ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5183/2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5183/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Deliberând,

în condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursurilor de față, constată

următoarele:

Prin sentința nr. 751

din 18 aprilie 2012 pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, s-a

respins acțiunea formulată, ca neîntemeiată, cu obligarea reclamantelor SC

O.M.V. P. SA și SC P.L.P.G. SA la plata către pârâta SC D.G. SRL a sumei 15.804,42

lei, reprezentând cheltuieli de judecată.

Curtea de

Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea

intelectuală, conflicte de muncă și asigurări sociale, prin Decizia nr. 150 din

17 octombrie 2012, a respins, ca neîntemeiată cererea de sesizare a secției de

contencios administrativ, cu excepția de nelegalitate; a respins excepția

tardivității invocată de intimată, ca nefondată și a respins, ca nefondat,

apelul declarat de reclamante, cu obligarea acestora la 11.034,51 lei cheltuieli

de judecată, pentru considerentele ce urmează.

Prima

instanță, respingând cererea de chemare în judecată, a reținut că pârâta SC D.G.

SA este o societate autorizată să desfășoare activități de îmbuteliere și

vânzare a gazului petrolier lichefiat G.P.L., activități de reparare,

verificare tehnică, transport și distribuție a buteliilor G.P.L.; că specific

activității de îmbuteliere și vânzare a gazului petrolier lichefiat este faptul

că vânzarea are ca obiect încărcătura G.P.L. și nu butelia în care aceasta este

livrată, respectiv că reclamantele nu au probat că pârâta a folosit în

activitatea sa comercială butelii G.P.L., poansonate conform legii cu însemnele

Petrom și că nu au fost întrunite (incidente) în speță condițiile

contrafacerii, arătând că există o distincție între poanson, astfel cum este

definit de legislația în vigoare, și marcă.

Astfel,

prima instanță a dezlegat cu claritate controversa reală a părților, care a dat

naștere litigiului, încă din prima parte a considerentelor sentinței recurate,

reclamanta invocând echivoc în cererea de chemare în judecată că este „singura

autorizată să comercializeze butelii conținând gaz petrolier lichefiat și să

presteze serviciile aferente în vederea comercializării sub mărcile Petrom”,

iar pârâta a susținut în întâmpinare că recipientul (butelia) este achiziționat

ca atare de oricare operator ce activează pe piață și apoi introdus în piață

încărcat cu G.P.L., că și pârâta SC D.G.B.I.H. SRL este o societate autorizată

să desfășoare activități de îmbuteliere și vânzare a gazului petrolier

lichefiat, precum și de reparare, verificare tehnică, transport și distribuție

a buteliilor G.P.L.

Excepția

tardivității invocată de intimată a fost respinsă, deoarece criticile

apelantelor se referă la aplicarea greșită a art. 8 alin. (3) din H.G. nr. 941/2003

și a punctelor 2.3 și 3.24 din Prescripția tehnica P.T. C 3-2003 aprobată prin

O.M.I.R. nr. 86/2003 modificat de ordinele ulterioare de către prima instanță,

iar Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 nu interzice invocarea

excepției de nelegalitate de apelantă în fața instanței de apel, pentru care

apelantele au pretins în ședința din 17 octombrie 2012 suspendarea judecății

apelului până la pronunțarea instanței de contencios administrativ; faptul că

apelantele au precizat la 19 septembrie 2012 că criticile privind aplicarea

greșită de prima instanță cu prioritate a art. 8 alin. (3) din H.G. nr. 941/2003

și a pct. 2.3 și 3.24 din Prescripția tehnica P.T. C 3-2003 aprobată prin O.M.I.R.

nr. 86/2003 modificat de ordinele ulterioare, față de Legea nr. 84/1998, sunt

referitoare la încheierea prealabilă sentinței, de respingere a excepției de

nelegalitate ca inadmisibilă, nu reprezintă o completare a motivelor de apel,

ci o precizare a celor deja formulate în cererea introductivă de apel, deoarece

criticile din apel se refereau la opinia primei instanțe care, în aprecierea

apelantelor, ar fi dat prioritate art. 8 alin. (3) din H.G. nr. 941/2003 și pct.

2.3 și 3.24 din Prescripția tehnică P.T. C 3-2003 aprobată prin O.M.I.R. nr. 86/2003

modificat completat de ordinele ulterioare, față de prevederile Legii mărcilor,

nr. 84/1998, dar, în același timp, asemenea critici din cererea introductivă de

apel au fost susținute de apelante și cu cererea din ședința din 17 octombrie 2012

de sesizare în apel a instanței de contencios administrativ cu excepția de

nelegalitate și de suspendare a judecății apelului, Legea contenciosului

administrativ nr. 554/2004 neinterzicând invocarea excepției de nelegalitate de

apelantă în fața instanței de apel în susținerea motivelor de apel.

Curtea a reținut

că nemulțumirile apelantelor, că prima instanță ar fi dat prioritate art. 8 alin.

(3) din H.G. nr. 941/2003 și pct. 2.3 și 3.24 din Prescripția tehnica P.T. C

3-2003 aprobată prin O.M.I.R. nr. 86/2003 modificat completat de ordinele

ulterioare, norme tehnice privind circulația în siguranță a buteliilor, față de

prevederile Legii mărcilor, nr. 84/1998, este greșită, din considerentele

primei instanțe rezultând că aceasta nu a dat o asemenea prioritate în speță.

Fiind nefondat apelul pe acest aspect și critica referitoare la încheierea

prealabilă, prin care prima instanță a respins cererea de sesizare a instanței

de contencios administrativ, a fost respinsă, nefiind importantă în această

privința opinia Curții cu privire la posibilitatea de sesizare a instanței de

contencios cu excepția de nelegalitate a unui act administrativ normativ până

la intrarea în vigoare a Legii nr. 76/2012, fiind importantă lipsa îndeplinirii

condiției ca de soluționarea excepției de nelegalitate să depindă soluționarea

fondului procesului de față.

H.G. și

Prescripția tehnică nu au fost adoptate ca norme de punere în aplicare a acelei

Legi nr. 84/1998 privind mărcile, pentru a se verifica adăugarea prin acestea

la lege, căci se referă la circulația în siguranță a recipienților sub

presiune, astfel că verificarea cu privire la întinderea protecției asigurate

de marcă se realizează de instanța de fond, pronunțarea instanței de contencios

administrativ pe excepția de nelegalitate neputând influența dezlegarea

fondului procesului de față.

Potrivit practicii

neunivoce a C.J.U.E. (Hotărârea Curții - Camera Întâi - din 14 iulie 2011 în

cauza C-46/10- Viking Gas A/S împotriva Kosan Gas A/S) potrivit căreia

buteliile nu reprezintă simple ambalaje, ci produse în sine, astfel că,

buteliile găsite de executorul judecătoresc la 2 august 2010 ( menționate de

prima instanță - fila 139 dosar - în considerentele sentinței atacate) fiind

interșanjabile, cum corect a precizat prima instanță, proprietatea asupra

acestor butelii s-a transmis încă de la prima punere a lor pe piață, iar

consumatorul, ca proprietar al buteliei cumpărate, dispune de aceasta, putând

încărca în aceasta gazul (G.P.L.) de la orice persoană fizică autorizată pentru

asemenea activități de reumplere, cu excepția celor poansonate conform actelor

administrative normative naționale privind circulația în siguranță a

buteliilor, excepție stabilită de pct. 3.2.4 din Prescripția Tehnică C 3-2003

aprobată prin Ordinul nr. 86/2003 cu modificările ulterioare, care stabilește:

„Agenții economici nu vor putea umple buteliile personalizate ale altui

proprietar decât cu consimțământul scris al acestuia. Nerespectarea acestei

prevederi duce la retragerea autorizației de funcționare”.

Necesitatea

dovedirii proprietății asupra buteliilor în speță era independentă de existența

H.G. și Prescripției menționate, normele putând facilita posibilitățile de

probă a proprietății dacă apelantele ar fi recurs la poansonarea conform lor,

iar, în lipsa unei asemenea poansonări conforme lor, ca în speță, a buteliilor

găsite de executor, apelantele-reclamante nu erau cu nimic împiedicate să

probeze proprietatea lor separată asupra acelor butelii găsite de executor,

conform dreptului comun.

Buteliile,

fiind reîncărcabile, au trecut în proprietatea cumpărătorilor lor, reclamantele

nedeținând probe contrare, așa încât să-i oblige pe cumpărători să-și

reîncarce/schimbe buteliile numai la pârâte sau numai cu acordul pârâtelor.

Prima

instanță a reținut corect că nu sunt îndeplinite condițiile contrafacerii.

Dispozițiile

art. 9 din Regulamentul CE nr. 207/2009, privind marca comunitară,invocate de

asemenea de reclamantă în cererea de chemare în judecată, prevăd semnele care

pot constitui o marcă comunitară: „Pot constitui mărci comunitare toate semnele

care pot avea o reprezentare grafică, în special cuvintele, inclusiv numele de

persoane, desenele, literele, cifrele, forma produsului sau a ambalajului său,

cu condi

ț

ia ca astfel de semne

să fie în măsură să distingă produsele sau serviciile unei întreprinderi de

cele ale altora”. Or, în speță nu s-a criticat înregistrarea mărcilor

apelantelor.

Prevederile

art. 5 din Directiva nr. 2008/95/CE de apropiere a legislațiilor statelor

membre cu privire la mărci, invocate de asemenea în cererea de chemare în

judecata, au fost amplu dezbătute de C.J.U.E. în cauza C-46/10- Viking Gas A/S

împotriva Kosan Gas A/S expusă mai jos de Curte.

Apelantele

susțin nefondat că sentința atacată ar cuprinde considerente străine de natura

pricinii, referitoare la calitatea produselor. Or, sentința respectă

dispozițiile art. 261 C. proc. civ., răspunde tocmai celor susținute de

reclamante în cererea de chemare în judecată cu privire la calitatea

produselor. Chiar reclamantele au susținut în cererea de chemare în judecată că

pârâta nu respectă standardele de calitate și cantitate impuse de utilizarea

mărcilor Petrom, și că, nu respectă standardele de securitate, fapt ce atrage

riscul iminent al unor accidente, actele pârâtei putând fi calificate și ca

acte de concurență neloială, practicile pârâtei putând fi considerate ca fiind

parazitare.

Criticile

apelantelor în care susțin că aserțiunile instanței, preluate tale-quale din

apărarea pârâtei potrivit căreia aceasta ar comercializa doar încărcătura G.P.L.

nu și recipientele în care se află aceasta sunt la rândul lor străine de

obiectul cauzei și respectiv că practica și doctrina în materia proprietății intelectuale

sunt unanime în recunoașterea caracterului ilicit al folosirii unei mărci fără

drept pe ambalajul, în care este comercializat produsul, sunt nefondate.

C.J.U.E.

a stabilit în hotărârea din 14 iulie 2011, în cauza C-46/10- Viking Gas A/S

împotriva Kosan Gas A/S, că „Art. 5 și 7 din Prima Directivă nr. 89/104/CEE a

Consiliului din 21 decembrie 1988 de apropiere a legislațiilor statelor

membre cu privire la mărci trebuie interpretate în sensul că nu permit

deținătorului unei licențe exclusive pentru utilizarea buteliilor de

gaz compozite destinate a fi reutilizate, a căror formă este protejată ca marcă

tridimensională și pe care acest deținător a aplicat denumirea

și sigla sa, înregistrate ca marcă verbală și ca marcă figurativă, să

se opună ca buteliile menționate, după achiziționarea lor de către

consumatori, care, ulterior, au consumat gazul conținut inițial de

acestea, să fie schimbate de un terț, contra cost, cu butelii compozite

încărcate cu gaz care nu provine de la acest deținător, cu excepția

situației în care respectivul deținător se poate prevala de un motiv

justificat în sensul art. 7 alin. (2) din Directiva nr. 89/104”.

În lumina

celor relevate de C.J.U.E., prima instanță a făcut corect distincție, în

considerentele sentinței apelate, între poansonul care a fost reglementat de H.G.

nr. 941/2003, O.M.I.R. nr. 113/2001 și de pct. 2.3 și 3.24 din Prescripția

tehnica P.T. C 3-2003 aprobată prin O.M.I.R. nr. 86/2003, modificat de ordinele

ulterioare, și marca ce este reglementată de Legea nr. 84/1998, arătând că

buteliile avute în vedere în procesul-verbal întocmit de executor nu conțineau

poansonul reclamantelor. Așadar, cum a reținut prima instanță, apelantele au

aplicat marca acestora pe butelii fără să justifice dreptul lor de proprietate

asupra buteliilor găsite de executorul judecătoresc, prin vreun mijloc de

probă, necontestând în apel nici cele reținute de prima instanță din

procesul-verbal de control de la I.S.C.I.R. (depus în copie la filele 213-214

dosar primă instanță) cu privire la vopsirea de către reclamante a buteliilor Delta

Gas poansonate de pârâtă.

În mod

greșit au susținut apelantele că prima instanță ar fi stabilit că Legea nr. 84/1998

nu are nicio relevanță sau aplicabilitate cât timp normele tehnice sunt

respectate, prima instanță nearătând vreun asemenea considerent, ci respingând

cererea de chemare în judecată ca urmare a faptului că buteliile a căror

interzicere de comercializare o pretindeau reclamantele nu reprezintă ambalaj

cum greșit apreciază acestea, ci produs în sine. Reclamantele au avut în

vedere împrejurarea că aplicaseră pe buteliile reîncărcabile cu G.P.L. găsite

ulterior de executorul judecătoresc la pârâtă, mărcile lor pe care le aveau

înregistrate pentru G.P.L.-ul folosit de acestea la reîncărcare și butelii G.P.L.,

G.P.L. pe care reclamantele îl folosesc la reumplerea de butelii pe care le

primesc de la consumatori. Neinvocându-se drepturile conferite de Norme prin

poansonarea conform acestora, Curtea nu a cercetat asemenea drepturi.

Invocându-se simpla aplicare a mărcilor pe butelii, Curtea a reținut că

apelantele reclamante nu sunt proprietarele buteliilor reîncărcabile de pe

piață, intrate în proprietatea consumatorilor, în lipsa păstrării lor în

proprietatea agentului economic prin poansonare conform normelor tehnice,

astfel că apelantele pretind nefondat admiterea apelului.

Împotriva

deciziei au declarat recurs reclamantele, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct.

1, 3 și 9 C. proc. civ., solicitând casarea acesteia, cu trimiterea cauzei spre

rejudecare instanței de apel, cu obligația de a se admite excepția de

nelegalitate și de a sesiza instanța de contencios administrativ, suspendând

cauza până la soluționarea irevocabilă a excepției de nelegalitate.

Prin

dezvoltarea motivelor de recurs se arată că

normele imperative de organizare judiciară

prevăd, sub sancțiunea nulității absolute, că judecata în apel se face de către

doi judecători. În speță în compunerea completului de judecată au intrat trei

judecători. Acest fapt este evident din însuși conținutul hotărârii, care este

pronunțată de un complet de trei judecători ai Curții de Apel București.

În soluționarea

excepției de nelegalitate, instanța de apel a încălcat normele imperative de

competentă, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 3 C. proc. civ. și care

atrage casarea hotărârii, deoarece soluția de respingere ca neîntemeiată a

excepției de nelegalitate este nelegală, atâta vreme cât singura instanță

competentă să analizeze temeinicia excepției este instanța de contencios

administrativ.

Aceasta

cu atât mai mult cu cât instanțele de contencios administrativ legal sesizate

cu excepția în cauze identice înregistrate pe rolul Tribunalului București și

Curții de Apel București au admis excepția și au constatat nelegalitatea

prevederilor actelor normative atacate pe calea excepției de nelegalitate, așa

cum reiese din sentințele de admitere a excepției de nelegalitate.

Instanța

de fond a realizat o greșita aplicare a prevederilor art. 4 alin. (1) teza a

II-a al Legii nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, motiv de recurs

prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., ce atrage soluția modificării în tot

a deciziei nelegale sub acest aspect.

Pentru a

respinge excepția, instanța de fond s-a bazat pe două considerente: a apreciat

că excepția ar fi neîntemeiată, deoarece prin normele tehnice atacate nu s-a

adăugat la Legea nr. 84/1998 dat fiind că actele administrative contestate au

alt obiect de reglementare (fila 19. ultimul parag., fila 21. parag. 3) -

aspect asupra căruia, așa cum s-a arătat nu era competentă să se pronunțe; a

apreciat că actele atacate nu au legătură cu fondul cauzei, deoarece nu au fost

invocate de către recurentele-reclamante în dovedirea temeinicei acțiunii în

contrafacere, situație în care prevederile actelor atacate ar fi ușurat

probațiunea.

Faptul că

recurentele nu și-au întemeiat acțiunea în contrafacere pe normele tehnice

contestate este firesc, atâta timp cât din punctul de vedere al dreptului

proprietății intelectuale acestea nu au relevanță în speță, însă aceasta nu

înseamnă că în cauză actele atacate nu au legătură cu fondul cauzei, atâta

vreme cât acestea au fost invocate de intimata-pârâtă în apărare și instanțele

de fond au respins acțiunea prevalându-se de aceste norme, iar efectul

admiterii excepției de nelegalitate ar fi fost tocmai înlăturarea normelor de

la soluționarea pe fond a cauzei.

Decizia a

fost dată cu greșita aplicare a art. 36 al Legii nr. 84/1998, instanțele de

fond adăugând la lege prin analizarea unor condiții suplimentare celor

prevăzute de Legea nr. 84/1998 și de procedurile O.S.I.M. în vederea protejării

dreptului la marcă asupra produselor și serviciilor oferite pe piața vânzării

de G.P.L. în butelii, motiv de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C.

proc. civ. și sancționat cu modificarea hotărârii recurate.

Se apreciază

că soluția nelegală este generată de înțelegerea și aplicare greșită a normelor

tehnice invocate de pârâtă.

În mod

nelegal, instanța de apel a condiționat protecția judiciară a dreptului la

marcă de parcurgerea procedurii de „personalizare” a buteliilor. Procedura de

personalizare nu reprezintă o procedură specială instituită pentru piața

produselor G.P.L. pentru aplicarea mărcii sau o procedură paralelă Legii nr. 84/1998

în vederea protejării dreptului la marcă, iar aplicarea mărcii nu este

condiționată de poansonarea anterioară a buteliei.

Personalizarea

prin poansonare instituie interdicția altor agenți economici de a reumple

butelii personalizate ale altor societăți. în considerarea faptului că urmare a

personalizării, operatorul economic care a efectuat personalizarea își asumă

răspunderea pentru securitatea buteliilor poansonate. Acesta nu reprezintă un

mecanism legal impus pentru opunerea la comercializare în sensul art. 37 al

Legii nr. 84/1994 sau o operațiune prealabilă aplicării mărcii. Instanța de

fond confundă dreptul de opunere la contrafacerea mărcii și la comercializare instituite

de Legea nr. 84/1998 cu mecanismul de reglementare a reumplerii unei butelii,

ca recipient sub presiune cu potențial de explozie, pentru a cărei securitate

garantează un singur agent economic.

Așa cum s-a

arătat și în cadrul excepției de nelegalitate, normele tehnice nu pot impune o

procedură suplimentară de poansonare pentru a condiționa aplicarea mărcii și

protejarea acesteia. În mod contrar dispozițiilor Legii nr. 84/1998, instanța

de apel apreciază că pe piața G.P.L. din România, datorită existenței normelor

tehnice P.T.C. 3 și H.G. nr. 941/2003, aplicarea mărcii se face urmând

procedura de poansonare, respectiv marca este inclusă în poanson. Normele

reglementate de H.G. nr. 941/2003. O.M.I.R. nr. 113/2001 și din prescripția

tehnică P.T.C. 3-2003 aprobată prin O.M.I.R. nr. S6/2003, modificat prin ordine

ulterioare, nu au obligat agentul economic care reîncarcă butelii să aibă în prealabil

o marcă înregistrată. Poansonarea buteliilor, conformă normelor tehnice, în care

să includă o marcă înregistrată în prealabil este la libera apreciere a

agentului economic, dar, în cazul poansonării trebuie respectate toate

condițiile poansonării pentru a atrage regimul juridic special mult mai

protector asigurat de normele tehnice.

Cele două

proceduri, aplicarea mărcii înregistrate de O.S.I.M. și poansonarea au scopuri

și efecte juridice diferite, care nu se condiționează reciproc.

Instanța

de apel greșește cu privire la natura și condițiile de admisibilitate ale unei

acțiuni în contrafacere, reținând echivalența între proprietatea asupra

ambalajului și dreptul de proprietate industrială protejat prin înregistrarea

mărcii aplicate.

Invocându-se

simpla aplicare a mărcilor pe butelii, Curtea a reținut că apelantele

reclamante nu sunt proprietarele buteliilor reîncărcabile de pe piață, intrate

în proprietatea consumatorilor în lipsa păstrării lor în proprietatea agentului

economic prin poansonare conform normelor tehnice.

În

realitate, în temeiul art. 36 al Legii nr. 84/1998 recurentele-reclamante au

dreptul să solicite instanței să oprească actele prin care intimata-pârâtă

expune în rastelul său comercial și oferă spre vânzare G.P.L. în butelii

purtând mărcile sale.

Având în

vedere greșita aplicare a regimului juridic al dreptului proprietății

intelectuale de către instanța de apel, se impune modificarea hotărârii sub

acest aspect în vederea aplicării corecte a legii și a normelor tehnice invocate,

se apreciază că este esențială sesizarea instanței de contencios administrativ

în vederea interpretării corecte a prescripțiilor tehnice incidente în speță.

Decizia a

fost dată cu greșita aplicare a art. 37 al Legii nr. 84/1998, instanța aplicând

în mod greșit textul de lege și condițiile pentru epuizarea dreptului la marcă

reținute de C.J.U.E. în cauza C-46/10 - Viking Gas împotriva Kosan Gas A/S,

hotărârea din 14 iulie 2011, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C.

proc. civ.

În speță,

instanța de apel a aplicat greșit condițiile pentru reținerea epuizării

dreptului la marcă.

În

realitate, premisa esențială a epuizării dreptului la marcă este ca un produs

să fie vândut de către titularul mărcii sau cu acordul său și, ulterior, să fie

revândut ca atare de către un terț. În speță nu este îndeplinită această

condiție.

Chiar și

în ipoteza punerii pe piață a unui produs cu epuizarea dreptului la marcă, Legea

nr. 84/1998 și Directiva nr. 89/104 instituie motive legitime de opunere la

comercializarea produsului de către terți, condiții pe care instanța de apel le-a

aplicat în mod greșit, asimilându-le procedeului tehnic de poansonare.

O

condiție esențială pentru a fi în ipoteza epuizării dreptului la marcă este

aceea ca un anumit produs să fie vândut pe piață de către titularul mărcii sau

cu acordul său.

În cauză,

buteliile cu mărcile recurentelor nu au fost vândute. Prin urmare nu există o

situație echivalentă cu cea incidentă în cauza C-46/10 - Viking Gas împotriva

Kosan Gas A/S. În speță nu este vorba de vânzarea de butelii către clienți. Recurentele-reclamante

nu vând proprietatea asupra buteliei, așa cum rezultă fără echivoc din

înscrisurile depuse în probațiune, certificate de dare depozit butelii.

În

mod nelegal, instanța

de apel a analizat dacă buteliile au fost poansonate, reținând că numai în

atare condiții recurenta ar fi putut păstra proprietatea asupra lor. Proba proprietății

nu se face prin poansonare. În cadrul procedurii de poansonare agentul economic

face dovada proprietății buteliei numai înainte de aplicarea poansonului. Aceasta

înseamnă că operatorul care le-a poansonat poartă răspunderea individuală a

siguranței tehnice a buteliilor și, în consecință, este singurul care le poate

reumple.

Intimata-pârâtă

nu revinde ca atare produse puse pe piață de recurentele-reclamante, ci

folosește ambalajele refolosibile cu mărcile reclamantelor pentru a include G.P.L.

sub mărcile recurentelor.

Ipoteza art.

7 alin (1) din Directiva nr. 89/104 - „Dreptul conferit de marca nu permite

titularului său să interzică utilizarea acesteia pentru produsele care au fost

puse în comerț în Comunitate sub această marcă de către titular sau cu acordul

său, este aceea a comercializării ulterioare a aceluiași produs ca atare,

practic o revânzare a acestuia”.

Instanțele

de fond au făcut greșit analiza textului de lege, analizând doar dacă a fost

dovedită calitatea mai scăzută a G.P.L.-ului provenind de la pârâtă, și au

apreciat că în lipsa acestei probe nu poate fi ipoteza unor motive legitime

pentru opunerea la comercializare.

Așa cum e

dovedit prin procesul verbal de asigurare de dovezi, intimata-pârâtă a folosit

butelii purtând mărcile recurentelor pentru a pune pe piață G.P.L.-ul propriu

în vederea defidelizării clientelei recurentelor. Aceasta nu reprezintă o revânzare

a produsului pus pe piață, ci o modificare a acestuia care le îndreptățește să se

opună la atare comercializare.

Pe

parcursul procedurii pârâta SC P.L.P.G. SA și-a schimbat denumirea în SC G.L.D.

SA astfel cum rezultă din informațiile furnizate de O.N.R.C. (fila 79).

Intimata

SC D.G. SRL, prin întâmpinarea formulată, în temeiul dispozițiilor art. 308 alin.

(2) C. proc. civ., solicită respingerea recursului ca nefondat.

Recurenta

SC G.L.D. SA a renunțat la judecata recursului prin cererea înregistrată la 11

noiembrie 2013 (fila 137).

Înalta

Curte, analizând decizia prin raportare la criticile formulate de recurenta SC

P. SA, va constata caracterul nefondat al recursului pentru argumentele ce

succed.

Prin

cererea înregistrată la data de 24 noiembrie 2010, pe rolul Tribunalului

București, secția a V-a civilă, sub nr. 56498/3/2010, reclamantele SC O.M.V. P.

SA și SC O.M.V. P. L.P.G. SA au chemat în judecată pe pârâtele SC D.G. SRL și O.S.I.M.,

solicitând instanței obligarea primei pârâte de a înceta orice act de folosire

în activitatea sa comercială a mărcilor deținute de reclamante și enumerate în

anexa 1, prin interdicția impusă pârâtei de a oferi, comercializa sau deține în

vederea comercializării produse sub mărcile P. sau sub orice alt semn identic

sau similar cu mărcile P.; de a oferi sau presta servicii de colectare,

transport și umplere a recipientelor pentru gaz G.P.L. sau orice alte servicii

sub mărcile P. sau sub orice alt semn identic sau similar cu mărcile P., solicitând

totodată, obligarea pârâtei de a retrage de pe piață toate produsele puse în

circulație de către aceasta și care poartă fără drept mărcile P.; a solicitat

ca retragerea să se facă pe cheltuiala pârâtei și să vizeze atât produsele

comercializate direct de către pârâtă, cât și produsele comercializate de terți

care la rândul lor au dobândit aceste produse de la pârâtă; se solicită și

obligarea pârâtei la publicarea hotărârii judecătorești într-un cotidian de

circulație națională, pe cheltuiala sa; totodată, în cazul nerespectării

obligațiilor prevăzute la pct. 1-3 se solicită obligarea pârâtei la plata unor

daune cominatorii de 500 euro pe zi de întârziere, iar în subsidiar, sub

sancțiunea aplicării de penalități civile pe zi de întârziere prevăzute de art.

580

3

alin. (1) C. proc. civ., în cuantumul maxim al amenzii; de

asemenea, se solicită și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate,

în temeiul art. 274 C. proc. civ.

În

motivarea cererii s-a arătat că, reclamanta SC P. L.P.G. SA este singura

societate comercială autorizată să comercializeze butelii conținând gaz

petrolier lichefiat și să presteze serviciile aferente în vederea

comercializării sub mărcile P.

În ceea ce privește activitățile desfășurate

de pârâtă cu folosirea frauduloasă a mărcilor P., reclamantele au arătat că

pârâta desfășoară în mod constant activități de umplere, comercializare,

transport și distribuție a unor butelii conținând G.P.L., cu încălcarea

drepturilor O.M.V. P. și P. L.P.G. asupra mărcilor P.

Astfel,pe de o parte

pârâta asigură umplerea și comercializarea unor butelii G.P.L. care au

inscripționată denumirea Petrom și poartă însemne care prezintă identitate sau

similaritate cu mărcile Petrom.

În plus,

bunurile și serviciile comercializate de pârâtă cu încălcarea dreptului la

marcă nu respectă standardele de calitate și cantitate impuse de utilizarea mărcilor

P. De asemenea, nu sunt respectate nici standardele de cantitate, nici de

calitate, aceste butelii conținând de cele mai multe ori o cantitate aleatorie

de G.P.L., de cele mai multe ori inferioară cantității de G.P.L. din buteliile

comercializate legal de P. L.P.G. Cu toate acestea, pârâta comercializează

buteliile la un preț inferior prețului cu care P. L.P.G. comercializează

buteliile ce respectă standardele P., fără a se atrage atenția consumatorilor

asupra faptului ca aceste butelii conțin, în realitate, o cantitate inferioară

de G.P.L., sau asupra diferențelor calitative ale produsului comercializat.

S-a

arătat că prejudiciile rezultate prin utilizarea nelegală a unor mărci sunt

evidente și sunt constant recunoscute de practica judiciară, ca fiind în

principal: diluarea mărcii, pierderea clientelei și scăderea vânzărilor.

În drept

acțiunea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a, b din

Directiva nr. 2008/95/CE, art. 9 alin. (1) lit. a), b) și c) din Regulamentul C.E.

nr. 207/2009 privind marca comunitară și art. 36 alin. (2) lit. a), b) și c)

din Legea nr. 84/1998, reclamantele apreciind că sunt îndeplinite condițiile de

exercițiu ale acțiunii în contrafacere.

Raportat

la obiectul cauzei se constată că reclamanta invocă încălcarea dreptului la

marcă prin folosirea de către pârâtă în activitatea comercială a unor butelii

reîncărcabile inscripționate cu mărcile P. și că activitatea prin care se

încalcă dreptul la marcă se efectuează de către pârâtă prin reîncărcarea

acestor butelii și comercializarea ulterioară, care implică și activități

adiacente de transport, ambalare, depozitare, distribuție etc.

dispozițiilor art. 54 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea

judiciară apelurile se judecă în complet format din 2 judecători.

Dispoziția

legală menționată a fost pe deplin respectată câtă vreme se constată că, urmare

a pronunțării de către Curtea de Apel București a încheierii din camera de

consiliu de la 17 mai 2013, nerecurată, a fost înlăturată eroarea materială a

consemnării în compunerea completului de judecată a unui număr de 3 judecători.

De altfel, minuta pronunțată în cauză (fila 1 verso din apel), semnată de 2

judecători, atestă faptul că instanța a fost alcătuită potrivit dispozițiilor

legale.

Prin

urmare motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 1 C. proc.

civ. este vădit nefondat.

2.Recurentele

invocă încălcarea competenței de ordine publică a instanței de contencios

administrativ cu referire la împrejurarea că instanța civilă nu putea respinge

cererea de sesizare a instanței de contencios administrativ față de

dispozițiile art. 4 din Legea nr. 554/2004.

Potrivit

acestor dispoziții legalitatea unui act administrativ poate fi cercetată

oricând în cadrul unui proces, pe cale de excepție, din oficiu sau la cererea

părții interesate, atunci când de respectivul act administrativ depinde

soluționarea litigiului în fond.

Contrar

opiniei recurentei, dispozițiile art. 8 alin. (3) din H.G. nr. 941/2003 și

dispozițiile pct. 2.3 și 3.2.4 din Prescripția tehnică P.T. C3-2003, ediția 1,

„Cerințe tehnici privind utilizarea recipientelor-butelii cu capacitate până la

26 litri pentru G.P.L., elaborată de Inspecția de Stat pentru Controlul

cazanelor, recipientelor sub presiune și instalațiilor de ridicat” nu au

legătură cu soluționarea litigiului pe fond. Și acesta față de obiectul cauzei

stabilit de reclamante - acțiune în contrafacere.

În cauză,

față de incidența cauzei C.J.U.E. C-46/10 Viking Gas A/S împotriva Kosan Gas

A/S, problema existenței/ nonpoansoanelor pe buteliile purtând mărcile P. este

fără relevanță juridică.

De

altfel, acesta este și punctul de vedere al reclamantelor astfel cum rezultă

din răspunsul la întâmpinarea depusă de pârâta SC D.G. SRL (fila 195 dosar

primă instanță), unde se precizează că normele de factură tehnică invocate nu

sunt relevante, câtă vreme pârâta, fără a fi titular asupra unui drept asupra

mărcilor P., se folosește de acestea în activitatea sa comercială, încălcând

grav dreptul de proprietate intelectuală a reclamantelor.

Curtea de

Apel precizează că normele tehnice invocate se referă la circulația în

siguranță a recipienților sub presiune și nu la întinderea protecției

asigurate de marcă.

Drept

urmare, criticile întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 3 C. proc. civ. și art.

304 pct. 9 C. proc. civ. cu referire la reținerea greșită a faptului că actele

administrative solicitate a fi supuse contenciosului administrativ nu au

legătură cu pricina, sunt nefondate.

De

altfel, soluția pronunțată de instanța superioară de fond se întemeiază pe

interpretarea dată de C.J.U.E. în cauza C - 46/10.

Referirile

din considerente la H.G. și Prescripție sunt legate doar de facilitatea pentru

recurente de a dovedi dreptul lor de proprietate asupra buteliilor găsite de

executorul judecătoresc, fără legătură cu soluționarea acțiunii în contrafacere.

cauza C-46/10,

C.J.U.E.

a fost sesizată cu cererea de pronunțare a unei hotărâri preliminare

privind interpretarea articolelor 5 și 7 din Prima Directivă nr. 89/104/CEE

a Consiliului din 21 decembrie 1988 de apropiere a legislațiilor statelor

membre cu privire la mărci.

Această

cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între Viking Gas A/S, pe de o

parte, și Kosan Gas A/S, fostă BP Gas A/S, pe de altă parte, cu privire la

practica Viking Gas de a comercializa gaz prin încărcarea și schimbarea

contra cost a buteliilor de gaz compozite, a căror formă este protejată ca

marcă tridimensională, care au fost cumpărate anterior de consumatori de la

Kosan Gaz, (deținător al unei licențe exclusivă pentru utilizarea

lor) și care a aplicat pe acestea denumirea și sigla sa, protejate ca

marcă verbală și ca marcă figurativă.

În cauza

C 46/10, Viking Gas A/S împotriva Kosan Gas A/S s-a pus problema interpretării

art. 5 alin. (1) - (3) din Directiva nr. 89/104, raportat la art. 7 din

Directiva nr. 89/104, intitulat „Epuizarea drepturilor conferite de o marcă”

și art. 8 alineatul (1) din Directiva nr. 89/104, norme care au fost

transpuse în Legea nr. 84/1998, art. 36, 38, astfel:

Art. 36

„(1) Înregistrarea

mărcii conferă titularului său un drept exclusiv asupra mărcii.

(2) Titularul

mărcii poate cere instanței judecătorești competente să interzică terților să

folosească, în activitatea lor comercială, fără consimțământul său:

a) un

semn identic mărcii, pentru produse sau servicii identice celor pentru care

marca a fost înregistrată;

b) un

semn pentru care, datorită faptului că este identic sau asemănător cu o marcă

și din cauză că produsele sau serviciile cărora li se aplică marca sunt

identice sau similare, există un risc de confuzie în percepția publicului,

incluzând riscul de asociere între semn și marcă;

c) un

semn identic sau asemănător cu marca, pentru produse sau pentru servicii

diferite de cele pentru care marca este înregistrată, când aceasta din urmă a

dobândit un renume în România și dacă folosirea fără drept a semnului ar fi în

detrimentul caracterului distinctiv al mărcii ori în detrimentul renumelui

acesteia.

(3) În

aplicarea alin. (2), titularul mărcii poate cere să fie interzise terților, în

special, următoarele acte:

a) aplicarea

semnului pe produse sau pe ambalaje;

b) oferirea

produselor sau comercializarea ori deținerea lor în acest scop sau, după caz,

oferirea sau prestarea serviciilor sub acest semn;

c) punerea

în liberă circulație, exportul, importul, plasarea sub un regim vamal suspensiv

sau economic, precum și acordarea oricărei alte destinații vamale, așa cum

acestea sunt definite în reglementările vamale, produselor sub acest semn;

d) utilizarea

semnului pe documente sau pentru publicitate.”

Art. 38

„(1) Dreptul

asupra mărcii se epuizează, iar titularul nu poate interzice altor persoane

folosirea acesteia pentru produse care au fost puse în comerț în U.E. și în S.E.E.

sub această marcă de titularul însuși sau cu consimțământul său.

(2) Prevederile

alin. (1) nu sunt aplicabile dacă există motive temeinice care justifică

opoziția titularului la comercializarea ulterioară a produselor, în special

atunci când starea produselor este modificată sau alterată după punerea lor în

comerț.”

Soluția

la care a ajuns Curtea este în sensul că art. 5 și 7 din Prima Directivă nr.

89/104/CEE a Consiliului din 21 decembrie 1988 de apropiere a

legislațiilor statelor membre cu privire la mărci trebuie interpretate în

sensul că nu permit deținătorului unei licențe exclusive pentru

utilizarea buteliilor de gaz compozite destinate a fi reutilizate, a căror

formă este protejată ca marcă tridimensională și pe care acest

deținător a aplicat denumirea și sigla sa, înregistrate ca marcă

verbală și ca marcă figurativă, să se opună ca buteliile menționate,

după achiziționarea lor de către consumatori, care, ulterior, au consumat

gazul conținut inițial de acestea, să fie schimbate de un terț,

contra cost, cu butelii compozite încărcate cu gaz care nu provine de la acest

deținător, cu excepția situației în care respectivul

deținător se poate prevala de un motiv justificat în sensul art. 7 alin.

(2) din Directiva nr. 89/104.

Pentru a

ajunge la această decizie C.J.U.E. a pus în balanță interesele titularului

mărcilor cu cele ale cumpărătorilor buteliilor, în special acela de a se bucura

pe deplin de dreptul lor de proprietate asupra acestor butelii, precum și

interesul general de a se menține o concurență nedenaturată.

C.J.U.E.

a pornit de la mai multe premise care se verifică în prezenta cauză.

Astfel,

”potrivit unei jurisprudențe consacrate, articolele 5-7 din Directiva nr. 89/104

prevăd drepturile pe care le dețin titularii mărcilor pe teritoriul U.E.

(a se vedea în special Hotărârea din 3 iunie 2010, Coty Prestige Lancaster

Group, C 127/09, nepublicată încă în Repertoriu, pct. 27 și

jurisprudența citată).

Mai

exact, art. 5 din directiva menționată conferă titularului mărcii un drept

exclusiv care îi permite să interzică oricărui terț, printre altele, să

ofere produse care poartă marca sa, să le comercializeze sau să le dețină

în acest scop. Art. 7 alin. (1) din aceeași directivă prevede o

excepție de la această regulă prin faptul că stipulează că dreptul

titularului este epuizat atunci când produsele au fost introduse pe piață

în S.E.E. de titular sau cu consimțământul acestuia (a se vedea în special

Hotărârea din 15 octombrie 2009, Makro Zelfbedieningsgroothandel și

alții, C 324/08, Rep., p. I 10019, punctul 21, precum și

jurisprudența citată).

Stingerea

dreptului exclusiv rezultă fie din consimțământul titularului în vederea

introducerii pe piață în S.E.E., exprimat în mod expres sau implicit, fie

din introducerea pe piață în S.E.E. de către titularul însuși sau de

către un operator legat din punct de vedere economic de titular, precum, de

exemplu, un licențiat. Consimțământul titularului sau introducerea pe

piață în S.E.E. de către acesta sau de către un operator legat din punct

de vedere economic de titular, care echivalează cu o renunțare la dreptul

exclusiv, constituie, prin urmare, fiecare, un element determinant al stingerii

acestui drept (a se vedea Hotărârea Coty Prestige Lancaster Group, citată

anterior, punctul 29 și jurisprudența citată).

Buteliile

compozite, care sunt destinate a fi reutilizate în mod repetat, nu constituie

un simplu ambalaj al produsului inițial, ci au o valoare economică

independentă și trebuie considerate ca fiind un produs în sine.”

C.J.U.E.

a mai reținut că ”în aceste condiții, trebuie puse în balanță,

pe de o parte, interesul legitim al licențiatului dreptului la marca

constituită din forma buteliei compozite, titular al mărcilor aplicate pe

aceasta, de a obține un profit din drepturile asociate acestor mărci

și, pe de altă parte, interesele legitime ale cumpărătorilor acestor

butelii, în special acela de a se bucura pe deplin de dreptul lor de

proprietate asupra acestor butelii, precum și interesul general de a se

menține o concurență nedenaturată.

În ceea

ce privește interesul licențiatului și titularului

menționat de a obține un profit din drepturile asociate mărcilor

amintite, trebuie să se constate că vânzarea buteliilor compozite îi permite să

realizeze valorificarea economică a mărcilor aferente acestor butelii. Or,

Curtea a constatat deja că o vânzare care permite realizarea valorificării

economice a mărcii epuizează drepturile exclusive conferite de Directiva nr. 89/104

(a se vedea în special Hotărârea din 30 noiembrie 2004, Peak Holding, C 16/03,

Rec., p. I 11313, pct. 40).

În ceea

ce privește interesele cumpărătorilor de butelii compozite, este

incontestabil că aceștia nu s ar putea bucura pe deplin de dreptul lor de

proprietate asupra buteliilor menționate în ipoteza în care acest drept

este limitat de drepturile asupra mărcii aferente acestor butelii chiar și

după comercializarea lor de către titular sau cu consimțământul acestuia.

Acești cumpărători nu ar mai fi liberi, mai ales, în exercitarea dreptului

menționat, ci ar fi legați de un singur furnizor de gaz pentru

încărcarea ulterioară a buteliilor respective.

În

sfârșit, faptul de a permite licențiatului dreptului la marca

constituită din forma buteliei compozite, titular al mărcilor aplicate pe

aceasta, ca, pe baza drepturilor aferente acestor mărci, să se opună la

încărcarea ulterioară a buteliilor ar reduce în mod nejustificat

concurența pe piața în aval de încărcare a buteliilor de gaz și

ar implica chiar riscul unei împărțiri a acestei piețe în cazul în

care licențiatul și titularul menționat reușește să

își impună butelia datorită caracteristicilor tehnice particulare ale

acesteia, a căror protecție nu face obiectul dreptului mărcilor. De

altfel, acest risc este sporit din cauza faptului că butelia compozită are un

cost ridicat în raport cu gazul și a faptului că, pentru a și putea

alege din nou în mod liber furnizorul de gaz, cumpărătorul ar trebui să

renunțe la investiția inițială efectuată pentru

achiziționarea buteliei, a cărei amortizare ar fi presupus un număr

suficient de reutilizări.

Astfel

C.J.U.E. a concluzionat că vânzarea buteliei compozite epuizează drepturile

conferite licențiatului dreptului la marca constituită din forma buteliei

compozite, titular al mărcilor aplicate pe aceasta, de aceste mărci și

transferă cumpărătorului dreptul de a dispune în mod liber de această butelie,

inclusiv dreptul de a o schimba sau de a o reîncărca, odată ce gazul

inițial a fost consumat, apelând în acest scop la o întreprindere la

alegerea sa, adică nu doar la licențiatul și titularul respectiv, ci

și la unul din concurenții săi. Acest drept al cumpărătorului are

drept corolar dreptul concurenților menționați de a reîncărca

și de a schimba buteliile goale, în limitele stabilite la art. 7 alin. (2)

din Directiva nr. 89/104.”

În

speță, este necontestat faptul că buteliile reîncărcabile purtând marca P.

au fost introduse pe piață de către titularul mărcii prin comercializarea

acestora, ca atare, dreptul titularului este epuizat.

Ca atare,

simpla încărcare și schimbare a buteliilor reîncărcabile purtând mărcile P.

de către un alt comerciant, nu duce prin sine la încălcarea drepturilor

titularului mărcii.

Astfel,

făcând legătura cauzei C.J.U.E. cu prezenta cauză, reclamantul trebuia să facă

dovada existenței unui motiv justificat care să justifice opoziția

titularului la comercializarea ulterioară a produselor, în special atunci când

starea produselor este modificată sau alterată după punerea lor în comerț,

conform art. 38 alin. (2) din Legea nr. 84/1998.

Sub acest

aspect în aceeași cauză C.J.U.E. a statuat și asupra limitelor stabilite

la art. 7 alin. (2) din Directiva nr. 89/104, reținând că ”în temeiul acestui

articol titularul unei mărci poate să se opună comercializării ulterioare a

produselor care poartă marca acestuia, în pofida introducerii pe piață a

acestor produse, atunci când există motive justificate pentru o astfel de

opoziție și în special atunci când starea produselor se modifică sau

se deteriorează după introducerea lor pe piață (…).

Curtea a

statuat deja că un astfel de motiv legitim există și atunci când

utilizarea de către un terț a unui semn identic sau similar cu o marcă

aduce o atingere serioasă renumelui acesteia, precum și atunci când

utilizarea este efectuată într-un mod care lasă impresia că există o legătură

economică între titularul mărcii și acest terț, și în special că

acesta din urmă face parte din rețeaua de distribuție a titularului

sau că există o legătură specială între cele două persoane (a se vedea în acest

sens Hotărârea din 8 iulie 2010, Portakabin, C 558/08, nepublicată încă în

Repertoriu, punctele 79 și 80, precum și jurisprudența citată).”

C.J.U.E.,

constatând în continuare că este de competența instanței de trimitere

să aprecieze dacă, față de circumstanțele care caracterizează cauza

principală, există un astfel de motiv legitim, a considerat necesar să i se

ofere acesteia câteva indicații în scopul aprecierii menționate, în

special în ceea ce privește elementele concrete cu privire la care a

solicitat Curții să se pronunțe.

Astfel,

”pentru a se soluționa problema dacă comercializarea buteliilor compozite

încărcate de V.G. este efectuată într-un mod care lasă impresia că există o

legătură economică între această întreprindere și K.G., fapt care ar

abilita această din urmă întreprindere să se opună comercializării respective,

trebuie să se țină seama de etichetarea buteliilor menționate, precum

și de condițiile în care acestea sunt schimbate.

Etichetarea

buteliilor compozite și condițiile în care acestea sunt schimbate nu

trebuie să determine consumatorul mediu, normal informat și suficient de

atent și de avizat să considere că există o legătură între cele două

întreprinderi în cauză în acțiunea principală sau că gazul care a servit

la reîncărcarea acestor butelii provine de la K.G. Pentru a aprecia dacă o

asemenea impresie este înlăturată, trebuie să se țină seama de practicile

din acest sector și în special de aspectul dacă consumatorii sunt

obișnuiți cu faptul ca buteliile de gaz să fie reîncărcate de

alți distribuitori. De altfel, pare a fi rezonabil să se prezume că un

consumator care apelează în mod direct la V.G., fie pentru a schimba butelia sa

goală cu o butelie încărcată, fie pentru a reîncărca propria butelie, poate să

ia cunoștință mai ușor de lipsa unei legături între această

întreprindere și K.G.

În ceea

ce privește faptul că buteliile compozite poartă marca verbală și

marca figurativă constituite din denumirea și sigla societății K.G.,

care, potrivit constatărilor instanței de trimitere, rămân vizibile în

pofida etichetelor aplicate pe aceste butelii de V.G., trebuie să se sublinieze

că această împrejurare constituie un element pertinent în măsura în care pare

să excludă faptul că etichetele menționate modifică starea buteliilor prin

mascarea originii acestora.”

În

speță, se regăsesc cu exactitate cerințele menționate de

C.J.U.E. cu titlu exemplificativ pentru a se ajunge la concluzia că activitatea

de comercializare a buteliilor reîncărcate este efectuată într-un mod care nu

lasă impresia că există o legătură economică între titularul

mărcii/licențiat și societatea care reîncarcă buteliile.

Astfel,

este de necontestat că, în ceea ce privește piața buteliilor

reîncărcabile în România consumatorii sunt obișnuiți cu faptul ca

buteliile de gaz să fie reîncărcate de alți distribuitori, existând de

altfel reglementări și autorizări speciale pentru a efectua aceste

activități.

Reclamanta

nu a susținut că pârâta nu ar afișa propria denumire F. în locul de

comercializare a buteliilor reîncărcabile, astfel încât consumatorul să fie în

dubiu cu privire la întreprinderea care a încărcat butelia, pentru a fi indus

în eroare cu privire la existența unei legături între aceasta și

titularul/licențiatul mărcilor P.

De asemenea,

în cauză, așa cum susține chiar apelanta, marca P. aplicată pe

buteliile reîncărcabile nu este acoperită, etichetele (sigiliul) aplicate de

către F., la partea superioară a buteliei certificând doar faptul că au fost

încărcate cu gaz de către această societate, care astfel își asumă

responsabilitatea pentru orice incidente ulterioare decurgând din această

operațiune.

Rămânerea

vizibilă a mărcii sub care au fost vândute inițial buteliile

reîncărcabile, în pofida etichetelor aplicate pe aceste butelii de către

societatea care le încarcă ulterior, este reținută de către C.J.U.E. în

cauza menționată anterior ca fiind ”un element pertinent în măsura în care

pare să excludă faptul că etichetele menționate modifică starea buteliilor

prin mascarea originii acestora”, în a reține utilizarea fără a lăsa

impresia unei legături economice între cele două societăți.

Apelanta

reclamantă în speță nu a făcut nicio dovadă în sensul că prin modul în

care se realizează operațiunea de umplere a buteliilor de către pârâtă

s-ar fi modificat sau deteriorat starea produselor, sau că gazul folosit de

către pârâtă ar fi de o calitate inferioară, astfel încât efectele acestei

operațiuni să se răsfrângă asupra renumelui mărcilor P. De altfel

reclamanta nu a făcut nicio dovadă în sensul că pârâta ar acredita ideea că ar

încărca buteliile cu gaz prelucrat sub marca Petrom, iar în realitate să nu

facă acest lucru.

Ținând

cont că activitatea de îmbuteliere și revânzare a gazului petrolier

lichefiat se desfășoară potrivit unor reguli stricte, tocmai pentru a se

evita orice posibile accidente, nu se poate reține faptul că activitățile

desfășurate de pârâtă ar prezenta riscuri majore pentru sănătatea și

integritatea fizică a consumatorilor și a altor persoane care ar putea intra în

contact cu aceste produse.

Recurenta

susține însă că în cauză nu a fost epuizat dreptul la marcă deoarece buteliile

nu au fost vândute, ci date în depozit consumatorilor.

Înscrisurile

depuse în recurs - contractul cadru pentru ambalajul proprietate SC P.L.P.G. SA

precum și cele două certificate de garanție/restituire din care rezultă cele

afirmate - sunt lipsite de relevanță juridică în cauză întrucât privesc

situații ulterioare cererii de chemare în judecată, 24 noiembrie 2010,

respectiv 15 septembrie 2011 și 16 mai 2012.

Față de

împrejurare că recurenta SC G.P.L.D. SA a renunțat la judecata recursului,

se va lua act de poziția sa procesuală ca expresie a principiului

disponibilității.

În

temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge

recursul SC O.M.V. P. SA, ca nefondat.

Față de

poziția de parte câștigătoare în proces a intimatei, în temeiul dispozițiilor art.

274 C. proc. civ., ambele recurente vor fi obligate la plata cheltuielilor de

judecate efectuate în recurs de către pârâtă, în cuantum de 11.002,52 lei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamanta SC O.M.V. P. SA împotriva Deciziei nr.

150/A din data de 17 octombrie 2012 a Curții de Apel București, secția