ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3100/2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3100/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Deliberând, în

condițiile

art.

256

C. proc.

civ.

,

asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea

înregistrată la data de 24 noiembrie 2010, pe rolul Tribunalului București, secția

a V-a civilă, reclamantele SC O.M.V.P. SA și SC O.M.V.P.L.P.G. SA au chemat în

judecată pe pârâtele SC F.R.I. SRL și O.S.I.M., solicitând instanței obligarea

primei pârâte de a înceta orice act de folosire în activitatea sa comercială a

mărcilor deținute de reclamante și enumerate în anexa 1, prin interdicția

impusă pârâtei de a oferi, comercializa sau deține în vederea comercializării

produse sub mărcile P. sau sub orice alt semn identic sau similar cu mărcile P.;

de a oferi sau presta servicii de colectare, transport și umplere a

recipientelor pentru gaz G.P.L. sau orice alte servicii sub mărcile P. sau sub

orice alt semn identic sau similar cu mărcile P.; se solicită totodată,

obligarea pârâtei de a retrage de pe piață toate produsele puse în circulație

de către aceasta și care poartă fără drept mărcile Petrom; se solicită ca

retragerea să se facă pe cheltuiala pârâtei și să vizeze atât produsele

comercializate direct de către pârâtă, cât și produsele comercializate de terți

care la rândul lor au dobândit aceste produse de la pârâtă; se solicită și

obligarea pârâtei la publicarea hotărârii judecătorești într-un cotidian de

circulație națională, pe cheltuiala sa; totodată, în cazul nerespectării

obligațiilor prevăzute la pct. 1-3 se solicită obligarea pârâtei la plata unor

daune cominatorii de 500 euro pe zi de întârziere, iar în subsidiar, sub

sancțiunea aplicării de penalități civile pe zi de întârziere prevăzute de art.

580

3

alin. (1) C. proc. civ., în cuantumul maxim al amenzii; de

asemenea, se solicită și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată

ocazionate, în temeiul art. 274 C. proc. civ.

Prin

sentința civilă nr. 913 de la 05 mai 2011 Tribunalul București, secția

a V-a civilă, a fost respinsă acțiunea, ca neîntemeiată.

Curtea de

Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea

intelectuală, conflicte de muncă și asigurări sociale, învestită cu

soluționarea apelului formulat de reclamante, prin Decizia nr. 57/A din 3

aprilie 2012, a respins calea de atac, ca nefondată, pentru considerentele ce

urmează.

Reclamanta

a invocat încălcarea dreptului la marcă prin folosirea de către pârâtă în

activitatea comercială a unor butelii reîncărcabile inscripționate cu

mărcile P. și că activitatea prin care s-a încălcat dreptul la marcă se

efectuează de către pârâtă prin reîncărcarea acestor butelii și

comercializarea ulterioară, care implică și activități adiacente de

transport, ambalare, depozitare, distribuție etc.

Reclamanta

nu a susținut că pârâta i-ar acoperi marca sa aflată pe aceste butelii

înainte de comercializare, ci că, după îmbutelierea cu G.P.L. aplică propriul

sigiliu și eticheta F.

În

sprijinul apărării sale în sensul că ar fi îndeplinite în cauză condițiile

art. 36 din Legea nr. 84/1998 reclamanta a invocat hotărârea C.J.C.E. din cauza

Celine, prin care s-a statuat că folosirea de către un terț care nu a fost

autorizat de către titularul mărcii a unei denumiri comerciale, sau a unui semn

identic cu o marcă anterioară, în cadrul unei activități de comercializare

a unor produse identice celor pentru care marca a fost înregistrată constituie

o utilizare pe care titularul mărcii este îndreptățit să o interzică în

temeiul art. 5 parag. 1 lit. a) din Directiva nr. 89/104/CEE a Consiliului din

21 decembrie 1988, dacă este vorba despre o utilizare pentru produse care aduc

atingere sau sunt susceptibile de a aduce atingere funcțiilor mărcii.

Directiva nr. 89/104/CEE

a fost transpusă în Legea nr. 84/1998, art. 5 corespunzând dispozițiilor art.

36 din lege.

S-a menționat

că situația de fapt din acea cauză nu este identică celei din prezenta

speță, în cauza Celine punându-se problema utilizării unei denumiri

comerciale identice cu marca înregistrată, pentru a comercializa produse

identice (obiecte vestimentare).

În

speță reclamanta nu a susținut că pârâta ar folosi ca denumire

comercială semnul P., ci doar că pârâta, care folosește denumirea

comercială F., ar reîncărca cu G.P.L butelii purtând marca P.

Sub acest

aspect este relevantă o altă cază din jurisprudența C.J.U.E. și anume

cauza C-46/10, Viking Gas A/S împotriva Kosan Gas A/S, fostă BP Gas A/S în care

s-a pronunțat Hotărârea C.J.U.E. (Camera întâi) 14 iulie 2011.

În prezenta cauză

reclamanta nu a invocat protecția mărcii dedusă din forma buteliilor, ci

doar din aplicarea mărcii pe butelii reîncărcabile.

În cauza C‑46/10,

Viking Gas A/S împotriva Kosan Gas A/S s-a pus problema interpretării art. 5

alin. (1) - (3) din Directiva nr. 89/104, raportat la art. 7 din Directiva nr. 89/104,

intitulat „Epuizarea drepturilor conferite de o marcă” și art. 8 alin. (1)

din Directiva nr. 89/104, norme care au fost transpuse în Legea nr. 84/1998, la

art. 36, 38.

C.J.U.E.

a concluzionat că vânzarea buteliei compozite epuizează drepturile conferite

licențiatului dreptului la marca constituită din forma buteliei compozite,

titular al mărcilor aplicate pe aceasta, de aceste mărci și transferă

cumpărătorului dreptul de a dispune în mod liber de această butelie, inclusiv

dreptul de a o schimba sau de a o reîncărca, odată ce gazul inițial a fost

consumat, apelând în acest scop la o întreprindere la alegerea sa, adică nu

doar la licențiatul și titularul respectiv, ci și la unul din

concurenții săi. Acest drept al cumpărătorului are drept corolar dreptul

concurenților menționați de a reîncărca și de a schimba

buteliile goale, în limitele stabilite la art. 7 alin. (2) din Directiva nr. 89/104.

Ca atare, simpla

încărcare și schimbare a buteliilor reîncărcabile purtând mărcile P. de

către un alt comerciant, nu duce prin sine însuși la încălcarea drepturilor

titularului mărcii.

Astfel,

făcând legătura cu prezenta cauză, reclamantul trebuia să facă dovada

existenței unui motiv justificat care să justifice opoziția titularului la

comercializarea ulterioară a produselor, în special atunci când starea

produselor este modificată sau alterată după punerea lor în comerț, conform art.

38 alin. (2) din Legea nr. 84/1998.

În

speță, se regăsesc cu exactitate cerințele menționate de C.J.U.E.

cu titlu exemplificativ pentru a se ajunge la concluzia că activitatea de

comercializare a buteliilor reîncărcate este efectuată într-un mod care nu lasă

impresia că există o legătură economică între titularul mărcii/licențiat

și societatea care reîncarcă buteliile.

Astfel,

este de necontestat că, în ceea ce privește piața buteliilor

reîncărcabile în România, consumatorii sunt obișnuiți cu faptul ca

buteliile de gaz să fie reîncărcate de alți distribuitori, existând de

altfel reglementări și autorizări speciale pentru a efectua aceste

activități.

Reclamanta

nu a susținut că pârâta nu ar afișa propria denumire F. în locul de

comercializare a buteliilor reîncărcabile, astfel încât consumatorul să fie în

dubiu cu privire la întreprinderea care a încărcat butelia, pentru a fi indus

în eroare cu privire la existența unei legături între aceasta și

titularul/licențiatul mărcilor P.

De asemenea, în

cauză, așa cum a susținut chiar apelanta, marca P. aplicată pe

buteliile reîncărcabile nu este acoperită, etichetele (sigiliul) aplicate de

către F., la partea superioară a buteliei certificând doar faptul că au fost

încărcate cu gaz de către această societate, care astfel își asumă

responsabilitatea pentru orice incidente ulterioare decurgând din această

operațiune.

Rămânerea vizibilă a

mărcii sub care au fost vândute inițial buteliile reîncărcabile, în pofida

etichetelor aplicate pe aceste butelii de către societatea care le încarcă

ulterior, este reținută de către C.J.U.E. în cauza menționată

anterior ca fiind ”un element pertinent în măsura în care pare să excludă

faptul că etichetele menționate modifică starea buteliilor prin mascarea

originii acestora”, în a reține utilizarea fără a lăsa impresia unei

legături economice între cele două societăți.

Apelanta reclamantă

în speță nu a făcut nicio dovadă în sensul că prin modul în care se

realizează operațiunea de umplere a buteliilor de către pârâtă s-ar fi

modificat sau deteriorat starea produselor, sau că gazul folosit de către

pârâtă ar fi de o calitate inferioară, astfel încât efectele acestei

operațiuni să se răsfrângă asupra renumelui mărcilor P. De altfel

reclamanta nu a făcut nicio dovadă în sensul că pârâta ar acredita ideea că ar

încărca buteliile cu gaz prelucrat sub marca P., iar în realitate să nu facă

acest lucru.

Ținând

cont că activitatea de îmbuteliere și revânzare a gazului petrolier

lichefiat se desfășoară potrivit unor reguli stricte, tocmai pentru a se

evita orice posibile accidente, nu se poate reține faptul că activitățile

desfășurate de pârâtă ar prezenta riscuri majore pentru sănătatea și

integritatea fizică a consumatorilor și a altor persoane care ar putea intra în

contact cu aceste produse.

Faptul că

a fost admisă o ordonanță președințială prin care pârâta a fost

obligată să înceteze operațiunile de umplerea a buteliilor purtând mărcile

Petrom reținându-se că ”folosirea unor asemenea produse de către pârâtă

are ca efect deturnarea și defidelizarea clienților reclamantelor și aduc

atingere mărcilor înregistrate de acestea, precum și potențialul vătămării ce

ar putea fi suferită de reclamante în situația producerii unor accidente ca

urmare a nerespectării standardelor de securitate”, nu poate avea un rol

determinat în prezenta cauză, având în vedere specificul ordonanței

președințiale care nu are putere de lucru judecat cu privire la

fondul litigiului, fiind dată în urma analizării unor aparențe.

De

asemenea, faptul că, după ce a fost notificată de către reclamante, pârâta a

dispus angajaților să nu mai încarce butelii purtând marca P., nu poate fi

echivalat cu o achiesare la pretențiile acestora, ci ca o încercare de

limitare a pagubelor pentru cazul în care nu ar fi avut câștig de cauză în

cadrul unui proces.

Împotriva deciziei au

declarat recurs reclamantele, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9

C. proc. civ. solicitând, în esență, admiterea cererii de chemare în judecată.

În motivarea

recursului se arată că hotărârea atacată cuprinde motive contradictorii și

străine de natura pricinii întrucât situația premisă din hotărârea C.J.U.E. din

cauza nr. 46/2010 nu este identică cu cea din speța dedusă judecății pentru că

s-a solicitat protecția unei mărci verbale și figurative și nu a unei mărci

tridimensionale constând în forma specială, inovatoare a ambalajului.

Astfel, orice

translație a argumentelor din hotărârea C.J.U.E. reprezintă considerente

străine de natura pricinii.

Se mai arată că

instanța de apel, interpretând greșit actul juridic dedus judecății, respectiv

cererea de chemare în judecată, a respins acțiunea în temeiul unor considerente

referitoare la „butelii compozite”, care au fost definite într-o speță, ca

fiind butelii de o formă specială, protejată ca marcă tridimensională în

considerarea acestei forme specifice.

Se precizează că

actul juridic dedus judecății este referitor doar la protecția unor mărci

verbale și figurative aplicate pe butelii obișnuite, de formă comună.

Recurentele invocă

nerespectarea legii cu referire la dispozițiile art. 36 alin. (2) lit. a) din

Legea nr. 84/1998.

Astfel, în condițiile

în care pârâta nu contestă umplerea cu G.P.L. și comercializarea buteliilor

purtând marca Petrom, instanța abordează regimul juridic al mărcilor invocând o

serie de dispoziții din Directiva nr. 89/104/CEE care a fost abrogată prin

Directiva nr. 2008/95/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 22

octombrie 2008, care a intrat în vigoare la 28 noiembrie 2008. Prin urmare

interpretarea normelor legale din dreptul intern efectuată prin prisma

dispozițiilor Directivei nr. 89/104/CEE, abrogată, este fără efect.

Dispozițiile art. 36 alin.

(2) lit. a) din Legea nr. 84/1998, nu disting în funcție de calitatea

produselor și serviciilor astfel că protecția dreptului exclusiv asupra mărcii

nu este condiționată de calitatea produselor, așa încât argumentele Curții de

Apel pe aceste considerente sunt nelegale.

Chiar dacă pârâta

aplică în jurul robinetului buteliei eticheta sa constituită dintr-o banderolă

circulară de mici dimensiuni, vizibilitate redusă și impact minimal asupra

consumatorului mediu care achiziționează produsul/serviciul asociat produsului

în principal pe baza indicațiilor conferite de marca vizibilă aplicată pe

ambalajul produsului acesta putând să creadă că umplerea buteliilor s-a făcut

cu consimțământul P.L.P.G. și la standardele P.L.P.O.G.

Câtă vreme mărcile

Petrom sunt extrem de vizibile pe ambalaj, consumatorii vor fi induși

sistematic în eroare cu privire la proveniența produselor/serviciilor asociate

acestora, ceea ce anulează complet funcția distinctivă a mărcii ce reprezintă

însăși noțiunea protecției juridice a dreptului asupra acesteia instituită prin

Legea nr. 84/1998.

Pe parcursul

procedurii reclamanta-recurentă S.C. Petrom L.P.G. S.A. și-a schimbat

denumirea, acționarii și conducerea, conform certificatului de înregistrare

eliberat de O.R.C. de pe lângă Tribunalul Ilfov, denumirea fiind SC G.

L.D. SA.

Recurenta SC O.M.V.P.

SA, în cadrul probei cu înscrisuri încuviințată în condițiile art. 305 C. proc.

civ., a depus înscrisuri din care ar rezulta că ambalajele (buteliile) sunt

predate cu titlu de depozit și nu în baza unei vânzări.

Intimații, legal

citați, nu au depus întâmpinare în conformitate cu dispozițiile art. 308 alin.

(2) C. proc. civ.

Înalta Curte,

analizând decizia prin raportare la criticile formulate constată caracterul

nefondat al recursului pentru argumentele ce succed.

Prioritar, Înalta

Curte învederează că își însușește în totalitate considerentele deciziei

pronunțate de Curtea de Apel Alba Iulia.

Cu referire la

motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile pct. 7 al art. 304 C. proc. civ.,

recurenta apreciază existența motivelor contradictorii ori străine cauzei față

de considerentele instanței întemeiate pe hotărârea C.J.U.E. (Camera întâi) din

14 iulie 2011 în cauza Viking Gas A/S împotriva Kosan Gas A/S, fosta BP Gas

A/S.

În realitate cele

învederate nu reprezintă considerente contradictorii ori străine cauzei ci

argumente de drept avute în vedere de instanța superioară de fond la darea

hotărârii recurate, dat fiind obligativitatea interpretării date de C.J.U.E.

articolelor 5 și 7 din Prima Directivă nr. 89/104/CEE a Consiliului din 21

decembrie 1988 de apropriere a legislațiilor statale membre cu privire la

mărci.

Așa fiind, critica va

fi analizată din perspectiva motivului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9

C. proc. civ.

Recurenta susține incidența

și a dispozițiilor art. 304 pct. 8 C. proc. civ., întrucât instanța a

interpretat greșit actul juridic dedus judecății, respectiv cererea de chemare

în judecată.

Prin motivul de

modificare precizat se poate invoca încălcarea principiului înscris în art. 969

alin. (1) C. civ. potrivit căruia convențiile legal făcute au putere de lege

între părțile contractante.

În realitate,

recurenta invocă faptul că instanța s-a pronunțat asupra unor lucruri care nu

s-au cerut și anume protecția mărcii tridimensionale în considerarea formei

specifice a buteliilor compozite. Drept urmare, critica va fi analizată din

perspectiva motivului prevăzut de pct. 6 al art. 304 C. proc. civ.

Contrar opiniei

recurentei, instanța a respectat dispozițiile art. 129 alin. (6) C. proc. civ.

ce obligă judecătorul ca, în toate cauzele, să hotărască numai asupra

obiectului cererii deduse judecății.

Prin motivarea dată,

instanța de apel a arătat că ceea ce este supus dezbaterii se referă la

protecția mărcii P., aplicată pe butelia compozită și nu, așa cum se susține la

protecția mărcii tridimensionale constând în forma specifică a buteliei

compozite.

Astfel, instanța

precizează că „reclamanta nu invocă protecția mărcii dedusă din forma

buteliilor, ci doar din aplicarea mărcii pe butelii reîncărcabile”.

Recurenta susține

aplicarea și interpretarea greșită a legii dintr-o triplă perspectivă:

cauza C-46/10 nu este incidentă în cauză; Directiva nr. 89/104/CEE a fost

abrogată prin Directiva nr. 2008/95/CE a Parlamentului European și a Consiliului

din 22 octombrie 2008, precum și a art. 36 din Legea nr. 84/1998 privind

mărcile și indicațiile geografice.

În cauza C.J.U.E. sus-menționată

s-a pus problema interpretării art. 5 alin. (1)-3 din Directiva nr. 89/104,

raportat la art. 7 din Directivă, intitulat „Epuizarea drepturilor conferite de

o marcă” și art. 8 din aceeași Directivă, norme care au fost transpuse în

dreptul intern în art. 36 și 38 din Legea mărcilor.

Dispozițiile

interpretate de Curte se regăsesc și în Directiva abrogatorie nr. 2008/95/CE,

la art. 5 și 7, într-o redactare congruentă.

Așadar, interpretarea

art. 36 și 38 din Legea nr. 84/1998 cu referire la normele comunitare este

corectă, câtă vreme acestea din urmă au fost implementate în dreptul intern cu

același conținut.

Potrivit art. 36 și

38 din Lege:

„(1)Înregistrarea

mărcii conferă titularului său un drept exclusiv asupra mărcii.

(2) Titularul mărcii

poate cere instanței judecătorești competente să interzică terților să

folosească, în activitatea lor comercială, fără consimțământul său:

a) un semn identic

mărcii, pentru produse sau servicii identice celor pentru care marca a fost

înregistrată;

b) un semn pentru

care, datorită faptului că este identic sau asemănător cu o marcă și din cauză

că produsele sau serviciile cărora li se aplică marca sunt identice sau

similare, există un risc de confuzie în percepția publicului, incluzând riscul

de asociere între semn și marcă;

c) un semn identic

sau asemănător cu marca, pentru produse sau pentru servicii diferite de cele

pentru care marca este înregistrată, când aceasta din urmă a dobândit un renume

în România și dacă folosirea fără drept a semnului ar fi în detrimentul

caracterului distinctiv al mărcii ori în detrimentul renumelui acesteia.

(3) În aplicarea alin.

(2), titularul mărcii poate cere să fie interzise terților, în special,

următoarele acte:

a) aplicarea semnului

pe produse sau pe ambalaje;

b) oferirea

produselor sau comercializarea ori deținerea lor în acest scop sau, după caz,

oferirea sau prestarea serviciilor sub acest semn; c)punerea în liberă

circulație, exportul, importul, plasarea sub un regim vamal suspensiv sau

economic, precum și acordarea oricărei alte destinații vamale, așa cum acestea

sunt definite în reglementările vamale, produselor sub acest semn;

d) utilizarea semnului

pe documente sau pentru publicitate.”

Art. 38:

„(1) Dreptul asupra

mărcii se epuizează, iar titularul nu poate interzice altor persoane folosirea

acesteia pentru produse care au fost puse în comerț în U.E. și în Spațiul

Economic European sub această marcă de titularul însuși sau cu consimțământul

său.

(2) Prevederile alin.

(1) nu sunt aplicabile dacă există motive temeinice care justifică opoziția

titularului la comercializarea ulterioară a produselor, în special atunci când

starea produselor este modificată sau alterată după punerea lor în comerț.”

Așa cum a reținut și

Curtea de Apel București, argumentele C.J.U.E. în cauza Viking Gas A/S

împotriva Kosan Gas A/S, sunt deplin aplicabile cauzei de față, întrucât sunt

tranșate chestiuni de principiu valabile și obligatorii pentru toate situațiile

de fapt ce atrag aplicabilitatea dispozițiilor legale interpretate.

De precizat că

înscrisurile noi depuse în recurs nu conduc la schimbarea soluției câtă vreme

recurenta nu a invocat la fond, în apel ori în motivele de recurs împrejurarea

de fapt ce ar rezulta din probatorii și anume că ambalajele (buteliile) sunt

predate cu titlu de depozit și nu în baza unei vânzări.

Astfel C.J.U.E. a

statuat, punând în balanță interesul legitim al titularului mărcii aplicate pe

butelia compozită, de a obține profit din drepturile asociate mărcilor și, pe

de altă parte, interesele legitime ale cumpărătorilor acestor butelii și

interesul general de a se menține o concurență nedenaturată, a

concluzionat că articolele menționate trebuie interpretate în sensul că nu

permit deținătorului unei licențe exclusive pentru utilizarea buteliilor de gaz

compozite destinate a fi reutilizate, a căror formă este protejată ca marcă

tridimensională și pe care acest deținător a aplicat denumirea și sigla sa,

înregistrate ca marcă verbală și ca marcă figurativă, să se opună ca buteliile

menționate, după achiziționarea lor de către consumatori, care ulterior, au

consumat gazul conținut inițial de acestea, să fie schimbat de un terț, contra

cost, cu butelii compozite încărcate cu gaz care nu provine de la acest

deținător, cu excepția situației în care respectivul deținător se poate prevala

de un motiv justificat în sensul art. 7 alin. (2) din Directiva nr. 89/104.

Cu alte cuvinte, ceea

ce trebuia verificat în cauză este dacă titularul mărcii protejate al cărui

drept s-a epuizat ca urmare a punerii produselor în comerț în U.E. și Spațiul

Economic European sub această marcă de titularul însuși, are motive temeinice

care justifică opoziția la comercializarea ulterioară a produselor, în special

atunci când starea produselor este modificată sau alterat după punerea în

comerț - art. 38 din Legea nr. 84/1998.

De necontestat în

cauză că reclamantele au comercializat pe piața românească recipientul încărcat

cu gas, pe care este/sunt aplicat/aplicate mărcile P.

De asemenea, de

necontestat, că în România, consumatorii reîncarcă buteliile la cel mai

apropiat centru de reîncărcare, care este posibil să aparțină unui alt

distribuitor de gas.

Situația de fapt

reținută de instanța de apel în sensul că marca P. nu este acoperită de

sigiliul aplicat de pârâtă odată cu reîncărcarea recipientului, sigiliu ce are

doar rolul de a indica societatea responsabilă pentru orice evenimente

determinate de încărcarea cu gas și că modalitatea de aplicare a denumirii F.

ar putea induce în eroare consumatorul mediu, rezonabil avizat, cu privire la

existența unei legături între pârâtă și titularul/licențiatorul mărcilor P. nu

au fost răsturnată în niciun mod de reclamantă.

Mai susține recurenta

ca fiind străine de natura cauzei considerentele instanței referitoare la

modificarea ori starea produselor, ori la faptul că gazul folosit de către

pârâtă ar fi de o calitate inferioară.

Critica este vădit

nefondată câtă vreme reclamanta a susținut în motivarea acțiunii, printre

altele că „folosirea în mod fraudulos de către pârâtă a numelui dobândit de

mărcile P. cu nerespectarea normelor și condițiilor legale și cu nerespectarea

standardelor de calitate specifice produselor și serviciilor prestate sub

mărcile P. are drept consecință defăimarea mărcilor și deluarea acestora”.

Instanța nu a făcut

decât să verifice dacă reclamanta are motive temeinice să se opună

comercializării ulterioare în sensul art. 38 alin. (2) din Legea nr. 84/1998,

în special atunci când starea produselor se modifică sau se deteriorează după

introducerea lor pe piață.

Înalta Curte, pentru

cele ce preced, reținând că nu sunt incidente în cauză motivele de modificare

invocate, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va

respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamantele SC O.M.V.P. SA și SC G.L.D. SA împotriva

Deciziei nr. 57/A din data de 3 aprilie 2012 a Curții de Apel București, secția

a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de

muncă și asigurări sociale.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 4 iunie 2013.