ÎCCJ, decizie (scj.ro #141605)

Acțiune în contrafacere. Prejudiciu decurgând din diluarea și afectarea imaginii mărcii. Cerere de acordare a daunelor materiale și morale. Furnizor de servicii de comunicații electronice. Cerere de comunicare a unor date cu caracter personal

Cuprins pe materii

: Dreptul proprietății intelectuale. Marcă

Index alfabetic

: acțiune în contrafacere

prejudiciu material

despăgubiri materiale

despăgubiri morale

Legea nr. 84/1998, art. 36

O.U.G. nr. 100/2005, art. 8, art. 14

14 alin. (2) lit. b) din OUG nr.100/2005, titularul dreptului de proprietate intelectuală încălcat poate solicita în mod cumulativ despăgubiri pentru prejudiciul moral și pentru cel material suferit. Aceasta nu semnifică însă obligația de acordare a daunelor morale ori de câte ori titularul dreptului încălcat este îndreptățit la repararea prejudiciului material, întrucât reclamantul nu este scutit de sarcina de a argumenta în mod corespunzător diferitele componente ale pagubei suferite prin încălcarea dreptului.

Ori, câtă vreme reclamantele nu au argumentat un alt prejudiciu moral decât cel decurgând din diluarea mărcii și pierderile de imagine ca urmare a faptei pârâtei constând în folosirea unor semne identice sau cvasi-identice cu mărcile notorii pentru produse identice comercializate on-line, iar aceste elemente au fost luate în considerare în calcularea prejudiciului material, în modalitatea prevăzută de art. 14 alin. (2) lit. b) din OUG nr.100/2005, în mod corect, a fost respinsă cererea de acordare a daunelor morale. Atare apreciere nu relevă o asimilare a prejudiciului moral cu cel material, ci imposibilitatea unei duble reparații pentru același prejudiciu.

O asemenea solicitare în fața instanței de judecată, trebuie formulată în mod expres, prin indicarea atât a obiectului, cât și a persoanelor vizate, în sensul formulării unei cereri de comunicare a datelor cu caracter personal ale unui abonat sau ale unui utilizator al serviciilor oferite de acel furnizor, întrucât o cerere de comunicare a datelor cu caracter personal poate aduce atingere unui drept fundamental protejat de ordinea juridică a Uniunii Europene sau unui principiu general al dreptului Uniunii, precum principiul proporționalității, astfel cum rezultă din jurisprudența constantă a Curții de Justiție a Uniunii Europene, iar, pe de altă parte, o cerere de comunicare a datelor cu caracter personal în vederea asigurării efective a unui drept de proprietate intelectuală intră, prin obiectul său, în domeniul de aplicare al Directivei 2004/48.

Astfel, este necesar ca instanța de judecată să fie în măsură să cerceteze legislația aplicabilă și să cântărească, în funcție de împrejurările cauzei și ținând seama în mod corespunzător de cerințele care rezultă din principiul proporționalității, interesele opuse ale titularilor de drepturi egal protejate, reprezentate de dreptul de proprietate intelectuală și dreptul la viață privată. Or, această obligație nu poate fi îndeplinită în absența unei învestiri exprese a instanței printr-o cerere de comunicare de informații vizând chiar persoana abonatului la internet sau a unui utilizator de internet, relevante într-o procedură în care afirmarea unei fapte de încălcare a dreptului de proprietate intelectuală să aibă în vedere tocmai acea persoană, ca autor al încălcării, cât timp protecția datelor cu caracter personal este opusă protecției dreptului de proprietate intelectuală.

Secția I civilă, decizia nr.1059 din 16 iunie 2017

Prin sentința nr. 338 din 13.02.2013, Tribunalul București, Secția a III-a civilă, a admis în parte acțiunea reclamantelor A. SpA., B., C., prin D. GmbH, E., D. GmbH, F. SpA., G. SpA, H. GmbH&Co., prin I. SA, J. SA, K. SA, L., M. SA, N. S.A.S, O. S.A., în contradictoriu cu pârâtele S.C. P. S.R.L., S.C. Q. S.R.L., S.C. R. S.R.L.

În consecință, tribunalul a dispus obligarea pârâtelor să înceteze folosirea în activitatea comercială a semnelor identice sau similare mărcilor înregistrate ale reclamantelor și să înceteze folosirea pe site-urile proprii a semnelor identice sau similare a mărcilor reclamantelor, cu cheltuieli de judecată în sumă de 15.000 lei; a respins ca neîntemeiate cererile privind daunele cominatorii și de obligare a pârâtelor la plata daunelor materiale și morale.

Totodată, tribunalul a respins cererea precizată a acelorași reclamante în contradictoriu cu pârâta S. S.A., ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală, admițând în prealabil excepția lipsei calității procesuale pasive.

Prin aceeași sentință, a fost respinsă ca neîntemeiată excepția lipsei calității procesuale pasive a celorlalte pârâte.

Prin decizia nr. 176 din 23.10.2013, Curtea de Apel București, Secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă și asigurări sociale, a admis apelul declarat de reclamante, a desființat în parte sentința apelată și a trimis cauza spre rejudecare primei instanțe în ceea ce privește: cererea formulată în contradictoriu cu pârâta S.C. S. S.A. având ca obiect obligarea pârâtei la furnizarea către reclamante a informațiilor și înscrisurilor ce dovedesc proveniența produselor comercializate pe site-urile www(...)ro și www(…)ro, a materialelor publicitare în care au fost folosite mărcile reclamantelor, precum și identitatea altor persoane sau societăți care sunt implicate în distribuirea produselor de parfumerie, prin intermediul acestor site-uri, pe internet; cererea formulată în contradictoriu cu pârâtele S.C. Q. S.R.L. și S.C. R. S.R.L. având ca obiect obligarea acestora să furnizeze reclamantelor informațiile și înscrisurile ce dovedesc proveniența produselor comercializate pe site-urile www(…)ro și www(...)ro, a materialelor publicitare în care au fost folosite mărcile reclamantelor, precum și identitatea altor persoane sau societăți care sunt implicate în distribuirea produselor de parfumerie, prin intermediul acestor site-uri, pe internet; cererea formulată în contradictoriu cu pârâtele SC P. S.R.L., S.C Q. S.R.L. și S.C. R. S.R.L. având ca obiect acordarea daunelor materiale și morale. A menținut restul dispozițiilor sentinței.

Prin încheierea din data de 3.12.2013 s-a dispus îndreptarea erorii materiale din cuprinsul minutei și dispozitivului deciziei în sensul că, în cel de-al doilea paragraf site-urile menționate sunt www(...)ro și www(...)ro, în loc de www(...)ro și www(...)ro.

În motivarea deciziei s-au reținut următoarele:

Cu privire la pârâta S.C. S. S.A., în urma completărilor succesive ale cererii de chemare în judecată, reclamanta a solicitat primei instanțe să soluționeze următoarele capete de cerere:

3

C.proc.civ.;

3

C.proc.civ.

Prima instanță a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a acestei pârâte cu privire la toate capetele de cerere îndreptate împotriva sa.

În ceea ce privește primul capăt de cerere, soluția primei instanțe este corectă, întrucât chiar din susținerile reclamantelor rezultă că această pârâtă are doar calitatea de furnizor de servicii de internet care găzduiește site-urile indicate în cerere și nu utilizează în activitatea comercială proprie semne identice sau similare cu mărcile reclamantelor.

De asemenea, soluția este corectă față de modalitatea de redactare a capătului al doilea de cerere.

Astfel, din textele legale citate de apelanta-reclamantă [art. 14 lit. a) și b) din Legea nr. 365/2002] și din considerentele deciziilor CJCE/CJUE indicate în motivarea apelului rezultă că obligația furnizorului de servicii de internet este aceea de a acționa rapid în vederea eliminării sau blocării accesului la aceste servicii, iar această obligație se naște în momentul când furnizorul ia cunoștință despre activitatea nelegală desfășurată prin intermediul site-urilor găzduite sau despre fapte sau circumstanțe din care să rezulte că activitatea sau informația în cauză ar putea vătăma drepturile unui terț.

Apelantele-reclamante au solicitat „interzicerea folosirii pe site-urile proprii și/sau pe site-urile găzduite și/sau administrate pentru terți a unor semne identice sau similare cu mărcile înregistrate ale reclamantelor […]”. Or, pârâta nu folosește ea însăși semnele, astfel încât să i se interzică o asemenea folosire, iar ceea ce ar putea ea interzice terților (în speță, celorlalte pârâte) este accesul la serviciile de hosting pe care le furnizează, în virtutea obligației citate mai sus, alături de posibilitatea de a elimina informațiile vătămătoare, însă nu acesta este conținutul cererii formulate împotriva pârâtei S.

Aceeași soluție se impune și cu privire la cel de-al treilea capăt de cerere, având ca obiect daunele materiale și morale solicitate de la pârâta S., întrucât, astfel cum a fost formulată cererea, rezultă că se solicită de la această pârâtă „prejudiciul cauzat prin folosirea fără drept a mărcilor”. Or, așa cum s-a arătat mai sus, intimata-pârâtă S. nu realizează ea însăși acte de folosire a unor semne identice sau similare cu mărcile apelantelor-reclamante, astfel încât nu poate avea calitate procesuală pasivă nici pe acest capăt de cerere.

Rezultă cu claritate din motivarea cererii adresate primei instanțe că reclamantele nu au solicitat de la această pârâtă repararea prejudiciilor cauzate prin neîndeplinirea obligațiilor care îi reveneau în calitatea sa de furnizor de servicii de hosting, ci doar pentru o pretinsă folosire în activitatea comercială a semnelor identice sau similare cu mărcile reclamantelor, pe temeiul art. 36 și 37 din Legea nr.84/2998 și art.14 din OUG nr.100/2005, texte ce au în vedere persoana care a încălcat drepturile exclusive conferite de marcă, respectiv care a desfășurat o activitate de contrafacere.

Or, față de dispozițiile art. 294 alin. (1) C.proc.civ., nu s-ar putea schimba în apel cauza cererii, solicitându-se prejudicii pe temeiul Legii nr. 365/2002, invocată în motivele de apel.

În ceea ce privește cel din urmă capăt de cerere îndreptat împotriva pârâtei S., însă, în mod greșit prima instanță a constatat lipsa calității procesuale pasive a acesteia.

Astfel, cererea formulată de reclamantă având ca obiect obligarea pârâtei S.C. S. S.A. de a furniza informațiile și înscrisurile ce dovedesc proveniența produselor comercializate pe site-urile www(...)ro și

www(...)ro

, a materialelor publicitare în care au fost folosite mărcile reclamantelor, precum și identitatea altor persoane sau societăți implicate în distribuirea produselor de parfumerie, prin intermediul acestor site-uri, pe internet, a fost întemeiată pe art. 8 lit. a) - d) din OUG nr. 100/2005.

Or, pârâta în discuție se încadrează în dispozițiile lit. d) a textului citat, întrucât s-a arătat în dezvoltarea motivelor cererii că serviciile sale de hosting, furnizate în scop comercial, au fost utilizate în activități de contrafacere.

În aceste condiții, s-a constatat că apelul este fondat sub acest aspect.

Cu privire la cererea formulată în contradictoriu cu pârâtele S.C. Q. S.R.L. și S.C. R. S.R.L. (a doua cerere completatoare), instanța de apel a constatat că aceasta nu a fost analizată de către instanța de fond, soluția neregăsindu-se în dispozitivul sentinței, iar motivarea nefăcând vreo referire la solicitarea reclamantelor de obligare a pârâtelor să furnizeze informațiile și înscrisurile ce dovedesc proveniența produselor comercializate pe site-urile www(...)ro și www(...)ro, a materialelor publicitare în care au fost folosite mărcile reclamantelor, precum și identitatea altor persoane sau societăți implicate în distribuirea produselor de parfumerie, prin intermediul acestor site-uri, pe internet.

Fată de această împrejurare, constatând că și sub acest aspect în mod greșit prima instanță a rezolvat procesul fără a intra în cercetarea fondului acestei cereri și având în vedere aplicabilitatea art. 297 alin. (1) C.proc.civ. în forma anterioară datei de 25.11.2010, instanța de apel a dispus trimiterea spre rejudecare la prima instanță și a acestei cereri.

Cu privire la cererea având ca obiect acordarea daunelor materiale și morale formulată în contradictoriu cu pârâtele SC P. S.R.L., S.C Q. S.R.L. și S.C. R. S.R.L. (cererea inițială, prima cerere completatoare și precizarea ulterioară), instanța de apel a constatat că prima instanță a respins solicitarea reclamantei de acordare a daunelor materiale și morale cu motivarea că „nu s-a făcut dovada prejudiciului material și moral suferit de reclamante, pârâtele dând dovadă de bună credință ca urmare a notificării reclamantelor prin sistarea activităților de promovare a propriilor produse prin folosirea semnelor identice sau similare mărcilor reclamantelor”.

Prin aceeași sentință, s-a constatat că pârâtele menționate au săvârșit actele de încălcare a drepturilor reclamantelor asupra mărcilor menționate în acțiune (aspect care, de altfel, a intrat în puterea de lucru judecat ca urmare a neexercitării căii de atac de către aceste pârâte și nu mai poate fi repus în discuție, în pofida faptului că intimatele au încercat să procedeze astfel prin întâmpinările la apel).

S-a observat că ceea ce reclamantele au solicitat a fost repararea prejudiciilor create pe perioada desfășurării activității ilicite, iar nu pentru o eventuală perioadă ulterioară încetării acestora, astfel că prima instanță avea de analizat existența condițiilor răspunderii civile delictuale, inclusiv vinovăția pârâtelor, pentru perioada de până la sistarea activității menționate în motivarea sentinței atacate.

În plus, reclamantele au expus pe larg atât în ce constau prejudiciile afirmate, cât și modalitatea de calcul a acestora, întemeiate pe înscrisuri, aspecte pe care prima instanță nu le-a analizat în niciun fel.

S-a constatat că, deși formal, cererea menționată a fost respinsă ca neîntemeiată prin dispozitivul sentinței apelate, prima instanță a omis cu totul a o analiza în concret pe fond, prin raportare la susținerile părților din proces, situație care se încadrează, de asemenea, în ipoteza art. 297 alin. (1) C.proc.civ. vizând soluționarea procesului fără a intra în judecata fondului. Cu privire la această cerere, față de considerentele Deciziei în interesul legii nr. 2/2013 a ÎCCJ, s-a reținut că se impune trimiterea spre rejudecare la prima instanță.

Prin decizia nr. 1135 din 28.04.2015 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția I civilă a luat act de renunțarea reclamanților la judecata recursului declarat împotriva deciziei menționate, în ceea ce le privește pe pârâtele S.C. Q. S.R.L. și S.C. R. S.R.L; a admis recursurile declarate de reclamanți și de pârâtele S.C. P. SRL și S.C. S. SA împotriva aceleiași decizii; a casat decizia și a trimis cauza pentru rejudecare la aceeași curte de apel.

Pentru a decide astfel, Înalta Curte a reținut următoarele:

În ceea ce privește recursul declarat de către reclamante împotriva părții din decizie referitoare la pârâtele S.C. Q. S.R.L. și S.C. R. S.R.L, s-a lua act de renunțarea la judecata acestuia, în temeiul art. 316 raportat la art. 298 și art. 246 alin. (1) C.proc.civ.

În legătură cu recursurile declarate de către reclamante și pârâta S.C. P. SRL, împotriva părții din decizie care o privea pe această pârâtă, Înalta Curte a constatat fondate motivele de recurs prin care s-a susținut de către ambele recurente că decizia a fost pronunțată cu încălcarea art. 297 alin. (1) C.proc.civ., prima instanță intrând în cercetarea fondului în ceea ce privește capătul de cerere trimis spre rejudecare, formulat în contradictoriu cu această pârâtă, având ca obiect acordarea daunelor materiale și morale.

Ca atare, este nelegală soluția instanței de apel de desființare a sentinței cu trimitere spre rejudecare a acestui capăt de cerere formulat în contradictoriu cu această pârâtă, cu consecința neanalizării motivelor de apel pe fond, motiv pentru care s-a dispus casarea deciziei în temeiul art. 312 alin. (1) - (3) și art. 314 coroborat cu art.304 pct. 7, 9 C.proc.civ.

Motivele de recurs formulate de către pârâta S.C. P. SRL prin care se critică modul de soluționare a apelului față de alți pârâți, S.C. Q. S.R.L., S.C. R. S.R.L și SC S. S.A., au fost apreciate ca lipsite de interes.

Referitor la recursul declarat de către reclamante împotriva părții din decizie prin care a fost menținută soluția primei instanțe de respingere a primelor trei capete de cerere formulate în contradictoriu cu pârâta S.C. S. SA, pentru lipsa calității procesuale pasive, Înalta Curte a constatat nefondate motivele de recurs prin care se susținea nelegalitatea acesteia.

Contrar afirmațiilor recurentelor reclamante, acestea nu au invocat ca temei de drept în cadrul nici uneia dintre multiplele cereri (de chemare în judecată, completatoare, precizatoare) Legea nr. 365/2002 privind comerțul electronic, lege care transpune Directiva 2000/31/CE. Temeiurile de drept invocate au fost OUG nr.100/2005 și Legea nr. 84/1998, temeiuri care, de altfel, erau susținute de motivarea în fapt a cererii de chemare în judecată, așa cum a fost succesiv completată și precizată.

Reclamantele nu au invocat în motivarea în fapt împrejurări care să atragă calificarea acestor capete de cerere formulate împotriva pârâtei S.C. S. S.A. conform Legii nr. 365/2002 privind comerțul electronic.

Astfel, prin cererea formulată la data de 26.01.2011 reclamantele au formulat cerere completatoare prin care au solicitat extinderea cadrului procesual și chemarea în judecată în calitate de pârâți, alături de pârâta S.C. P. S.R.L., a pârâților S.C. Q. S.R.L., S.C. R. S.R.L., S.C. S. S.A.

Referitor la pârâta S., reclamantele au arătat că administrează numele de domeniu …..ro și …..ro, administrând astfel subdomeniile www(...)ro și www(…)ro și site-urile ce pot fi accesate prin intermediul acestor adrese, iar pe site-ul www(...)ro s-a publicat un catalog în care sunt prezentate produsele P., comercializate, identificate prin raportare la mărcile reclamantelor.

Cum corect a reținut instanța de apel, în apel nu se poate schimba cauza cererii de chemare în

judecată (fundamentul pretenției formulate/cauza raportului juridic dedus judecății/situația de fapt calificată juridic) conform art. 294 alin. 1 C.proc.civ.

Mai mult, în apel, în ceea ce o privește pe pârâta SC S. SA, reclamantele au solicitat modificarea, în parte, a sentinței în sensul: obligării acesteia:1) la furnizarea informațiilor și înscrisurilor ce dovedesc proveniența produselor comercializate pe site-urile indicate în acțiune, a materialelor publicitare în care au fost folosite mărcile reclamantelor, precum și identitatea altor persoane sau societăți care sunt implicate în distribuirea produselor de parfumerie, prin intermediul acestor site-uri, pe internet; 2) la încetarea folosirii în activitatea comercială a unor semne identice sau similare cu mărcile înregistrate ale reclamantelor pentru produse identice sau similare cu produsele din clasa 3 (conform Clasificării de la Nisa) și 3) la plata prejudiciului material de 4.617,66 lei și a prejudiciului moral de 4.617,66 lei pentru fiecare titular de marcă.

Astfel, din modul cum a fost formulat apelul a rezultat că reclamantele nu au înțeles să atace reținerea lipsei calității procesuale pasive a SC S. SA pentru capătul de cerere prin care se solicita ”interzicerea folosirii pe site-urile proprii și/sau pe site-urile găzduite și/sau administrate pentru terți a unor semne identice sau similare cu mărcile înregistrate ale reclamantelor enumerate în cererea de chemare în judecată, pentru produse identice sau similare cu produsele din clasa 3, sub sancțiunea plății amenzii civile maxime/zi de întârziere, prevăzute de art. 580

3

C.proc.civ.”, dar și referitor la încetarea actelor de distribuție.

Trecând peste cele menționate anterior legat de limitele apelului, instanța de apel a reținut corect că SC S. SA  nu are calitate procesuală pasivă în ceea ce privește primele trei capete de cerere, așa cum au fost evidențiate pe parcursul soluționării cauzei în fața primei instanțe de fond, având în vedere că nu a utilizat mărcile în cauză în activitatea sa comercială.

Așa cum a rezultat din cauzele CJUE invocate chiar de către recurentele reclamante (cauzele reunite 236/2008, 237/2008, 238/2008,

Google France SARL

și cauza 324/2009,

L'Oreal v. Ebay

) ”…existența unei „utilizări” de către un terț a unui semn identic sau similar cu marca titularului, în sensul articolului 5 din Directiva 89/104 și al articolului 9 din Regulamentul nr. 40/94, presupune cel puțin că terțul utilizează semnul în cadrul propriei comunicări comerciale. Or, în măsura în care acest terț furnizează un serviciu care constă în a permite clienților săi ca, în cadrul activităților lor comerciale, precum ofertele de vânzare, să afișeze semne care corespund unor mărci, operatorul menționat nu utilizează el însuși semnele respective în sensul vizat prin reglementarea Uniunii menționată” (a se vedea în acest sens Hotărârea

Google France și Google

, citată anterior, punctele 56 și 57);

L'Oreal v. Ebay

, punctul 102).

Deși pârâta SC S. SA nu este, cel puțin în situația de fapt din cadrul acestui dosar, nici operatorul unei piețe on-line, ca Ebay, și nici furnizor al unui serviciu de referențiere, precum Google, cauzele invocate de către reclamante, în care se pune problema și a răspunderii furnizorilor de servicii intermediari reglementată prin Directiva 2000/31, sunt relevante sub aspectul definirii conceptului de „utilizare” de către un terț a unui semn identic sau similar cu marca titularului, care se regăsește în art. 36 din Legea nr.

84/1998, temei de drept invocat de către reclamante.

În speță, SC S. SA a fost chemat în judecată având în vedere calitatea sa de titular al numelor de domeniu ….ro și ….ro, calitate în care a permis crearea de subdomenii, unde, pe site-ul astfel creat, beneficiarii au postat anumite materiale despre care reclamantele pretind că le-au încălcat drepturile asupra propriilor mărci.

Nu a rezultat din dosar că pârâta SC S. SA ar fi avut vreun rol în administrarea site-urilor astfel create.

Atât timp cât SC S. SA nu utilizează semnul în cadrul propriei comunicări comerciale nu se poate susține existența unei „utilizări” a unui semn identic sau similar cu marca titularului, în sensul art. 36 din Legea nr. 84/1998 în sarcina acestuia.

Or, prin cele trei capete de cerere referitor la care s-a reținut în decizia atacată că SC S. SA nu are calitate procesuală pasivă se solicita încetarea actelor de distribuție și/sau de folosire în orice mod în activitatea comercială a pârâtelor, a unor semne identice sau similare cu mărcile înregistrate ale reclamantelor; interzicerea folosirii pe site-urile proprii și/sau pe site-urile găzduite și/sau administrate pentru terți a unor semne identice sau similare cu mărcile înregistrate ale reclamantelor; obligarea pârâtelor la plata despăgubirilor materiale precum și a despăgubirilor morale către fiecare titular de marcă pentru prejudiciul cauzat prin folosirea fără drept a mărcilor înregistrate aparținând reclamantelor.

Calitatea procesuală pasivă rezidă în identitatea dintre persoana pârâtului si cel despre care se pretinde ca este obligat in raportul juridic supus judecății.

Reclamantele nu au invocat, referitor la pârâtul SC S. SA, faptul că ar efectua acte de distribuție a unor produse purtând semne identice sau similare cu mărcile înregistrate ale reclamantelor, iar referitor la folosirea fără drept a mărcilor înregistrate aparținând reclamantelor, așa cum s-a reținut anterior, SC S. SA nu utilizează în circumstanțele în speță, un semn identic sau similar cu marca titularului, în sensul articolului 36 din Legea nr.84/1998.

Ca atare, nu se poate susține întemeiat că ar fi obligat în raportul juridic supus judecății.

Răspunderea furnizorului de servicii intermediar, așa cum este reglementată în Directiva 2000/31, transpusă prin Legea nr. 365/2002 privind comerțul electronic (art. 14), care nu a fost invocată în prezenta cauză în fața primei instanțe, în cadrul termenului legal, de către reclamante, intervine pentru o altă faptă (furnizorul de servicii nu a acționat rapid în vederea eliminării sau a blocării accesului la acestea, având cunoștință despre faptul că activitatea sau informația respectivă este nelegală ori despre fapte sau circumstanțe din care să rezulte că activitatea sau informația în cauză ar putea vătăma drepturile unui terț), cu alte cerințe de verificat decât cea de folosire fără drept a mărcilor înregistrate, pretinsă în cauză, așa cum a reținut și instanța de apel, astfel că și eventualele prejudicii produse trebuie identificate separat, având și o altă limită în timp, în legătură directă cu data săvârșirii respectivei fapte de către furnizorul de servicii intermediar.

Faptul că prin concluziile scrise depuse cu prilejul dezbaterilor pe fond, ca răspuns la apărările pârâtei SC S. SA, reclamantele și-au expus părerea legată de răspunderea furnizorului intermediar de servicii, nu înseamnă că au avut drept cauză a cererii de chemare în judecată, așa cum a fost completată și precizată, temeiurile de drept menționate anterior, cererea de chemare în judecată putând fi modificată doar în cadrul termenelor de decădere prevăzute de Codul de procedură civilă, în afară de celelalte condiții de formă pe care le presupune.

Nu se impune, însă, analiza motivului de recurs privind contradictorialitatea ce ar exista între soluționarea excepției lipsei calității procesuale pasive cu privire la primele trei capete de cerere, pe de o parte, și al patrulea, pe de altă parte, întrucât motivele și apărările ce vizau capătul de cerere privind furnizarea informațiilor formulat în contradictoriu cu pârâta SC S. SA nu au fost analizate corespunzător de către instanța de apel.

Astfel, Înalta Curte a considerat că este fondat recursul declarat de către pârâta SC S. SA împotriva părții din decizie prin care s-a constatat calitatea sa procesuală pentru capătul de cerere prin care s-a solicitat obligarea sa la a furniza informațiile și înscrisurile ce dovedesc proveniența produselor comercializate pe site-urile www(...)ro și www(...)ro, a materialelor publicitare în care au fost folosite mărcile reclamantelor, precum și identitatea altor persoane sau societăți care sunt implicate în distribuirea produselor de parfumerie, prin intermediul acestor site-uri, pe internet, pentru următoarele considerente:

Instanța de apel a reținut că pârâta SC S. SA are calitate procesuală pasivă pentru acel capăt de cerere, în temeiul art. 8 lit. d) din OUG nr. 100/2005, întrucât s-a arătat în dezvoltarea motivelor cererii că serviciile de hosting ale pârâtei, furnizate în scop comercial, au fost utilizate în activități de contrafacere.

Instanța de apel nu a arătat cum a ajuns la concluzia că serviciile pârâtei S.C. S. S.A. au fost utilizate în activitățile de contrafacere pretinse în cauză, astfel că nu a stabilit deplin împrejurările de fapt, fiind aplicabile prevederile art.314 C.proc.civ., interpretate per a contrario.

Pentru a stabili deplin împrejurările de fapt legate de calitatea procesuală a pârâtei SC S., instanța de apel trebuia să determine în ce constau serviciile furnizate de către pârâta SC S. SA [stocarea hosting - găzduire (gratuită conform răspunsului acestei pârâte la interogatoriu) pe server-ul pârâtei], în ce au constat serviciile utilizate în activități de contrafacere, în ce au constat serviciile titularului subdomeniului care a oferit spre vânzare mărfuri folosindu-se de un catalog prin intermediul căruia se făcea legătura cu mărcile înregistrate ale reclamantelor, așa cum pretind acestea, care dintre aceste servicii au fost folosite în activități de contrafacere, pentru a se determina care este furnizorul de servicii la care se referă art. 8 alin. (1) lit. d) din OUG nr.100/2005. Furnizor de servicii este și titularul subdomeniului, oferirea spre vânzare a unor mărfuri reprezentând, de asemenea, un serviciu.

Pe de altă parte, trebuia analizată calitatea procesuală pasivă și din perspectiva informațiilor solicitate de la pârâtă. În funcție de aceste informații solicitate trebuia stabilit dacă pârâta SC S. SA s-ar putea afla în posesia lor în baza contractului încheiat cu titularul subdomeniului, ținând cont că nu fac parte dintre informațiile pe care sunt obligați să le comunice conform art. 16 alin.(2) din Legea nr. 365/2002 (art. 15 parag. 2 din Directiva 2000/31/CE) și în funcție de caracteristicile specifice ale serviciului furnizat, apărări invocate de către pârâtă, dar neanalizate de către instanța de apel.

Instanța de apel ar urma să analizeze, în măsura în care va considera necesar, și incidența sub aspectul calității procesuale pasive legat de capătul de cerere menționat anterior, a cauzelor CJUE invocate de către ambele părți, dar și a altor cauze CJUE relevante, de exemplu, C-275/06,

Produtores de Musica de Espana c/a Telefonica de Espana SAU

, privind protecția datelor cu caracter personal, apărare invocată de către pârâtă, dar considerată de către reclamante ca fiind o problemă de fond.

Având în vedere că s-a dispus casarea deciziei pentru motivele menționate anterior, nu s-a mai impus analiza celorlalte motive de recurs privind, în esență, fondul cererilor și cheltuielile de judecată.

Înalta Curte a casat în tot decizia atacată, ținând cont de necesitatea bunei administrări a cauzei și caracterul unitar al apelului, urmând ca instanța de apel să aibă în vedere, în rejudecare limitele apelului și ale recursurilor, conform art. 316 coroborat cu art. 295 alin. (1) C.proc.civ., și problemele de drept dezlegate prin prezenta decizie conform art.315 C.proc.civ.

Prin decizia nr. 325 din 5.05.2016 pronunțată de Curtea de Apel București, Secția a IV-a civilă, s-a luat act de renunțarea la judecata apelului în contradictoriu cu intimatele  pârâte SC Q. SRL și SC R. SRL; s-a admis apelul declarat de către reclamanți împotriva sentinței nr.338/2013 pronunțate de Tribunalul București, Secția a III-a civilă, în contradictoriu cu intimații  pârâți SC P. S.R.L. și S.C. S. S.A. și, în consecință, s-a dispus schimbarea în parte a sentinței, în sensul obligării pârâtei SC P. S.R.L. la plata a câte unei sume de 49.815,56 lei către fiecare dintre reclamanți, reprezentând prejudiciu material, păstrându-se, în rest, dispozițiile sentinței.

Pentru a decide astfel, instanța de apel a luat act, în primul rând, că obiectul rejudecării este constituit, așa cum rezultă din decizia de casare, din apelul referitor la pretențiile reclamantei pentru daune de la SC P. (greșit se considerase în apelul anterior că prima instanță nu le analizase în fond) și la existența sau nu a calității pasive a S. pe capătul de cerere referitor la furnizarea de informații.

În al doilea rând, se remarcă faptul că reclamanta a renunțat în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție la recursul împotriva părții de decizie referitoare la Q. SRL și R. SRL (ceea ce, formal, ar putea însemna că s-a menținut soluția dată anterior în apel, respectiv trimiterea spre rejudecare către prima instanță); totuși, decizia din apel a fost casată integral.

Prin urmare, casarea ca fiind integrală trebuie rejudecate și aceste apeluri împotriva Q. SRL și R. SRL.

În ceea ce privește apelul declarat în contradictoriu cu intimatele-pârâte S.C. Q. S.R.L. și S.C. R. S.R.L. (privitor la solicitarea reclamantelor de a fi obligate aceste pârâtele să furnizeze reclamantelor informațiile și înscrisurile ce dovedesc proveniența produselor comercializate pe site-urile www(...)ro și www(...)ro, a materialelor publicitare în care au fost folosite mărcile reclamantelor, precum și identitatea altor persoane sau societăți care sunt implicate în distribuirea produselor de parfumerie, prin intermediul acestor site-uri, pe internet, precum și la pretențiile decurgând din daunele materiale și morale), în baza art. 246 C.proc.civ. s-a luat act că apelanta a renunțat la calea de atac.

Ceea ce a rămas supus judecății este apelul referitor la respingerea celui de-al doilea capăt de acțiune formulat în contra pârâtei S. S.A. precum și privitor la respingerea pretențiilor decurgând din daune morale și materiale, formulate în contra pârâtei S.C. P. S.R.L.

În analiza celor două probleme, instanța de apel a reținut, în prealabil, ca intrată în puterea lucrului judecat situația de fapt stabilită de prima instanță în sensul că pârâta S.C. P. S.R.L., pentru a-și comercializa produsele (parfumuri), s-a folosit de mărcile notorii aparținând reclamantelor în sensul asocierii prin comparație a produselor sale de produsele reclamantelor în cadrul unor grupe de arome, activitatea de comercializare desfășurându-se pe site-ul (…)ro, corespunzătoare unui subdomeniu găzduit pe serverele pârâtei S., prin intermediul platformelor oferite de aceasta prin domeniile web ….ro, …..ro.

Pârâta S. este proprietar al domeniilor web ….ro și ….ro, pe care le administrează; pe aceste platforme web, subdomeniile pot fi create de orice utilizator care își formează un cont respectând termenele și condițiile, în mod gratuit; în ceea ce privește subdomeniile www(...)ro și www(...)ro, pârâta S. oferă doar servicii de găzduire [stocare – hosting, în înțelesul art. 14 alin. (1) din Legea nr. 365/2002 pentru aceste domenii, fără a le administra].

Aceste aspecte rezultă din pozițiile concordante ale reclamantelor și pârâtei S., care a recunoscut inclusiv la interogatoriu că oferă servicii de găzduire a celor două subdomenii, precum și din faptul că reclamantele nu au adus probe din care să rezulte că pârâta S. ar oferi mai mult decât stocare – hosting (găzduire) celor două subdomenii sau că le-ar administra sau că ar utiliza în vreun fel informația acolo stocată.

În aceste condiții, respectiv faptul că serviciile ce țin de punerea nelicită în comerț a unor produse prin asocierea nelegitimă cu mărcile reclamantelor au fost efectuate prin intermediul subdomeniului www(...)ro ce nu este administrat de pârâta S. și că serviciile pe care le-a oferit aceasta din urmă au fost din cele de stocare – hosting a informațiilor furnizate de destinatarul serviciului (adică de titularul subdomeniului), instanța de apel, interpretând dispozițiile art. 8 alin. (1) lit. d) din OUG nr. 100/2005 și ținând cont de pretenția formulată de reclamante în cel de-al patrulea petit formulat în contra pârâtei S., a menținut soluția primei instanțe de respingere pentru lipsa calității procesuale, ținând cont de următoarele argumente:

Astfel, potrivit art. 8 alin. (1) lit. d) din Ordonanță, instanța poate ordona ca informații privind originea și rețelele de distribuție a mărfurilor și serviciilor care aduc atingere unui drept de proprietate industrială protejat – adică informații privind mărfurile și serviciile păgubitoare – să fie furnizate fie de către autorul încălcării, fie de către orice altă persoană care furnizează servicii utilizate în activitatea păgubitoare (cea de contrafacere), adică servicii prin intermediul cărora se aduce atingere drepturilor titularului inclusiv prin contrafacerea unor servicii.

În speță, însă, în raport de natura raporturilor dintre pârâta S. și pârâta S.C. P. S.R.L., de natura raporturilor dintre pârâta S. și titularii subdomeniilor www(...)ro și www(…)ro și de natura informațiilor solicitate de către reclamante, pârâta S. nu este acea „altă persoană” care să furnizeze respectivele informații.

Cu toate că pârâta S. poate fi considerată o persoană care furnizează în scop comercial servicii utilizate în activități de contrafacere (respectiv, servicii de stocare – hosting – găzduirea unor subdomenii prin care s-a reținut că pârâta S.C. P. S.R.L. ar fi adus atingere drepturilor reclamantelor oferind produse identificate prin comparație și asociere cu cele aparținând reclamantelor), acest tip de relație nu o califică pentru a putea oferi informațiile cerute de reclamante, și anume:

- informațiile și înscrisurile ce dovedesc proveniența produselor comercializate pe site-urile www(...)ro și www(...)ro;

- materialele publicitare în care au fost folosite mărcile reclamantelor;

- identitatea altor persoane sau societăți care sunt implicate în distribuirea produselor de parfumerie, prin intermediul acestor site-uri, pe internet,

Pârâta fiind în măsură, cel mult, să ofere informații referitoare la identificarea (eventual prin IP) celui ce folosește subdomeniul, ceea ce nu a făcut obiectul solicitării reclamantei, Curtea nu poate extinde obiectul informațiilor solicitate de reclamantă peste cele enumerate explicit în cererea adresată în fața primei instanțe.

Ca atare, față de cele ce fac obiectul învestirii instanțelor, intimata S. nu are calitatea de persoană obligată să ofere astfel de informații, în raport cu conținutul normei ce prevede dreptul corelativ al reclamantei de a cere anumite informații și, prin urmare, nu are nici calitatea procesuală pasivă.

Cât privește despăgubirile solicitate pârâtei S.C. P. S.R.L., instanța de apel a constatat că în mod greșit prima instanță a apreciat că nu s-a făcut dovada prejudiciului material sau moral suferit de reclamante.

Fapta ilicită reținută de prima instanță a generat un prejudiciu în dauna reclamantelor, constând în diluarea mărcilor lor de renume de care s-a folosit pârâta în activitatea sa, cu riscuri de pierderi de imagine (în condițiile în care consumatorul ajunge să creadă că pe piață există în mod legal atât produse originale, cât și alternativele unor produse cu aceeași esență, dar mai ieftine).

Aceste daune reprezintă daune materiale, întrucât pierderile de imagine și diluarea mărcii se reflectă în afectarea cotei de piață și a vânzărilor, dificultatea de cuantificare fiind surmontabilă prin fixarea unei sume forfetare pe baza valorii drepturilor care ar fi fost datorate dacă terțul ar fi cerut autorizația de a utiliza dreptul în cauză; în speță, suma a fost calculată pentru valoarea minimă a unei licențe pentru 3 ani (1 decembrie 2007 – 1 decembrie 2010), prin raportarea unui procent simbolic de 0,1 % în raport de cifra de afaceri a pârâtei, față de fiecare din reclamante, decurgând de aici sumele de câte 49.815,56 lei pentru fiecare din reclamante.

Întrucât reclamantele nu au demonstrat și argumentat existența unui prejudiciu moral distinct de daunele decurgând din diluarea mărcii și afectarea imaginii (ce reprezintă prejudiciu material) nu se justifică acordarea de despăgubiri suplimentare cu acest titlu.

Pe de altă parte, indiferent de natura morală sau materială a prejudiciului reținut, se observă că art. 14 alin. (2) din OUG nr. 100/2005 prevede, ca modalitate de stabilire a cuantumului pagubei fie a) pierderea câștigului, beneficiile injuste realizate de persoana ce a încălcat dreptul de proprietate industrială protejat și alte elemente, cum ar fi prejudiciul moral, fie b) cu titlu de alternativă, fixarea unei sume forfetare pentru daunele interese pe baza unor elemente cum ar fi cel puțin suma redevențelor sau valoarea drepturilor care ar fi fost datorate dacă persoana care a încălcat dreptul ar fi cerut autorizația de utilizare.

Or, recurgerea la alternativa oferită de lit. b) nu permite adăugarea unei sume pentru una din componentele pagubei indicate la lit. a), de vreme ce legiuitorul oferă varianta redevenței cu titlu de alternativă la sumele ce s-ar putea acorda potrivit lit. a), cumulul nefiind permis, întrucât se prezumă că redevența acordată potrivit lit. b) acoperă toate elementele prejudiciale enumerate la lit. a (inclusiv prejudiciul material).

Însă, dincolo de acest argument subsidiar, instanța de apel a reținut că reclamantele nu au argumentat un alt prejudiciu moral decât cel decurgând din diluarea mărcii și pierderile de imagine, deja retribuite.

În ceea ce privește cheltuielile de judecată solicitate de către apelantele - reclamante, în aplicarea art. 274 C.proc.civ., s-a dispus obligarea pârâtei la câte 4.000 lei cu acest titlu către fiecare reclamantă, reprezentând parte din onorariul de avocat avansat, ținându-se cont de limitele în care a fost admis apelul (parte respins, în contra S., iar din cel admis, contra intimatei P. SRL, despăgubirile au fost acordate doar parțial).

Împotriva deciziei menționate, au declarat recurs reclamantele, precum și pârâta S.C. P. S.R.L., criticând-o pentru nelegalitate, după cum urmează:

Prin motivele de recurs formulate, reclamantele au invocat prevederile art.304 pct. 9 C.proc.civ., solicitând casarea deciziei de apel și reținerea cauzei spre judecarea fondului sau trimiterea dosarului către instanța de apel în vederea judecării fondului.

În ceea ce privește cererea formulată în contradictoriu cu pârâta S., s-au arătat următoarele:

Cu titlu preliminar, s-a precizat că situația de fapt cu privire la S. a fost deja tranșată de către Curtea de Apel București care, în cadrul deciziei recurate, a menționat explicit că pârâta S. poate fi considerată o persoană care furnizează în scop comercial servicii utilizate în activități de contrafacere. S-a reținut, astfel, calitatea de „intermediar” a intimatei-pârâte în raport cu actele de încălcare săvârșite de terți prin intermediul subdomeniilor menționate. Potrivit Directivei 2004/48/EC privind respectarea drepturilor de proprietate intelectuală, intermediarul este „persoana care furnizează la scară comercială servicii folosite în activitățile de contrafacere”. Așadar, intermediarul este cel care își desfășoară activitatea oferind servicii fără ca acesta să participe în mod direct, activ la încălcarea unui drept de proprietate intelectuală.

Astfel, instanța a tranșat atât implicit, cât și explicit (prin intermediul motivării), faptul că S., deși deținătoare a domeniilor web ….ro și ….ro, nu este autor al actelor de contrafacere, nu este cea care ofertează produsele și nu este cea care le administrează. Soluția din apel bazată pe această constatare pare, intuitiv, corectă, însă nu este fundamentată pe o probațiune suficientă și concludentă, probațiune ce era deținută și trebuia administrată exclusiv de titulara domeniilor, adică intimata-pârâtă S.

S-au formulat următoarele critici:

În calitatea sa de deținătoare a domeniilor, S. era corect prezumată de către reclamante a fi autor al actelor săvârșite, precum și responsabilă de acestea. În raport cu această prezumție, nu era în sarcina reclamantelor să furnizeze alte probe în sensul prezumției, ci rămânea în sarcina S. să dovedească opusul faptelor prezumate. Or, S. a înțeles să nu furnizeze nicio probă prin care să dovedească identitatea terților care administrează subdomeniile și nici alte date referitoare la raporturile lor, deși avea obligația legală să o facă pentru a răsturna prezumția dată de calitatea de proprietar al domeniilor de internet.

Astfel, soluția instanței de apel privitoare la situația de fapt a S. pare, mai degrabă, rezultatul unei prezumții desprinse din destinația generală atribuită de pârâtă domeniilor web ….ro și ….ro, ca fiind platforme de găzduire a unor subdomenii. Soluția poate fi corectă în fond, însă este vădit greșită procedural, având consecința dăunătoare recurentelor de a păstra natura informațiilor solicitate pârâtei S. suficient de cuprinzătoare pentru ambele calități posibile ale pârâtei, anume terț furnizor de servicii sau autor al actelor de contrafacere, astfel cum ar fi putut rezulta din probațiunea administrată în faza apelului.

Aspectul privind conținutul cuprinzător al informațiilor solicitate, anume formularea solicitărilor astfel încât să acopere ambele calități posibile ale pârâtei, a fost subliniat inclusiv de instanța de apel prin decizia recurată.

Din această perspectivă, în lipsa oricărei culpe procesuale a oricăreia dintre reclamante cu privire la particularizarea naturii informației în raport cu situația de fapt și cu calitatea S., instanța trebuia, reținând poziția de terț furnizor a pârâtei, să interpreteze și să restrângă informațiile solicitate în raport cu această situație de fapt.

Procedând astfel, instanța de apel ar fi descoperit cu ușurință că, în categoriile de informații solicitate pârâtei S. sunt și cele specifice calității atribuite acesteia prin decizia pronunțată, de terț furnizor de servicii, și ar fi constatat că nu există o incompatibilitate între poziția acesteia și natura informațiilor solicitate, cu consecința admiterii cererii reclamantelor și obligării pârâtei la furnizarea acestor informații solicitate de reclamante, specifice rolului jucat de S.

Recurentele au mai susținut că instanța de apel a constatat în mod eronat faptul că S. nu are calitate procesuală pasivă.

În primul rând, reținând calitatea S. de terț furnizor de servicii folosite într-o activitate de contrafacere, instanța, implicit, a reținut calitatea procesuală pasivă a acesteia din perspectiva concordanței dintre pârâtă și titulara obligației de informare prevăzute de art. 8 alin. (1) lit. d) din OUG nr. 100/2005 privind asigurarea respectării drepturilor de proprietate industrială, care transpune Directiva 2004/48/EC.

Stabilită fiind existența obligației de informare în sarcina pârâtei, concordanța dintre informația solicitată și cea care poate fi furnizată de aceasta potrivit legii sau potrivit rolului jucat, nu mai era o chestiune privitoare la calitatea procesuală pasivă.

În ceea ce privește natura informațiilor ce pot și trebuie furnizate de către terț, determinarea conținutului obligației de informare presupune analiza noțiunilor precum: date cu privire la fapta, întinderea și autorul acesteia, alte detalii care pot identifica fapte, venituri, vânzări, sursa de proveniență etc.

În calitate de proprietar al domeniilor web, S. trebuia să indice cine este terțul care postează și promovează produsele, cine le transmite informația și materialele care sunt editate pe site. Mai mult, în calitate de proprietar al domeniilor, S. are și responsabilitatea actelor săvârșite prin intermediul site-urilor proprii, nefiind un simplu hoster, ci însuși proprietarul paginii și implicit al subdomeniilor, putând furniza cel puțin informațiile privind persoanele care le administrează.

Chiar dacă utilizatorul se înregistrează singur, intermediarii dețin și sunt obligați să comunice acele date pe care utilizatorii le precizează la momentul înregistrării pentru a permite titularului de drept inițierea acțiunilor legale pentru protecția drepturilor sale împotriva autorilor actelor de contrafacere.

Recurenții au mai susținut că instanța a aplicat greșit art. 8 alin. (1) lit. d) din OUG nr. 100/2005 și în ceea ce privește sfera informațiilor solicitate, în condițiile în care primele două categorii de informații se încadrau în tipul celor pe care legea le-a prevăzut expres la lit. a) – „numele și adresele producătorilor, fabricanților, distribuitorilor, furnizorilor și ale celorlalți deținători anteriori de mărfuri sau servicii, precum și ale angrosiștilor destinatari și ale vânzătorilor de marfă cu amănuntul”.

Instanța, în mod nelegal și contradictoriu, a considerat că informațiile solicitate terțului intermediar nu sunt adaptate poziției juridice a S.

Conform dispozițiilor Directivei și ale OUG nr.100/2005, informațiile solicitate de reclamante pot fi interpretate ca definind situații particulare ale raporturilor dintre terțul furnizor și autorul actelor de încălcare.

Astfel, primele două categorii de informații solicitate au fost „informații și înscrisuri ce dovedesc proveniența produselor comercializate și a materialelor publicitare în care au fost folosite mărcile reclamantelor”.

Tipul de informație solicitată trebuia interpretat de instanță tocmai în raport cu poziția de terț furnizor pe care S. o are și nu să fie considerat, a priori, ca excedând sferei de informații apte a fi furnizate de furnizor. Este în obligația reglementată legal a furnizorului să divulge datele autorului actelor de încălcare ce, în circuitul comercial, are și calitatea de sursă a produselor și materialelor publicitare.

Condiționarea admisibilității furnizării unor astfel de informații de contactul nemijlocit al S. cu