ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3100/2013

Deliberând, în condițiile art. 256 C. proc. civ. , asupra recursului de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 24 noiembrie 2010, pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, reclamantele SC O.M.V.P. SA și SC O.M.V.P.L.P.G. SA au chemat în judecată pe pârâtele SC F.R.I. SRL și O.S.I.M., solicitând instanței obligarea primei pârâte de a înceta orice act de folosire în activitatea sa comercială a mărcilor deținute de reclamante și enumerate în anexa 1, prin interdicția impusă pârâtei de a oferi, comercializa sau deține în vederea comercializării produse sub mărcile P. sau sub orice alt semn identic sau similar cu mărcile P.; de a oferi sau presta servicii de colectare, transport și umplere a recipientelor pentru gaz G.P.L.

sau orice alte servicii sub mărcile P. sau sub orice alt semn identic sau similar cu mărcile P.; se solicită totodată, obligarea pârâtei de a retrage de pe piață toate produsele puse în circulație de către aceasta și care poartă fără drept mărcile Petrom; se solicită ca retragerea să se facă pe cheltuiala pârâtei și să vizeze atât produsele comercializate direct de către pârâtă, cât și produsele comercializate de terți care la rândul lor au dobândit aceste produse de la pârâtă; se solicită și obligarea pârâtei la publicarea hotărârii judecătorești într-un cotidian de circulație națională, pe cheltuiala sa; totodată, în cazul nerespectării obligațiilor prevăzute la pct. 1-3 se solicită obligarea pârâtei la plata unor daune cominatorii de 500 euro pe zi de întârziere, iar în subsidiar, sub sancțiunea aplicării de penalități civile pe zi de întârziere prevăzute de art. 580 3 alin. (1) C. proc.

civ., în cuantumul maxim al amenzii; de asemenea, se solicită și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate, în temeiul art. 274 C. proc. civ. Prin sentința civilă nr. 913 de la 05 mai 2011 Tribunalul București, secția a V-a civilă, a fost respinsă acțiunea, ca neîntemeiată. Curtea de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă și asigurări sociale, învestită cu soluționarea apelului formulat de reclamante, prin Decizia nr. 57/A din 3 aprilie 2012, a respins calea de atac, ca nefondată, pentru considerentele ce urmează.

Reclamanta a invocat încălcarea dreptului la marcă prin folosirea de către pârâtă în activitatea comercială a unor butelii reîncărcabile inscripționate cu mărcile P. și că activitatea prin care s-a încălcat dreptul la marcă se efectuează de către pârâtă prin reîncărcarea acestor butelii și comercializarea ulterioară, care implică și activități adiacente de transport, ambalare, depozitare, distribuție etc. Reclamanta nu a susținut că pârâta i-ar acoperi marca sa aflată pe aceste butelii înainte de comercializare, ci că, după îmbutelierea cu G.P.L. aplică propriul sigiliu și eticheta F. În sprijinul apărării sale în sensul că ar fi îndeplinite în cauză condițiile art. 36 din Legea nr. 84/1998 reclamanta a invocat hotărârea C.J.C.E.

din cauza Celine, prin care s-a statuat că folosirea de către un terț care nu a fost autorizat de către titularul mărcii a unei denumiri comerciale, sau a unui semn identic cu o marcă anterioară, în cadrul unei activități de comercializare a unor produse identice celor pentru care marca a fost înregistrată constituie o utilizare pe care titularul mărcii este îndreptățit să o interzică în temeiul art. 5 parag. 1 lit. a) din Directiva nr. 89/104/CEE a Consiliului din 21 decembrie 1988, dacă este vorba despre o utilizare pentru produse care aduc atingere sau sunt susceptibile de a aduce atingere funcțiilor mărcii. Directiva nr. 89/104/CEE a fost transpusă în Legea nr. 84/1998, art. 5 corespunzând dispozițiilor art. 36 din lege.

S-a menționat că situația de fapt din acea cauză nu este identică celei din prezenta speță, în cauza Celine punându-se problema utilizării unei denumiri comerciale identice cu marca înregistrată, pentru a comercializa produse identice (obiecte vestimentare). În speță reclamanta nu a susținut că pârâta ar folosi ca denumire comercială semnul P., ci doar că pârâta, care folosește denumirea comercială F., ar reîncărca cu G.P.L butelii purtând marca P. Sub acest aspect este relevantă o altă cază din jurisprudența C.J.U.E. și anume cauza C-46/10, Viking Gas A/S împotriva Kosan Gas A/S, fostă BP Gas A/S în care s-a pronunțat Hotărârea C.J.U.E. (Camera întâi) 14 iulie 2011. În prezenta cauză reclamanta nu a invocat protecția mărcii dedusă din forma buteliilor, ci doar din aplicarea mărcii pe butelii reîncărcabile.

În cauza C‑46/10, Viking Gas A/S împotriva Kosan Gas A/S s-a pus problema interpretării art. 5 alin. (1) - (3) din Directiva nr. 89/104, raportat la art. 7 din Directiva nr. 89/104, intitulat „Epuizarea drepturilor conferite de o marcă” și art. 8 alin. (1) din Directiva nr. 89/104, norme care au fost transpuse în Legea nr. 84/1998, la art. 36, 38. C.J.U.E. a concluzionat că vânzarea buteliei compozite epuizează drepturile conferite licențiatului dreptului la marca constituită din forma buteliei compozite, titular al mărcilor aplicate pe aceasta, de aceste mărci și transferă cumpărătorului dreptul de a dispune în mod liber de această butelie, inclusiv dreptul de a o schimba sau de a o reîncărca, odată ce gazul inițial a fost consumat, apelând în acest scop la o întreprindere la alegerea sa, adică nu doar la licențiatul și titularul respectiv, ci și la unul din concurenții săi.

Acest drept al cumpărătorului are drept corolar dreptul concurenților menționați de a reîncărca și de a schimba buteliile goale, în limitele stabilite la art. 7 alin. (2) din Directiva nr. 89/104. Ca atare, simpla încărcare și schimbare a buteliilor reîncărcabile purtând mărcile P. de către un alt comerciant, nu duce prin sine însuși la încălcarea drepturilor titularului mărcii. Astfel, făcând legătura cu prezenta cauză, reclamantul trebuia să facă dovada existenței unui motiv justificat care să justifice opoziția titularului la comercializarea ulterioară a produselor, în special atunci când starea produselor este modificată sau alterată după punerea lor în comerț, conform art. 38 alin. (2) din Legea nr. 84/1998.

În speță, se regăsesc cu exactitate cerințele menționate de C.J.U.E. cu titlu exemplificativ pentru a se ajunge la concluzia că activitatea de comercializare a buteliilor reîncărcate este efectuată într-un mod care nu lasă impresia că există o legătură economică între titularul mărcii/licențiat și societatea care reîncarcă buteliile. Astfel, este de necontestat că, în ceea ce privește piața buteliilor reîncărcabile în România, consumatorii sunt obișnuiți cu faptul ca buteliile de gaz să fie reîncărcate de alți distribuitori, existând de altfel reglementări și autorizări speciale pentru a efectua aceste activități.

Reclamanta nu a susținut că pârâta nu ar afișa propria denumire F. în locul de comercializare a buteliilor reîncărcabile, astfel încât consumatorul să fie în dubiu cu privire la întreprinderea care a încărcat butelia, pentru a fi indus în eroare cu privire la existența unei legături între aceasta și titularul/licențiatul mărcilor P. De asemenea, în cauză, așa cum a susținut chiar apelanta, marca P. aplicată pe buteliile reîncărcabile nu este acoperită, etichetele (sigiliul) aplicate de către F., la partea superioară a buteliei certificând doar faptul că au fost încărcate cu gaz de către această societate, care astfel își asumă responsabilitatea pentru orice incidente ulterioare decurgând din această operațiune.

Rămânerea vizibilă a mărcii sub care au fost vândute inițial buteliile reîncărcabile, în pofida etichetelor aplicate pe aceste butelii de către societatea care le încarcă ulterior, este reținută de către C.J.U.E. în cauza menționată anterior ca fiind ”un element pertinent în măsura în care pare să excludă faptul că etichetele menționate modifică starea buteliilor prin mascarea originii acestora”, în a reține utilizarea fără a lăsa impresia unei legături economice între cele două societăți.

Apelanta reclamantă în speță nu a făcut nicio dovadă în sensul că prin modul în care se realizează operațiunea de umplere a buteliilor de către pârâtă s-ar fi modificat sau deteriorat starea produselor, sau că gazul folosit de către pârâtă ar fi de o calitate inferioară, astfel încât efectele acestei operațiuni să se răsfrângă asupra renumelui mărcilor P. De altfel reclamanta nu a făcut nicio dovadă în sensul că pârâta ar acredita ideea că ar încărca buteliile cu gaz prelucrat sub marca P., iar în realitate să nu facă acest lucru. Ținând cont că activitatea de îmbuteliere și revânzare a gazului petrolier lichefiat se desfășoară potrivit unor reguli stricte, tocmai pentru a se evita orice posibile accidente, nu se poate reține faptul că activitățile desfășurate de pârâtă ar prezenta riscuri majore pentru sănătatea și integritatea fizică a consumatorilor și a altor persoane care ar putea intra în contact cu aceste produse.

Faptul că a fost admisă o ordonanță președințială prin care pârâta a fost obligată să înceteze operațiunile de umplerea a buteliilor purtând mărcile Petrom reținându-se că ”folosirea unor asemenea produse de către pârâtă are ca efect deturnarea și defidelizarea clienților reclamantelor și aduc atingere mărcilor înregistrate de acestea, precum și potențialul vătămării ce ar putea fi suferită de reclamante în situația producerii unor accidente ca urmare a nerespectării standardelor de securitate”, nu poate avea un rol determinat în prezenta cauză, având în vedere specificul ordonanței președințiale care nu are putere de lucru judecat cu privire la fondul litigiului, fiind dată în urma analizării unor aparențe.

De asemenea, faptul că, după ce a fost notificată de către reclamante, pârâta a dispus angajaților să nu mai încarce butelii purtând marca P., nu poate fi echivalat cu o achiesare la pretențiile acestora, ci ca o încercare de limitare a pagubelor pentru cazul în care nu ar fi avut câștig de cauză în cadrul unui proces. Împotriva deciziei au declarat recurs reclamantele, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ. solicitând, în esență, admiterea cererii de chemare în judecată. În motivarea recursului se arată că hotărârea atacată cuprinde motive contradictorii și străine de natura pricinii întrucât situația premisă din hotărârea C.J.U.E. din cauza nr. 46/2010 nu este identică cu cea din speța dedusă judecății pentru că s-a solicitat protecția unei mărci verbale și figurative și nu a unei mărci tridimensionale constând în forma specială, inovatoare a ambalajului.

Astfel, orice translație a argumentelor din hotărârea C.J.U.E. reprezintă considerente străine de natura pricinii. Se mai arată că instanța de apel, interpretând greșit actul juridic dedus judecății, respectiv cererea de chemare în judecată, a respins acțiunea în temeiul unor considerente referitoare la „butelii compozite”, care au fost definite într-o speță, ca fiind butelii de o formă specială, protejată ca marcă tridimensională în considerarea acestei forme specifice. Se precizează că actul juridic dedus judecății este referitor doar la protecția unor mărci verbale și figurative aplicate pe butelii obișnuite, de formă comună. Recurentele invocă nerespectarea legii cu referire la dispozițiile art. 36 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 84/1998.

Astfel, în condițiile în care pârâta nu contestă umplerea cu G.P.L. și comercializarea buteliilor purtând marca Petrom, instanța abordează regimul juridic al mărcilor invocând o serie de dispoziții din Directiva nr. 89/104/CEE care a fost abrogată prin Directiva nr. 2008/95/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 22 octombrie 2008, care a intrat în vigoare la 28 noiembrie 2008. Prin urmare interpretarea normelor legale din dreptul intern efectuată prin prisma dispozițiilor Directivei nr. 89/104/CEE, abrogată, este fără efect. Dispozițiile art. 36 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 84/1998, nu disting în funcție de calitatea produselor și serviciilor astfel că protecția dreptului exclusiv asupra mărcii nu este condiționată de calitatea produselor, așa încât argumentele Curții de Apel pe aceste considerente sunt nelegale.

Chiar dacă pârâta aplică în jurul robinetului buteliei eticheta sa constituită dintr-o banderolă circulară de mici dimensiuni, vizibilitate redusă și impact minimal asupra consumatorului mediu care achiziționează produsul/serviciul asociat produsului în principal pe baza indicațiilor conferite de marca vizibilă aplicată pe ambalajul produsului acesta putând să creadă că umplerea buteliilor s-a făcut cu consimțământul P.L.P.G. și la standardele P.L.P.O.G. Câtă vreme mărcile Petrom sunt extrem de vizibile pe ambalaj, consumatorii vor fi induși sistematic în eroare cu privire la proveniența produselor/serviciilor asociate acestora, ceea ce anulează complet funcția distinctivă a mărcii ce reprezintă însăși noțiunea protecției juridice a dreptului asupra acesteia instituită prin Legea nr. 84/1998.

Pe parcursul procedurii reclamanta-recurentă S.C. Petrom L.P.G. S.A. și-a schimbat denumirea, acționarii și conducerea, conform certificatului de înregistrare eliberat de O.R.C. de pe lângă Tribunalul Ilfov, denumirea fiind SC G. L.D. SA. Recurenta SC O.M.V.P. SA, în cadrul probei cu înscrisuri încuviințată în condițiile art. 305 C. proc. civ., a depus înscrisuri din care ar rezulta că ambalajele (buteliile) sunt predate cu titlu de depozit și nu în baza unei vânzări. Intimații, legal citați, nu au depus întâmpinare în conformitate cu dispozițiile art. 308 alin. (2) C. proc. civ. Înalta Curte, analizând decizia prin raportare la criticile formulate constată caracterul nefondat al recursului pentru argumentele ce succed.

Prioritar, Înalta Curte învederează că își însușește în totalitate considerentele deciziei pronunțate de Curtea de Apel Alba Iulia. Cu referire la motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile pct. 7 al art. 304 C. proc. civ., recurenta apreciază existența motivelor contradictorii ori străine cauzei față de considerentele instanței întemeiate pe hotărârea C.J.U.E. (Camera întâi) din 14 iulie 2011 în cauza Viking Gas A/S împotriva Kosan Gas A/S, fosta BP Gas A/S. În realitate cele învederate nu reprezintă considerente contradictorii ori străine cauzei ci argumente de drept avute în vedere de instanța superioară de fond la darea hotărârii recurate, dat fiind obligativitatea interpretării date de C.J.U.E.

articolelor 5 și 7 din Prima Directivă nr. 89/104/CEE a Consiliului din 21 decembrie 1988 de apropriere a legislațiilor statale membre cu privire la mărci. Așa fiind, critica va fi analizată din perspectiva motivului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Recurenta susține incidența și a dispozițiilor art. 304 pct. 8 C. proc. civ., întrucât instanța a interpretat greșit actul juridic dedus judecății, respectiv cererea de chemare în judecată. Prin motivul de modificare precizat se poate invoca încălcarea principiului înscris în art. 969 alin. (1) C. civ. potrivit căruia convențiile legal făcute au putere de lege între părțile contractante. În realitate, recurenta invocă faptul că instanța s-a pronunțat asupra unor lucruri care nu s-au cerut și anume protecția mărcii tridimensionale în considerarea formei specifice a buteliilor compozite.

Drept urmare, critica va fi analizată din perspectiva motivului prevăzut de pct. 6 al art. 304 C. proc. civ. Contrar opiniei recurentei, instanța a respectat dispozițiile art. 129 alin. (6) C. proc. civ. ce obligă judecătorul ca, în toate cauzele, să hotărască numai asupra obiectului cererii deduse judecății. Prin motivarea dată, instanța de apel a arătat că ceea ce este supus dezbaterii se referă la protecția mărcii P., aplicată pe butelia compozită și nu, așa cum se susține la protecția mărcii tridimensionale constând în forma specifică a buteliei compozite. Astfel, instanța precizează că „reclamanta nu invocă protecția mărcii dedusă din forma buteliilor, ci doar din aplicarea mărcii pe butelii reîncărcabile”.

Recurenta susține aplicarea și interpretarea greșită a legii dintr-o triplă perspectivă: cauza C-46/10 nu este incidentă în cauză; Directiva nr. 89/104/CEE a fost abrogată prin Directiva nr. 2008/95/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 22 octombrie 2008, precum și a art. 36 din Legea nr. 84/1998 privind mărcile și indicațiile geografice. În cauza C.J.U.E. sus-menționată s-a pus problema interpretării art. 5 alin. (1)-3 din Directiva nr. 89/104, raportat la art. 7 din Directivă, intitulat „Epuizarea drepturilor conferite de o marcă” și art. 8 din aceeași Directivă, norme care au fost transpuse în dreptul intern în art. 36 și 38 din Legea mărcilor. Dispozițiile interpretate de Curte se regăsesc și în Directiva abrogatorie nr. 2008/95/CE, la art. 5 și 7, într-o redactare congruentă.

Așadar, interpretarea art. 36 și 38 din Legea nr. 84/1998 cu referire la normele comunitare este corectă, câtă vreme acestea din urmă au fost implementate în dreptul intern cu același conținut. Potrivit art. 36 și 38 din Lege: „(1)Înregistrarea mărcii conferă titularului său un drept exclusiv asupra mărcii.

(2) Titularul mărcii poate cere instanței judecătorești competente să interzică terților să folosească, în activitatea lor comercială, fără consimțământul său: a) un semn identic mărcii, pentru produse sau servicii identice celor pentru care marca a fost înregistrată; b) un semn pentru care, datorită faptului că este identic sau asemănător cu o marcă și din cauză că produsele sau serviciile cărora li se aplică marca sunt identice sau similare, există un risc de confuzie în percepția publicului, incluzând riscul de asociere între semn și marcă; c) un semn identic sau asemănător cu marca, pentru produse sau pentru servicii diferite de cele pentru care marca este înregistrată, când aceasta din urmă a dobândit un renume în România și dacă folosirea fără drept a semnului ar fi în detrimentul caracterului distinctiv al mărcii ori în detrimentul renumelui acesteia.

(3) În aplicarea alin. (2), titularul mărcii poate cere să fie interzise terților, în special, următoarele acte: a) aplicarea semnului pe produse sau pe ambalaje; b) oferirea produselor sau comercializarea ori deținerea lor în acest scop sau, după caz, oferirea sau prestarea serviciilor sub acest semn; c)punerea în liberă circulație, exportul, importul, plasarea sub un regim vamal suspensiv sau economic, precum și acordarea oricărei alte destinații vamale, așa cum acestea sunt definite în reglementările vamale, produselor sub acest semn; d) utilizarea semnului pe documente sau pentru publicitate.” Art. 38: „(1) Dreptul asupra mărcii se epuizează, iar titularul nu poate interzice altor persoane folosirea acesteia pentru produse care au fost puse în comerț în U.E.

și în Spațiul Economic European sub această marcă de titularul însuși sau cu consimțământul său. (2) Prevederile alin. (1) nu sunt aplicabile dacă există motive temeinice care justifică opoziția titularului la comercializarea ulterioară a produselor, în special atunci când starea produselor este modificată sau alterată după punerea lor în comerț.” Așa cum a reținut și Curtea de Apel București, argumentele C.J.U.E. în cauza Viking Gas A/S împotriva Kosan Gas A/S, sunt deplin aplicabile cauzei de față, întrucât sunt tranșate chestiuni de principiu valabile și obligatorii pentru toate situațiile de fapt ce atrag aplicabilitatea dispozițiilor legale interpretate. De precizat că înscrisurile noi depuse în recurs nu conduc la schimbarea soluției câtă vreme recurenta nu a invocat la fond, în apel ori în motivele de recurs împrejurarea de fapt ce ar rezulta din probatorii și anume că ambalajele (buteliile) sunt predate cu titlu de depozit și nu în baza unei vânzări.

Astfel C.J.U.E.

a statuat, punând în balanță interesul legitim al titularului mărcii aplicate pe butelia compozită, de a obține profit din drepturile asociate mărcilor și, pe de altă parte, interesele legitime ale cumpărătorilor acestor butelii și interesul general de a se menține o concurență nedenaturată, a concluzionat că articolele menționate trebuie interpretate în sensul că nu permit deținătorului unei licențe exclusive pentru utilizarea buteliilor de gaz compozite destinate a fi reutilizate, a căror formă este protejată ca marcă tridimensională și pe care acest deținător a aplicat denumirea și sigla sa, înregistrate ca marcă verbală și ca marcă figurativă, să se opună ca buteliile menționate, după achiziționarea lor de către consumatori, care ulterior, au consumat gazul conținut inițial de acestea, să fie schimbat de un terț, contra cost, cu butelii compozite încărcate cu gaz care nu provine de la acest deținător, cu excepția situației în care respectivul deținător se poate prevala de un motiv justificat în sensul art. 7 alin. (2) din Directiva nr. 89/104.

Cu alte cuvinte, ceea ce trebuia verificat în cauză este dacă titularul mărcii protejate al cărui drept s-a epuizat ca urmare a punerii produselor în comerț în U.E. și Spațiul Economic European sub această marcă de titularul însuși, are motive temeinice care justifică opoziția la comercializarea ulterioară a produselor, în special atunci când starea produselor este modificată sau alterat după punerea în comerț - art. 38 din Legea nr. 84/1998. De necontestat în cauză că reclamantele au comercializat pe piața românească recipientul încărcat cu gas, pe care este/sunt aplicat/aplicate mărcile P. De asemenea, de necontestat, că în România, consumatorii reîncarcă buteliile la cel mai apropiat centru de reîncărcare, care este posibil să aparțină unui alt distribuitor de gas.

Situația de fapt reținută de instanța de apel în sensul că marca P. nu este acoperită de sigiliul aplicat de pârâtă odată cu reîncărcarea recipientului, sigiliu ce are doar rolul de a indica societatea responsabilă pentru orice evenimente determinate de încărcarea cu gas și că modalitatea de aplicare a denumirii F. ar putea induce în eroare consumatorul mediu, rezonabil avizat, cu privire la existența unei legături între pârâtă și titularul/licențiatorul mărcilor P. nu au fost răsturnată în niciun mod de reclamantă. Mai susține recurenta ca fiind străine de natura cauzei considerentele instanței referitoare la modificarea ori starea produselor, ori la faptul că gazul folosit de către pârâtă ar fi de o calitate inferioară.

Critica este vădit nefondată câtă vreme reclamanta a susținut în motivarea acțiunii, printre altele că „folosirea în mod fraudulos de către pârâtă a numelui dobândit de mărcile P. cu nerespectarea normelor și condițiilor legale și cu nerespectarea standardelor de calitate specifice produselor și serviciilor prestate sub mărcile P. are drept consecință defăimarea mărcilor și deluarea acestora”. Instanța nu a făcut decât să verifice dacă reclamanta are motive temeinice să se opună comercializării ulterioare în sensul art. 38 alin. (2) din Legea nr. 84/1998, în special atunci când starea produselor se modifică sau se deteriorează după introducerea lor pe piață. Înalta Curte, pentru cele ce preced, reținând că nu sunt incidente în cauză motivele de modificare invocate, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc.

civ., va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantele SC O.M.V.P. SA și SC G.L.D. SA împotriva Deciziei nr. 57/A din data de 3 aprilie 2012 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă și asigurări sociale. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 4 iunie 2013.