ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 8225/2009

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 8225/2009 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2009)

Deliberând asupra recursului civil de

față în condițiile art. 256 C. proc. civ., constată următoarele:

Prin acțiunea introdusă pe rolul

Tribunalului București la 20 aprilie 2006 reclamanta C.H.I.N.V. prin

împuternicita SC T.E. SA a chemat în judecată pe pârâta SC I.P. SRL pentru

obligarea acesteia să înceteze comercializarea, depozitarea în vederea oferirii

spre vânzare, importul sau exportul de produse purtând însemne identice sau

similare cu marca H. deținută de reclamantă în temeiul certificatului de

înregistrare O.M.P.I. nr. 690614 din 24 martie 1998.

Reclamanta a solicitat obligarea pârâtei

să retragă și să distrugă produsele care poartă în mod ilegal însemne identice

sau similare mărcii arătate și să plătească 20.000 EURO cu titlu de despăgubiri

materiale precum și 40.000 EURO cu titlu de despăgubiri morale, cu plata, în

caz de nerespectare a acestor obligații a 500 EURO/zi de întârziere.

Tribunalul București, secția a III-a

civilă, prin sentința civilă nr. 697 din 15 mai 2007 a admis în parte acțiunea

și a obligat pe pârâtă să înceteze comercializarea, depozitarea, importul sau

exportul de produse purtând însemne identice sau similare mărcii H. a

reclamantei.

A mai fost obligată pârâta la plata către

reclamantă a sumei de 41896,42 lei cu titlu de despăgubiri materiale și

83792,84 lei cu titlu de daune morale pentru prejudiciul cauzat.

Au fost respinse ca neîntemeiate cererile

privind retragerea și distrugerea produselor care poartă însemne identice sau

similare mărcii H. precum și obligarea pârâtei la 500 EURO/zi de întârziere în caz

de nerespectare a obligațiilor.

În motivarea soluției Tribunalul a

constatat că este întemeiată acțiunea reclamantei – unul din cei mai importanți

producători la nivel mondial de țevi flexibile nemetalice și în general de

materiale de construcție nemetalice, formulată în baza dispozițiilor art. 3, art.

4, art. 11 și art. 14 din O.U.G. 100/2005 și art. 35 din Legea nr. 84/1998.

În acest sens s-a reținut că reclamanta

este titulara mărcii H. cu nr. 690614 înregistrată la O.M.P.I. pentru clasele

de produse și servicii nr. 6, 17 și 19 marcă care îi conferă potrivit art. 35

din legea mărcilor, privind exploatarea și folosirea acesteia drepturi

exclusive și care interzice folosirea neautorizată a mărcii de către terți.

Reclamanta a comercializat în

România produse sub această marcă iar pârâta la rândul său a comercializat în

perioada 2002 – 2003 în România țevi cu denumirea H. - C. fapt recunoscut de

pârâtă care s-a apărat susținând că urmare atenționării reclamantei a încetat

comercializarea acelor produse achiziționate de la o altă societate importatoare.

S-a concluzionat că pârâta cunoștea

faptul că unicul importator al produselor H. din România este chiar firma T.E.

și deci produsele desfăcute de ea cu marca H. - C. nu pot fi produsele

originale ale producătorului belgian ci reprezintă produse contrafăcute.

S-a mai constatat că în cazul

produselor contrafăcute se prezumă reaua-credință a celui care desfășoară

activități comerciale cu produse purtând denumiri similare unei mărci

înregistrate, conform dispozițiilor art. 6 din Acordul TRIPS, titularul mărcii

nefiind obligat să dovedească reaua credință, ci terțul care încalcă drepturile

exclusive cu privire la marcă trebuie să răstoarne această prezumție.

S-a mai reținut că prin activitatea

pârâtei s-a creat o pagubă reclamantei și, ca urmare, în temeiul art. 35 din

Legea 84/1999 a fost obligată pârâta la acoperirea acestui prejudiciu constând

în profitul încasat de pârâtă ca urmare a comercializării produselor

contrafăcute până la sfârșitul anului 2003, conform concluziilor expertizei

tehnice desemnată în cauză.

Cât privește despăgubirile pentru

daunele morale s-a reținut că acestea s-au produs în paguba reclamantei ale cărei

reputație și prestigiu au fost afectate câtă vreme consumatorii de pe piață au

fost induși în eroare cu privire la calitatea produselor și cu privire la

producătorul acestora, actele de contrafacere constituind acte de subminare a

poziției titularului mărcii.

Ținând cont că în materia încălcării

drepturilor de proprietate intelectuală – spre deosebire de încălcarea dreptului

de proprietate în sens comun – efectele de ordin moral sunt întotdeauna mai

mari decât pagubele materiale pe care le suferă titularul drepturilor încălcate,

s-a apreciat că se cuvine – cu acest titlu – o sumă reprezentând dublul

cuantumului fixat pentru pagubele materiale.

Au fost respinse capetele de cerere

referitoare la retragerea și distrugerea produselor purtând însemnele mărcii H.

având în vedere constatările expertizei potrivit căreia în anul 2003 pârâta a

încetat comercializarea acestor produse și că în prezent nu deține asemenea

produse în stoc. Corelativ s-a respins și cererea privind obligarea pârâtei la

plata unor daune cominatorii pe zi de întârziere în caz de neîndeplinire a

acestei obligații.

Curtea Apel București, secția a IX-a

civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, prin decizia civilă

nr. 209 A din 18 septembrie 2008 a admis apelul pârâtei, a schimbat în tot

sentința atacată și a anulat cererea de chemare în judecată ca fiind formulată

de o persoană fără calitate de reprezentant.

A fost respins ca nefondat apelul

reclamantei și obligată aceasta la 4486,33 lei cheltuieli de judecată către

pârâtă.

În motivarea acestei soluții Curtea

a reținut criticile formulate de apelanta pârâtă în susținerea excepției

privind inopozabilitatea procurii în baza căreia a fost promovată acțiunea și

au fost angajați avocații pentru reclamantă atât la instanța de fond cât și la

instanța de apel.

Pentru complinirea multiplelor

lipsuri semnalate s-a acordat un termen, la care acestea nu au fost acoperite,

ceea ce a atras sancțiunea anulării cererii.

Instanța de apel a constatat că

cererea de chemare în judecată a fost însoțită de o „procură specială” prin

care H.I.N.V. Belgia a autorizat societatea T.E.T. SA să întreprindă în numele

și în interesul ei orice acțiune referitoare la plângeri civile și penale în

România împotriva societăților care importă, distribuie și sau comercializează

en gros și en detail falsuri după conducte sau straturi multiple.

Această împuternicire s-a apreciat

ca fiind afectată de o serie de vicii în ce privește atât persoana care a dat

împuternicire și pentru care nu s-a făcut dovada calității de reprezentant al

societății H.I.N.V., dar și în ce privește societatea mandatară și a

împuternicitului acesteia G.A.A. a cărui calitate de manager general nu a fost

nici aceasta dovedită în proces.

S-a apreciat că nu au fost respectate

cerințele impuse de art. 68 alin. (1) C. proc. civ. pentru a avea valabilitate

mandatul dat pentru chemare în judecată.

Instanța a mai constatat că nu s-a

făcut dovada nici a împrejurării că pentru introducerea acțiunii semnată de un

avocat din cabinetul de avocatură T. & T., acest cabinet a avut

împuternicire dată fie de societatea mandatară fie de societatea mandantă,

având în vedere că împuternicirea avocațială depusă în apel la fila 30, a fost

emisă după momentul pronunțării sentinței apelate și anume la 15 octombrie 2007.

O atare împuternicire este valabilă

numai pentru reprezentarea pârâtei în faza apelului, ea neputând valora mandat

de reprezentare în faza judecății în fond, câtă vreme nu a fost ratificată deși

instanța a acordat un termen pentru împlinirea lipsurilor sesizate.

S-a constatat astfel că împuternicirea

nouă acordată la 4 martie 2008, Cabinetului de Avocatură T. & T. de L.N. în

calitate de reprezentantă a societății reclamante (semnătură certificată și de

ștampila societății) nu ratifică actele de procedură efectuate anterior datei

sale nici cât privește acțiunea nici cât privește pârâta împotriva căreia s-a

declanșat aceasta.

Lipsurile constatate de instanța de

apel în documentele prezentate în dovedirea mandatului și calității de

reprezentant au fost expres identificate de instanța de apel în considerentele

hotărârii și anume:

- semnarea cererii de chemare în

judecată de un avocat fără împuternicire dată de reclamantă sau de mandatara

acesteia;

- neratificarea în condițiile art. 1546

alin. (1) C. civ. a mandatului dat societății comerciale împuternicite;

- lipsa de valoare a împuternicirii

dată de SC T.E.T. SA la 15 octombrie 2007 de vreme ce mandatul dat acestei

societăți nu a fost ratificat de reclamantă;

- lipsa de valoare a procurii

primite din partea societății reclamante la 4 martie 2007 pentru neîndeplinirea

cerințelor prevăzute de art. 68 alin. (1) de a fi făcută prin înscris sub semnătură

legalizată, în respectarea dispozițiilor art. 71 alin. (2) din Legea nr. 105/1992.

- lipsa certificării semnăturii de

împuternicire, de avocat;

Împotriva acestei decizii reclamanta

H.I.N.V. reprezentată de SCA T. & T. a declarat recurs pentru motivul

prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susținându-se că hotărârea a fost

pronunțată cu încălcarea și cu greșita aplicare a art. 535 C. civ. potrivit

căruia mandatul este special pentru o afacere sau pentru oarecare anume cereri

sau este general pentru toate afacerile mandantului, precum și art. 67 C. proc.

civ. potrivit cărui dacă cel care a dat o procură generală nu are domiciliul și

nici reședința în țară, sau dacă procura este dată unui prepus, dreptul de

reprezentare se presupune dat.

S-a susținut că în mod neîntemeiat

s-a reținut de instanța de apel că nu se poate identifica pârâta, deși mandatul

trebuie interpretat prin prisma dispozițiilor art. 1537 C. civ., acesta fiind un

mandat special acordat în vederea inițierii procedurii judiciare privind

tragerea la răspundere a persoanelor care își declară un drept exclusiv asupra

mărcii H.

S-a mai arătat că în mod greșit

analiza mandatului nu a avut în vedere dispozițiile art. 67 alin. (3) în sensul

că reclamanta pentru că nu are reședința în țară se presupune că a dat dreptul

de reprezentare în judecată persoanei căreia i-a dat mandat iar pentru că această

persoană nu este un avocat, mandatarul potrivit art. 68 alin. (4) C. proc. civ.,

poate angaja, în virtutea mandatului un avocat acest drept fiind de altfel

expres menționat în mandatul în discuție.

S-a mai arătat că nici cât privește forma

mandatului instanța nu a făcut o apreciere corectă a dispozițiilor art. 68 alin.

(1) C. proc. civ. și art. 71 alin. (2) din Legea 105/1992, cu privire la reglementarea

raportului dreptului internațional privat.

În acest sens procura pentru dreptul de

chemare în judecată sau de reprezentare se face prin înscris sub semnătură

legalizată iar dacă procura este dată unui avocat potrivit legii avocaților,

art. 68 alin. (1) C. proc. civ.

Potrivit art. 71 alin. (2) din Legea

105/1992 actul se consideră valabil din punct de vedere al formei dacă

îndeplinește condițiile prevăzute de una din legile următoare: - legea locului

întocmirii actului, legea națională sau a domiciliului persoanei care a

constituit actul sau legea aplicabilă potrivit dreptului internațional privat

al autorității care examinează valabilitatea actului juridic.

Cât privește reprezentarea în proces, recurentul

a criticat următoarele:

- nesocotirea de către instanța de

apel a - caracterului de act autentic al mandatului care atestă – cu

certificarea unui notar – a calității de manager general al lui L.H., pentru H.I.N.V.,

data mandatului și conținutul acestuia (actul nefiind depus în traducere având și

apostilă);

- neobservarea împuternicirii avocațiale

existente la fila 1 din dosarul de fond dată de SC T.E. SA avocaților din

cadrul SCA T. & T., privind asistența și reprezentarea în fața instanței de

judecată cu respectarea art. 28 din Legea nr. 51/1995 privind organizarea și exercitarea

profesiei de avocat;

- nesocotirea împrejurări că

independent de mandatul anterior existent între H.I.N.V. și SC T.E. SA, SCA T.

& T. a fost mandatată direct de aceasta din urmă pentru apărarea

drepturilor de proprietate intelectuală ale societăților belgiene pe teritoriul

României și, ca urmare, a rezilierii contractului de asistență juridică dintre

SC T.E. SA și SCA T. și T., s-a depus la dosar un nou mandat(procura din 4

martie 2008) de către SCA T. & T. numai ca urmare a unei schimbări

intervenite. De aceea procura din 4 martie 2008 care produce efecte de la data

emiterii ei a intervenit pentru a semnala o schimbare și nu pentru a răspunde

solicitărilor instanței de a ratifica un mandat anterior.

Ca urmare s-a susținut că interpretarea

extrem de formalistă a instanței încalcă drepturile reclamantei la un proces echitabil,

sens în care este și jurisprudența C.E.D.O., preluată și de jurisprudența

Curții Constituționale care prin Decizia nr. 176/2005 a declarat neconstituționalitatea

art. 302

1

alin. (1) lit. a) C. proc. civ., articol contrar art. 21, art.

24 și art. 129 din Constituție, deoarece sancționează cu nulitate absolută

unele măsuri din cuprinsul cererii de recurs, apreciate a fi de „un formalism inacceptabil

de rigid, de natură să afecteze grav efectivitatea exercitării căii de atac și

să restrângă nejustificat accesul liber la justiție”.

Pârâta a formulat o întâmpinare prin care

a ridicat excepția lipsei calității de reprezentant în recurs a reclamantei și

a combătut totodată motivele de recurs, arătând punctual următoarele:

- condițiile impuse de art. 67 alin. (3) C.

proc. civ. (care instituie o prezumție legală) și anume existența unei procuri

generale și existența unui domiciliu sau reședință în străinătate, nu au fost

întrunite în cauză cât privește existența unei proceduri generale date de

reclamantă;

- imposibilitatea de reprezentare a

recurentei reclamante de societatea care a angajat avocații în proces având în

vedere principiul specialității capacității de folosință a persoanelor juridice

potrivit art. 34 din Decretul nr. 31/1954;

- „procura specială” depusă în recurs

este lipsită de efecte întrucât îi lipsește încheierea de autentificare

notarială, acest act fiind semnat doar de un funcționar administrativ și nu

este nici apostilat conform convenției de la Haga din 1961 ratificată de

România prin Legea 52/2000 cerință cu atât mai mult impusă de împrejurarea că

la momentul emiterii „procurii” România nu era membră UE, iar dispozițiile

convențiilor și tratatelor la care România este parte prevalează asupra

dispozițiilor interne deci și asupra art. 71 alin. (2) din Legea 105/1992

invocată;

- susținerea că reclamantei nu i s-a

acordat un termen pentru a complini lipsurile actului de reprezentare nu este

reală și de altfel textul art. 161 C. proc. civ. nu este imperativ, instanța având

posibilitatea a acorda un termen și nu obligația.

Analizând decizia atacată prin prisma

motivelor de recurs invocate se constată că aceasta este pronunțată cu greșita

aplicare a dispozițiilor legale incidente în materie de reprezentare a părților

în proces. Ca urmare recursul se va admite pentru considerentele ce succed.

Textele incidente în cauză din Codul

de procedură civilă sunt următoarele:

Art. 67 alin. (1): „Părțile pot să

exercite drepturile procedurale personal sau prin mandatar, potrivit textului

expres prevăzut de art. 67 alin. (1) C. proc. civ.”.

Art. 67 alin. (3). „Dacă cel care a dat

procură generală nu are domiciliul nici reședința în țară, sau dacă procura

este dată unui prepus, dreptul de reprezentare în judecată se presupune dat”.

Art. 68 alin. (1): „Procura pentru

exercițiul dreptului de chemare în judecată sau de reprezentare în judecată

trebuie făcută prin înscris sub semnătură legalizată; în cazul când procura

este dată unui avocat, semnătura va fi „certificată potrivit legii avocaților”.

Art. 68 alin. (3): „Mandatul este

presupus dat pentru toate actele judecății, chiar dacă nu cuprinde nicio arătare

în această privință; el poate fi însă restrâns numai la anumite acte sau pentru

anumite instanțe”.

În cauza dedusă judecății la 20

aprilie 2006, acțiunea a fost formulată de reclamanta C.H.I.N.V. cu sediul în

Belgia prin împuternicita sa, SC T.E. SA cu sediul ales la Societatea Civilă de

Avocați T. & T. în București. Acțiunea a fost semnată pentru H.I.N.V., de

avocat G.H.T. de la SCA T. și T. cu aplicarea ștampilei cabinetului de

avocatură.

La fila 8 din dosarul de fond s-a depus o

„Procură Specială” din 22 august 2008 prin care H.I.N.V. – Belgia a autorizat

în numele ei și în interesul ei, Societatea T.E. SA” să întreprindă orice acțiune

referitoare la plângerile civile și penale în România împotriva societăților

care importă, distribuie și/sau comercializează en gros și en detail falsuri

după conducte cu straturi multiple, fapt ce afectează marca H. ”.

În document se mai menționează expres că

managerul general al societății mandatate este autorizat să angajeze în numele

mandantului avocați și birouri de consiliere publică specializate în acest domeniu,

pentru a asigura o apărare calificate în procesul referitor la marcă.

Procura specială este semnată de L.H., manager general

a cărui semnătură a fost autentificată la 23 iunie 2004 de notarul K.P.

Procura specială este depusă în xerox de

pe traducerea legalizată de biroul notarului public G.N.A.C. la 26 octombrie 2004

sub nr. 14177.

La fila 1 din dosar se află

împuternicirea avocațială pe care SC T.E. SA, în calitate de împuternicită a

reclamantei, o dă casei de avocați T.G. și T.V., documentul fiind semnat și

parafat de client și respectiv casa de avocatură.

Excepția lipsei calității de reprezentant

al reclamantei în proces al semnatarului cererii de chemare în judecată nu s-a

ridicat pe parcursul judecății în fond ci prin concluziile scrise depuse în

dosar după încheierea dezbaterii cauzei pe fond, împrejurare care a făcut ca

instanța să nu intre în cercetarea acestei excepții și să soluționeze cauza pe

fond, potrivit petitului acțiunii.

În apel instanța a cercetat această

excepție care a format și motiv de apel și a considerat în mod greșit că

reclamanta nu a fost reprezentată în proces potrivit normelor de drept intern

și internațional.

Condițiile prevăzute de art. 68 alin. (3)

C. civ. sunt dovedite ca îndeplinite în cauză.

Reclamanta H.S., societate cu sediul în

Belgia având adresa în 27 Tockomsteaan, B-2200, printr-un act intitulat

„Procură generală” care este și redactat în acești termeni, a împuternicit o

societate comercială SC T.E. SA să acționeze în România prin plângeri civile și

penale împotriva societăților care îi afectează reclamantei dreptul la marca H.

Regula prevăzută de art. 67 alin. (2)

potrivit căreia mandatarul cu procură generală poate să reprezinte în judecată

pe mandant, numai dacă i-a fost dat anume acest drept – în alți termeni o

procură specială pentru proces - este înlocuită cu prezumția instituită de

legiuitor în art. 67 alin. (3), în sensul că pentru situația reclamantului cu

sediul în străinătate care a dat o procură generală, împuternicirea de

reprezentare pentru proces este prezumată a fi dată celui care are o procură

generală și care intentează un proces în numele mandantului.

Se constată că societatea care a avut o

împuternicire generală din partea reclamantei a intentat o acțiune civilă în

limitele mandantului – pentru o încălcare a drepturilor izvorând din marca

deținută de reclamantă și împotriva unei societăți care a întreprins astfel de

acte de încălcare a drepturilor de marcă.

Sub acest din urmă aspect – dedus din

însăși recunoașterea pârâtei la Tribunal care a dezbătut cauza în fond - nu se

poate primi critica referitoare la neindividualizarea pârâtei în procura dată

în cauză și vicierea, prin aceasta a mandatului.

Nici „viciile” mandatului, general sub

aspectul neidentificării reprezentantului reclamantei și puterii acestuia de a

angaja societatea printr-o astfel de procură nu au fost legal reținute.

Procura a fost prezentată sub forma unui

act autentic fiind legalizată și certificată în acest sens semnătura

managerului general al societății reclamante de către un notar belgian.

Ca urmare un astfel de înscris autentic

are aceleași efecte juridice ca cele recunoscute de art. 4 din Legea notarului

public și a activității notariale (nr. 36/1995). „Actele îndeplinite de notarul

public purtând sigiliul și semnătura acestuia, este de autoritate publică și

are forța probantă prevăzută de lege”.

Dacă instanța consideră necesar a se

produce și alte dovezi în stabilirea condițiilor în care a fost dat un mandat (o

procură), în raport și de poziția părții adverse, poate să ceară completarea

dovezilor și să acorde în acest sens un termen, în condițiile art. 161 C. proc.

civ.

În cauză instanța nu a acordat un

termen pentru ca reprezentantul reclamantei să justifice calitatea celui care a

întocmit procura sau a celui care a angajat societatea de avocatură. Deși s-au

dat mai multe termene în cauză, în niciun jurnal de ședință nu s-a făcut o

consemnare în acest sens. Cu toate acestea în considerentele hotărârii atacate

se rețin o serie de „vicii” rezultate din împrejurarea că lipsurile „nu au fost

niciodată acoperite pe parcursul procesului”.

S-au încălcat astfel de către instanță

dispozițiile art. 161 C. proc. civ. care se referă în mod expres la dovezile

privind lipsa capacității de exercițiu a drepturilor procesuala ale părților sau

lipsa calității de reprezentant al acestora.

Dacă instanța apreciază că nu se impune

un asemenea termen, nu va putea însă anula cererea decât în temeiul alin. (2)

al art. 161 C. proc. civ. dacă lipsurile nu se împlinesc.

„Împlinirea lipsurilor” de care vorbește

textul citat conduce la concluzia că ele pot fi acoperite - recte ratificate - și

ulterior introducerii acțiunii.

În cauză însă reclamanta a depus la dosar

la filele 83-86 o procură pe care a dat-o direct cabinetului de avocatură T. și

T. (prin T.G.N. și T.V.) împuternicit în termeni generali să îndeplinească

toate acțiunile legate de apărarea drepturilor proprietarului mărcii în fața

organelor vamale, de poliție, a tribunalelor civile și penale, a autorităților

administrative și executive din România, dar fără limitare, precum și să delege

toate drepturile oricărui avocat din cadrul Biroului T. și T.

Documentul depus în original poartă semnătura

și ștampila reclamantei autentificată la 4 martie 2008 de semnătura și parafa

unui notar public din Belgia.

Actul autentic al autorității străine poartă

apostila potrivit Convenției de la Haga din 5 octombrie 1965.

Documentul este însoțit de o traducere în

limba română a unui traducător autorizat a cărui semnătură a fost legalizată în

temeiul art. 8 lit. e) și i) de Legea 36/1995 de un notar public român.

În alți termeni s-a depus un document

prin care s-a schimbat împuternicirea dată de reclamantă inițial Societății T.E.

SA, cu aceea dată societății civile de avocatură.

Această societate mandatată a certificat

semnătura pentru cazul expres arătat de art. 68 alin. (1) (procură dată unui

avocat) potrivit legii avocaților.

În acest sens s-a depus

împuternicirea avocațială nr. 438005 din 15 octombrie 2007 (fila 30 din apel).

În mod greșit s-a apreciat de către

instanța de apel că această împuternicire avocațială nu este valabilă ea fiind

întocmită la 15 octombrie 2007 făcându-se interpretarea că la momentul introducerii

acțiunii, 20 aprilie 2006, avocatul nu ar fi fost legal angajat și deci nici abilitat

să semneze acțiunea.

Instanța de apel nu a observat că

împuternicirea avocațială de la fila 30 a fost întocmită pentru reprezentarea pârâtei

în faza apelului, făcându-se mențiunea în cuprinsul acesteia că avocatul este

abilitat să reprezinte clientul în fața Curții de apel.

Cât privește valabilitatea delegației

avocatului la momentul introducerii acțiunii și valabila semnare a acțiunii de

către acesta este de observat că deși delegația aflată la fila 1 din dosarul de

fond nu conține mențiuni despre data angajamentului făcut cu avocatul, în

delegația depusă în apel se face vorbire de un contract de asistență juridică

încheiat între H.I.N.V. prin împuternicită SC T.E. SA nr. 418853 din 17

septembrie 2003, cu mult înainte de introducerea acțiunii și după emiterea

procurii generale inițiale.

Cu alte cuvinte acțiunea a fost

semnată de avocat împuternicit prin angajamentul făcut de reclamantă cu acesta

printr-un intermediar, la acel moment SC T.E. SA, iar avocatul și-a dovedit

calitatea de reprezentant angajat, potrivit legii române.

Instanța a reținut în mod nelegal

lipsa capacității SC T.E. SA de a putea reprezenta o societate străină într-un

proces față de nedovedirea calității de a reprezenta această societate

comercială a celui indicat drept manager general și nici a abilitării

societății comerciale la un asemenea demers, potrivit principiului

specialității capacității de folosință a persoanei juridice.

În primul rând se constată că o

atare concluzie nu se întemeiază pe nici o probă – instanța nefiind diligentă,

conform art. 129 alin. (6) C. proc. civ. să ordone administrarea de probe în

acest sens, chiar dacă părțile s-ar fi împotrivit.

În al doilea rând o atare cercetare

nu se impunea în raport de împrejurarea că actul constatator al împuternicirii

avea forma autentică cu putere doveditoare până la înscrierea în fals, iar pe

parcursul procesului împuternicirea a fost dată direct societății de avocați,

conform procurii de la fila 83 prezentată tot sub forma unui act autentic.

Instanța a mai reținut în mod eronat

că prima procură nu este legală pentru că îi lipsește apostila prevăzută de

Convenției de la Haga și care era obligatorie a fi prezentată la data depunerii

acțiunii, pentru că la acel moment România nu era țară membră UE.

În primul rând dacă aprecia necesară

prezentarea actului în forma apostilării sale potrivit Convenției de la Haga

din 1961, instanța trebuia să solicite părții să producă un act cu această

completare.

O atare cercetare în fața instanței

de apel, după cum s-a arătat mai sus nu mai era necesară în raport de noua

procură dată de reclamantă direct avocatului ales în proces.

Cât privește valabilitatea actului

sub forma în care a fost prezentat, fără apostilă sunt de observat următoarele:

Convenția cu privire la suprimarea

cerinței supralegalizării actelor oficiale străine încheiată la 5 octombrie 1961

la Haga, Convenție la care România a aderat prin O.G. nr. 66/1999 aprobată de

Legea nr. 52/2000 a introdus, ca singură formalitate care ar putea fi cerută

pentru a atesta veridicitatea semnăturii, calitatea în care a acționat

semnatarul actului sau, după caz, identitatea sigiliului său, a ștampilei de pe

acest act, aplicarea pe actul cu pricina a apostilei eliberată de autoritatea

competentă a statului din care emană documentul [art. 3 alin. (1) din

Convenție].

Apostila a înlocuit, pentru cercul

de state care au aderat la Convenție, cerința supralegalizării diplomatice sau

consulare a actelor oficiale străine.

Ca urmare cerința acestei

formalități apostila este impusă de apartenența statului la Convenția

multilaterală amintită, elaborată în Sistemul Conferinței de drept

internațional privat de la Haga, fără vreo legătură cu prezența unei țări în

Uniunea Europeană – cum s-a susținut în întâmpinarea depusă de reclamantă la

recursul formulat – țările membre la această convenție depășind continentul

european.

Art. 3 în alin. (2) din Convenția de

la Haga lasă însă posibilitatea statelor membre la această Convenție să nu

aplice dispozițiile referitoare la aplicarea acestei formalități (apostila)

atunci când legile, regulamentele sau uzanțele în vigoare în statul în care

actul urmează să fie prezentat, fie o înțelegere între două sau mai multe state

contractante o înlătură, o simplifică sau scutește actul de supralegalizare.

În raporturile bilaterale în care se

află România cu Belgia, (statul în care a fost încheiat actul oficial, act

prezentat instanței române pentru a produce efecte juridice) a fost încheiată

la București la 3 octombrie 1975, Convenția privind asistența juridică în

materie civilă și comercială, ratificată de România prin Decretul nr. 368/1976.

Această Convenție prevede în art. 14

intitulat „scutirea de legalizare” că „documentele care emană de la

autoritățile judiciare ale unora din state și care poartă sigiliul acestora

precum și documentele care le atestă certitudinea datei, realitatea semnăturii

sau conformitatea cu originalul, sunt scutite de orice legalizare atunci când

trebuie să fie folosite pe teritoriul celuilalt stat”.

Ca urmare, în temeiul dispoziției

mai sus amintite, din Convenția bileterală care se aplică în temeiul art. 3

alin. (2) din Convenția de la Haga 1961, fiind o înțelegere care scutește actul

de supralegalizare, procura generală legalizată de un notar belgian și

prezentată în traducere legalizată produce efectele unui act autentic în fața

instanței române în forma în care a fost prezentat, respectând forma prevăzută

de legea locului unde a fost întocmită.

Or în recurs s-a depus (fila 10)

originalul procurii speciale date inițial în cauză.

Pentru considerentele mai sus

arătate, constatând întemeiate criticile aduse prin motivul de recurs se

observă că în mod neîntemeiat s-a admis apelul pârâtei și s-a soluționat cauza

pe excepție prin anularea cererii de chemare în judecată ca fiind formulată de

o persoană fără calitate de reprezentant.

Pe cale de consecință în temeiul

art. 304 pct. 9 și art. 312 alin. (1) C. proc. civ., se va admite recursul și

se va casa decizia, cauza urmând a se trimite la aceeași instanță pentru

rejudecarea apelului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de

recurenta S.C.

H.I.N.V. împotriva deciziei civile nr. 209A din 18

septembrie 2008 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru

cauze privind proprietatea intelectuală.

Casează decizia și trimite cauza spre

rejudecarea apelului la aceeași instanță.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 13 octombrie 2009.