ÎCCJ, decizie (scj.ro #230258)

Obiectul cereri de chemare în judecată: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, Secția a III-a civilă, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâta B. SRL, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța: să se constate că produsele fabricate și/sau comercializate de pârâtă sub semnele Bicril și Bicril Rapid aduc atingere drepturilor exclusive aparținând reclamantei, decurgând din înregistrarea mărcilor Biocryl, Biocryl Rapide și Vicryl; să fie obligată pârâta să înceteze activitățile comerciale, desfășurate pe teritoriul României, respectiv fabricarea, promovarea, importul și exportul, oferirea spre vânzare, vânzarea produselor identice sau similare cu materialele compozite folosite în suturi, dispozitive medicale, ace, suturi chirurgicale, ligaturi și meșe chirurgicale și aceasta să fie obligată să își retragă de pe piață aceste produse, în termen de 10 zile de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești; obligarea pârâtei la plata unei despăgubiri, reprezentând prejudiciul cauzat ca urmare a încălcării dreptului exclusiv la marcă și care constă în contravaloarea produselor comercializate în perioada de 3 ani anterior formulării cererii de chemare în judecată și până la data încetării definitive a activităților comerciale, evaluat provizoriu, în vederea timbrajului, la suma de 1.000 euro (reprezentând 4,3038 lei, curs BNR din 31.01.2017). Pârâta a formulat cerere reconvențională prin care a solicitat anularea mărcilor Biocryl, Biocryl Rapide și Vicryl, pentru lipsa de distinctivitate. I.

Hotărârea pronunțată în primă instanță Prin sentința civilă nr. 834 din 24.04.2019, Tribunalul București, Secția a III-a civilă a admis în parte cererea principală a reclamantei-pârâte A., în contradictoriu cu pârâta-reclamantă B. S.R.L., a constatat că produsele fabricate sau comercializate de pârâtă cu denumirea Bicril și Bicril Rapid aduc atingere drepturilor exclusive de proprietate intelectuală ale reclamantei privind mărcile comunitare Biocryl, Biocryl Rapide și Vicryl și a obligat pârâta să înceteze activitățile comerciale - fabricare, promovare, import, export, vânzare ș.a., de produse identice sau similare produselor reclamantei. Totodată, a respins, ca neîntemeiate, atât cererea privind obligarea pârâtei la plata despăgubirilor, cât și cererea reconvențională, și a obligat pe pârâta-reclamantă la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 300 lei taxă judiciară de timbru și 2.150 euro, onorariu (redus) de avocat. I.

Hotărârea pronunțată în apel, în primul ciclu procesual Prin decizia nr. 1721 din 07.12.2020, pronunțată de Curtea de Apel București, Secția a IV-a civilă, s-a respins apelul declarat de apelanta A. împotriva sentinței nr. 834/2019, pronunțată de Tribunalul București, Secția a III-a civilă, ca nefondat. Totodată, s-a admis apelul declarat de apelanta B. S.R.L împotriva aceleiași sentințe și a fost schimbată în parte sentința civilă apelată, în sensul că s-a respins cererea principală, ca neîntemeiată. Au fost păstrate celelalte dispoziții ale sentinței. 1.

Decizia pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție Prin decizia nr. 1310 din 14.06.2022, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția I civilă, a fost admis recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei civile nr. 1721/2020 pronunțate de Curtea de Apel București, Secția a IV-a civilă, a fost casată decizia recurată și trimisă cauza spre rejudecare la aceeași curte de apel. 1.

Hotărârea pronunțată în apel, în cel de-al doilea ciclu procesual Prin decizia civilă nr. 874A din 31.05.2023, pronunțate de Curtea de Apel București, Secția a IV-a civilă, au fost respinse, ca nefondate, apelurile declarate de către apelanta-reclamantă A. și de apelanta-pârâtă B. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 834/2019, pronunțate de Tribunalul București Secția a III-a civilă. II. Calea de atac formulată în cauză Împotriva deciziei civile nr. 874A/2023, pronunțată de Curtea de Apel București, Secția a IV-a civilă, a declarat recurs reclamanta A. și pârâta B. S.R.L. II.1. Motivele de recurs II.1.1. Recursul declarat de reclamanta A. Invocând incidența dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5, 6, 7 și 8 C.proc.civ., recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului, modificarea în tot a deciziei atacate, în sensul admiterii apelului și, pe cale de consecință, a admiterii în tot a cererii de chemare în judecată, interzicerea semnului în conflict și obligarea intimatei-pârâte la plata despăgubirilor materiale în suma precizată de 1.695.831,07 lei și a cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul recurs. În dezvoltarea motivelor de recurs, recurenta a criticat hotărârea recurată prin prisma faptului că, în ceea ce privește existența prejudiciului invocat, instanța de apel a apreciat că nu sunt incidente prevederile art. 14 din O.U.G. nr. 100/2005, invocate de reclamantă în contextul în care aceasta a constatat similaritatea semnelor și existența unui risc de a obține un profit necuvenit din renumele mărcii anterioare. Astfel, recurenta critică considerentele reținute de către instanța de apel prin care au fost menținute concluziile prime instanțe în sensul că nu a fost dovedită reaua-credință a pârâtei din probele administrate și din modalitatea în care pârâta și-a derulat activitatea în raport de marca în cauză, deși fapta există, împrejurarea că produsele concret introduse pe piață de reclamantă sub denumirea Vicryl, iar pârâta sub denumirea Bicril (Rapid) și care sunt similare, nu au fost concepute pentru a induce eroarea asupra originii respectivelor produse. Totodată, instanța de apel a reținut că nu sunt incidente nici situațiile asimilate parazitismului, nici contrafacerea prin punerea pe piață a unor produse similare dar neconforme și care să ducă la deprecierea mărcii reclamantei. Față de considerentele hotărârii recurate, recurenta-reclamantă a susținut greșita interpretare și aplicare a art. 14 din O.U.G. nr. 100/2005, întrucât condiția relei-credințe nu există în textul de lege dar și contradictorialitatea considerentelor în sensul că instanța de apel deși reține similaritatea semnelor și a produselor, neagă existența faptei ilicite și, implicit, a prejudiciului cauzat reclamantei, deși acestea sunt automat recunoscute în materia proprietății intelectuale iar determinarea prejudiciului se realizează printr-un criteriu legal, cel al vânzărilor intimatei-pârâte. Cu toate că, potrivit regulilor generale ce guvernează răspunderea civilă delictuală, prejudiciul trebuie să fie cert, atât ca existență, cât și ca posibilitate de evaluare, iar sarcina probării producerii unui asemenea prejudiciu revine persoanei pretins prejudiciate, potrivit dispozițiilor art. 14 din O.U.G. nr. 100/2005 privind asigurarea respectării drepturilor de proprietate intelectuală, care transpune Directiva nr. 2004/48/CE referitoare la respectarea drepturilor de proprietate intelectuală, invocate de către reclamantă drept temei juridic al cererii în pretenții, care reglementează criteriile de cuantificare a prejudiciului suferit de titularul mărcii prin activitatea de contrafacere, (conform considerentului 2b din Directiva nr. 2004/48/CE), prejudiciul este cert ca existență prin săvârșirea actelor de contrafacere (prin derogare de la regulile generale privind răspunderea civilă delictuală) și poate fi evaluat pe baza criteriilor legale. În ceea ce privește condiția prejudiciului, instanța de fond a concluzionat în mod corect că valoarea prejudiciului a fost raportată de către reclamantă exclusiv la beneficiul injust realizat de către pârâtă, respectiv valoarea tuturor încasărilor realizate de intimata-pârâtă din comercializarea produselor sub semnele în conflict, față de care s-a reținut contrafacerea. A precizat că apelanta-reclamantă a indicat drept criteriul de determinare a prejudiciului, criteriul legal prevăzut de art. 14 alin. (2) lit. a) potrivit căruia la stabilirea daunelor-interese instanța judecătorească va lua în considerare toate aspectele corespunzătoare, cum ar fi: consecințele economice negative, în special, pierderea câștigului suferită de partea vătămată, beneficiile realizate în mod injust de către persoana care a încălcat un drept de proprietate industrială protejat și, după caz, elemente, altele decât factorii economici, cum ar fi prejudiciul moral cauzat titularului dreptului încălcat. Făcând trimitere la art. 13 din Directiva 2004/48/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 29 aprilie 2004 privind respectarea drepturilor de proprietate intelectuală a susținut că instanța de apel a respins cererea de acordare a despăgubirilor motivată de lipsa intenției pârâtei de a săvârși contrafacerea, însă Legea nr. 84/1996 privind mărcile și indicațiile geografice, la art. 36 alin. (2) (în prezent art. 39 alin. 2) nu face vorbire de folosirea cu intenție a mărcii atunci când stabilește că titularul mărcii poate cere instanței judecătorești competente să interzică terților să folosească, în activitatea lor comercială, fără consimțământul său, așa încât un drept care conferă exclusivitate titularului său să poată fi ocrotit independent de atitudinea subiectivă avută de uzurpator față de actul de contrafacere și urmările acesteia (intenție sau culpă). Cu toate acestea, O.U.G. nr. 100/2005 privind asigurarea respectării drepturilor de proprietate industrială prevede că instanța judecătorească competentă va ordona persoanei care cu intenție a desfășurat o activitate de contrafacere să plătească titularului dreptului încălcat daune-interese corespunzătoare prejudiciului pe care acesta l-a suferit, în mod real, ca urmare a încălcării săvârșite (art. 14 alin. 1). Cu alte cuvinte, Legea nr. 84/1998 oferă protecție împotriva tuturor actelor ilicite susceptibile a atrage răspunderea contrafăcătorului pentru uzurparea dreptului asupra mărcii, iar nu doar împotriva celor săvârșite cu intenție. Dreptul la marcă este un drept exclusiv, care comportă caracteristicile unui drept real de esența acestuia fiind opozabilitatea erga omnes și caracterele absolut și exclusiv al prerogativelor conferite de drept, astfel că apărarea dreptului și repararea prejudiciilor aduse titularului trebuie să aibă loc independent de atitudinea subiectivă a celui care a încălcat dreptul și, prin aceasta, a provocat daune. A considerat că, la un profesionist, nu este posibilă săvârșirea unui act de contrafacere din culpă, context în care face trimitere la art. 16 alin. (3) C.civ., care prevede că fapta este săvârșită din culpă când autorul fie prevede rezultatul faptei sale, dar nu îl acceptă, socotind fără temei că nu se va produce, fie nu prevede rezultatul faptei, deși trebuia să îl prevadă, iar culpa gravă există atunci când autorul a acționat cu o neglijență sau imprudență pe care nici persoana cea mai lipsită de dibăcie nu ar fi manifestat-o față de propriile interese. Indiferent dacă atingerile ar fi săvârșite cu intenție sau din culpă, a precizat că art. 14 alin. (1) din O.U.G. nr. 100/2005 ce prevede că instanța competentă va ordona persoanei care cu intenție a desfășurat o activitate de contrafacere să plătească titularului dreptului încălcat daune-interese corespunzătoare prejudiciului pe care acesta i-a suferit, în mod real, ca urmare a încălcării săvârșite, apare ca fiind în contradicție cu scopurile propuse prin actul normativ. A susținut recurenta-reclamantă faptul că prevederea citată se află în contradicție și cu natura declarată de legiuitor, a dreptului la marcă, aceea de drept exclusiv și a cărui încălcare trebuie să conducă la despăgubirea titularului său indiferent dacă uzurpatorul a acționat cu intenție sau nu, iar vina pentru această reglementare o poartă, de această dată, și legiuitorul european, iar nu doar legiuitorul român. Pe de altă parte, a considerat că întreprinzătorii sunt profesioniști și că orice profesionist ar trebui să cunoască piața ori segmentul de piață în care își desfășoară activitatea. Profesionistul trebuie tratat cu exigență sporită pentru că este dator să se informeze, dar și să informeze corect pe consumator. Așadar, profesionistul are obligația și nu facultatea de a cunoaște produsele concurenței și mărcile pe care concurența le folosește. Condiția intenției directe a fost dovedită prin prisma faptului că ambele părți activează pe aceeași piață a produselor chirurgicale, dar și a faptului că intimata-pârâtă, fiind un comerciant, culpa acesteia și gradul de diligență trebuie analizate cu rigoarea acordată unui profesionist. Mai mult, intimata-pârâtă avea cunoștință de mărcile înregistrate aparținând apelantei-reclamante Biocryl, Biocryl Rapide și Vicryl inclusiv din cele două opoziții/contestații formulate de cea din urmă cu ocazia cererilor de înregistrare ca marcă a semnelor în conflict, Bicril Și Bicril Rapid respinse definitiv de la înregistrare de OSIM care a evidențiat similaritatea semnelor și a produselor în conflict, respectiv a riscului de confuzie și de asociere existente în piață. în ciuda respingerii de la înregistrare, intimata-pârâtă a continuat cu rea-credință activitățile de comercializare a produselor similare sub semnele în cauză. Prin neacordarea de despăgubiri apelantei-reclamante, deși s-a reținut fapta de contrafacere în sarcina pârâtei, instanța a ignorat cerința legală prevăzută de art. 3 alin. (2) din O.U.G. nr. 100/2005 conform căreia măsurile trebuie să fie descurajatoare pentru contrafăcător, în scopul lipsirii contrafacătorului de toate resursele obținute în mod ilicit și care i-au permis să continue activitatea de contrafacere sau să le găsească o valoare de înlocuire în patrimoniul societății. A menționat că, potrivit documentelor atașate la dosar, pârâta a comercializat același gen de produse, instanța bonificându-l astfel pe autorul faptei ilicite cu păstrarea unui beneficiu injust. Beneficiul contrafacătorului constă tocmai în faptul că, prin veniturile câștigate ilicit în urma activității de contrafacere, a putut continua activitatea de contrafacere, fiind astfel încurajat în sensul că a aduce atingere unui drept de proprietate intelectuală aparținând unei societăți nu va avea nicio urmare, aceasta nefiind obligată la plata despăgubirilor solicitate, cuantificate potrivit dispozițiilor legale. Din punct de vedere procedural, limitele rejudecării cauzei de față depind nu numai de soluțiile care au intrat în puterea lucrului judecat (în concret, a dispoziției de admitere a acțiunii în contrafacere), ci și de actele de contrafacere propriu-zise care au fost reținute ca dovedite în primul ciclu procesual, având în vedere faptul că daunele interese sunt direct proporționale cu drepturile încălcate [art. 3 alin. (2) din O.U.G. nr. 100/2005], astfel încât gradul de contrafacere va afecta și modul în care titularul dreptului poate solicita/obține despăgubiri. Or, în opinia recurentei-reclamante, concluzia instanței de fond că nu a fost dovedit caracterul cert al prejudiciului, este nelegală, întrucât, din interpretarea prevederilor art. 14 din O.U.G. nr. 100/2005 reiese că în acest caz prejudiciul este cert prin săvârșirea actelor de contrafacere, prin derogare de la regulile generale privind răspunderea civilă delictuală, putând fi evaluat pe baza criteriilor legale. De altfel, reclamanta a precizat, drept consecințe economice negative, beneficiile realizate în mod injust de către pârâtă, care a încălcat drepturile de proprietate industrială protejate, pe care însuși legiuitorul le definește ca atare, prezumând existența acestora în cazul încălcării dreptului de proprietate industrială, reglementare care se aplică în toate cazurile de contrafacere prevăzută de art. 36 din Legea nr. 84/1998. Cu privire la criteriile legale de estimare a prejudiciului, prin memoriul de recurs s-a susținut că motivarea instanței de fond de respingere a daunelor materiale este total greșită, pentru că nici Directiva nr. 2004/48/CE și O.U.G. nr. 100/2005 (prin care a fost transpusă directiva), nici practica judiciară din România, nu condiționează acordarea ca despăgubiri a profitului injust realizat de pârâte de dovedirea unui efect economic negativ, direct și imediat cum ar fi o scădere a vânzărilor, ci consideră că acest beneficiu injust este o formă de exprimare a prejudiciului cauzat. Prejudiciul material are o existență de sine stătătoare și a fost determinat pe baza probelor constând în situațiile de vânzări ale produselor similare purtând semnele similare aflate în conflict, aferente unei perioade de 3 ani anterior datei cererii de chemare în judecată, depuse la dosarul cauzei de către intimata-pârâtă, constând în (încasările) beneficiile realizate în mod injust de către pârâtă care a încălcat drepturile de proprietate industrială anterior protejate de apelantul-reclamant. Cu privire la caracterul cert al prejudiciului și sarcina probei, a arătat că este greșită motivarea instanței, în sensul că nu există un prejudiciu, câtă vreme reclamanta nu acționează pe teritoriul României și nu ar avea nicio relevanță vânzările de produse aparținând pârâtei, pentru că apelanta-reclamantă a dovedit caracterul contrafăcut al produselor comercializate de intimata-pârâtă și, mai mult, instanța a reținut acest aspect. II.1.2. Recursul declarat de pârâta B. S.R.L. Recurenta-pârâtă a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate și, pe cale de consecință, rejudecarea apelului în sensul admiterii acestuia, în baza motivelor de casare prevăzute de dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C.proc.civ. și a Deciziei nr. 79/2022 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept. În dezvoltarea motivelor de recurs, în referire la istoricul litigiului, sub aspectul incidenței motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C.proc.civ., a arătat că decizia atacată este dată cu încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage nulitatea acesteia, în sensul în care instanța de apel a admis apelul declarat de aceasta, cu consecința respingerii cererii introductive, iar împotriva soluției de respingere a apelului cu privire la cererea reconvențională nu a formulat recurs. Prin urmare, în considerarea dispozițiilor art. 510 alin. (3) C.proc.civ., instanța de apel, în rejudecare, trebuia să ia în analiză și apelul formulat de apelanta-pârâtă în condițiile în care acesta fusese admis în parte în primul ciclu procesual, aspect susținut în cadrul concluziilor orale ale apărătorului apelantei-pârâte și consemnat în încheierea de ședință din 15 martie 2023. A precizat că hotărârea atacată nu cuprinde și analiza motivelor de apel formulate de apelanta-pârâtă, instanța menționând numai faptul că acest apel a fost respins în primul ciclu procesual, ceea ce nu corespunde realității juridice așa cum rezultă din actele depuse la dosar. Relativ la incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ., recurenta-pârâtă a susținut că, în raport de decizia de casare, instanța trebuia să reanalizeze criticile privind respingerea cererii de despăgubiri formulată în baza O.U.G. nr. 100/2005, însă, în rejudecare, aceasta a menținut dispozițiile primei instanțe, reținând că deși fapta de contrafacere există împrejurarea că produsele comercializate nu au fost concepute pentru a induce eroare asupra originii respectivelor produse, nefiind dovedită în niciun fel reaua-credință a pârâtei. Instanța nu a arătat, în mod concret, dacă sunt întrunite cumulativ condițiile Legii nr. 84/1998 și O.U.G. nr. 100/2005 pentru a exista activitate de contrafacere, însă a aplicat o sancțiune specifică contrafacerii, exprimarea folosită de instanța de fond fiind ambiguă și neclarificând sau stabilind cu exactitate dacă pârâta a desfășurat o activitate de contrafacere sau nu, context în care obligația de încetare a activității de comercializare a acestor produse ale pârâtei este nejustificată, întrucât nu poate fi decât o interdicție stabilită urmare a constatării existenței unei contrafaceri. Or, instanța a dispus în sarcina recurentei o obligație nelegală, sancțiunea fiind nejustificată fără existența faptei reglementate de art. 14 alin. (1) din O.U.G. nr. 100/2005, de vreme ce reclamanta nu a probat existența unei contrafaceri, întrucât B. S.R.L. este producător autorizat de fire de sutură chirurgicală, fiind înregistrat la OSIM și autorizat de Ministerul Sănătății pentru a comercializa produsele sale pe piața din România, iar firele de sutură comercializate cu denumirea Bicril și Bicril Rapid sunt comercializate de fapt sub producătorul B. S.R.L. Instanța de apel, în rejudecare, trebuia să respingă ambele capete de cerere, întrucât a constatat că nu s-a cauzat un prejudiciu reclamantei A. și astfel să rețină doar existența unei contrafaceri. Făcând trimitere la art. 14 din Regulamentul nr. 207/2009, recurenta-pârâtă a susținut că activitatea de contrafacere, precum și obligarea la daune-interese a celui care săvârșește astfel de fapte, sunt în strânsă legătură în accepțiunea art. 14 din O.U.G. nr. 100/2005, neputându-se reține de către instanță în mod separat. Așadar, instanța trebuia să analizeze motivele pârâtei de apel în limitele hotărârii de casare, respectiv dacă va reține sau nu premisa contrafacerii, respectiv dacă sunt sau nu sunt întrunite elementele răspunderii civile delictuale sau ale contrafacerii, existența unei activități de contrafacere, dreptul încălcat, prejudiciul suferit în mod real de reclamantă, legătura dintre prejudiciu și încălcarea săvârșită în condițiile normei naționale. A precizat că reclamanta nu a furnizat niciun element de probă care să permită să se concluzioneze faptul că utilizarea de către pârâtă a semnelor Bicril și Bicril Rapid generează un profit necuvenit din caracterul distinctiv sau din renumele mărcilor reclamantei. Or, noțiunea de profit necuvenit generat de caracterul distinctiv sau din renumele mărcii anterioare este în relație cu avantajul obținut prin utilizarea semnului în conflict, identic sau similar, însă, în speță, reclamanta nu a probat că, prin utilizarea semnelor Bicril și Bicril Rapid, pârâta ar încerca să se plaseze în contextul popularității mărcilor sale pentru a beneficia de puterea lor de atracție, de reputație și de prestigiul lor. În consecință, prin aplicarea normelor de drept material la situația de fapt a considerat că nu sunt întrunite condițiile prevăzute de lege pentru existența faptei de contrafacere, nefiind îndeplinită condiția ca utilizarea semnelor în conflict să genereze un profit necuvenit din caracterul distinctiv sau din renumele mărcilor anterioare sau sa le aducă un prejudiciu. II.2. Întâmpinarea formulată în cauză Prin întâmpinarea formulată la recursul declarat de reclamanta A., recurenta-pârâtă B. S.R.L. a solicitat, în principal, constatarea nulității recursului, în temeiul art. 489 alin. (2) C.proc.civ., iar în subsidiar, respingerea recursului, ca nefondat, în temeiul art. 496 alin. (1) C.proc.civ., precum și respingerea capătului de cerere privind reîntregirea cheltuielilor de judecată solicitate la fond și apel, precum și obligarea recurentei-pârâte la plata cheltuielilor de judecata ocazionate de recurs. Cu privire la excepția nulității recursului, prin raportare la art. 489 alin. (2) C.proc.civ., a susținut că, prin cererea de recurs, reclamanta a expus critici ce vizează modul de apreciere a probelor de către instanța de apel ceea ce echivalează cu netemeinicia și nu nelegalitatea deciziei recurate prin raportare la cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C.proc.civ. Pe fondul recursului, cu privire la incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ., a arătat că instanța de apel a analizat din perspectiva actelor normative aplicabile și a invocat directive și jurisprudența europeană relevante, nicidecum prevederi legale generale în detrimentul celor speciale sau alte acte normative fără legătură concretă cu speță Astfel, în cadrul analizei apelului declarat de recurentă instanța de apel a constatat că nu sunt întrunite în mod cumulativ condițiile prevăzute de art. 36 alin. (2). lit. b) și c) din Legea nr. 84/1998 (care reprezintă transpunerea în dreptul intern a dispozițiilor similar din Prima Directivă a Consiliului Comunităților Europene din 21 decembrie 1988 pentru apropierea legilor referitoare la mărci din Statele Membre 89/104/EEC, modificate prin Directiva 2008/95/CE) pentru admiterea acțiunii în contrafacere. Prin prisma art. 14 alin. (l) din O.U.G. nr. 100/2005 privind asigurarea respectării dreptului de proprietate industrială, care transpun în dreptul intern Directiva 2004/48/CE, instanța de apel a concluzionat că premisa pentru admiterea capătului de cerere vizând repararea prejudiciului pentru trecut nu este îndeplinită în cauză nici pe temeiul art. 36 alin. (l) lit. b) și nici al art. 36 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 84/1998. Instanța de apel a reținut că produsele introduse pe piață de pârâtă nu au fost concepute pentru a induce în eroare asupra originii acestora, nefiind incidente situațiile asimilate parazitismului și nici contrafacerii prin punerea pe piață a unor produse similare, dar neconforme, și care să ducă la deprecierea mărcii reclamantului Or, nemulțumirile recurentei față de soluția pronunțată în apel nu se pot circumscrie exigențelor căii de atac a recursului în reglementarea cuprinsă în art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ., recursul fiind un mijloc procedural menit să asigure un control de legalitate asupra deciziilor pronunțate în apel. Prin întâmpinarea formulată la recursul declarat de pârâta B., recurenta-reclamantă A., prin care a solicitat, în principal, respingerea recursului pârâtei, ca inadmisibil, și, în subsidiar, ca neîntemeiat, cu consecința admiterii recursului său, modificarea în tot a deciziei civile, în sensul admiterii apelului și admiterii în tot a cererii de chemare în judecată, interzicerea semnului în conflict și obligarea intimatei-pârâte la plata despăgubirilor materiale în suma precizată de 1.695.831,07 lei; la plata cheltuielilor de judecată reîntregite de la fond, apel și recurs din ambele cicluri procesuale (taxă judiciară și onorariu avocat), precum și la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul recurs. În susținerea poziției sale procesuale, cu privire la excepția inadmisibilității recursului, a făcut trimitere la prima critică de nelegalitate ce vizează aspectul că, în rejudecare, instanța de apel trebuia să reanalizeze apelul formulat în primul ciclu procesual, arătând că în raport de limitele trasate prin hotărârea instanței de recurs, curtea de apel nu putea să repună în discuție chestiunea privind anularea mărcilor A. pentru lipsa caracterului distinctiv, deoarece aceasta fusese deja tranșată. De aceea, motivul de recurs prin care recurenta tinde să repună în dezbatere o chestiune impusă cu autoritate de lucru judecat nu poate fi primit, atâta vreme cât lucrul anterior judecat se opune atât părților, cât și instanței, în mod absolut. Cu privire la al doilea motiv de recurs ce reclamă o pretinsă încălcare/aplicare greșită a normelor de drept material, recurenta-reclamantă a susținut că și acest motiv de recurs este inadmisibil, întrucât partea adversă nu a indicat norma de drept material, ci doar și-a exprimat nemulțumirea asupra concluziei instanței de apel cu privire la existența contrafacerii. Instanța de apel a constatat motivat similaritatea semnelor și a produselor aflate în conflict respectiv existența unui risc de confuzie care implică și riscul de asociere, deci a evidențiat corect premisa faptei de contrafacere, însă recurenta-pârâtă a interpretat greșit textele de lege incidente materiei susținând că în lipsa prejudiciului nu există contrafacere, deși în jurisprudența constantă a instanței supreme, în materia încălcării drepturilor de proprietate intelectuală, în premisa existenței contrafacerii prejudiciul este prezumat. Astfel, titularul mărcii anterioare nu este obligat să demonstreze existența unei atingeri efective și actuale aduse mărcii sale, fiind suficient ca din împrejurările cauzei să se aprecieze în sensul existenței unui risc viitor si neipotetic de profit necuvenit sau de prejudiciu (hotărârea Tribunalului SPA-Finders). În contextul reținerii similarității semnelor și a produselor, a existenței riscului de confuzie, implicit există o fapta ilicită, prejudiciului este prezumat în materia proprietății intelectuale, spre deosebire răspunderea civilă delictuală, unde prejudiciul trebuie să fie cert, atât ca existență, cât și ca posibilitate de evaluare, iar sarcina probării producerii unui asemenea prejudiciu revine persoanei pretins prejudiciate. Potrivit dispozițiilor art. 14 din O.U.G. nr. 100/2005 privind asigurarea respectării drepturilor de proprietate intelectuală, care transpune Directiva nr. 2004/48/CE referitoare la respectarea drepturilor de proprietate intelectuală, invocate în cauză drept temei juridic al acțiunii în contrafacere, care reglementează criteriile de cuantificare a prejudiciului suferit de titularul mărcii prin activitatea de contrafacere, (conform considerentului 26 din Directiva nr. 2004/48/CE), prejudiciul este cert ca existentă prin săvârșirea actelor de contrafacere (prin derogare de la regulile generale privind răspunderea civilă delictuală) și poate fi evaluat pe baza acestor criterii legale. În ceea ce privește condiția prejudiciului, instanța de fond a concluzionat în mod corect că valoarea prejudiciului a fost raportată de către reclamantă exclusiv la beneficiul injust realizat de către pârâtă, respectiv valoarea tuturor încasărilor realizate din comercializarea produselor sub semnele în conflict, față de care s-a reținut contrafacerea. În aceste condiții, în premisa contrafacerii prejudiciul este prezumat și poate fi evaluat legal potrivit criteriului beneficiilor realizate în mod injust de către autorul faptelor de contrafacere, prevăzut de art. 14 alin. (2) lit. a) din O.U.G. nr. 100/2005. Prejudiciu constă tocmai în veniturile câștigate ilicit în urma activității de contrafacere, ca urmare a încălcării unui drept de proprietate intelectuală și a fost dovedit pe baza vânzărilor produselor similare purtând semnele similare aflate în conflict, aferente unei perioade de 3 ani anterior datei cererii de chemare în judecată. II.3. Răspunsul la întâmpinare Recurenta-pârâtă B. a depus răspuns la întâmpinarea formulată de recurenta-reclamantă A., prin care a reiterat solicitarea privind admiterea recursului său, casarea decizie recurate și, pe cale de consecință, rejudecarea apelului formulat de pârâtă, în sensul admiterii acestuia. A arătat că în raport de situația de fapt, instanța de apel, în rejudecare, trebuia să ia în analiză și apelul formulat de pârâtă în condițiile în care acesta fusese admis în parte în primul ciclu procesual, potrivit limitelor impuse de hotărârea de casare, potrivit art. 510 alin. (3) C.proc.civ., sub acest aspect decizia instanței de apel fiind dată cu încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage nulitatea acesteia. În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ. indicat în cererea de recurs, a considerat că instanța de apel nu a arătat, în mod concret, dacă sunt întrunite cumulativ condițiile Legii nr. 84/1998 și O.U.G. nr. 100/2005 pentru a exista activitate de contrafacere, însă a aplicat o sancțiune specifică contrafacerii, fără existența faptei reglementate de art. 14 alin. (1) din O.U.G. nr. 100/2005. Reclamanta nu a furnizat niciun element de probă care să permită să se concluzioneze faptul ca utilizarea de către pârâtă a semnelor Bicril și Bicril Rapid generează un profit necuvenit din caracterul distinctiv sau din renumele mărcilor reclamantei. Sau că ar fi încercat să se plaseze în contextul popularității mărcilor sale pentru a beneficia de puterea lor de atracție, de reputație și de prestigiul lor. Recurenta-reclamantă A. a depus răspuns la întâmpinarea formulată de recurenta-pârâtă B. S.R.L., prin care a reiterat solicitarea admiterii recursului său, modificarea în tot a deciziei civile, în sensul admiterii apelului și admiterii în tot a cererii de chemare în judecată, interzicerea semnului în conflict și obligarea intimatei-pârâte la plata despăgubirilor materiale în suma precizată de 1.695.831,07 lei; la plata cheltuielilor de judecată reîntregite de la fond, apel și recurs din ambele cicluri procesuale (taxă judiciară și onorariu avocat). precum și la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul recurs. A solicitat respingerea excepției nulității recursului prin prisma pretinsei lipsei a motivelor de nelegalitate, ca neîntemeiată, având în vedere că, prin recursul declarat, a indicat motivele de nelegalitate și a indicat normele de drept material interpretate și aplicate greșit, făcând trimitere la încălcarea prevederilor art. 14 din O.U.G. nr. 100/2005, atunci când au concluzionat în sensul lipsei unui prejudiciu, la prezumția legală a existenței prejudiciului în condițiile premisei contrafacerii, la calitatea pârâtei de profesionist, la prejudiciul material determinat pe baza probelor constând în situațiile de vânzări ale produselor similare purtând semnele similare aflate în conflict, aferente unei perioade de 3 ani anterior datei cererii de chemare în judecată, depuse la dosarul cauzei de către intimata-pârâtă, constând în (încasările) beneficiile realizate în mod injust de către pârâtă care a încălcat drepturile de proprietate industrială anterior protejate de apelantul-reclamant. Cu privire la caracterul cert al prejudiciului și sarcina probei, a arătat că este greșită motivarea instanței, în sensul că nu există un prejudiciu, câtă vreme reclamanta nu acționează pe teritoriul României și nu ar avea nicio relevanță vânzările de produse aparținând pârâtei, pentru că apelanta-reclamantă a dovedit caracterul contrafăcut al produselor comercializate de intimata-pârâtă și mai mult, instanța a reținut acest aspect. III. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, precum și actele și lucrările dosarului, pe baza criticilor formulate prin motivele de recurs și prin raportare la dispozițiile legale aplicabile în cauză, Înalta Curte constată următoarele: III.1. Cu privire la recursul formulat de pârâta B. S.R.L. Se constată că, în fapt, instanța de apel, prin hotărârea recurată, a respins ambele apeluri declarate în cauză și a menținut soluția primei instanțe care a admis în parte cererea de chemare în judecată, în sensul că a constatat că produsele fabricate sau comercializate de pârâtă cu denumirea Bicril și Bicril Rapid aduc atingere drepturilor exclusive de proprietate intelectuală ale reclamantei privind mărcile comunitare Biocryl, Biocryl Rapide și Vicryl, obligând pârâta să înceteze activitățile comerciale - fabricare, promovare, import, export, vânzare, de produse identice sau similare produselor reclamantei. Totodată, a fost menținută soluția primei instanțe de respingere a capătul de cerere privind obligarea pârâtei la plata de despăgubiri reprezentând prejudiciul cauzat ca urmare a încălcării dreptului exclusiv la marcă precum și cea de respingere a cererii reconvenționale formulată de recurenta-pârâtă. Prin recursul formulat, recurenta-pârâtă a criticat hotărârea recurată sub aspectul neanalizării, în cel de-al doilea ciclu procesual a apelului formulat, cu încălcarea dispozițiilor art. 501 alin. (3) C.proc.civ. (din eroare recurenta-pârâtă a indicat art. 510 C.proc.civ.). A susținut recurenta că, în mod greșit, instanța de apel a reținut că în primul ciclu procesual apelul său a fost respins în condițiile în care prin hotărârea casată acesta fusese admis. Critica, ce poate fi încadrată în motivul de casare prevăzut de art . 488 alin. 1 pct. 5 C.proc.civ., este nefondată. Dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C.proc.civ. conferă instanței de recurs posibilitatea de a controla respectarea tuturor regulilor de procedură a căror nesocotire atrage nulitatea, reprezentând un veritabil sediu al materiei pentru toate neregularitățile procedurale care nu sunt acoperite de un motiv de casare special, fiind, în principiu, incident ori de câte ori se reclamă încălcarea unei norme de procedură imperative, indiferent dacă aceasta este de ordine publică ori privată, în toate cazurile, desigur, cu respectarea regulilor de invocare. Din analiza hotărârii recurate rezultă că instanța de apel, a consemnat în considerentele hotărârii faptul că în primul ciclu procesual apelul pârâtei a fost respins, în contextul în care acesta fusese admis, însă a procedat la analiza apelurilor formulate în cauză în limitele casării, doar în ceea ce privește soluția pronunțată de prima instanța asupra cererii principale. Deși mențiunea instanței de apel la care face referire recurenta-pârâtă este inexactă și nu clarifică întru totul soluțiile pronunțate în cauză, aceasta, în sine, nu atrage incidența motivului de casare invocat întrucât din considerentele deciziei recurate rezultă că instanța de apel, în mod corect, nu a mai procedat la analiza motivelor de apel privitoare la respingerea cererii reconvenționale, în contextul în care pârâta nu a formulat recurs împotriva hotărârii pronunțate în apel în primul ciclu procesual, însă a analizat susținerile ambelor părți referitoare la cererea principală formulată de către reclamantă, pornind de la dezlegările obligatorii ale deciziei de casare. Astfel, instanța de apel, în motivarea hotărârii sale a pornit de la dezlegările obligatorii date de instanța de recurs referitoare la faptul că mărcile apelantei-reclamante beneficiază de un caracter puternic distinctiv, la chestiunea renumelui acestora și a distinctivității dovedite, chestiuni intrate în autoritatea de lucru judecat, instanța de apel neputând să reia analiza tuturor motivelor invocate de părți, ci numai asupra acelora cu privire la care instanța de recurs a dispus reanalizarea. De asemenea, a făcut referire la starea de fapt, la probele administrate în cauză și normele legale incidente, care, în opinia sa, justificau soluția de respingere a ambelor apeluri formulate în cauză. În acest sens, se constată că instanța de apel, respingând cererea de obligare a pârâtei la plata de despăgubiri a reținut faptul că pârâta nu a acționat cu rea-credință și nici nu a urmărit inducerea în eroare asupra originii produselor sale a dat eficiență susținerilor similare din apel ale pârâtei privind lipsa intenției de a induce în eroare a potențialilor cumpărători precum și cele referitoare la soluția primei instanțe, care a reținut că pârâta nu a acționat cu rea-credință și nici nu a avut o practică incorectă sau înșelătoare. Totodată, în cuprinsul motivării hotărârii recurate, instanța de apel a făcut referire la înscrisurile depuse de către pârâtă, înlăturând susținerile acesteia referitoare la faptul că ar opera pe un segment mult mai redus al pieței materialelor chirurgicale de sutură, precum și cele potrivit cărora produsele sunt destinate profesioniștilor, fapt ce ar exclude posibilitatea de inducere în eroare asupra originii și utilizării produselor. Prin urmare, se constată că, mențiunea eronată a instanței de apel nu atrage casarea hotărârii recurate, în contextul în care instanța de apel a procedat la analiza susținerilor ambelor părți, cu respectarea dispozițiilor art. 501 alin. 3 C.proc.civ. în sensul că a ținut cont de motivele invocate înaintea instanței de apel, însă în limitele dispuse prin decizia de casare. Prin cel de-al doilea motiv de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ. recurenta-pârâtă a invocat încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material. Motivele de recurs urmează a fi analizate însă atât prin prisma motivului de casare invocat de pârâtă având în vedere faptul că se invocă aplicarea greșită a normelor legale referitoare la contrafacere și dispozițiile OUG nr. 100/2005 dar și din perspectiva celui prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C.proc.civ., ce privește neregularitățile procedurale în contextul în care sunt criticate aspecte referitoare la probele administrate în cauză, reglementate de dispozițiile Codului de procedură civilă. Totodată, susținerile recurentei potrivit cărora instanța de apel nu a analizat motivele de apel formulate în cauză vor fi analizate din perspectiva motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C.proc.civ. Printr-o primă categorie de critici subsumată motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 8 C.proc.civ., reiterând motivele de apel formulate, pârâta a susținut faptul că soluția instanței de apel este greșită, întrucât, deși a reținut că nu s-a făcut dovada relei-credințe a pârâtei și că nu sunt incidente dispozițiile OUG nr. 100/2005, aceasta a menținut soluția primei instanțe cu privire la existența faptei de contrafacere, neanalizând motivele invocate prin apel de către pârâtă. Critica este nefondată. Criticile privind nepronunțarea asupra unor argumente în susținerea apelului nu pot fi primite motivat de faptul că, astfel cum s-a menționat anterior, instanța de apel, în analiza sa, a pornit de la aspectele deja dezlegate de către instanța de recurs, cu respectarea îndrumărilor date de aceasta din urmă, analizând, în ansamblu, chestiunile legate de fondul cererii de chemare în judecată. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat, în mai multe decizii, în sensul că obligația pe care o impune art. 6 paragraful 1 instanțelor naționale de a și motiva deciziile nu presupune existența unui răspuns detaliat la fiecare argument. Măsura în care se aplică această obligație de motivare poate varia în funcție de natura deciziei și trebuie determinată în funcție de circumstanțele cauzei. Chiar și omisiunea de a răspunde unui argument nu ridică probleme pe tărâmul Convenției, cât timp respectivul argument nu era hotărâtor în soluționarea cauzei (cauza Ruiz Torija c. Spaniei , cauza Jahnke și Lenoble c. Franței ). La rândul său, Înalta Curte de Casație și Justiție apreciază că motivarea unei hotărâri nu este o problemă de volum, ci una de esență, de conținut, obligația instanțelor naționale de a-și motiva hotărârile judecătorești nu presupune existența unui răspuns detaliat la fiecare argument punctual, ci este suficient să fie examinate tezele de fapt și de drept propuse de părți în susținerea propriilor poziții, chiar și prin considerente comune, precum și să fie exteriorizată această analiză într-o manieră care să facă decelabil raționamentul care a condus la adoptarea soluției dispusă prin hotărârea judecătorească. În principiu, și gruparea argumentelor este legalmente admisibilă, atât timp cât instanța răspunde acestora, chiar printr-un considerent comun. Or, aceste exigențe sunt îndeplinite în cauză, în ceea ce privește soluția dată cererii principale, instanța de apel a arătat motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția pronunțată, precum și argumentele pentru care s-a menținut soluția primei instanțe, răspunzând, prin considerente comune, susținerilor celor două părți. Mai mult decât atât, instanța de apel, contrar argumentelor din memoriul de recurs, nu era obligată să analizeze motivele de apel referitoare la prejudiciu sau legătura dintre prejudiciu și încălcarea săvârșită, întrucât aceasta a respins capătul de cerere referitoare la obligarea pârâtei la despăgubiri pentru lipsa intenției în forma cerută de lege (argument eronat, astfel cum se va reține în cele ce urmează, dar care în logica instanței de apel justifică omisiunea analizării celorlalte condiții ale răspunderii în economia deciziei luate). Totodată, pe fond, nu pot fi primite susținerile recurentei-pârâte în contextul în care fapta de contrafacere este prohibită doar de dispozițiile Legii nr. 84/1998, nu și de dispozițiile OUG nr. 100/2005 care reglementează măsurile, procedurile și repararea daunelor în scopul asigurării respectării drepturilor de proprietate industrială, în general. În fine, este posibil ca o faptă să aducă atingere dreptului la marcă și, în circumstanțe excepționale, să nu cauzeze un prejudiciu supus reparației, nici din această perspectivă hotărârea recurată nefiind per se contradictorie. Cu alte cuvinte, dacă respingerea cererii în contrafacere atrage în mod necesar și respingerea capătului de cerere privind acordarea de despăgubiri, respingerea acestei din urmă cereri nu conduce la concluzia că fapta de contrafacere nu ar putea să existe, acestea fiind analizate distinct de către instanța judecătorească. Pe cale de consecință respingerea cererii de despăgubiri de către instanța de apel nu poate constitui un temei pentru respingerea capătului de cerere privind constatarea faptei de contrafacere a pârâtei, actele normative având finalități diferite. Prin urmare, contrar susținerilor recurentei-pârâte, instanța de apel nu era obligată să respingă ambele capete de cerere întrucât a constatat că în cauză nu s-a cauzat un prejudiciu reclamantei ci aceasta avea posibilitatea să constate existența contrafacerii, independent de soluția dată capătului de cerere referitoare la plata de despăgubiri. În ceea ce privește a doua categorie de critici subsumate aceluiași motiv de recurs, recurenta-pârâtă a criticat soluția instanței de apel din perspectiva probelor administrate în cauză, susținând faptul că reclamanta nu a probat și nici nu poate proba existența unei contrafaceri motivat de faptul că pârâta este producător autorizat de fire de sutură chirurgicală, fiind înregistrat la OSIM și autorizat de Ministerul Sănătății pentru a comercializa produsele sale pe piața din România, iar firele cu denumirea BICRIL și BICRIL RAPID sunt comercializate sub denumirea producătorului, respectiv cea a recurentei B. S.R.L. Rezultă din criticile formulate că recurenții sunt în realitate nemulțumiți de situația de fapt stabilită, cu privire la care afirmă că nu ar fi probată fapta de contrafacere. Or, această susținere conturează o veritabilă critică de netemeinicie, care excedează motivelor legale de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C.proc.civ. Instanța de recurs nu este o instanță devolutivă, în recurs nefiind posibilă reaprecierea probelor administrate pentru a se reține o altă situație de fapt, ci doar verificarea modului în care dispozițiile legale incidente au fost interpretate și aplicate situației de fapt stabilite în mod suveran de instanțele de fond. Pe de altă parte, în drept, încălcarea unei mărci și caracterul ilicit al contrafacerii nu sunt înlăturate prin obținerea unor autorizații administrative de punere pe piață a unor produse purtând semnele de natură a încălca dreptul exclusiv la marcă, întrucât respectivele autorizații au funcțiuni diferite, de asigurare a respectării normelor de drept public de către produsele de uz medical. Prin cea de-a treia categorie de critici, recurenta-pârâtă a susținut că nu sunt întrunite condițiile prevăzute de lege pentru existența contrafacerii întrucât, în cauză, nu este îndeplinită condiția ca utilizarea semnelor în conflict să genereze un profit necuvenit din caracterul distinctiv sau din renumele mărcilor anterioare sau să le aducă vreun prejudiciu. Totodată, recurenta a susținut că în