de întârziere în caz de neîndeplinire a acestei obligații. Curtea Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, prin decizia civilă nr. 209 A din 18 septembrie 2008 a admis apelul pârâtei, a schimbat în tot sentința atacată și a anulat cererea de chemare în judecată ca fiind formulată de o persoană fără calitate de reprezentant.

A fost respins ca nefondat apelul reclamantei și obligată aceasta la 4486,33 lei cheltuieli de judecată către pârâtă. În motivarea acestei soluții Curtea a reținut criticile formulate de apelanta pârâtă în susținerea excepției privind inopozabilitatea procurii în baza căreia a fost promovată acțiunea și au fost angajați avocații pentru reclamantă atât la instanța de fond cât și la instanța de apel. Pentru complinirea multiplelor lipsuri semnalate s-a acordat un termen, la care acestea nu au fost acoperite, ceea ce a atras sancțiunea anulării cererii. Instanța de apel a constatat că cererea de chemare în judecată a fost însoțită de o „procură specială” prin care H.I.N.V. Belgia a autorizat societatea T.E.T.

SA să întreprindă în numele și în interesul ei orice acțiune referitoare la plângeri civile și penale în România împotriva societăților care importă, distribuie și sau comercializează en gros și en detail falsuri după conducte sau straturi multiple. Această împuternicire s-a apreciat ca fiind afectată de o serie de vicii în ce privește atât persoana care a dat împuternicire și pentru care nu s-a făcut dovada calității de reprezentant al societății H.I.N.V., dar și în ce privește societatea mandatară și a împuternicitului acesteia G.A.A. a cărui calitate de manager general nu a fost nici aceasta dovedită în proces. S-a apreciat că nu au fost respectate cerințele impuse de art. 68 alin. (1) C. proc.

civ. pentru a avea valabilitate mandatul dat pentru chemare în judecată. Instanța a mai constatat că nu s-a făcut dovada nici a împrejurării că pentru introducerea acțiunii semnată de un avocat din cabinetul de avocatură T. & T., acest cabinet a avut împuternicire dată fie de societatea mandatară fie de societatea mandantă, având în vedere că împuternicirea avocațială depusă în apel la fila 30, a fost emisă după momentul pronunțării sentinței apelate și anume la 15 octombrie 2007. O atare împuternicire este valabilă numai pentru reprezentarea pârâtei în faza apelului, ea neputând valora mandat de reprezentare în faza judecății în fond, câtă vreme nu a fost ratificată deși instanța a acordat un termen pentru împlinirea lipsurilor sesizate.

S-a constatat astfel că împuternicirea nouă acordată la 4 martie 2008, Cabinetului de Avocatură T. & T. de L.N. în calitate de reprezentantă a societății reclamante (semnătură certificată și de ștampila societății) nu ratifică actele de procedură efectuate anterior datei sale nici cât privește acțiunea nici cât privește pârâta împotriva căreia s-a declanșat aceasta. Lipsurile constatate de instanța de apel în documentele prezentate în dovedirea mandatului și calității de reprezentant au fost expres identificate de instanța de apel în considerentele hotărârii și anume: - semnarea cererii de chemare în judecată de un avocat fără împuternicire dată de reclamantă sau de mandatara acesteia; - neratificarea în condițiile art. 1546 alin. (1) C. civ.

a mandatului dat societății comerciale împuternicite; - lipsa de valoare a împuternicirii dată de SC T.E.T. SA la 15 octombrie 2007 de vreme ce mandatul dat acestei societăți nu a fost ratificat de reclamantă; - lipsa de valoare a procurii primite din partea societății reclamante la 4 martie 2007 pentru neîndeplinirea cerințelor prevăzute de art. 68 alin. (1) de a fi făcută prin înscris sub semnătură legalizată, în respectarea dispozițiilor art. 71 alin. (2) din Legea nr. 105/1992. - lipsa certificării semnăturii de împuternicire, de avocat; Împotriva acestei decizii reclamanta H.I.N.V. reprezentată de SCA T. & T. a declarat recurs pentru motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susținându-se că hotărârea a fost pronunțată cu încălcarea și cu greșita aplicare a art. 535 C. civ.

potrivit căruia mandatul este special pentru o afacere sau pentru oarecare anume cereri sau este general pentru toate afacerile mandantului, precum și art. 67 C. proc. civ. potrivit cărui dacă cel care a dat o procură generală nu are domiciliul și nici reședința în țară, sau dacă procura este dată unui prepus, dreptul de reprezentare se presupune dat.

S-a susținut că în mod neîntemeiat s-a reținut de instanța de apel că nu se poate identifica pârâta, deși mandatul trebuie interpretat prin prisma dispozițiilor art. 1537 C. civ., acesta fiind un mandat special acordat în vederea inițierii procedurii judiciare privind tragerea la răspundere a persoanelor care își declară un drept exclusiv asupra mărcii H. S-a mai arătat că în mod greșit analiza mandatului nu a avut în vedere dispozițiile art. 67 alin. (3) în sensul că reclamanta pentru că nu are reședința în țară se presupune că a dat dreptul de reprezentare în judecată persoanei căreia i-a dat mandat iar pentru că această persoană nu este un avocat, mandatarul potrivit art. 68 alin. (4) C. proc.

civ., poate angaja, în virtutea mandatului un avocat acest drept fiind de altfel expres menționat în mandatul în discuție. S-a mai arătat că nici cât privește forma mandatului instanța nu a făcut o apreciere corectă a dispozițiilor art. 68 alin. (1) C. proc. civ. și art. 71 alin. (2) din Legea 105/1992, cu privire la reglementarea raportului dreptului internațional privat. În acest sens procura pentru dreptul de chemare în judecată sau de reprezentare se face prin înscris sub semnătură legalizată iar dacă procura este dată unui avocat potrivit legii avocaților, art. 68 alin. (1) C. proc. civ.

Potrivit art. 71 alin. (2) din Legea 105/1992 actul se consideră valabil din punct de vedere al formei dacă îndeplinește condițiile prevăzute de una din legile următoare: - legea locului întocmirii actului, legea națională sau a domiciliului persoanei care a constituit actul sau legea aplicabilă potrivit dreptului internațional privat al autorității care examinează valabilitatea actului juridic. Cât privește reprezentarea în proces, recurentul a criticat următoarele: - nesocotirea de către instanța de apel a - caracterului de act autentic al mandatului care atestă – cu certificarea unui notar – a calității de manager general al lui L.H., pentru H.I.N.V., data mandatului și conținutul acestuia (actul nefiind depus în traducere având și apostilă); - neobservarea împuternicirii avocațiale existente la fila 1 din dosarul de fond dată de SC T.E.

SA avocaților din cadrul SCA T. & T., privind asistența și reprezentarea în fața instanței de judecată cu respectarea art. 28 din Legea nr. 51/1995 privind organizarea și exercitarea profesiei de avocat; - nesocotirea împrejurări că independent de mandatul anterior existent între H.I.N.V. și SC T.E. SA, SCA T. & T. a fost mandatată direct de aceasta din urmă pentru apărarea drepturilor de proprietate intelectuală ale societăților belgiene pe teritoriul României și, ca urmare, a rezilierii contractului de asistență juridică dintre SC T.E. SA și SCA T. și T., s-a depus la dosar un nou mandat(procura din 4 martie 2008) de către SCA T. & T. numai ca urmare a unei schimbări intervenite. De aceea procura din 4 martie 2008 care produce efecte de la data emiterii ei a intervenit pentru a semnala o schimbare și nu pentru a răspunde solicitărilor instanței de a ratifica un mandat anterior.

Ca urmare s-a susținut că interpretarea extrem de formalistă a instanței încalcă drepturile reclamantei la un proces echitabil, sens în care este și jurisprudența C.E.D.O., preluată și de jurisprudența Curții Constituționale care prin Decizia nr. 176/2005 a declarat neconstituționalitatea art. 302 1 alin. (1) lit. a) C. proc. civ., articol contrar art. 21, art. 24 și art. 129 din Constituție, deoarece sancționează cu nulitate absolută unele măsuri din cuprinsul cererii de recurs, apreciate a fi de „un formalism inacceptabil de rigid, de natură să afecteze grav efectivitatea exercitării căii de atac și să restrângă nejustificat accesul liber la justiție”. Pârâta a formulat o întâmpinare prin care a ridicat excepția lipsei calității de reprezentant în recurs a reclamantei și a combătut totodată motivele de recurs, arătând punctual următoarele: - condițiile impuse de art. 67 alin. (3) C. proc.

civ.

(care instituie o prezumție legală) și anume existența unei procuri generale și existența unui domiciliu sau reședință în străinătate, nu au fost întrunite în cauză cât privește existența unei proceduri generale date de reclamantă; - imposibilitatea de reprezentare a recurentei reclamante de societatea care a angajat avocații în proces având în vedere principiul specialității capacității de folosință a persoanelor juridice potrivit art. 34 din Decretul nr. 31/1954; - „procura specială” depusă în recurs este lipsită de efecte întrucât îi lipsește încheierea de autentificare notarială, acest act fiind semnat doar de un funcționar administrativ și nu este nici apostilat conform convenției de la Haga din 1961 ratificată de România prin Legea 52/2000 cerință cu atât mai mult impusă de împrejurarea că la momentul emiterii „procurii” România nu era membră UE, iar dispozițiile convențiilor și tratatelor la care România este parte prevalează asupra dispozițiilor interne deci și asupra art. 71 alin. (2) din Legea 105/1992 invocată; - susținerea că reclamantei nu i s-a acordat un termen pentru a complini lipsurile actului de reprezentare nu este reală și de altfel textul art. 161 C. proc.

civ. nu este imperativ, instanța având posibilitatea a acorda un termen și nu obligația. Analizând decizia atacată prin prisma motivelor de recurs invocate se constată că aceasta este pronunțată cu greșita aplicare a dispozițiilor legale incidente în materie de reprezentare a părților în proces. Ca urmare recursul se va admite pentru considerentele ce succed. Textele incidente în cauză din Codul de procedură civilă sunt următoarele: Art. 67 alin. (1): „Părțile pot să exercite drepturile procedurale personal sau prin mandatar, potrivit textului expres prevăzut de art. 67 alin. (1) C. proc. civ.”. Art. 67 alin. (3). „Dacă cel care a dat procură generală nu are domiciliul nici reședința în țară, sau dacă procura este dată unui prepus, dreptul de reprezentare în judecată se presupune dat”.

Art. 68 alin. (1): „Procura pentru exercițiul dreptului de chemare în judecată sau de reprezentare în judecată trebuie făcută prin înscris sub semnătură legalizată; în cazul când procura este dată unui avocat, semnătura va fi „certificată potrivit legii avocaților”. Art. 68 alin. (3): „Mandatul este presupus dat pentru toate actele judecății, chiar dacă nu cuprinde nicio arătare în această privință; el poate fi însă restrâns numai la anumite acte sau pentru anumite instanțe”. În cauza dedusă judecății la 20 aprilie 2006, acțiunea a fost formulată de reclamanta C.H.I.N.V. cu sediul în Belgia prin împuternicita sa, SC T.E. SA cu sediul ales la Societatea Civilă de Avocați T. & T. în București.

Acțiunea a fost semnată pentru H.I.N.V., de avocat G.H.T. de la SCA T. și T. cu aplicarea ștampilei cabinetului de avocatură. La fila 8 din dosarul de fond s-a depus o „Procură Specială” din 22 august 2008 prin care H.I.N.V. – Belgia a autorizat în numele ei și în interesul ei, Societatea T.E. SA” să întreprindă orice acțiune referitoare la plângerile civile și penale în România împotriva societăților care importă, distribuie și/sau comercializează en gros și en detail falsuri după conducte cu straturi multiple, fapt ce afectează marca H. ”. În document se mai menționează expres că managerul general al societății mandatate este autorizat să angajeze în numele mandantului avocați și birouri de consiliere publică specializate în acest domeniu, pentru a asigura o apărare calificate în procesul referitor la marcă.

Procura specială este semnată de L.H., manager general a cărui semnătură a fost autentificată la 23 iunie 2004 de notarul K.P. Procura specială este depusă în xerox de pe traducerea legalizată de biroul notarului public G.N.A.C. la 26 octombrie 2004 sub nr. 14177. La fila 1 din dosar se află împuternicirea avocațială pe care SC T.E. SA, în calitate de împuternicită a reclamantei, o dă casei de avocați T.G. și T.V., documentul fiind semnat și parafat de client și respectiv casa de avocatură. Excepția lipsei calității de reprezentant al reclamantei în proces al semnatarului cererii de chemare în judecată nu s-a ridicat pe parcursul judecății în fond ci prin concluziile scrise depuse în dosar după încheierea dezbaterii cauzei pe fond, împrejurare care a făcut ca instanța să nu intre în cercetarea acestei excepții și să soluționeze cauza pe fond, potrivit petitului acțiunii.

În apel instanța a cercetat această excepție care a format și motiv de apel și a considerat în mod greșit că reclamanta nu a fost reprezentată în proces potrivit normelor de drept intern și internațional. Condițiile prevăzute de art. 68 alin. (3) C. civ. sunt dovedite ca îndeplinite în cauză. Reclamanta H.S., societate cu sediul în Belgia având adresa în 27 Tockomsteaan, B-2200, printr-un act intitulat „Procură generală” care este și redactat în acești termeni, a împuternicit o societate comercială SC T.E.

SA să acționeze în România prin plângeri civile și penale împotriva societăților care îi afectează reclamantei dreptul la marca H. Regula prevăzută de art. 67 alin. (2) potrivit căreia mandatarul cu procură generală poate să reprezinte în judecată pe mandant, numai dacă i-a fost dat anume acest drept – în alți termeni o procură specială pentru proces - este înlocuită cu prezumția instituită de legiuitor în art. 67 alin. (3), în sensul că pentru situația reclamantului cu sediul în străinătate care a dat o procură generală, împuternicirea de reprezentare pentru proces este prezumată a fi dată celui care are o procură generală și care intentează un proces în numele mandantului.

Se constată că societatea care a avut o împuternicire generală din partea reclamantei a intentat o acțiune civilă în limitele mandantului – pentru o încălcare a drepturilor izvorând din marca deținută de reclamantă și împotriva unei societăți care a întreprins astfel de acte de încălcare a drepturilor de marcă. Sub acest din urmă aspect – dedus din însăși recunoașterea pârâtei la Tribunal care a dezbătut cauza în fond - nu se poate primi critica referitoare la neindividualizarea pârâtei în procura dată în cauză și vicierea, prin aceasta a mandatului. Nici „viciile” mandatului, general sub aspectul neidentificării reprezentantului reclamantei și puterii acestuia de a angaja societatea printr-o astfel de procură nu au fost legal reținute.

Procura a fost prezentată sub forma unui act autentic fiind legalizată și certificată în acest sens semnătura managerului general al societății reclamante de către un notar belgian. Ca urmare un astfel de înscris autentic are aceleași efecte juridice ca cele recunoscute de art. 4 din Legea notarului public și a activității notariale (nr. 36/1995). „Actele îndeplinite de notarul public purtând sigiliul și semnătura acestuia, este de autoritate publică și are forța probantă prevăzută de lege”. Dacă instanța consideră necesar a se produce și alte dovezi în stabilirea condițiilor în care a fost dat un mandat (o procură), în raport și de poziția părții adverse, poate să ceară completarea dovezilor și să acorde în acest sens un termen, în condițiile art. 161 C. proc.

civ. În cauză instanța nu a acordat un termen pentru ca reprezentantul reclamantei să justifice calitatea celui care a întocmit procura sau a celui care a angajat societatea de avocatură. Deși s-au dat mai multe termene în cauză, în niciun jurnal de ședință nu s-a făcut o consemnare în acest sens. Cu toate acestea în considerentele hotărârii atacate se rețin o serie de „vicii” rezultate din împrejurarea că lipsurile „nu au fost niciodată acoperite pe parcursul procesului”. S-au încălcat astfel de către instanță dispozițiile art. 161 C. proc. civ. care se referă în mod expres la dovezile privind lipsa capacității de exercițiu a drepturilor procesuala ale părților sau lipsa calității de reprezentant al acestora.

Dacă instanța apreciază că nu se impune un asemenea termen, nu va putea însă anula cererea decât în temeiul alin. (2) al art. 161 C. proc. civ. dacă lipsurile nu se împlinesc. „Împlinirea lipsurilor” de care vorbește textul citat conduce la concluzia că ele pot fi acoperite - recte ratificate - și ulterior introducerii acțiunii. În cauză însă reclamanta a depus la dosar la filele 83-86 o procură pe care a dat-o direct cabinetului de avocatură T. și T. (prin T.G.N. și T.V.) împuternicit în termeni generali să îndeplinească toate acțiunile legate de apărarea drepturilor proprietarului mărcii în fața organelor vamale, de poliție, a tribunalelor civile și penale, a autorităților administrative și executive din România, dar fără limitare, precum și să delege toate drepturile oricărui avocat din cadrul Biroului T. și T. Documentul depus în original poartă semnătura și ștampila reclamantei autentificată la 4 martie 2008 de semnătura și parafa unui notar public din Belgia.

Actul autentic al autorității străine poartă apostila potrivit Convenției de la Haga din 5 octombrie 1965. Documentul este însoțit de o traducere în limba română a unui traducător autorizat a cărui semnătură a fost legalizată în temeiul art. 8 lit. e) și i) de Legea 36/1995 de un notar public român. În alți termeni s-a depus un document prin care s-a schimbat împuternicirea dată de reclamantă inițial Societății T.E. SA, cu aceea dată societății civile de avocatură. Această societate mandatată a certificat semnătura pentru cazul expres arătat de art. 68 alin. (1) (procură dată unui avocat) potrivit legii avocaților. În acest sens s-a depus împuternicirea avocațială nr. 438005 din 15 octombrie 2007 (fila 30 din apel).

În mod greșit s-a apreciat de către instanța de apel că această împuternicire avocațială nu este valabilă ea fiind întocmită la 15 octombrie 2007 făcându-se interpretarea că la momentul introducerii acțiunii, 20 aprilie 2006, avocatul nu ar fi fost legal angajat și deci nici abilitat să semneze acțiunea. Instanța de apel nu a observat că împuternicirea avocațială de la fila 30 a fost întocmită pentru reprezentarea pârâtei în faza apelului, făcându-se mențiunea în cuprinsul acesteia că avocatul este abilitat să reprezinte clientul în fața Curții de apel. Cât privește valabilitatea delegației avocatului la momentul introducerii acțiunii și valabila semnare a acțiunii de către acesta este de observat că deși delegația aflată la fila 1 din dosarul de fond nu conține mențiuni despre data angajamentului făcut cu avocatul, în delegația depusă în apel se face vorbire de un contract de asistență juridică încheiat între H.I.N.V.

prin împuternicită SC T.E. SA nr. 418853 din 17 septembrie 2003, cu mult înainte de introducerea acțiunii și după emiterea procurii generale inițiale. Cu alte cuvinte acțiunea a fost semnată de avocat împuternicit prin angajamentul făcut de reclamantă cu acesta printr-un intermediar, la acel moment SC T.E. SA, iar avocatul și-a dovedit calitatea de reprezentant angajat, potrivit legii române. Instanța a reținut în mod nelegal lipsa capacității SC T.E. SA de a putea reprezenta o societate străină într-un proces față de nedovedirea calității de a reprezenta această societate comercială a celui indicat drept manager general și nici a abilitării societății comerciale la un asemenea demers, potrivit principiului specialității capacității de folosință a persoanei juridice.

În primul rând se constată că o atare concluzie nu se întemeiază pe nici o probă – instanța nefiind diligentă, conform art. 129 alin. (6) C. proc. civ. să ordone administrarea de probe în acest sens, chiar dacă părțile s-ar fi împotrivit. În al doilea rând o atare cercetare nu se impunea în raport de împrejurarea că actul constatator al împuternicirii avea forma autentică cu putere doveditoare până la înscrierea în fals, iar pe parcursul procesului împuternicirea a fost dată direct societății de avocați, conform procurii de la fila 83 prezentată tot sub forma unui act autentic. Instanța a mai reținut în mod eronat că prima procură nu este legală pentru că îi lipsește apostila prevăzută de Convenției de la Haga și care era obligatorie a fi prezentată la data depunerii acțiunii, pentru că la acel moment România nu era țară membră UE.

În primul rând dacă aprecia necesară prezentarea actului în forma apostilării sale potrivit Convenției de la Haga din 1961, instanța trebuia să solicite părții să producă un act cu această completare. O atare cercetare în fața instanței de apel, după cum s-a arătat mai sus nu mai era necesară în raport de noua procură dată de reclamantă direct avocatului ales în proces. Cât privește valabilitatea actului sub forma în care a fost prezentat, fără apostilă sunt de observat următoarele: Convenția cu privire la suprimarea cerinței supralegalizării actelor oficiale străine încheiată la 5 octombrie 1961 la Haga, Convenție la care România a aderat prin O.G.

nr. 66/1999 aprobată de Legea nr. 52/2000 a introdus, ca singură formalitate care ar putea fi cerută pentru a atesta veridicitatea semnăturii, calitatea în care a acționat semnatarul actului sau, după caz, identitatea sigiliului său, a ștampilei de pe acest act, aplicarea pe actul cu pricina a apostilei eliberată de autoritatea competentă a statului din care emană documentul [art. 3 alin. (1) din Convenție]. Apostila a înlocuit, pentru cercul de state care au aderat la Convenție, cerința supralegalizării diplomatice sau consulare a actelor oficiale străine. Ca urmare cerința acestei formalități apostila este impusă de apartenența statului la Convenția multilaterală amintită, elaborată în Sistemul Conferinței de drept internațional privat de la Haga, fără vreo legătură cu prezența unei țări în Uniunea Europeană – cum s-a susținut în întâmpinarea depusă de reclamantă la recursul formulat – țările membre la această convenție depășind continentul european.

Art. 3 în alin. (2) din Convenția de la Haga lasă însă posibilitatea statelor membre la această Convenție să nu aplice dispozițiile referitoare la aplicarea acestei formalități (apostila) atunci când legile, regulamentele sau uzanțele în vigoare în statul în care actul urmează să fie prezentat, fie o înțelegere între două sau mai multe state contractante o înlătură, o simplifică sau scutește actul de supralegalizare. În raporturile bilaterale în care se află România cu Belgia, (statul în care a fost încheiat actul oficial, act prezentat instanței române pentru a produce efecte juridice) a fost încheiată la București la 3 octombrie 1975, Convenția privind asistența juridică în materie civilă și comercială, ratificată de România prin Decretul nr. 368/1976.

Această Convenție prevede în art. 14 intitulat „scutirea de legalizare” că „documentele care emană de la autoritățile judiciare ale unora din state și care poartă sigiliul acestora precum și documentele care le atestă certitudinea datei, realitatea semnăturii sau conformitatea cu originalul, sunt scutite de orice legalizare atunci când trebuie să fie folosite pe teritoriul celuilalt stat”. Ca urmare, în temeiul dispoziției mai sus amintite, din Convenția bileterală care se aplică în temeiul art. 3 alin. (2) din Convenția de la Haga 1961, fiind o înțelegere care scutește actul de supralegalizare, procura generală legalizată de un notar belgian și prezentată în traducere legalizată produce efectele unui act autentic în fața instanței române în forma în care a fost prezentat, respectând forma prevăzută de legea locului unde a fost întocmită.

Or în recurs s-a depus (fila 10) originalul procurii speciale date inițial în cauză. Pentru considerentele mai sus arătate, constatând întemeiate criticile aduse prin motivul de recurs se observă că în mod neîntemeiat s-a admis apelul pârâtei și s-a soluționat cauza pe excepție prin anularea cererii de chemare în judecată ca fiind formulată de o persoană fără calitate de reprezentant. Pe cale de consecință în temeiul art. 304 pct. 9 și art. 312 alin. (1) C. proc. civ., se va admite recursul și se va casa decizia, cauza urmând a se trimite la aceeași instanță pentru rejudecarea apelului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de recurenta S.C. H.I.N.V. împotriva deciziei civile nr. 209A din 18 septembrie 2008 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală. Casează decizia și trimite cauza spre rejudecarea apelului la aceeași instanță. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 13 octombrie 2009.