ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1527/2020

Ședința publică din data de 15 iulie 2020

Analizând recursul în conformitate cu dispozițiile art. 499 teza a II - a C. proc. civ., potrivit cărora "în cazul în care recursul se respinge fără a fi cercetat în fond ori se anulează sau se constată perimarea lui, hotărârea de recurs va cuprinde numai motivarea soluției fără a se evoca și analiza motivele de casare", Înalta Curte constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IlI-a civilă la data de 09 iunie 2017, sub nr. x/2017, reclamanții A. și B. au solicitat, în contradictoriu cu pârâții C., D. și E., să se constate nulitatea absolută/relativă a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/26 ianuarie 2015, având ca obiect apartamentul nr. x din București, Aleea x, pentru cauză ilicită, dol și violență; să se dispună stabilirea unui drept de retenție cu privire la imobilul care a făcut obiectul contractului translativ anterior indicat și să se instituie sechestrul judiciar cu privire la același imobil.

Prin sentința civilă nr. 164 din 02 februarie 2018, Tribunalul București, secția IlI-a civilă a respins acțiunea, ca neîntemeiată și, în conformitate cu art. 453 din C. proc. civ., a obligat reclamanții să plătească pârâtului C. cheltuieli de judecată în cuantum de 1.500 RON, reprezentând onorariu de avocat.

Prin decizia civilă nr. 111A din 1 februarie 2019, Curtea de Apel București, secția a IlI-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a admis excepția inadmisibilității invocării din oficiu, de către instanța de apel, a nesocotirii de către prima instanță a prevederilor art. 78 alin. (2) din C. proc. civ. a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelanții A. și B. împotriva sentinței civile n.164 din 02 februarie 2018, pronunțată de Tribunalul București, secția IlI-a civilă, în dosarul nr. x/2017.

Împotriva deciziei civile nr. 111 A din 01 februarie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IlI-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie au declarat recurs reclamanții A. și B..

Dosarul a fost înregistrat la înalta Curte de Casație și Justiție la data de 19 noiembrie 2019 și a fost repartizat aleatoriu completului de filtru nr. 10.

Prin cererea de recurs, întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenții-reclamanți au solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate, cu trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe.

Totodată, recurenții au solicitat repunerea în termenul de declarare a recursului, arătând că hotărârea atacată le-a fost comunicată la data de 10 iunie 2019, prin e-mail, iar de la data evacuării, nu mai locuiesc la adresa din Aleea x, București, iar avocatul ales, F., nu le-a comunicat decizia pronunțată de Curtea de Apel București.

În dezvoltarea motivelor de recurs, recurenții-reclamanți au prezentat situația de fapt a litigiului, arătând că hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau cuprinde motive contradictorii ori străine de natura cauzei.

De asemenea, au precizat că decizia curții de apel este netemeinică și nelegală și din perspectiva în care, după rămânerea în pronunțare, a fost dispusă, din oficiu, repunerea cauzei pe rol pentru discutarea incidenței prevederilor art. 78 alin. (2) din C. proc. civ.

La data de 06 ianuarie 2020, intimații-pârâți C., D. și E. au depus întâmpinare, prin care au invocat excepția inadmisibilității recursului, excepția nulității recursului, pentru neîndeplinirea obligației de timbrare, și excepția tardivității recursului, iar, pe fond, au solicitat respingerea recursului, ca neîntemeiat.

În ceea ce privește excepția inadmisibilității recursului, intimații au învederat că recurenții și-au întemeiat recursul pe dispozițiile art. 486 și următoarele C. proc. civ., susținând că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau cuprinde motive contradictorii, fără a arăta pretinsele motive contradictorii.

Privitor la excepția netimbrării, intimații au susținut că recursul nu este legal timbrat și se impune anularea acestuia.

Referitor la excepția tardivității declarării recursului, intimații au solicitat respingerea cererii de repunere în termen, întrucât recurenții-reclamanți au indicat domiciliul procesual ales la adresa unde hotărârea instanței de apel le-a fost comunicată, iar instanța nu putea să prevadă o altă adresă pentru comunicare.

Au mai arătat că potrivit dovezilor de înmânare a hotărârii atacate, aflate la dosarul de apel, decizia a fost comunicată la sediul cabinetului de avocat G., iar recursul a fost declarat inițial la 10 iulie 2019, apoi înregistrat încă o dată la 12 iulie 2019.

Examinând admisibilitatea în principiu a recursului din perspectiva excepției tardivității declarării recursului, a neîndeplinirii obligației legale de timbrare, precum și din perspectiva posibilității încadrării criticilor formulate în motivele de recurs, prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele:

Prioritar, se constată că prin memoriul de recurs, recurenții-reclamanți au solicitat repunerea în termenul de declarare a recursului, arătând că hotărârea atacată le-a fost comunicată la data de 10 iunie 2019, prin e-mail, iar de la data evacuării, nu mai locuiesc la adresa din Aleea x, București, iar avocatul ales, F., nu le-a comunicat decizia pronunțată de Curtea de Apel București.

Examinând cererea de repunere în termenul de declarare a recursului, Înalta Curte reține următoarele:

Potrivit art. 186 alin. (1) C. proc. civ., "Partea care a pierdut un termen procedural va fi repusă în termen numai dacă dovedește că întârzierea se datorează unor motive temeinic justificate."

Prin urmare, neexercitarea oricărei căi de atac și neîndeplinirea oricărui alt act de procedură în termenul legal atrage decăderea, afară de cazul când legea dispune altfel sau partea dovedește că a fost împiedicată printr-o împrejurare mai presus de voința ei.

În sensul dispoziției legale menționate, împrejurarea mai presus de voința părții care justifică repunerea în termen trebuie să fie una obiectivă, care poate fi asimilată forței majore, care nu putea fi prevăzută și nici depășită de parte.

Or, în speță, motivul invocat de recurenții-reclamanți în justificarea împiedicării de a declara prezentul recurs în termenul prevăzut de lege îndeplinește cerințele art. 186 alin. (1) C. proc. civ.

Astfel, din înscrisurile aflate la dosarul curții de apel, se constată că la data de 20 decembrie 2018, prin e-mail, recurenții-reclamanți A. și B., prin avocat H., au învederat instanței că domiciliul procesual ales pentru comunicarea actelor de procedură este la sediul acestui avocat, respectiv în București, str. x, bloc. 112B.

Cu toate acestea, decizia civilă nr. 111 A din 01 februarie 2019 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a-III a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a fost comunicată la adresa primului domiciliu procesual ales, indicat în cererea introductivă - cel al apărătorului I., din București, Calea x, așa cum reiese din dovezile de comunicare aflate la dosar.

Conform alin. (2) al art. 186 din C. proc. civ., "În acest scop, partea va îndeplini actul de procedură în cel mult 15 zile de la încetarea împiedicării, cerând totodată repunerea sa în termen. În cazul exercitării căilor de atac, această durată este aceeași cu cea prevăzută pentru exercitarea căii de atac.".

În aplicarea prevederilor legale mai sus redate, raportat la circumstanțele anterior prezentate, constatând că, în cauză, sunt îndeplinite cerințele prevăzute de dispozițiile art. 186 din C. proc. civ., Înalta Curte va admite cererea de repunere în termenul de declarare a recursului formulată de recurenții-reclamanți B. și A..

Pentru aceste considerente, Înalta Curte va admite cererea formulată de recurenții-reclamanți B. și A. privind repunerea în termenul de exercitare a recursului, cu consecința constatării caracterului nefondat al excepției tardivității declarării recursului, invocată de către intimați.

În ceea ce privește admisibilitatea în principiu a recursului din perspectiva excepției de netimbrare și a posibilității încadrării criticilor formulate în motivele de recurs, prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele:

Obligația de achitare a taxei judiciare de timbru este o obligație legală care se impune tuturor persoanelor fizice sau juridice care învestesc instanțele judecătorești cu soluționarea unei cereri sau, cum este cazul în speță, a unei căi de atac, aspect care se desprinde din dispozițiile coroborate ale art. 1 și art. 32 din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru.

În ceea ce privește momentul procesual în care partea are obligația de a face dovada achitării taxei judiciare de timbru aferente cererii introductive ori căii de atac exercitate, dispozițiile art. 33 din O.U.G. nr. 80/2013 precizează că taxele judiciare de timbru se achită anticipat și că, în cazul în care dovada achitării taxei judiciare de timbru nu este atașată cererii, părții i se acordă un termen de 10 zile în care are posibilitatea de a face dovada îndeplinirii acestei obligații.

În ceea ce privește calea de atac a recursului, dispozițiile art. 486 alin. (2) din C. proc. civ. dispun că "la cererea de recurs se vor atașa dovada achitării taxei de timbru, conform legii, (...)".De asemenea, alin. (3) al aceluiași articol prevede că: "(3) Mențiunile prevăzute la alin. (1) lit. a) și c)- e), precum și cerințele menționate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancțiunea nulității", iar art. 494 din C. proc. civ. prevede că art. 494 C. proc. civ., dispozițiile de procedură privind judecata în primă instanță și apel se aplică și în procedura recursului, în măsura în care nu sunt potrivnice dispozițiilor care reglementează procedura în recurs.

În aplicarea acestor norme, rezultă că, neîndeplinirea obligației stabilite în sarcina recurentului de a achita taxa de timbru datorată în recurs, în termen de 10 zile de la comunicarea acestei obligații, atrage sancțiunea anulării cererii de recurs în temeiul dispozițiilor speciale reglementate de art. 486 alin. (3), coroborate cu art. 493 alin. (5) C. proc. civ.

În cauza de față, recurenții-reclamanți B. și A., în temeiul dispozițiilor art. 3 alin. (1) lit. f) și a) art. 24 alin. (2) din O.U.G. nr. 80/20013, în vederea soluționării recursului exercitat împotriva deciziei civile nr. 111 A din 1 februarie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, datorau taxă judiciară de timbru în cuantum de 3102 RON.

Constatând că la dosarul cauzei, împreună cu cererea de recurs, nu a fost depusă dovada achitării taxei judiciare de timbru în cuantum de 3102 RON, prin adresele emise la data de 03 decembrie 2019, comunicate recurenților-reclamanți la data de 05 decembrie 2019, conform dovezilor aflate la filele x, respectiv 30, s-a dispus înștiințarea acestora despre obligația, ca în termen de 10 zile, să facă dovada achitării taxei judiciare de timbru în cuantum de 3102 RON, sub sancțiunea anulării cererii. Totodată, în cuprinsul aceleiași adrese, în temeiul art. 39 din O.U.G. nr. 80/2013, s-a pus în vedere recurenților-reclamanți că au posibilitatea de a formula cerere de reexaminare împotriva modului de stabilire a taxei judiciare de timbru, la aceeași instanță, în termen de 3 zile de la comunicarea taxei datorate iar în temeiul art. 33 alin. (2) din O.U.G. nr. 80/2013 li s-a pus în vedere că au posibilitatea de a formula cerere de acordare a facilităților la plata taxei judiciare de timbru, în termen de 5 zile de la primirea comunicării.

La data de 09 decembrie 2019, recurenții-reclamanți au formulat cerere de acordare a facilităților de la plata taxei judiciare de timbru sub scutirii de la plata taxei judiciare de timbru. Această cerere a fost soluționată prin încheierea din 19 februarie 2019, în sensul reducerii taxei judiciare de timbru datorate în recurs, de la 3102 RON, la 1000 RON.

Încheierea prin care a fost admisă cererea privind acordarea facilităților de la plata taxei judiciare de timbru a fost comunicată recurenților-reclamanți la data de 05 martie 2019, conform dovezilor aflate la filele x, comunicarea fiind efectuată în condițiile art. 163 C. proc. civ., la domiciliul procesual ales indicat pentru primirea corespondenței, din București, str. x, bloc. 112B.

De asemenea, prin raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, comunicat recurenților-reclamanți la data de 27 aprilie 2020, conform dovezilor aflate la filele x, s-a reținut că, urmare a admiterii cererii de acordare a facilităților de la plata taxei judiciare de timbru, aceaștia au de achitat, în solidar, o taxă judiciară de timbru în cuantum de 1000 RON, în termen de 10 zile de la primirea raportului.

Cu toate că recurenții au cunoscut că au obligația de a achita taxa de timbru, redusă, în sumă de 1000 RON în termenul de 10 zile de la primirea raportului, aceștia nu au depus la dosar dovada achitării taxei judiciare de timbru datorate până la termenul din 15 iulie 2020, stabilit pentru discutarea admisibilității în principiu a recursului.

În consecință, reținând că cererea de recurs nu îndeplinește o condiție formală și extrinsecă, reglementată expres de lege, în absența căreia, instanța nu se poate considera legal învestită, Înalta Curte consideră că se impune aplicarea sancțiunii nulității recursului prevăzută de art. 486 alin. (3) din C. proc. civ.

Această sancțiune este, de altfel, susținută și de împrejurarea că, în speță, deși cererea de recurs a fost întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., susținerile recurenților nu constituie veritabile critici ale considerentelor prezentate de instanța de apel în fundamentarea soluției date, apte de a fi circumscrise motivelor de casare din art. 488 C. proc. civ.,

În acest sens, Înalta Curte reține că recursul este o cale extraordinară de atac care poate fi exercitată numai în termenul și condițiile expres prevăzute de lege.

Conform art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat, iar, în conformitate cu prevederile art. 488 din același cod, casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru motivele de nelegalitate limitativ prevăzute în cuprinsul acestui articol.

Prevederile art. 489 alin. (2) C. proc. civ. statuează că recursul este nul dacă motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488 din același cod.

În speță, prin cererea de recurs, recurenții-reclamanți au invocat că decizia curții de apel este nelegală întrucât nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.

În argumentarea acestei critici, recurenții s-au limitat la a expune obiectul pretențiilor deduse judecății și circumstanțele factuale care au justificat formularea cererii de chemare în judecată, respectiv au susținut că, din probatoriul administrat, rezultă că înstrăinarea imobilului a fost fictivă, părțile urmărind facilitarea obținerii de către pârâți a unui credit pentru acoperirea datoriilor personale ale pârâtului C..

Din verificarea considerentelor deciziei recurate rezultă că, în speță, instanța de apel a analizat susținerea reclamanților referitoare la caracterul fictiv al contractului de vânzare-cumpărare, reținând însă că, din probele administrate nu rezultă încheierea unui acord simulatoriu între părți referitor la inexistența contractului de vânzare-cumpărare. De asemenea, în urma evaluării probatoriului, s-a reținut că reclamanții au avut reprezentarea faptului că actul juridic ce urma a fi încheiat era un act translativ de proprietate, ceea ce exclude vicierea consimțământului lor prin dol ori violență, respectiv că, înțelegerea părților a fost în sensul de a transfera proprietatea în patrimoniul cumpărătorilor, indiferent de intenția vânzătorilor cu privire la folosirea banilor proveniți din tranzacție, neputându-se reține încălcarea/eludarea vreunei dispoziții legale nici în ceea ce privește voința pârâților de a cumpăra apartamentul în discuție și nici în ceea ce privește mecanismul de garantare a împrumutului descris în contractul de vânzare și deci existența unei cauze contare legii și ordinii publice sau frauda la lege.

În acest context, Înalta Curte constată că argumentele expuse de către recurenții-reclamanți nu se circumscriu ipotezelor reglementate de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., respectiv o nemotivare, o motivare străină sau contradictorie, în realitate, prin argumentele subsumate acestei critici, recurenții tinzând la a repune în discuție modalitatea în care, instanța de apel a stabilit, în cauză, situația de fapt care a determinat formularea cererii de chemare în judecată, în urma analizei coroborate a probatoriului administrat. Or, aceste aspecte nu pot face obiect al cenzurii în calea de atac a recursului, în care pot fi deduse analizei exclusiv chestiuni de nelegalitate, iar nu de netemeinicie.

De asemenea, recurenții au arătat că instanța de apel a dispus repunerea cauzei pe rol, din oficiu, pentru a putea discuta incidența în cauză a prevederilor art. 78 alin. (2) din C. proc. civ., dar cu toate acestea a apreciat că este inadmisibilă invocarea din oficiu, de către instanța de apel, a nesocotirii de către prima instanță a prevederilor anterior menționate, deși, în opinia acestora, se impunea admiterea apelului, ca efect al nerespectării de către prima instanță a obligației de introducere în cauză a S.C. J. S.A. și trimiterea cauzei spre rejudecare.

Sub acest aspect, Înalta Curte, constată că, în speță, instanța de apel a reținut, că ulterior repunerii pe rol a cauzei - măsură dispusă la termenul de judecată din 14.12.2018, pentru a se pune în discuția părților incidența art. 78 alin. (2) din C. proc. civ., intimații pârâți au susținut că nu este necesară introducerea în cauză a S.C. J. S.A. și au invocat excepția inadmisibilității invocării din oficiu, de către instanța de apel, a nerespectării de către prima instanță a prevederilor anterior menționate - excepție care a fost apreciată, prin decizia recurată, ca fiind întemeiată, raportat la faptul că art. 78 alin. (2) din C. proc. civ., acordă prioritate principiului disponibilității în modalitatea aleasă de părți la prima instanță, astfel că neintroducerea terțului în proces nu poate fi invocată, ca motiv de ordine publică, direct în căile de atac.

O atare modalitate de soluționare a acestei chestiuni litigioase nu relevă însă o motivare contradictorie a deciziei recurate sub aspectul analizat, câtă vreme, repunerea cauzei pe rol pentru a se discuta incidența în cauză a prevederilor art. 78 alin. (2) din C. proc. civ. nu echivalează cu o apreciere a instanței de apel în sensul incidenței motivului de ordine publică vizând nerespectarea de către prima instanță a prevederilor anterior menționate, care să fi fost ulterior infirmată, prin admiterea excepției inadmisibilității invocării, din oficiu, ca motiv de ordine publică, a nerespectării de către prima instanță a prevederilor art. 78 alin. (2) din C. proc. civ.

Înalta Curte reține în acest sens că, repunerea cauzei pe rol, pentru discutarea incidenței în cauză a prevederilor art. 78 alin. (2) din C. proc. civ. și soluționarea acestei chestiuni litigioase, din perspectiva prevederii înscrise în art. 479 alin. (1) din C. proc. civ. coroborat cu art. 482 și art. 248 din C. proc. civ. reprezintă etape net distincte în desfășurarea procesului, cele două chestiuni neconstituind aspecte identice care să impună adoptarea unei soluții de admitere a căii de atac a apelului, deoarece dispunerea unor măsuri procesuale menite să respecte dreptul la apărare al părților și principiul contradictorialității, cum este repunerea cauzei pe rol, nu reprezintă o statuare a instanței de apel cu privire la caracterul imperativ sau dimpotrivă, relativ al dispozițiilor art. 78 alin. (2) din C. proc. civ., ci reflectă aplicarea de către această instanță a normelor de drept procesual și îndeplinirea propriilor obligații procesuale instituite prin art. 20 și art. 22 alin. (2) din C. proc. civ.

Tot astfel, susținând în recurs că, în fazele procedurale anterioare, au solicitat suspendarea judecății pricinii până la soluționarea dosarului penal nr. x/2016, recurenții nu evidențiază o ipoteză de nelegalitate a deciziei recurate care să poată fi cenzurată din perspectiva motivelor de casare prevăzute de art. 488 pct. 1-8 din C. proc. civ.

Astfel, argumentele recurenților sub acest aspect nu evidențiază posibile erori ale raționamentului instanței de apel în aplicarea art. 244 alin. (1) pct. 2 din C. proc. civ. - normă care reglementează suspendarea cauzelor civile în cazul în care s-a început urmărirea penală pentru o infracțiune care ar avea o înrâurire asupra hotărârii ce urmează să se dea - ci tind la a demonstra că s-ar fi impus ca instanța penală să tranșeze cu prioritate chestiunea vizând săvârșirea infracțiunii de înșelăciune la momentul încheierii contractului de vânzare cumpărare, pentru a se putea proba vicierea voinței acestora.

Aceste critici care vizează, în esență, stabilirea situației de fapt nu se convertesc însă, în niciun motiv de nelegalitate, și nu doar în cel invocat, de recurenți, deoarece stabilirea situației de fapt este atributul exclusiv al instanței de apel din perspectiva caracterului devolutiv al apelului, aceasta fiind suverană în a aprecia asupra oportunității administrării probelor în proces din perspectiva utilității, concludenței și pertinenței acestora.

În aceste condiții, cum invocarea dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. se constată a fi una pur formală, iar susținerile recurenților-reclamanți nu constituie veritabile critici ale argumentelor prezentate de instanța de apel în fundamentarea soluției date, apte de a fi circumscrise motivelor de casare din art. 488 C. proc. civ., și constatând, totodată, că nu se identifică motive de ordine publică care să poată fi reținute din oficiu în raport de prevederile art. 489 alin. (3) C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 493 alin. (5) C. proc. civ. constată că nici din această perspectivă, recursul exercitat de reclamanții B. și A. împotriva deciziei civile nr. 111 A din 1 februarie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie nu îndeplinește condițiile de admisbilitate.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte va anula recursul declarat de reclamanții B. și A. împotriva deciziei civile nr. 111 A din 1 februarie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

În ceea ce privește cererea pârâților C., D. și E. având ca obiect obligarea recurenților- reclamanți la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 2500 RON, reprezentate de onorariul avocațial achitat, conform înscrisurilor depusela dosarul cauzei, aflate la fila x, Înalta Curte constată următoarele:

Potrivit art. 451 alin. (2) C. proc. civ. instanța poate, chiar și din oficiu, să reducă motivat partea din cheltuielile de judecată reprezentând onorariul, atunci când acestea sunt vădit disproporționate în raport cu valoarea sau complexitatea cauzei ori cu activitatea desfășurată de avocat, ținând seama și de circumstanțele cauzei.

În ceea ce privește cauza de față, instanța constată că aceasta nu se caracterizează printr-o complexitate deosebită, iar activitatea apărătorului pârâților s-a rezumat la redactarea întâmpinării, recursul fiind soluționat în complet de filtru, în camera de consiliu, fără citarea părților.

Prin urmare, constatând că aceste cheltuieli sunt vădit disproporționate în raport de complexitatea redusă a cauzei și cu activitatea desfașurată, în mod efectiv, de avocat, Înalta Curte va obliga pe recurenții-reclamanți B. și A. la plata către intimații-pârâți C., D. și E. a sumei de 1500 RON, reprezentând cheltuieli de judecată în recurs, reduse conform 451 alin. (2) din C. proc. civ.

Totodată, ca urmare a admiterii cererii de acordare a facilităților de la plata taxei judiciare de timbru sub forma reducerii taxei judiciare de timbru datorată în recurs de la 3102 RON, la 1000 RON, prin încheierea din data de 19 februarie 2020, în aplicarea prevederilor art. 19 alin. (1) din O.U.G. nr. 51/2008 privind ajutor public judiciar în materie civilă, potrivit căruia "Dacă partea care a beneficiat de ajutor public judiciar cade în pretenții, cheltuielile procesuale avansate de către stat rămân în sarcina acestuia.", diferența de taxă judiciară de timbru datorată de către recurenții-reclamanții B. și A. în vederea soluționării recursului pendinte, în sumă de 1000 RON, va rămâne în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite cererea de repunere în termenul de declarare a recursului formulată de recurenții-reclamanți B. și A..

Anulează recursul declarat de reclamanții B. și A. împotriva deciziei civile nr. 111 A din 1 februarie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Obligă pe recurenții-reclamanți B. și A. la plata către intimații-pârâți C., D. și E. a sumei de 1500 RON, reduse conform 451 alin. (2) din C. proc. civ., reprezentând cheltuieli de judecată în recurs.

Potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (5) C. proc. civ., decizia nu este supusă niciunei căi de atac și se comunică părților, conform art. 427 alin. (1) C. proc. civ.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 15 iulie 2020.