ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5183/2013

Deliberând, în condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursurilor de față, constată următoarele: Prin sentința nr. 751 din 18 aprilie 2012 pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, s-a respins acțiunea formulată, ca neîntemeiată, cu obligarea reclamantelor SC O.M.V. P. SA și SC P.L.P.G. SA la plata către pârâta SC D.G. SRL a sumei 15.804,42 lei, reprezentând cheltuieli de judecată. Curtea de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă și asigurări sociale, prin Decizia nr. 150 din 17 octombrie 2012, a respins, ca neîntemeiată cererea de sesizare a secției de contencios administrativ, cu excepția de nelegalitate; a respins excepția tardivității invocată de intimată, ca nefondată și a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamante, cu obligarea acestora la 11.034,51 lei cheltuieli de judecată, pentru considerentele ce urmează.

Prima instanță, respingând cererea de chemare în judecată, a reținut că pârâta SC D.G. SA este o societate autorizată să desfășoare activități de îmbuteliere și vânzare a gazului petrolier lichefiat G.P.L., activități de reparare, verificare tehnică, transport și distribuție a buteliilor G.P.L.; că specific activității de îmbuteliere și vânzare a gazului petrolier lichefiat este faptul că vânzarea are ca obiect încărcătura G.P.L. și nu butelia în care aceasta este livrată, respectiv că reclamantele nu au probat că pârâta a folosit în activitatea sa comercială butelii G.P.L., poansonate conform legii cu însemnele Petrom și că nu au fost întrunite (incidente) în speță condițiile contrafacerii, arătând că există o distincție între poanson, astfel cum este definit de legislația în vigoare, și marcă.

Astfel, prima instanță a dezlegat cu claritate controversa reală a părților, care a dat naștere litigiului, încă din prima parte a considerentelor sentinței recurate, reclamanta invocând echivoc în cererea de chemare în judecată că este „singura autorizată să comercializeze butelii conținând gaz petrolier lichefiat și să presteze serviciile aferente în vederea comercializării sub mărcile Petrom”, iar pârâta a susținut în întâmpinare că recipientul (butelia) este achiziționat ca atare de oricare operator ce activează pe piață și apoi introdus în piață încărcat cu G.P.L., că și pârâta SC D.G.B.I.H. SRL este o societate autorizată să desfășoare activități de îmbuteliere și vânzare a gazului petrolier lichefiat, precum și de reparare, verificare tehnică, transport și distribuție a buteliilor G.P.L.

Excepția tardivității invocată de intimată a fost respinsă, deoarece criticile apelantelor se referă la aplicarea greșită a art. 8 alin. (3) din H.G. nr. 941/2003 și a punctelor 2.3 și 3.24 din Prescripția tehnica P.T. C 3-2003 aprobată prin O.M.I.R. nr. 86/2003 modificat de ordinele ulterioare de către prima instanță, iar Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 nu interzice invocarea excepției de nelegalitate de apelantă în fața instanței de apel, pentru care apelantele au pretins în ședința din 17 octombrie 2012 suspendarea judecății apelului până la pronunțarea instanței de contencios administrativ; faptul că apelantele au precizat la 19 septembrie 2012 că criticile privind aplicarea greșită de prima instanță cu prioritate a art. 8 alin. (3) din H.G.

nr. 941/2003 și a pct. 2.3 și 3.24 din Prescripția tehnica P.T. C 3-2003 aprobată prin O.M.I.R. nr. 86/2003 modificat de ordinele ulterioare, față de Legea nr. 84/1998, sunt referitoare la încheierea prealabilă sentinței, de respingere a excepției de nelegalitate ca inadmisibilă, nu reprezintă o completare a motivelor de apel, ci o precizare a celor deja formulate în cererea introductivă de apel, deoarece criticile din apel se refereau la opinia primei instanțe care, în aprecierea apelantelor, ar fi dat prioritate art. 8 alin. (3) din H.G. nr. 941/2003 și pct. 2.3 și 3.24 din Prescripția tehnică P.T. C 3-2003 aprobată prin O.M.I.R.

nr. 86/2003 modificat completat de ordinele ulterioare, față de prevederile Legii mărcilor, nr. 84/1998, dar, în același timp, asemenea critici din cererea introductivă de apel au fost susținute de apelante și cu cererea din ședința din 17 octombrie 2012 de sesizare în apel a instanței de contencios administrativ cu excepția de nelegalitate și de suspendare a judecății apelului, Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 neinterzicând invocarea excepției de nelegalitate de apelantă în fața instanței de apel în susținerea motivelor de apel. Curtea a reținut că nemulțumirile apelantelor, că prima instanță ar fi dat prioritate art. 8 alin. (3) din H.G. nr. 941/2003 și pct. 2.3 și 3.24 din Prescripția tehnica P.T.

C 3-2003 aprobată prin O.M.I.R. nr. 86/2003 modificat completat de ordinele ulterioare, norme tehnice privind circulația în siguranță a buteliilor, față de prevederile Legii mărcilor, nr. 84/1998, este greșită, din considerentele primei instanțe rezultând că aceasta nu a dat o asemenea prioritate în speță. Fiind nefondat apelul pe acest aspect și critica referitoare la încheierea prealabilă, prin care prima instanță a respins cererea de sesizare a instanței de contencios administrativ, a fost respinsă, nefiind importantă în această privința opinia Curții cu privire la posibilitatea de sesizare a instanței de contencios cu excepția de nelegalitate a unui act administrativ normativ până la intrarea în vigoare a Legii nr. 76/2012, fiind importantă lipsa îndeplinirii condiției ca de soluționarea excepției de nelegalitate să depindă soluționarea fondului procesului de față.

H.G. și Prescripția tehnică nu au fost adoptate ca norme de punere în aplicare a acelei Legi nr. 84/1998 privind mărcile, pentru a se verifica adăugarea prin acestea la lege, căci se referă la circulația în siguranță a recipienților sub presiune, astfel că verificarea cu privire la întinderea protecției asigurate de marcă se realizează de instanța de fond, pronunțarea instanței de contencios administrativ pe excepția de nelegalitate neputând influența dezlegarea fondului procesului de față. Potrivit practicii neunivoce a C.J.U.E.

(Hotărârea Curții - Camera Întâi - din 14 iulie 2011 în cauza C-46/10- Viking Gas A/S împotriva Kosan Gas A/S) potrivit căreia buteliile nu reprezintă simple ambalaje, ci produse în sine, astfel că, buteliile găsite de executorul judecătoresc la 2 august 2010 ( menționate de prima instanță - fila 139 dosar - în considerentele sentinței atacate) fiind interșanjabile, cum corect a precizat prima instanță, proprietatea asupra acestor butelii s-a transmis încă de la prima punere a lor pe piață, iar consumatorul, ca proprietar al buteliei cumpărate, dispune de aceasta, putând încărca în aceasta gazul (G.P.L.) de la orice persoană fizică autorizată pentru asemenea activități de reumplere, cu excepția celor poansonate conform actelor administrative normative naționale privind circulația în siguranță a buteliilor, excepție stabilită de pct. 3.2.4 din Prescripția Tehnică C 3-2003 aprobată prin Ordinul nr. 86/2003 cu modificările ulterioare, care stabilește: „Agenții economici nu vor putea umple buteliile personalizate ale altui proprietar decât cu consimțământul scris al acestuia.

Nerespectarea acestei prevederi duce la retragerea autorizației de funcționare”. Necesitatea dovedirii proprietății asupra buteliilor în speță era independentă de existența H.G. și Prescripției menționate, normele putând facilita posibilitățile de probă a proprietății dacă apelantele ar fi recurs la poansonarea conform lor, iar, în lipsa unei asemenea poansonări conforme lor, ca în speță, a buteliilor găsite de executor, apelantele-reclamante nu erau cu nimic împiedicate să probeze proprietatea lor separată asupra acelor butelii găsite de executor, conform dreptului comun. Buteliile, fiind reîncărcabile, au trecut în proprietatea cumpărătorilor lor, reclamantele nedeținând probe contrare, așa încât să-i oblige pe cumpărători să-și reîncarce/schimbe buteliile numai la pârâte sau numai cu acordul pârâtelor.

Prima instanță a reținut corect că nu sunt îndeplinite condițiile contrafacerii. Dispozițiile art. 9 din Regulamentul CE nr. 207/2009, privind marca comunitară,invocate de asemenea de reclamantă în cererea de chemare în judecată, prevăd semnele care pot constitui o marcă comunitară: „Pot constitui mărci comunitare toate semnele care pot avea o reprezentare grafică, în special cuvintele, inclusiv numele de persoane, desenele, literele, cifrele, forma produsului sau a ambalajului său, cu condi ț ia ca astfel de semne să fie în măsură să distingă produsele sau serviciile unei întreprinderi de cele ale altora”. Or, în speță nu s-a criticat înregistrarea mărcilor apelantelor. Prevederile art. 5 din Directiva nr. 2008/95/CE de apropiere a legislațiilor statelor membre cu privire la mărci, invocate de asemenea în cererea de chemare în judecata, au fost amplu dezbătute de C.J.U.E.

în cauza C-46/10- Viking Gas A/S împotriva Kosan Gas A/S expusă mai jos de Curte. Apelantele susțin nefondat că sentința atacată ar cuprinde considerente străine de natura pricinii, referitoare la calitatea produselor. Or, sentința respectă dispozițiile art. 261 C. proc. civ., răspunde tocmai celor susținute de reclamante în cererea de chemare în judecată cu privire la calitatea produselor. Chiar reclamantele au susținut în cererea de chemare în judecată că pârâta nu respectă standardele de calitate și cantitate impuse de utilizarea mărcilor Petrom, și că, nu respectă standardele de securitate, fapt ce atrage riscul iminent al unor accidente, actele pârâtei putând fi calificate și ca acte de concurență neloială, practicile pârâtei putând fi considerate ca fiind parazitare.

Criticile apelantelor în care susțin că aserțiunile instanței, preluate tale-quale din apărarea pârâtei potrivit căreia aceasta ar comercializa doar încărcătura G.P.L. nu și recipientele în care se află aceasta sunt la rândul lor străine de obiectul cauzei și respectiv că practica și doctrina în materia proprietății intelectuale sunt unanime în recunoașterea caracterului ilicit al folosirii unei mărci fără drept pe ambalajul, în care este comercializat produsul, sunt nefondate. C.J.U.E. a stabilit în hotărârea din 14 iulie 2011, în cauza C-46/10- Viking Gas A/S împotriva Kosan Gas A/S, că „Art.

5 și 7 din Prima Directivă nr. 89/104/CEE a Consiliului din 21 decembrie 1988 de apropiere a legislațiilor statelor membre cu privire la mărci trebuie interpretate în sensul că nu permit deținătorului unei licențe exclusive pentru utilizarea buteliilor de gaz compozite destinate a fi reutilizate, a căror formă este protejată ca marcă tridimensională și pe care acest deținător a aplicat denumirea și sigla sa, înregistrate ca marcă verbală și ca marcă figurativă, să se opună ca buteliile menționate, după achiziționarea lor de către consumatori, care, ulterior, au consumat gazul conținut inițial de acestea, să fie schimbate de un terț, contra cost, cu butelii compozite încărcate cu gaz care nu provine de la acest deținător, cu excepția situației în care respectivul deținător se poate prevala de un motiv justificat în sensul art. 7 alin. (2) din Directiva nr. 89/104”.

În lumina celor relevate de C.J.U.E., prima instanță a făcut corect distincție, în considerentele sentinței apelate, între poansonul care a fost reglementat de H.G. nr. 941/2003, O.M.I.R. nr. 113/2001 și de pct. 2.3 și 3.24 din Prescripția tehnica P.T. C 3-2003 aprobată prin O.M.I.R. nr. 86/2003, modificat de ordinele ulterioare, și marca ce este reglementată de Legea nr. 84/1998, arătând că buteliile avute în vedere în procesul-verbal întocmit de executor nu conțineau poansonul reclamantelor. Așadar, cum a reținut prima instanță, apelantele au aplicat marca acestora pe butelii fără să justifice dreptul lor de proprietate asupra buteliilor găsite de executorul judecătoresc, prin vreun mijloc de probă, necontestând în apel nici cele reținute de prima instanță din procesul-verbal de control de la I.S.C.I.R.

(depus în copie la filele 213-214 dosar primă instanță) cu privire la vopsirea de către reclamante a buteliilor Delta Gas poansonate de pârâtă. În mod greșit au susținut apelantele că prima instanță ar fi stabilit că Legea nr. 84/1998 nu are nicio relevanță sau aplicabilitate cât timp normele tehnice sunt respectate, prima instanță nearătând vreun asemenea considerent, ci respingând cererea de chemare în judecată ca urmare a faptului că buteliile a căror interzicere de comercializare o pretindeau reclamantele nu reprezintă ambalaj cum greșit apreciază acestea, ci produs în sine. Reclamantele au avut în vedere împrejurarea că aplicaseră pe buteliile reîncărcabile cu G.P.L. găsite ulterior de executorul judecătoresc la pârâtă, mărcile lor pe care le aveau înregistrate pentru G.P.L.-ul folosit de acestea la reîncărcare și butelii G.P.L., G.P.L.

pe care reclamantele îl folosesc la reumplerea de butelii pe care le primesc de la consumatori. Neinvocându-se drepturile conferite de Norme prin poansonarea conform acestora, Curtea nu a cercetat asemenea drepturi. Invocându-se simpla aplicare a mărcilor pe butelii, Curtea a reținut că apelantele reclamante nu sunt proprietarele buteliilor reîncărcabile de pe piață, intrate în proprietatea consumatorilor, în lipsa păstrării lor în proprietatea agentului economic prin poansonare conform normelor tehnice, astfel că apelantele pretind nefondat admiterea apelului. Împotriva deciziei au declarat recurs reclamantele, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 1, 3 și 9 C. proc. civ., solicitând casarea acesteia, cu trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel, cu obligația de a se admite excepția de nelegalitate și de a sesiza instanța de contencios administrativ, suspendând cauza până la soluționarea irevocabilă a excepției de nelegalitate.

Prin dezvoltarea motivelor de recurs se arată că normele imperative de organizare judiciară prevăd, sub sancțiunea nulității absolute, că judecata în apel se face de către doi judecători. În speță în compunerea completului de judecată au intrat trei judecători. Acest fapt este evident din însuși conținutul hotărârii, care este pronunțată de un complet de trei judecători ai Curții de Apel București. În soluționarea excepției de nelegalitate, instanța de apel a încălcat normele imperative de competentă, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 3 C. proc. civ. și care atrage casarea hotărârii, deoarece soluția de respingere ca neîntemeiată a excepției de nelegalitate este nelegală, atâta vreme cât singura instanță competentă să analizeze temeinicia excepției este instanța de contencios administrativ.

Aceasta cu atât mai mult cu cât instanțele de contencios administrativ legal sesizate cu excepția în cauze identice înregistrate pe rolul Tribunalului București și Curții de Apel București au admis excepția și au constatat nelegalitatea prevederilor actelor normative atacate pe calea excepției de nelegalitate, așa cum reiese din sentințele de admitere a excepției de nelegalitate. Instanța de fond a realizat o greșita aplicare a prevederilor art. 4 alin. (1) teza a II-a al Legii nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., ce atrage soluția modificării în tot a deciziei nelegale sub acest aspect. Pentru a respinge excepția, instanța de fond s-a bazat pe două considerente: a apreciat că excepția ar fi neîntemeiată, deoarece prin normele tehnice atacate nu s-a adăugat la Legea nr. 84/1998 dat fiind că actele administrative contestate au alt obiect de reglementare (fila 19. ultimul parag., fila 21. parag.

3) - aspect asupra căruia, așa cum s-a arătat nu era competentă să se pronunțe; a apreciat că actele atacate nu au legătură cu fondul cauzei, deoarece nu au fost invocate de către recurentele-reclamante în dovedirea temeinicei acțiunii în contrafacere, situație în care prevederile actelor atacate ar fi ușurat probațiunea. Faptul că recurentele nu și-au întemeiat acțiunea în contrafacere pe normele tehnice contestate este firesc, atâta timp cât din punctul de vedere al dreptului proprietății intelectuale acestea nu au relevanță în speță, însă aceasta nu înseamnă că în cauză actele atacate nu au legătură cu fondul cauzei, atâta vreme cât acestea au fost invocate de intimata-pârâtă în apărare și instanțele de fond au respins acțiunea prevalându-se de aceste norme, iar efectul admiterii excepției de nelegalitate ar fi fost tocmai înlăturarea normelor de la soluționarea pe fond a cauzei.

Decizia a fost dată cu greșita aplicare a art. 36 al Legii nr. 84/1998, instanțele de fond adăugând la lege prin analizarea unor condiții suplimentare celor prevăzute de Legea nr. 84/1998 și de procedurile O.S.I.M. în vederea protejării dreptului la marcă asupra produselor și serviciilor oferite pe piața vânzării de G.P.L. în butelii, motiv de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și sancționat cu modificarea hotărârii recurate. Se apreciază că soluția nelegală este generată de înțelegerea și aplicare greșită a normelor tehnice invocate de pârâtă. În mod nelegal, instanța de apel a condiționat protecția judiciară a dreptului la marcă de parcurgerea procedurii de „personalizare” a buteliilor.

Procedura de personalizare nu reprezintă o procedură specială instituită pentru piața produselor G.P.L. pentru aplicarea mărcii sau o procedură paralelă Legii nr. 84/1998 în vederea protejării dreptului la marcă, iar aplicarea mărcii nu este condiționată de poansonarea anterioară a buteliei. Personalizarea prin poansonare instituie interdicția altor agenți economici de a reumple butelii personalizate ale altor societăți. în considerarea faptului că urmare a personalizării, operatorul economic care a efectuat personalizarea își asumă răspunderea pentru securitatea buteliilor poansonate. Acesta nu reprezintă un mecanism legal impus pentru opunerea la comercializare în sensul art. 37 al Legii nr. 84/1994 sau o operațiune prealabilă aplicării mărcii.

Instanța de fond confundă dreptul de opunere la contrafacerea mărcii și la comercializare instituite de Legea nr. 84/1998 cu mecanismul de reglementare a reumplerii unei butelii, ca recipient sub presiune cu potențial de explozie, pentru a cărei securitate garantează un singur agent economic. Așa cum s-a arătat și în cadrul excepției de nelegalitate, normele tehnice nu pot impune o procedură suplimentară de poansonare pentru a condiționa aplicarea mărcii și protejarea acesteia. În mod contrar dispozițiilor Legii nr. 84/1998, instanța de apel apreciază că pe piața G.P.L. din România, datorită existenței normelor tehnice P.T.C. 3 și H.G. nr. 941/2003, aplicarea mărcii se face urmând procedura de poansonare, respectiv marca este inclusă în poanson.

Normele reglementate de H.G. nr. 941/2003. O.M.I.R. nr. 113/2001 și din prescripția tehnică P.T.C. 3-2003 aprobată prin O.M.I.R. nr. S6/2003, modificat prin ordine ulterioare, nu au obligat agentul economic care reîncarcă butelii să aibă în prealabil o marcă înregistrată. Poansonarea buteliilor, conformă normelor tehnice, în care să includă o marcă înregistrată în prealabil este la libera apreciere a agentului economic, dar, în cazul poansonării trebuie respectate toate condițiile poansonării pentru a atrage regimul juridic special mult mai protector asigurat de normele tehnice. Cele două proceduri, aplicarea mărcii înregistrate de O.S.I.M. și poansonarea au scopuri și efecte juridice diferite, care nu se condiționează reciproc.

Instanța de apel greșește cu privire la natura și condițiile de admisibilitate ale unei acțiuni în contrafacere, reținând echivalența între proprietatea asupra ambalajului și dreptul de proprietate industrială protejat prin înregistrarea mărcii aplicate. Invocându-se simpla aplicare a mărcilor pe butelii, Curtea a reținut că apelantele reclamante nu sunt proprietarele buteliilor reîncărcabile de pe piață, intrate în proprietatea consumatorilor în lipsa păstrării lor în proprietatea agentului economic prin poansonare conform normelor tehnice. În realitate, în temeiul art. 36 al Legii nr. 84/1998 recurentele-reclamante au dreptul să solicite instanței să oprească actele prin care intimata-pârâtă expune în rastelul său comercial și oferă spre vânzare G.P.L.

în butelii purtând mărcile sale. Având în vedere greșita aplicare a regimului juridic al dreptului proprietății intelectuale de către instanța de apel, se impune modificarea hotărârii sub acest aspect în vederea aplicării corecte a legii și a normelor tehnice invocate, se apreciază că este esențială sesizarea instanței de contencios administrativ în vederea interpretării corecte a prescripțiilor tehnice incidente în speță. Decizia a fost dată cu greșita aplicare a art. 37 al Legii nr. 84/1998, instanța aplicând în mod greșit textul de lege și condițiile pentru epuizarea dreptului la marcă reținute de C.J.U.E. în cauza C-46/10 - Viking Gas împotriva Kosan Gas A/S, hotărârea din 14 iulie 2011, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. În speță, instanța de apel a aplicat greșit condițiile pentru reținerea epuizării dreptului la marcă. În realitate, premisa esențială a epuizării dreptului la marcă este ca un produs să fie vândut de către titularul mărcii sau cu acordul său și, ulterior, să fie revândut ca atare de către un terț. În speță nu este îndeplinită această condiție. Chiar și în ipoteza punerii pe piață a unui produs cu epuizarea dreptului la marcă, Legea nr. 84/1998 și Directiva nr. 89/104 instituie motive legitime de opunere la comercializarea produsului de către terți, condiții pe care instanța de apel le-a aplicat în mod greșit, asimilându-le procedeului tehnic de poansonare. O condiție esențială pentru a fi în ipoteza epuizării dreptului la marcă este aceea ca un anumit produs să fie vândut pe piață de către titularul mărcii sau cu acordul său.

În cauză, buteliile cu mărcile recurentelor nu au fost vândute. Prin urmare nu există o situație echivalentă cu cea incidentă în cauza C-46/10 - Viking Gas împotriva Kosan Gas A/S. În speță nu este vorba de vânzarea de butelii către clienți. Recurentele-reclamante nu vând proprietatea asupra buteliei, așa cum rezultă fără echivoc din înscrisurile depuse în probațiune, certificate de dare depozit butelii. În mod nelegal, instanța de apel a analizat dacă buteliile au fost poansonate, reținând că numai în atare condiții recurenta ar fi putut păstra proprietatea asupra lor. Proba proprietății nu se face prin poansonare. În cadrul procedurii de poansonare agentul economic face dovada proprietății buteliei numai înainte de aplicarea poansonului.

Aceasta înseamnă că operatorul care le-a poansonat poartă răspunderea individuală a siguranței tehnice a buteliilor și, în consecință, este singurul care le poate reumple. Intimata-pârâtă nu revinde ca atare produse puse pe piață de recurentele-reclamante, ci folosește ambalajele refolosibile cu mărcile reclamantelor pentru a include G.P.L. sub mărcile recurentelor. Ipoteza art. 7 alin (1) din Directiva nr. 89/104 - „Dreptul conferit de marca nu permite titularului său să interzică utilizarea acesteia pentru produsele care au fost puse în comerț în Comunitate sub această marcă de către titular sau cu acordul său, este aceea a comercializării ulterioare a aceluiași produs ca atare, practic o revânzare a acestuia”.

Instanțele de fond au făcut greșit analiza textului de lege, analizând doar dacă a fost dovedită calitatea mai scăzută a G.P.L.-ului provenind de la pârâtă, și au apreciat că în lipsa acestei probe nu poate fi ipoteza unor motive legitime pentru opunerea la comercializare. Așa cum e dovedit prin procesul verbal de asigurare de dovezi, intimata-pârâtă a folosit butelii purtând mărcile recurentelor pentru a pune pe piață G.P.L.-ul propriu în vederea defidelizării clientelei recurentelor. Aceasta nu reprezintă o revânzare a produsului pus pe piață, ci o modificare a acestuia care le îndreptățește să se opună la atare comercializare. Pe parcursul procedurii pârâta SC P.L.P.G. SA și-a schimbat denumirea în SC G.L.D.

SA astfel cum rezultă din informațiile furnizate de O.N.R.C. (fila 79). Intimata SC D.G. SRL, prin întâmpinarea formulată, în temeiul dispozițiilor art. 308 alin. (2) C. proc. civ., solicită respingerea recursului ca nefondat. Recurenta SC G.L.D. SA a renunțat la judecata recursului prin cererea înregistrată la 11 noiembrie 2013 (fila 137). Înalta Curte, analizând decizia prin raportare la criticile formulate de recurenta SC P. SA, va constata caracterul nefondat al recursului pentru argumentele ce succed. Prin cererea înregistrată la data de 24 noiembrie 2010, pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, sub nr. 56498/3/2010, reclamantele SC O.M.V. P. SA și SC O.M.V. P. L.P.G. SA au chemat în judecată pe pârâtele SC D.G.

SRL și O.S.I.M., solicitând instanței obligarea primei pârâte de a înceta orice act de folosire în activitatea sa comercială a mărcilor deținute de reclamante și enumerate în anexa 1, prin interdicția impusă pârâtei de a oferi, comercializa sau deține în vederea comercializării produse sub mărcile P. sau sub orice alt semn identic sau similar cu mărcile P.; de a oferi sau presta servicii de colectare, transport și umplere a recipientelor pentru gaz G.P.L.

sau orice alte servicii sub mărcile P. sau sub orice alt semn identic sau similar cu mărcile P., solicitând totodată, obligarea pârâtei de a retrage de pe piață toate produsele puse în circulație de către aceasta și care poartă fără drept mărcile P.; a solicitat ca retragerea să se facă pe cheltuiala pârâtei și să vizeze atât produsele comercializate direct de către pârâtă, cât și produsele comercializate de terți care la rândul lor au dobândit aceste produse de la pârâtă; se solicită și obligarea pârâtei la publicarea hotărârii judecătorești într-un cotidian de circulație națională, pe cheltuiala sa; totodată, în cazul nerespectării obligațiilor prevăzute la pct. 1-3 se solicită obligarea pârâtei la plata unor daune cominatorii de 500 euro pe zi de întârziere, iar în subsidiar, sub sancțiunea aplicării de penalități civile pe zi de întârziere prevăzute de art. 580 3 alin. (1) C. proc.

civ., în cuantumul maxim al amenzii; de asemenea, se solicită și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate, în temeiul art. 274 C. proc. civ. În motivarea cererii s-a arătat că, reclamanta SC P. L.P.G. SA este singura societate comercială autorizată să comercializeze butelii conținând gaz petrolier lichefiat și să presteze serviciile aferente în vederea comercializării sub mărcile P. În ceea ce privește activitățile desfășurate de pârâtă cu folosirea frauduloasă a mărcilor P., reclamantele au arătat că pârâta desfășoară în mod constant activități de umplere, comercializare, transport și distribuție a unor butelii conținând G.P.L., cu încălcarea drepturilor O.M.V. P. și P. L.P.G.

asupra mărcilor P. Astfel,pe de o parte pârâta asigură umplerea și comercializarea unor butelii G.P.L. care au inscripționată denumirea Petrom și poartă însemne care prezintă identitate sau similaritate cu mărcile Petrom. În plus, bunurile și serviciile comercializate de pârâtă cu încălcarea dreptului la marcă nu respectă standardele de calitate și cantitate impuse de utilizarea mărcilor P. De asemenea, nu sunt respectate nici standardele de cantitate, nici de calitate, aceste butelii conținând de cele mai multe ori o cantitate aleatorie de G.P.L., de cele mai multe ori inferioară cantității de G.P.L. din buteliile comercializate legal de P. L.P.G. Cu toate acestea, pârâta comercializează buteliile la un preț inferior prețului cu care P. L.P.G.

comercializează buteliile ce respectă standardele P., fără a se atrage atenția consumatorilor asupra faptului ca aceste butelii conțin, în realitate, o cantitate inferioară de G.P.L., sau asupra diferențelor calitative ale produsului comercializat. S-a arătat că prejudiciile rezultate prin utilizarea nelegală a unor mărci sunt evidente și sunt constant recunoscute de practica judiciară, ca fiind în principal: diluarea mărcii, pierderea clientelei și scăderea vânzărilor. În drept acțiunea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a, b din Directiva nr. 2008/95/CE, art. 9 alin. (1) lit. a), b) și c) din Regulamentul C.E. nr. 207/2009 privind marca comunitară și art. 36 alin. (2) lit. a), b) și c) din Legea nr. 84/1998, reclamantele apreciind că sunt îndeplinite condițiile de exercițiu ale acțiunii în contrafacere.

Raportat la obiectul cauzei se constată că reclamanta invocă încălcarea dreptului la marcă prin folosirea de către pârâtă în activitatea comercială a unor butelii reîncărcabile inscripționate cu mărcile P. și că activitatea prin care se încalcă dreptul la marcă se efectuează de către pârâtă prin reîncărcarea acestor butelii și comercializarea ulterioară, care implică și activități adiacente de transport, ambalare, depozitare, distribuție etc. 1. Potrivit dispozițiilor art. 54 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară apelurile se judecă în complet format din 2 judecători. Dispoziția legală menționată a fost pe deplin respectată câtă vreme se constată că, urmare a pronunțării de către Curtea de Apel București a încheierii din camera de consiliu de la 17 mai 2013, nerecurată, a fost înlăturată eroarea materială a consemnării în compunerea completului de judecată a unui număr de 3 judecători.

De altfel, minuta pronunțată în cauză (fila 1 verso din apel), semnată de 2 judecători, atestă faptul că instanța a fost alcătuită potrivit dispozițiilor legale. Prin urmare motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 1 C. proc. civ. este vădit nefondat. 2.Recurentele invocă încălcarea competenței de ordine publică a instanței de contencios administrativ cu referire la împrejurarea că instanța civilă nu putea respinge cererea de sesizare a instanței de contencios administrativ față de dispozițiile art. 4 din Legea nr. 554/2004. Potrivit acestor dispoziții legalitatea unui act administrativ poate fi cercetată oricând în cadrul unui proces, pe cale de excepție, din oficiu sau la cererea părții interesate, atunci când de respectivul act administrativ depinde soluționarea litigiului în fond.

Contrar opiniei recurentei, dispozițiile art. 8 alin. (3) din H.G. nr. 941/2003 și dispozițiile pct. 2.3 și 3.2.4 din Prescripția tehnică P.T. C3-2003, ediția 1, „Cerințe tehnici privind utilizarea recipientelor-butelii cu capacitate până la 26 litri pentru G.P.L., elaborată de Inspecția de Stat pentru Controlul cazanelor, recipientelor sub presiune și instalațiilor de ridicat” nu au legătură cu soluționarea litigiului pe fond. Și acesta față de obiectul cauzei stabilit de reclamante - acțiune în contrafacere. În cauză, față de incidența cauzei C.J.U.E. C-46/10 Viking Gas A/S împotriva Kosan Gas A/S, problema existenței/ nonpoansoanelor pe buteliile purtând mărcile P. este fără relevanță juridică.

De altfel, acesta este și punctul de vedere al reclamantelor astfel cum rezultă din răspunsul la întâmpinarea depusă de pârâta SC D.G. SRL (fila 195 dosar primă instanță), unde se precizează că normele de factură tehnică invocate nu sunt relevante, câtă vreme pârâta, fără a fi titular asupra unui drept asupra mărcilor P., se folosește de acestea în activitatea sa comercială, încălcând grav dreptul de proprietate intelectuală a reclamantelor. Curtea de Apel precizează că normele tehnice invocate se referă la circulația în siguranță a recipienților sub presiune și nu la întinderea protecției asigurate de marcă. Drept urmare, criticile întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 3 C. proc. civ. și art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. cu referire la reținerea greșită a faptului că actele administrative solicitate a fi supuse contenciosului administrativ nu au legătură cu pricina, sunt nefondate. De altfel, soluția pronunțată de instanța superioară de fond se întemeiază pe interpretarea dată de C.J.U.E. în cauza C - 46/10. Referirile din considerente la H.G. și Prescripție sunt legate doar de facilitatea pentru recurente de a dovedi dreptul lor de proprietate asupra buteliilor găsite de executorul judecătoresc, fără legătură cu soluționarea acțiunii în contrafacere. 3. În cauza C-46/10, C.J.U.E. a fost sesizată cu cererea de pronunțare a unei hotărâri preliminare privind interpretarea articolelor 5 și 7 din Prima Directivă nr. 89/104/CEE a Consiliului din 21 decembrie 1988 de apropiere a legislațiilor statelor membre cu privire la mărci.

Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între Viking Gas A/S, pe de o parte, și Kosan Gas A/S, fostă BP Gas A/S, pe de altă parte, cu privire la practica Viking Gas de a comercializa gaz prin încărcarea și schimbarea contra cost a buteliilor de gaz compozite, a căror formă este protejată ca marcă tridimensională, care au fost cumpărate anterior de consumatori de la Kosan Gaz, (deținător al unei licențe exclusivă pentru utilizarea lor) și care a aplicat pe acestea denumirea și sigla sa, protejate ca marcă verbală și ca marcă figurativă.

În cauza C 46/10, Viking Gas A/S împotriva Kosan Gas A/S s-a pus problema interpretării art. 5 alin. (1) - (3) din Directiva nr. 89/104, raportat la art. 7 din Directiva nr. 89/104, intitulat „Epuizarea drepturilor conferite de o marcă” și art. 8 alineatul (1) din Directiva nr. 89/104, norme care au fost transpuse în Legea nr. 84/1998, art. 36, 38, astfel: Art. 36 „(1) Înregistrarea mărcii conferă titularului său un drept exclusiv asupra mărcii.

(2) Titularul mărcii poate cere instanței judecătorești competente să interzică terților să folosească, în activitatea lor comercială, fără consimțământul său: a) un semn identic mărcii, pentru produse sau servicii identice celor pentru care marca a fost înregistrată; b) un semn pentru care, datorită faptului că este identic sau asemănător cu o marcă și din cauză că produsele sau serviciile cărora li se aplică marca sunt identice sau similare, există un risc de confuzie în percepția publicului, incluzând riscul de asociere între semn și marcă; c) un semn identic sau asemănător cu marca, pentru produse sau pentru servicii diferite de cele pentru care marca este înregistrată, când aceasta din urmă a dobândit un renume în România și dacă folosirea fără drept a semnului ar fi în detrimentul caracterului distinctiv al mărcii ori în detrimentul renumelui acesteia.

(3) În aplicarea alin. (2), titularul mărcii poate cere să fie interzise terților, în special, următoarele acte: a) aplicarea semnului pe produse sau pe ambalaje; b) oferirea produselor sau comercializarea ori deținerea lor în acest scop sau, după caz, oferirea sau prestarea serviciilor sub acest semn; c) punerea în liberă circulație, exportul, importul, plasarea sub un regim vamal suspensiv sau economic, precum și acordarea oricărei alte destinații vamale, așa cum acestea sunt definite în reglementările vamale, produselor sub acest semn; d) utilizarea semnului pe documente sau pentru publicitate.” Art. 38 „(1) Dreptul asupra mărcii se epuizează, iar titularul nu poate interzice altor persoane folosirea acesteia pentru produse care au fost puse în comerț în U.E.

și în S.E.E. sub această marcă de titularul însuși sau cu consimțământul său.

(2) Prevederile alin. (1) nu sunt aplicabile dacă există motive temeinice care justifică opoziția titularului la comercializarea ulterioară a produselor, în special atunci când starea produselor este modificată sau alterată după punerea lor în comerț.” Soluția la care a ajuns Curtea este în sensul că art. 5 și 7 din Prima Directivă nr. 89/104/CEE a Consiliului din 21 decembrie 1988 de apropiere a legislațiilor statelor membre cu privire la mărci trebuie interpretate în sensul că nu permit deținătorului unei licențe exclusive pentru utilizarea buteliilor de gaz compozite destinate a fi reutilizate, a căror formă este protejată ca marcă tridimensională și pe care acest deținător a aplicat denumirea și sigla sa, înregistrate ca marcă verbală și ca marcă figurativă, să se opună ca buteliile menționate, după achiziționarea lor de către consumatori, care, ulterior, au consumat gazul conținut inițial de acestea, să fie schimbate de un terț, contra cost, cu butelii compozite încărcate cu gaz care nu provine de la acest deținător, cu excepția situației în care respectivul deținător se poate prevala de un motiv justificat în sensul art. 7 alin. (2) din Directiva nr. 89/104.

Pentru a ajunge la această decizie C.J.U.E. a pus în balanță interesele titularului mărcilor cu cele ale cumpărătorilor buteliilor, în special acela de a se bucura pe deplin de dreptul lor de proprietate asupra acestor butelii, precum și interesul general de a se menține o concurență nedenaturată. C.J.U.E. a pornit de la mai multe premise care se verifică în prezenta cauză. Astfel, ”potrivit unei jurisprudențe consacrate, articolele 5-7 din Directiva nr. 89/104 prevăd drepturile pe care le dețin titularii mărcilor pe teritoriul U.E. (a se vedea în special Hotărârea din 3 iunie 2010, Coty Prestige Lancaster Group, C 127/09, nepublicată încă în Repertoriu, pct. 27 și jurisprudența citată). Mai exact, art. 5 din directiva menționată conferă titularului mărcii un drept exclusiv care îi permite să interzică oricărui terț, printre altele, să ofere produse care poartă marca sa, să le comercializeze sau să le dețină în acest scop.

Art. 7 alin. (1) din aceeași directivă prevede o excepție de la această regulă prin faptul că stipulează că dreptul titularului este epuizat atunci când produsele au fost introduse pe piață în S.E.E. de titular sau cu consimțământul acestuia (a se vedea în special Hotărârea din 15 octombrie 2009, Makro Zelfbedieningsgroothandel și alții, C 324/08, Rep., p. I 10019, punctul 21, precum și jurisprudența citată). Stingerea dreptului exclusiv rezultă fie din consimțământul titularului în vederea introducerii pe piață în S.E.E., exprimat în mod expres sau implicit, fie din introducerea pe piață în S.E.E. de către titularul însuși sau de către un operator legat din punct de vedere economic de titular, precum, de exemplu, un licențiat.

Consimțământul titularului sau introducerea pe piață în S.E.E. de către acesta sau de către un operator legat din punct de vedere economic de titular, care echivalează cu o renunțare la dreptul exclusiv, constituie, prin urmare, fiecare, un element determinant al stingerii acestui drept (a se vedea Hotărârea Coty Prestige Lancaster Group, citată anterior, punctul 29 și jurisprudența citată). Buteliile compozite, care sunt destinate a fi reutilizate în mod repetat, nu constituie un simplu ambalaj al produsului inițial, ci au o valoare economică independentă și trebuie considerate ca fiind un produs în sine.” C.J.U.E.

a mai reținut că ”în aceste condiții, trebuie puse în balanță, pe de o parte, interesul legitim al licențiatului dreptului la marca constituită din forma buteliei compozite, titular al mărcilor aplicate pe aceasta, de a obține un profit din drepturile asociate acestor mărci și, pe de altă parte, interesele legitime ale cumpărătorilor acestor butelii, în special acela de a se bucura pe deplin de dreptul lor de proprietate asupra acestor butelii, precum și interesul general de a se menține o concurență nedenaturată. În ceea ce privește interesul licențiatului și titularului menționat de a obține un profit din drepturile asociate mărcilor amintite, trebuie să se constate că vânzarea buteliilor compozite îi permite să realizeze valorificarea economică a mărcilor aferente acestor butelii.

Or, Curtea a constatat deja că o vânzare care permite realizarea valorificării economice a mărcii epuizează drepturile exclusive conferite de Directiva nr. 89/104 (a se vedea în special Hotărârea din 30 noiembrie 2004, Peak Holding, C 16/03, Rec., p. I 11313, pct. 40). În ceea ce privește interesele cumpărătorilor de butelii compozite, este incontestabil că aceștia nu s ar putea bucura pe deplin de dreptul lor de proprietate asupra buteliilor menționate în ipoteza în care acest drept este limitat de drepturile asupra mărcii aferente acestor butelii chiar și după comercializarea lor de către titular sau cu consimțământul acestuia. Acești cumpărători nu ar mai fi liberi, mai ales, în exercitarea dreptului menționat, ci ar fi legați de un singur furnizor de gaz pentru încărcarea ulterioară a buteliilor respective.

În sfârșit, faptul de a permite licențiatului dreptului la marca constituită din forma buteliei compozite, titular al mărcilor aplicate pe aceasta, ca, pe baza drepturilor aferente acestor mărci, să se opună la încărcarea ulterioară a buteliilor ar reduce în mod nejustificat concurența pe piața în aval de încărcare a buteliilor de gaz și ar implica chiar riscul unei împărțiri a acestei piețe în cazul în care licențiatul și titularul menționat reușește să își impună butelia datorită caracteristicilor tehnice particulare ale acesteia, a căror protecție nu face obiectul dreptului mărcilor. De altfel, acest risc este sporit din cauza faptului că butelia compozită are un cost ridicat în raport cu gazul și a faptului că, pentru a și putea alege din nou în mod liber furnizorul de gaz, cumpărătorul ar trebui să renunțe la investiția inițială efectuată pentru achiziționarea buteliei, a cărei amortizare ar fi presupus un număr suficient de reutilizări.

Astfel C.J.U.E. a concluzionat că vânzarea buteliei compozite epuizează drepturile conferite licențiatului dreptului la marca constituită din forma buteliei compozite, titular al mărcilor aplicate pe aceasta, de aceste mărci și transferă cumpărătorului dreptul de a dispune în mod liber de această butelie, inclusiv dreptul de a o schimba sau de a o reîncărca, odată ce gazul inițial a fost consumat, apelând în acest scop la o întreprindere la alegerea sa, adică nu doar la licențiatul și titularul respectiv, ci și la unul din concurenții săi. Acest drept al cumpărătorului are drept corolar dreptul concurenților menționați de a reîncărca și de a schimba buteliile goale, în limitele stabilite la art. 7 alin. (2) din Directiva nr. 89/104.” În speță, este necontestat faptul că buteliile reîncărcabile purtând marca P. au fost introduse pe piață de către titularul mărcii prin comercializarea acestora, ca atare, dreptul titularului este epuizat.

Ca atare, simpla încărcare și schimbare a buteliilor reîncărcabile purtând mărcile P. de către un alt comerciant, nu duce prin sine la încălcarea drepturilor titularului mărcii. Astfel, făcând legătura cauzei C.J.U.E. cu prezenta cauză, reclamantul trebuia să facă dovada existenței unui motiv justificat care să justifice opoziția titularului la comercializarea ulterioară a produselor, în special atunci când starea produselor este modificată sau alterată după punerea lor în comerț, conform art. 38 alin. (2) din Legea nr. 84/1998. Sub acest aspect în aceeași cauză C.J.U.E.

a statuat și asupra limitelor stabilite la art. 7 alin. (2) din Directiva nr. 89/104, reținând că ”în temeiul acestui articol titularul unei mărci poate să se opună comercializării ulterioare a produselor care poartă marca acestuia, în pofida introducerii pe piață a acestor produse, atunci când există motive justificate pentru o astfel de opoziție și în special atunci când starea produselor se modifică sau se deteriorează după introducerea lor pe piață (…). Curtea a statuat deja că un astfel de motiv legitim există și atunci când utilizarea de către un terț a unui semn identic sau similar cu o marcă aduce o atingere serioasă renumelui acesteia, precum și atunci când utilizarea este efectuată într-un mod care lasă impresia că există o legătură economică între titularul mărcii și acest terț, și în special că acesta din urmă face parte din rețeaua de distribuție a titularului sau că există o legătură specială între cele două persoane (a se vedea în acest sens Hotărârea din 8 iulie 2010, Portakabin, C 558/08, nepublicată încă în Repertoriu, punctele 79 și 80, precum și jurisprudența citată).” C.J.U.E., constatând în continuare că este de competența instanței de trimitere să aprecieze dacă, față de circumstanțele care caracterizează cauza principală, există un astfel de motiv legitim, a considerat necesar să i se ofere acesteia câteva indicații în scopul aprecierii menționate,

în special în ceea ce privește elementele concrete cu privire la care a solicitat Curții să se pronunțe. Astfel, ”pentru a se soluționa problema dacă comercializarea buteliilor compozite încărcate de V.G. este efectuată într-un mod care lasă impresia că există o legătură economică între această întreprindere și K.G., fapt care ar abilita această din urmă întreprindere să se opună comercializării respective, trebuie să se țină seama de etichetarea buteliilor menționate, precum și de condițiile în care acestea sunt schimbate. Etichetarea buteliilor compozite și condițiile în care acestea sunt schimbate nu trebuie să determine consumatorul mediu, normal informat și suficient de atent și de avizat să considere că există o legătură între cele două întreprinderi în cauză în acțiunea principală sau că gazul care a servit la reîncărcarea acestor butelii provine de la K.G.

Pentru a aprecia dacă o asemenea impresie este înlăturată, trebuie să se țină seama de practicile din acest sector și în special de aspectul dacă consumatorii sunt obișnuiți cu faptul ca buteliile de gaz să fie reîncărcate de alți distribuitori. De altfel, pare a fi rezonabil să se prezume că un consumator care apelează în mod direct la V.G., fie pentru a schimba butelia sa goală cu o butelie încărcată, fie pentru a reîncărca propria butelie, poate să ia cunoștință mai ușor de lipsa unei legături între această întreprindere și K.G.

În ceea ce privește faptul că buteliile compozite poartă marca verbală și marca figurativă constituite din denumirea și sigla societății K.G., care, potrivit constatărilor instanței de trimitere, rămân vizibile în pofida etichetelor aplicate pe aceste butelii de V.G., trebuie să se sublinieze că această împrejurare constituie un element pertinent în măsura în care pare să excludă faptul că etichetele menționate modifică starea buteliilor prin mascarea originii acestora.” În speță, se regăsesc cu exactitate cerințele menționate de C.J.U.E. cu titlu exemplificativ pentru a se ajunge la concluzia că activitatea de comercializare a buteliilor reîncărcate este efectuată într-un mod care nu lasă impresia că există o legătură economică între titularul mărcii/licențiat și societatea care reîncarcă buteliile.

Astfel, este de necontestat că, în ceea ce privește piața buteliilor reîncărcabile în România consumatorii sunt obișnuiți cu faptul ca buteliile de gaz să fie reîncărcate de alți distribuitori, existând de altfel reglementări și autorizări speciale pentru a efectua aceste activități.

Reclamanta nu a susținut că pârâta nu ar afișa propria denumire F. în locul de comercializare a buteliilor reîncărcabile, astfel încât consumatorul să fie în dubiu cu privire la întreprinderea care a încărcat butelia, pentru a fi indus în eroare cu privire la existența unei legături între aceasta și titularul/licențiatul mărcilor P. De asemenea, în cauză, așa cum susține chiar apelanta, marca P. aplicată pe buteliile reîncărcabile nu este acoperită, etichetele (sigiliul) aplicate de către F., la partea superioară a buteliei certificând doar faptul că au fost încărcate cu gaz de către această societate, care astfel își asumă responsabilitatea pentru orice incidente ulterioare decurgând din această operațiune.

Rămânerea vizibilă a mărcii sub care au fost vândute inițial buteliile reîncărcabile, în pofida etichetelor aplicate pe aceste butelii de către societatea care le încarcă ulterior, este reținută de către C.J.U.E. în cauza menționată anterior ca fiind ”un element pertinent în măsura în care pare să excludă faptul că etichetele menționate modifică starea buteliilor prin mascarea originii acestora”, în a reține utilizarea fără a lăsa impresia unei legături economice între cele două societăți.

Apelanta reclamantă în speță nu a făcut nicio dovadă în sensul că prin modul în care se realizează operațiunea de umplere a buteliilor de către pârâtă s-ar fi modificat sau deteriorat starea produselor, sau că gazul folosit de către pârâtă ar fi de o calitate inferioară, astfel încât efectele acestei operațiuni să se răsfrângă asupra renumelui mărcilor P. De altfel reclamanta nu a făcut nicio dovadă în sensul că pârâta ar acredita ideea că ar încărca buteliile cu gaz prelucrat sub marca Petrom, iar în realitate să nu facă acest lucru. Ținând cont că activitatea de îmbuteliere și revânzare a gazului petrolier lichefiat se desfășoară potrivit unor reguli stricte, tocmai pentru a se evita orice posibile accidente, nu se poate reține faptul că activitățile desfășurate de pârâtă ar prezenta riscuri majore pentru sănătatea și integritatea fizică a consumatorilor și a altor persoane care ar putea intra în contact cu aceste produse.

Recurenta susține însă că în cauză nu a fost epuizat dreptul la marcă deoarece buteliile nu au fost vândute, ci date în depozit consumatorilor. Înscrisurile depuse în recurs - contractul cadru pentru ambalajul proprietate SC P.L.P.G. SA precum și cele două certificate de garanție/restituire din care rezultă cele afirmate - sunt lipsite de relevanță juridică în cauză întrucât privesc situații ulterioare cererii de chemare în judecată, 24 noiembrie 2010, respectiv 15 septembrie 2011 și 16 mai 2012. Față de împrejurare că recurenta SC G.P.L.D. SA a renunțat la judecata recursului, se va lua act de poziția sa procesuală ca expresie a principiului disponibilității. În temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc.

civ., Înalta Curte va respinge recursul SC O.M.V. P. SA, ca nefondat. Față de poziția de parte câștigătoare în proces a intimatei, în temeiul dispozițiilor art. 274 C. proc. civ., ambele recurente vor fi obligate la plata cheltuielilor de judecate efectuate în recurs de către pârâtă, în cuantum de 11.002,52 lei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta SC O.M.V. P. SA împotriva Deciziei nr. 150/A din data de 17 octombrie 2012 a Curții de Apel București, secția